„…Ce s-a-ntâmplat cu noi? / Ce s-a-ntâmplat cu sufletele noastre ? / Ne-am abrutizat! / Instinctelor primare ne-am încredințat: / cinismului, brutalității, promiscuității. / Trăim fără iubire, vai nouă! / Uităm că zilele ne sunt atât de puține, / c-ar trebui în fiecare clipă / să iubim orice și pe oricine! ”

 ( Din volumul de versuri „Închin acest pahar iubirii”.)

 

   Compasiunea este sentimentul de înțelegere, de milă, compătimire față de suferința sau de nenorocirea cuiva. Înseamnă conectare, judecată, înțelegerea suferinței celuilalt. Cel lipsit de acest sentiment, este un om nemilos, lipsit de empatie, egoist. El refuză sau nu este în stare să intuiască realitatea, nu se identifică afectiv, este un om nepăsător; în golul sufletului său intră cu ușurință orgoliul, răutatea.

   Compasiunea este considerată ca fiind una dintre cele mai mari virtuți ale omului. Cuvântul este similar cu „milă”, pomenit de nenumărate ori în Biblie. În momentele de deznădejde implorăm și strigăm în rugăciunile noastre: „Doamne, fie-Ți milă de mine!”, sau, „Doamne, fie-ți milă de noi!”. Sfântul Ioan amintea că mila noastră trebuie să fie folositoare, în sensul că nu trebuie „să iubim doar cu vorba, ci cu fapta și cu adevărul”.

   Amintesc situația din România acestor zile, când s-au produs crime, violuri, tâlhării în lanț, în urma punerii în libertate a sute de persoane aflate după gratii, prin acordarea beneficiilor compensatorii prevăzute în legea 169/2017. Nepăsarea, lipsa de profesionalism a conducătorilor, cinismul, lipsa lor de umanitate, de compasiune față de concetățenii lor – victime – au ieșit la iveală prin judecata viciată, crudă, asupra faptele întâmplate, deoarece în loc de a lua măsuri urgente pentru stoparea efectelor aplicării legii, au pierdut timp căutând vinovații elaborării legii, pentru a se dezvinovăți, a arunca vina asupra lor.

   Li s-a dat posibilitatea hoților, violatorilor și criminalilor să recidiveze la puțin timp după eliberarea din închisori. Aceștia, năuciți, de îndată ce au ieșit din închisori, nu au știu ce să facă cu libertatea lor. Libertatea trebuie gestionată, dar nimeni nu-i îndrumă, nimeni nu-i ajută. „Flămânzi și goi, făr-adăpost” își folosesc ultimele puteri fizice în scopuri distructive: crime, furturi, violuri. Prima întrebare ar fi de ce se dedau oamenii la numeroase infracțiuni? O dată pedepsiți, ai zice că nu mai au gândurile de altădată, de a se îmbogățească cât mai repede cu putință, de a fura cât mai mult și de a munci cât mai puțin, de a avea salarii și averi cât mai mari sau, dacă-i posibil chiar să nu mai muncească dar să fie plătiți, obicei dobândit din comunism, când un prieten activist de partid te sfătuia: „Nu fii fraier, fă-te doar că muncești!” Și totuși tâlharii care au fost pedepsiți în ultimii ani, ies din închisori cu gustul amplificat al furtului, al crimei, al violului, fiindcă guvernanților – majoritatea hoți și ei – nu le-a păsat de soarta deținuților, de faptul că au condiții inumane, că nu se ocupă nimeni de sufletele lor, de curățirea păcatelor săvârșite; nu s-a gândit nimeni că ei sunt oameni care nu trebuie pierduți definitiv pentru societate, că este nevoie de a-i pregăti pentru a putea fi reintegrați la ieșirea din închisori. Și în acest mod toți cei eliberați s-au considerat nevinovați, niciunul nu și-a recunoscut vina, niciunul nu s-a căit, fiindcă „Dacă totuși păcatul a fost săvârșit, e nevoie de căință din partea celui căzut”, ne învață tot Biblia.

   S-au succedat o mulțime de modificări ale legilor în ultimii ani, dar nu s-a realizat nimic din cerințele CEDO care erau și sunt obligatorii, din câte am înțeles. Iar Recursul compensatoriu din Legea 169/2017 (lege care se aplică retroactiv, începând cu 24 iulie 2012) a fost fals prezentat publicului ca o măsură reparatorie impusă de CEDO.

   Cel eliberat se poate prezenta mai repede decât în mod normal în fața instanței de judecată, care poate dispune eliberarea condiționată. Deși codul penal prevede, în art. 99-100, că eliberarea condiționată poate fi dispusă doar dacă „instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate”, instanțele de judecată au acționat superficial, nu au examinat cu atenție și răbdare fiecare caz de eliberare condiționată. Astfel s-a ajuns la situația în care au fost eliberați și condamnații care nu s-au îndreptat și nu se puteau reintegra în societate în acel moment. Atât eliberarea la termen, mult prea grăbită în urma adoptării legii „recursului compensatoriu“, cât și eliberarea condiționată a unor condamnați care nu s-au îndreptat și nu se pot reintegra, excese stimulate și motivate de faptul că nu există suficiente spații de detenție, nu au făcut decât să încurajeze fenomenul infracțional. Aceste eliberări induc ideea că se poate scăpa mai ușor după comiterea de infracțiuni, oricât de grave ar fi ele. Astfel se poate ajunge la comiterea de noi infracțiuni, din ce în ce mai grave, la noi victime ale noilor infracțiuni și, în cele din urmă, la reîntoarcerea în penitenciare a celor care au fost eliberați cu prea mare ușurință, fără ca ei să se fi îndreptat și să se poată reintegra în societate. Este foarte posibil ca penitenciarele să se reaglomereze, ca efect al acestei goliri grăbite, puțin gândite. Ceea ce se și întâmplă în momentul de față. Faptul că închisorile sunt neîncăpătoare se putea soluționa prin construirea de noi închisori, și nu prin eliberarea deținuților, așa la grămadă, acțiune care s-a dovedit a fi creat pericole pentru siguranța, viața, sănătatea și integritatea bunurilor cetățenilor. Legea elaborată favorizează infractorii și defavorizează cetățenii. Astfel, populația plătește cu viața, sănătatea sau cu bunuri, pentru lipsa de judecată, nepăsarea și cel mai important, pentru lipsa de compasiune față de victimele acestor criminali ieșiți din închisori. Dreptul la viață, dreptul la protecția proprietății sunt și ele drepturi prevăzute și garantate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu se poate renunța la aceste drepturi fundamentale, sub pretextul respectării altor drepturi. Întotdeauna trebuie păstrat un echilibru, având grijă pentru viața membrilor societății. Dacă s-a ales, din comoditate și lipsă de interes/nepăsare varianta eliberării unui număr mare din închisori pentru rezolvarea problemei supraaglomerării, eliberarea ar fi trebuit să fie bine controlată, să fie eliberate persoanele care prezentau un pericol mai mic pentru societate, și nicidecum a celor condamnați pentru infracțiuni comise cu violență. În scurt timp, iată, s-au produs delicte a celor eliberați precum: crime, tâlhări, violuri.

  Găsesc scris într-un ziar: „Că actuala conducere a țării duce Romania în prăpastie economică, este o realitate. Dar să elibereze 13.000 de deținuți de drept comun, ajunși în închisoare pentru crime, violuri și care, la scurt timp de la eliberare, au comis aceleași gen de infracțiuni, depășește orice putere de înțelegere. Ministrul justiției, Tudorel Toader și actuala coaliție au provocat și provoacă traume îngrozitoare propriilor cetățeni, sunt autorii morali ai crimelor și violurilor din ultimele luni. Posibil că au provocat drame și celor care i-au votat, ceea ce îi vor face să se gândească de multe ori înainte de a pune votul în urnă”.

   Sociologul, tânărul băcăuan Valeriu Ștefănescu, în eseul său „Simțul moral românesc” afirmă că „societatea românească a fost îngenunchiată de către o continuă stare de criză: de la criza existențială până la cea spirituală”. Are dreptate! Din criză în criză, aș zice, în prezent – un melanj de crize…

   Legea ar trebui urgent abrogată și începută, tot urgent, construirea de noi locuri de detenție, pentru deținuți. De asemenea, guvernul va trebui să se ocupe de  educația celor eliberați, de a le oferi locuri de muncă. Dar, în loc să se ocupe de această problemă în prezent prost gestionată, pentru remedierea ei pe cât posibil, guvernul – revin cu aprecierea – , din cinism și auto-apărare, distorsionează calea, caută vinovații acestor crime, fără să compătimească victimele criminalilor. Este desigur o manipulare grosolană, insinuându-se o „vinovăție generalizată”, după cum nota scriitorul Petre Barbu, în ziarul „Adevărul”: „Campaniile derulate de adunătura de derbedei condusă de Liviu Dragnea au la bază manualul de manipulare și intoxicare al fostei Securități…”.

   Miercuri, 16 ianuarie 2019, ministrul justiției a făcut o declarație despre recursul compensatoriu, precizând că legea a fost susținută și votată de PNL, USR, UDMR, iar Președintele Țării a promulgat legea fără să o atace la Curtea Constituțională. Da!, vina generalizată este o metodă clasică de a disipa responsabilitatea și a împrăștia tuturor sentimentul de complicitate. Cât despre propriul lui dezinteres, faptul că a neglijat lucruri importante, ministrul Tudorel Toader nu a spus nimic. Despre compasiune – nimic. Și cine nu are această simțire, nu merită nici o fărâmă de respect.

   Sindicaliștii din Administrația Penitenciarelor îl avertizează pe ministrul Justiției Tudorel Toader că infracțiunea de comunicare de informații false se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani, acuzându-l pentru afirmația că autorul crimei de la Mediaș – uciderea tânărului de 25 de ani – , nu a beneficiat de Legea recursului compensatoriu.

   Președintele Klaus Iohannis a declarat în aceeași zi, referitor la Legea recursului compensatoriu, că siguranța cetățeanului nu este negociabilă, iar soluția nu este căutarea unui vinovat.

   În tot acest scenariu sumbru, reprezentanții partidului conducător și ai guvernului au acționat cu cinism și lipsă de compasiune, de umanitate. Or, scopul omului pe această planetă este umanitatea, adică binele, adevărul și iubirea. Ura, acționarea după bunul plac – opuse iubirii – reprezintă pericole pentru umanitate, iar omul care dispune de o putere mare, își permite să le folosească pentru a-i distruge pe ceilalți și pentru a-și atinge scopul egoist.

   De ce s-a permis schilodirea legilor justiției? Nu s-a putut opune nimeni puterii? De ce nu s-a acționat conform dreptății? Dar unde să găsești dreptatea, când dai de creiere spălate din tinerețe, ideologizate în sensul obedienței față de politicienii neo-comuniști ai țării, guvernanți care se perindă și care nu văd interesele țării, ci alunecă perfid pe căi periculoase și dezastruoase pentru țară?

   Când rigla le este strâmbă, cum să traseze ei, puternicii zilei, o linie dreaptă?

 

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

21 ianuarie 2019

„Gândul este energie pură.” – Neale Donald Walsch

 

 

   Omul și-a pus întrebări și își pune în continuare, a căutat, de-a lungul vremurilor, și caută și astăzi răspunsuri la problemele mari ale vieții. Întrebările despre ființă, lume, cunoaștere, mișcare și om, sensul existenței umane la început au fost mai timide, după care gândirea a evoluat curajos, ideile constituind atenția cea mai mare. Omul cade pe gânduri și atunci mintea-i „zboară”, din prezent în trecut sau la un viitor pe care și-l imaginează a fi mai bun. Și-n timp ce lumina călătorește cu circa 300.000 de kilometri pe secundă, gândurile zboară cu o viteză uimitoare, ele ajungând în doar o clipă într-un alt loc depărtat.

Mintea – expresia subtilă a corpului fizic – caută și rătăcește pe unde numai ea știe, gândurile zboară desprinzându-se de lumea din jur, lângă care erau cu o clipă mai înainte, într-o activitate pe care o desfășurau și care necesita atenția, concentrarea. Uneori încercăm să gândim, să descoperim la ce se poate gândi un om din preajma noastră, chiar și la un animal care ne privește sau privește în depărtare. Nu putem, dar presupunem făcând niște legături. Mintea este cea care generează gânduri și emoții nu numai în contact cu stimuli externi, ci și fără nici o legătură cu ce este în jur. Zborul sau călătoria minții în locuri și momente de ea alese, include abilitatea minții de a folosi evenimente din trecut, legate de memorie. Această călătorie a minții noastre în timp, în imaginar și uneori chiar în mintea altora, oamenii au dorit-o și o doresc pentru reamintirea unor întâmplări, a unor oameni, și pentru liniștirea sufletelor lor, dar și a celor din jur, creându-se astfel, în urmă, legături între oameni, între ideile lor. După unele calcule „astăzi se crede că aproximativ jumătate din timpul cât îl petrecem făcând ceva, mintea noastră este altundeva! Cantitatea aceasta depinde și de natura activității, variază de la individ la individ și de circumstanțele momentului în care mintea se hotărăște să se ducă… ”. Există un univers al gândurilor; absorbim și emitem gânduri, ele plutesc un timp, și în final iau drumul marelui ocean al Minții Cosmice. De curând, fizica cuantică afirmă că trupul nostru este o aglomerație de mingiuțe din materie care reacționează cu „oceanul undelor”, iar apele oceanului sunt compuse din gândurile tuturor oamenilor – visuri și dorințe, temeri și dubii. Cât suntem în viață gândurile se dispersează, plutesc haotic, atrag altele întâlnite în drum, se întorc focalizate asupra unei idei, și în acest caz se transformă în materie – cuvânt sau acțiune/faptă. Ele impresionează în mod pozitiv sau negativ ființa noastră.
Omenirea are o lungă și vastă istorie a gândului, datorită oamenilor care și-au dăruit o parte a vieții meditației asupra temelor majore de care s-au ocupat. Asta facem și atunci când recitim anumite cărți, în primul rând Sfânta Scriptură, reamintim ce au gândit sfinții și este revigorant pentru noi, este o foarte bună mângâiere. Fiecare gând este mișcător, liber, fără a fi încorsetat de timp și de spațiu. Putem gândi la locuri foarte îndepărtate, la momente apropiate sau foarte îndepărtate față de punctul zero al abscisei în care se află gândul la pornirea lui spre zborul înalt și depărtat. Nu suntem stăpânii gândului, fiindcă el nu este materie pe care s-o putem modela… Gândul aprinde automat niște beculețe în mintea noastră și ele mișcă sufletul, trezesc inima din somn, o fac să vibreze, să comunice cu gândul, să-l dirijeze, și în acest mod devine activ.

 În casa minții trebuie să păstrăm gândurile cele mai bune, gânduri de pace și armonie, pentru ca sufletul nostru să se liniștească. Acest lucru îl putem face, decelând gândurile bune de cele rele, punând la treabă simțirea și voința noastră. Pentru evitarea conflictelor conștiinței. Și în acel moment mintea se odihnește, gândurile dominante sunt cele bune, liniștitoare, ele se derulează ca un film frumos, iar tu meditezi asupra lor, analizezi, tragi concluzii, mintea-și face loc pentru noi idei, imaginația – pentru vise. Se obține un repaus al minții. Dacă mintea nu ar avea aceste momente de zbor, considerate ca un repaos, ea ar rămâne prizoniera timpului prezent încărcat de o mulțime de probleme, activități și nu s-ar putea odihni/relaxa și, ar fi incapabilă de a analiza momente trecute, de a visa un viitor, nu ar putea să-și imagineze curgerea vieții, nu ar putea reflecta la propriul său rost în viață.

   Când Mântuitorul spunea că având credință puternică putem muta munții din loc, se referea la puterea unui gând care poate schimba situații care par imposibil de schimbat.
Să ne amintim ce spuneau liderii comuniști: „Nu le lăsați oamenilor timp liber pentru a se gândi, dați-le de lucru, măriți orele de lucru!” O spuneau de teama gândurilor oamenilor, fiindcă de la gând se trece cu ușurință la materie, la cuvinte și de la cuvinte la fapte. În străfundul sufletului lor era teama, și „pepenii trebuiau păziți!”

   Astăzi mintea călătoare este privită ca un fenomen esențial al cogniției umane și al repausului necesar minții, zborul ei spre alte „lumi”, o pregătire pentru o activitate mai performantă, în scopul îmbunătățirii vieții.

Ștefan Odobleja (1902-1978), inventatorul ciberneticii, spunea că „Primul gând al gândului e gândirea s-o-ntâlnească”. Ar fi bine, conform zicalei, ca numai gândurile bune să se adune, cele rele să se spele!

   Gândul cunoaște adevărata libertate și limita sa este funcție de dotarea spirituală dată de Divinitate, fiecăruia. Omul intră în grădina cunoștințelor și vede atâta cât ochiul minții lui îi permite. Gândurile-i sunt ordonate sau haotice, după gradul de înzestrare și bunăvoință a Îngerului care îl însoțește. El are grijă de multele sale gânduri, și devine extrem de îngrijorat și fără putința de a-l ajuta, la dispariția totală a gândurilor…

   Ca să ne putem înțelege empatic unii pe alții, ar trebui mai întâi să ne acordăm pe frecvența vibrațiilor mentale ale celuilalt, renunțând pe moment la propria noastră frecvență. Gândul creează o atmosferă, o lume, naște și dezvoltă dorințele și excită pasiunile. Cum am spus, este energie pură, este spirit, este viață.

   Ieri, 10 ianuarie 2019, gândurile tuturor românilor au fost îndreptate spre Ceremonia dedicată preluării de către România a Președinției rotative a Consiliului Uniunii Europene, care avea să aibă loc la Ateneul Român din Capitala țării noastre – România.

   Principalii lideri politici europeni și români, au sosit și au ocupat locurile în minunata sală a Ateneului. Președintele țării – Klaus Iohannis – a susținut primul discurs la ceremonia de deschidere a președinției Consiliului UE: „La 12 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România preia un rol de prim-plan la nivel european. Dacă privim puțin în urmă, întoarcerea țării noastre în familia europeană a reprezentat un deziderat de o importanță aparte, pentru care am depus toate eforturile la nivel național și pentru care am lucrat cu dedicație și profesionalism, având convingerea fermă că proiectul european este o construcție unică în lume de pace și prosperitate și singura cale de a asigura progresul comun al statelor europene. Astăzi, cu aceeași convingere preluăm exercitarea Președinției Consiliului Uniunii Europene, cu obiectivul principal de a contribui la consolidarea unei Europe mai coezive, mai unite și mai puternice”, a declarat președintele Klaus Iohannis.

   Șeful statului a vorbit și despre provocările României, menționând că primul semestru al anului 2019 va fi definitoriu pentru dinamica viitoare a Uniunii Europene, iar printre probleme sunt migrația și Brexit. De asemeni a specificat că Uniunea se confruntă în prezent cu diverse provocări, atât interne, cât și externe.

   Au urmat cuvântările altor lideri români și europeni. Președintelui Senatului României a fost singurul care a rostit discursul în limba engleză, făcând o notă discordantă față de ceilalți care din respect față de țara noastră, au rostit discursurile în limba română. El a precizat, pentru a se arăta drept reformator, că în România există unele instituții ale căror metode sunt „trecute și care își păstrează obiceiurile”. Este vorba de Tăriceanu, numit „scutier al lui Dragnea în bătălia acestuia cu « dușmanul de rasă și de clasă » – statul paralel”.

   Sigur pe el, mascându-și trufia, Președintele comisiei parlamentare speciale pentru legile justiției, Florin Iordache – politician remarcat prin inițiative menite să slăbească justiția, a subliniat: „Accentele electorale exprimate contondent se vor resimți și în următoarele 6 luni”, asigurând totodată liderii europeni, că ele nu vor afecta mandatul. Adică, să fiți siguri că vom zice ca voi și vom face ca noi. În același spirit a demarat câteva lozinci și penibilul prim ministru al României: „România merită statutul de partener egal”; „România e pregătită să stea cu fruntea sus” și, obișnuită cu discursurile politicienilor din vremea comunismului, terminând cu angajamente, de genul: „Vom demonstra… Vom demonstra…” Lipsa adevăratei modestii, a competenței și a dotării intelectuale ale guvernanților îi face să uite care le sunt limitele, comportându-se sfidător, atotcunoscători, inovatori, față de colaboratorii străini și față de popor.
Dintre reprezentanții europeni s-a remarcat, în mod deosebit, Donald Tusk a cărui figură impresionează prin modestie, sinceritate și echilibru, și rostirea căruia „a picurat balsam pe inimile rănite ale românilor” – cum scrie talentatul jurnalist de la DW, Petre Iancu. Donald Tusk este de profesie istoric, cunoaște istoria Europei, cunoaște cultura și literatura țărilor europene, inclusiv cultura și literatura României. A dovedit acest lucru inclusiv joi seară, la Ceremonia de lansare a Președinției române la Consiliul UE de la Ateneul Român, prin invocarea unor scriitori, sportivi și muzicieni români, fiind îndelung aplaudat.

   Donald Tusk este un lider politic remarcabil care a câștigat două alegeri parlamentare, a fost singurul prim-ministru al Poloniei reales după 1989. Ca președinte de partid, a câștigat, în plus, două rânduri de alegeri europarlamentare, două rânduri de alegeri locale și este la al doilea mandat de președinte al Consiliului European. „Democrația, statul de drept și respectul pentru demnitatea fiecăruia sunt valori pe care le împărtășim.”

   Am rămas cu încurajările din finalul discursului dumnealui: „Celor care fac eforturi pentru a apăra valorile europene, libertatea și drepturile noastre, le spun: continuați lupta! Nu uitați că provocări vor exista întotdeauna…” „România are puterea de a fascina și de a încânta.” „Și aș vrea să fac un apel la toți românii, să apere, în România și în Europa, fundamentele civilizației noastre politice: libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viața publică, statul de drept şi constituția.”  „Pe această cale, vă asigur de tot sprijinul meu.”

   Au urmat discursurile președintelui parlamentului European Antonio Tajani: „România a avut mereu o vocație europeană. În urmă cu peste 2000 de ani, strămoșii noștri romani au traversat Dunărea și au ajuns pe aceste pământuri (…) Această epopee a schimbat cursul istoriei. Frumoasa dumneavoastră țară își trage numele de la puternica prezență romană. Și cum sunt născut la Roma, mă simt aici ca acasă”. La final, președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker care a declarat că instituția pe care o conduce se opune tuturor atingerilor aduse statului de drept și că există îngrijorări în privința evoluțiilor în acest sens, din unele state membre: „UE este o comunitate a legii și respectarea deciziilor curții nu este o opțiune, ci o obligație”.
În concluzie, discursurile au fost deosebit de clare, politicoase, afectuoase și încurajatoare din partea reprezentanților europeni, și oarecum echilibrate dar cu o notă ascuns-subversivă, din partea guvernanților români.

   Cât timp trăim, suntem datori să sperăm că totul va fi bine! Și cum am mai spus: Speranța se construiește!

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

12 ianuarie 2019

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Filozofia – conform dicționarului – este știința constituită dintr-un ansamblu coerent de noțiuni și idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale. S-a născut din mitologie, întrucât oamenii s-au raportat la lume mai întâi mitologic și numai apoi filozofic. Miturile apelau la imagini și întâmplări fantastice, iar filosofia – la judecăți și raționamente. Filosofia a apărut în sec. VII î.e.n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î. e. n. a fost prezentă în Europa, în Grecia. Filosofia contemporană a fost și este puternic influențată de știință, a fost și continuă legătura strânsă cu alte discipline, se ocupă de viața interioară a omului și de conectarea cu mediul exterior.

De-a lungul vremii au apărut diferite sisteme filosofice, dar toate aveau aceleași întrebări, și răspunsuri din ce în ce mai înțelepte, direct proporționale cu lărgirea înțelegerii omului.

Oamenii filosofează, uneori inconștient și frânturile de filozofie se adaugă la marea filozofie a vieții, a înțelegerii ei și alegerii celor mai bune căi de viețuire între oameni. Filozoful, poetul român Lucian Blaga (1895-1961), în „Despre conștiința filosofică” scrie: „Omul de știință  se mulțumește să stabilească unele principii, reguli sau legi și să imagineze eventual unele metode de existență […] Filosoful este prin intenție autor al unei lumi care rămâne ținta demersurilor sale […]  Pentru omul de știință, experiența în totalitatea ei devine un prilej de diviziune a muncii; el se situează într-un sector al experienței…[…] Filosoful captează experiența, ca să-și alimenteze cu ea viziunea, ale  cărei semnificații îmbrățișează totul existenței”.

 

Filosoful, eseistul, poetul Constantin Noica (1909- 1987), în „Încercarea asupra filosofiei tradiționale” spune că: „Filosofia arată încotro trebuie orientată rațiunea”. După unii, filosofia ar fi știința lucrurilor inteligibile, știința lucrurilor în sine, știința entităților raționale. Numele ei de metafizică, ce i s-a atribuit atât de des, în trecut și se mai dă încă și azi, este explicat de către  filosoful și omul politic Petre P. Negulescu (1872-1951) în „Problema ontologică”, metafizica  însemnând: „Știința a ceea ce este dincolo de lumea fizică, de lumea ce se poate observa şi experimenta, într-un cuvânt dincolo de lumea ce se poate percepe cu simțurile”.

Dar dacă admitem că filosofia, înțeleasă ca metafizică, este știință și că acesta-i obiectul ei, trebuie de îndată să identificăm și metodele ei specifice, întrucât se știe că orice știință se autorizează prin obiectul său de activitate și prin metodele sale de căutare și aflare a adevărului.

Iată, însă, că filosofii nu mai sunt de acord asupra căilor prin care filosofia urmează a se realiza ca metafizică. Unii consideră că întregul studiu al fenomenelor ar cădea în sarcina științelor propriu-zise, iar filosofiei – în cadrul așa numitei teorii a cunoașterii – i-ar reveni sarcina să dovedească incapacitatea minții omenești de a depăși limitele experienței. Privită cu acest înțeles, filosofia se transformă într-un fel de psihologie superioară sau speculativă. După alții, scopul filosofiei ar fi să studieze legăturile dintre științele pozitive şi să contribuie la întrunirea lor într-un sistem unitar. Într-o asemenea accepțiune, filosofia ar deveni un fel de logică superioară sau, cu alte cuvinte, o metodologie generală a științelor.

Ieri, 10 ianuarie 2019, principalii lideri politici europeni și români, au participat  la Ateneul Român din Capitală, la ceremoniile dedicate preluării de către România, a Președenției rotative a Consiliului Uniunii Europene.   Președintele țării Klaus Iohannis a avut primul discurs la ceremonia de deschidere a preşedinţiei Consiliului UEȘ „La 12 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România preia un rol de prim-plan la nivel european. Dacă privim puţin în urmă, întoarcerea ţării noastre în familia europeană a reprezentat un deziderat de o importanţă aparte, pentru care am depus toate eforturile la nivel naţional şi pentru care am lucrat cu dedicaţie şi profesionalism, având convingerea fermă că proiectul european este o construcţie unică în lume de pace şi prosperitate şi singura cale de a asigura progresul comun al statelor europene. Astăzi, cu aceeaşi convingere preluăm exercitarea Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, cu obiectivul principal de a contribui la consolidarea unei Europe mai coezive, mai unite şi mai puternice”, a declarat preşedintele Klaus Iohannis.

Şeful statului a vorbit şi despre provocările României, , menționând că primul semestru al anului 2019 va fi definitoriu pentru dinamica viitoare a Uniunii Europene, iar printre probleme sunt migraţia şi Brexit. De asemeni a specificat că Uniunea se confruntă în prezent cu diverse provocări, atât interne, cât şi externe.

Au urmat cuvântările altor lideri români și europeni. Discursul Președintelui Senatului a fost rostit în limba engleză, deși nu era cazul. El a precizat, pentru a se arăta drept reformator, că sunt însă în România unele instituţii ale căror metode sunt „trecute” şi „care îşi păstrează obiceiurile”.

Sigur pe el și mascând o trufie nejustificată,  Iordache: Accentele electorale exprimate contondent se vor resimţi şi în următoarele 6 luni , însă a asigurat liderii europeni că nu vor afecta mandatul. Adică, vom zice ca voi și vom face ca noi. În același spirit a demarat câteva lozonci și penibilul prim ministru al României, obișnuită cu discursurile politicienilor din vremea comunismului, terminând cu angajamenteȘ ȚVom demonstra… Vom demnestra…Ț

Dintre reprezentanții europeni s-a remarcat, în mod deosebit,  Donald Tusk a cărui figură impresionează prin modestie, sinceritate și echilibru, și rostirea căruia Ța picurat balsam pe inimile rănite ale românilorțȚ – cum scrie talentatul jurnalist de la DW, Petre Iancu. Donald Tusk este de profesie istoric, cunoaște istoria Europei, cunoaște cultura și literatura țărilor europene, inclusiv cultura și literatura României. A dovedit acest lucru inclusiv joi seară, la Ceremonia de lansare a Președinției române la Consiliul UE de la Ateneul Român, amintind de figuri remarcabile ale țării, precum Cioran, George Enescu, Tristan Tzara, Nichita Stănescu sau Eugen Ionescu…

Donald Tusk este un lider politic remarcabil care a câștigat două alegeri parlamentare, a fost singurul prim-ministru al Poloniei reales după 1989. Ca președinte de partid, a câștigat, în plus, două rânduri de alegeri europarlamentare, două rânduri de alegeri locale și este la al doilea mandat de președinte al Consiliului European.

Am rămas cu încurajările de la finalul discursuluiȘ „Celor care fac eforturi pentru a apăra valorile europene, libertatea şi drepturile noastre, le spun: continuaţi lupta! Nu uitaţi că provocări vor exista întotdeauna…” „România are puterea de a fascina şi de a încânta.” „Şi aş vrea să fac un apel la toţi românii, să apere, în România şi în Europa, fundamentele civilizaţiei noastre politice: libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viaţa publică, statul de drept şi constituţia.”  „Pe această cale, vă asigur de tot sprijinul meu.”

 

 

FILOSOFIA LUI DAVID HUME

 

„Frumusețea lucrurilor există în sufletul celui care le admiră.” – David Hume

 

Scoțianul David Hume (1711-1776) a fost un filosof iluminist scoțian, istoric, economist și eseist. S-a născut la Edinburgh. În 1723 se înscrie la secția greacă a Universității din acest oraș, dând astfel urmare pasiunii sale pentru literatură, iar la vârsta de 17 ani se înscrie la drept, în urma insistențelor familiei sale, care ținea mult să-și aleagă pentru viață o carieră practică.  După terminarea colegiului, și încercarea de intrare în viața de afaceri, își dă seama că negoțul nu este pentru el.  Pleacă în Franța și reia studiul, redactează prima lucrare „Treatise on human nature” (Tratat despre natura umană) între anii1739-1740, cu care începe activitatea sa publicistică.  Acestei lucrări i-au urmat altele care i-au creat reputația de mare scriitor și gânditor, precum: „Cercetare asupra intelectului românesc”, „Cercetare asupra principiilor morale”, o serie de „Discursuri politice”, patru disertații: „Istoria naturală a religiei; a pasiunilor, a tragediei, a criteriului gustului; „Dialoguri asupra religiei naturale” (apărută postum).  În afară de lucrările sale filozofice, Hume a publicat și o monumentală lucrare intitulată Istoria Angliei !754- 1761).

Cunoaștem că Socrates a murit bând hemlock (cucută), condamnat la moarte fiind de către oamenii din Atena, Albert Camus și-a aflat sfârșitul într-un accidente de mașină, Nietzsche a înnebunit după ce a asistat la biciuirea unui cal în tr-o piață din Verona, și lista poate continua. Posteritatea, în general, iubește sfârșiturile tragice, dar cultul, acest sentiment de venerație pentru sfârșitul lui Hume, probabil cel mai mare filozof pe care Occidentul la produs vreodată, a fost deseori amintit, întrucât a fost unul deosebit. Hume era în vârstă de 65 de ani pe patul de deces, la sfârșitul unei vieți fericite, reușite, iar fi spus totuși medicului său (citez aproximativ): „Să mor cât mai repede până când pot veni dușmanii”. Cu trei zile înainte de a muri, probabil de cancer abdominal, medicul său a putut să-și dea seama că nu era deloc îngrijorat,  își așteptat răbdător sfârșitul, timpul trecând foarte liniștit, cu ajutorul cărților amuzante pe care le lectura. Doctorul care l-a îngrijit, a mai spus că ori de câte ori a avut ocazia să le vorbească oamenilor, David Hume a făcut-o întotdeauna cu afecțiune și sensibilitate. Și că, a murit liniștit și fericit.

Hume a fost un teoretician empirist al cunoștinței. L-a preocupat valoarea conștiinței omenești, dar, întrucât ea nu poate fi stabilită numai dacă se cunoaște originea ideilor noastre, faptul l-a determinat să stabilească izvoarele din care decurg toate cunoștințele atât cele științifice cât și cele vulgare. După el, toate vin din două izvoare, din impresii și din idei, prin impresii înțelegându-se percepțiile ce se impun spiritului prin forța, prospețimea, vivacitatea și violența lor, cuprinzând sub acest nume și senzațiile, pasiunile și emoțiile, atunci când ele apar pentru prima oară în suflet; prin idei înțelegându-se copiile slabe și șterse ale impresiilor ce se păstrează în gândire, urme palide și fără relief, imagini ce rămân în spirit, după ce impresiile au dispărut: „Ideile simple, de la prima lor apariție, derivă din impresii care le corespund și pe care le reprezintă exact”. Persoanele care nu au facultăți pentru anumite impresii, spunea Hume, nu au nici ideile corespunzătoare: Un orb nu poate avea ideea de culoare, si nici un surd pe aceea de sunet. De aici teorema: „Cauzele si efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență”. Aceste afirmații le face Hume în lucrarea sa „Cercetare asupra intelectului omenesc”.

După Hume repetiția care determină obișnuința este principiul de bază al tuturor raționamentelor din experiență. Obișnuința face ca în suflet să ia naștere acea stare, pe care o numește credință. Și care ne face ca din perceperea cauzei să așteptăm producerea cu necesitate a efectului ce va urma, sau dacă percepem întâi efectul, să conchidem din el cauza.

L-a interesat ideea de cauzalitate și aceea de substanță: Orice efect este cu totul deosebit de cauza care-l determină și ca atare nu se poate spune niciodată apriori ce evenimente anumite vor decurge dintr-un anumit eveniment. Deci, principiul cauzalității nu este un principiu de gândire. Dar dacă gândirea nu ne poate ajuta să deducem aprioric noțiunea de efect din cea de cauză, înseamnă că legătura cauzală se bazează pe experiență. De câte ori se produce un fenomen, el este însoțit de un anumit efect, conchidem că fenomene similare vor fi însoțite totdeauna de efecte similare. Experiența este deci cea care, în lumea faptelor, ne învață cum să procedăm, ne învață cum se leagă fenomenele între ele.

De-a lungul timpului poziția, aprecierea lui Hume a crescut la cel mai înalt nivel. Acum câțiva ani, au fost întrebați mii de filosofi academici pe care filosof ne-viu îl apreciază cel mai mult. Hume a fost primul, în fața lui Aristotel, Kant și Wittgenstein. Chiar oamenii de știință, care de multe ori au puțin timp pentru filozofie, fac adesea o excepție pentru Hume. Chiar un renumit biolog care spunea că filosofii sunt „foarte inteligenți, dar nu au nimic de spus în vreun fel” face o excepție pentru Hume, recunoscând că la un moment dat s-a si îndrăgostit de el.

Iata cun scriitorul din secolul al XVIII-lea, David Hume, este considerat unul dintre marile voci filosofice ale lumii, și aceasta pentru că a lovit în punctul important cu privire la natura umană și anume: că suntem mai mult influențați de sentimentele noastre decât de rațiune. Acesta este, la un anumit nivel, o mare insultă pentru imaginea noastră de sine, dar Hume credea că dacă am putea învăța să facem față acestei realități surprinzătoare, am putea fi (individual și colectiv) mult mai calmi și mai fericiți decât dacă am nega-o.

   „Hume este politica noastră, Hume este comerțul nostru, Hume este filosofia noastră, Hume este religia noastră” –  este afirmația filozofului James Hutchison Stirling din secolul al XIX-lea, care reflectă poziția unică cu privire la gândirea intelectuală a filosofului scoțian David Hume.

O parte din faima și importanța lui Hume se datorează abordării sale curajoase sceptice față de o serie de subiecte filosofice. În epistemologie, el a pus la îndoială noțiunile comune despre identitatea personală și a susținut că nu există nici un „sine” permanent care să continue în timp. El a respins considerațiile standard legate de cauzalitate și a susținut că concepțiile noastre despre relațiile cauză-efect sunt bazate pe obiceiurile de gândire, nu pe percepția forțelor cauzale din lumea exterioară, în sine. El a apărat poziția sceptică conform căreia rațiunea umană este inerent contradictorie și numai prin credințele instaurate în mod natural putem naviga prin viața obișnuită. În filosofia religiei, el a susținut că este nerezonabil să credem mărturii despre presupusele evenimente miraculoase și, în consecință, sugerează că ar trebui să respingem religiile bazate pe mărturiile despre minuni. Împotriva convingerii comune a timpului în care existența lui Dumnezeu ar putea fi dovedită printr-un argument sau un argument cauzal,……….. Ca istoric, el a apărat punctul de vedere conservator că guvernele britanice sunt cel mai bine conduse de o puternică monarhie.

Cu privire la originea percepțiilor mintale, ele sunt prezentate în următoarea schemă: Percepțiile constau din idei si impresii. Ideile: din memorie, imaginație, fantezie, înțelegere (implicarea relațiilor de idei și implicarea problemelor de fapt); impresiile sunt de senzație (externe) și reflecții (interne). Concepția empiristă a lui Hume se bazează pe o dublă distincție: a) Distincția dintre impresii și idei; b) Distincția dintre relații între idei și fapte.

Hume a susținut că raționamentul inductiv și credința în cauzalitate nu pot fi justificate rațional și că pasiunea, mai degrabă decât rațiunea, guvernează comportamentul uman. A contraargumentat  existența ideilor înnăscute, afirmând că toată cunoașterea umană este întemeiată exclusiv pe experiență. Niciodată nu putem percepe faptul că un eveniment cauzează altul, ci numai că cele două sunt mereu conjugate. În consecință, pentru a atrage concluzii de cauzalitate din experiența trecută, este necesar să presupunem că viitorul se va asemăna cu trecutul, o presupoziție care nu poate fi ea însăși fundamentată în experiența anterioară.

Hume a fost, de asemenea, un sentimentalist care a considerat că etica se bazează pe emoție sau sentimente, mai degrabă decât pe principiul moral abstract, proclamând cu exactitate că „Rațiunea este și trebuie doar să fie sclavul pasiunilor”. Teoria morală a lui Hume a fost văzută ca o încercare unică de a sintetiza tradiția morală modernă sentimentalistă căreia Hume a aparținut, cu tradiția etică virtuală a filozofiei antice, cu care Hume a fost de acord cu privire la trăsăturile de caracter, mai degrabă decât actele sau consecințele lor, obiectivele corespunzătoare ale evaluării morale. Hume a negat de asemenea că oamenii au o concepție reală despre sine, poziționând că trăim doar o mulțime de senzații și că sinele nu este altceva decât acest pachet de percepții legate de cauzalitate.

Definind moralitatea ca acele calități care sunt aprobate de oricine, se întâmplă să fie și practic de către toată lumea, el stabilește să descopere cele mai largi motive ale aprobărilor. El le găsește, pe măsură ce a găsit motivele de credință, în „sentimente”, nu în „cunoștințe”. Deciziile morale sunt bazate pe sentimente morale. Calitățile sunt evaluate fie pentru utilitatea lor, fie pentru agreabilitatea lor (un fel de abilitate de a fi plăcute celor din jur). Sistemul moral al lui Hume are drept scop fericirea celorlalți și  fericirea sinelui. Dar respectul față de ceilalți reprezintă cea mai mare parte a moralității. Sublinierea lui se referă la altruism: sentimentele morale pe care el pretinde că le găsește în ființele umane. Este specific naturii umane să râdă sau să se întristeze și să caute binele celorlalți. El a considerat doctrina morală drept lucrarea sa majoră, ea fiind o datorie a se preocupa de ea. Teoria morală a lui Hume apare în Cartea 3 a tratatului și într-o anchetă privitoare la principiile moralei (1751).  Hume susține de asemenea că evaluările morale nu sunt judecăți despre fapte empirice. Luați orice acțiune imorală, cum ar fi uciderea intenționată: „examinați-o în toate luminile și vedeți dacă puteți găsi acea chestiune de fapt sau o existență reală pe care o numiți viciu. Nu veți găsi nici un astfel de fapt, ci doar propriile sentimente de dezaprobare”. Atunci când analizează diferite teorii morale, Hume susține că oamenii cred în mod eronat că moralitatea se bazează pe judecăți raționale. Deci, ce înseamnă consimțământul moral? Este un răspuns emoțional, nu unul rațional. Detaliile acestei părți a teoriei sale se bazează pe o distincție între trei actori distinctivi din punct de vedere psihologic: agentul moral, receptorul și spectatorul moral. Agentul moral este persoana care efectuează o acțiune, cum ar fi furtul unei mașini; destinatarul este persoana afectată de comportament, cum ar fi proprietarul mașinii furate; iar spectatorul moral este persoana care observă și, în acest caz, dezaprobă acțiunea agentului. În general, teoriile de sens moral au susținut că oamenii au o capacitate de percepție morală, asemănătoare cu capacitățile noastre de percepție senzorială. Așa cum simțurile noastre externe detectează calități în obiecte externe, cum ar fi culori și forme, la fel și facultatea noastră morală detectează calități morale bune și rele în oameni și acțiuni. Pentru Hume, toate acțiunile unui agent moral sunt motivate de trăsături de caracter, în special de trăsături caracteristice – virtuoase sau vicioase.

Pentru Hume, virtuțile naturale includ bunăvoința, blândețea, caritatea și generozitatea.

În 1752, Hume a devenit deținător al Bibliotecii Avocaților la Edinburgh. Acolo, „stăpânul a 30.000 de volume”, a putut să se dedice unei dorințe de câțiva ani pentru a se întoarce la scrierea istorică. Istoria sa a Angliei, care se extinde de la invazia lui Caesar până în 1688, a apărut în șase volume, patru între 1754 și 1762, precedată de Discursurile politice (1752). Scrierile sale din acea perioada începuseră să-l facă cunoscut, atât în ​​străinătate, cât și acasă. De asemenea, el a scris Patru Disertații (1757), pe care le-a considerat ca fiind un lucru minunat, deși a inclus o rescriere a Cartei a II-a a Tratatului (completarea revizuirii pură a acestei lucrări) și un studiu strălucit al „istoriei naturale a religiei”. 1762 James Boswell, biograful lui Samuel Johnson, l-a numit pe Hume „cel mai mare scriitor din Marea Britanie”, iar Biserica Romano-Catolică, în 1761, i-a recunoscut contribuțiile filosofice și literare.

A fost onorat ca eminent în cuprinderea învățăturii, în agilitatea gândirii și în eleganța stilului, și a fost simpatizat pentru simplitatea, bunătatea și veselia sa. Saloanele i-au deschis ușile și el a fost primit cu căldura de toți.

În 1769, oarecum obosit de viața publică din Anglia, și-a stabilit din nou o reședință în iubitul său Edinburgh, profund bucurându-se de compania – intelectuală și convivă – de prieteni vechi și noi (nu s-a căsătorit niciodată), precum și revizuirea textul scrierilor sale.

Petre P. Negulescu aprecia: „Nu putem zice astăzi că avem o filosofie, cum putem zice că avem o matematică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci trebuie să ne mulțumim să constatăm  că avem atâtea filosofii diferite câți cugetători s-au îndeletnicit, după vremuri, cu problemele generale ale naturii şi ale vieţii, dezlegându-le fiecare, firește, în felul său”.

Pe măsură ce cercetările avansează şi se pătrunde mai adânc în tainele materiei vii şi ale celei moarte, în spațiile nesfârșite ale macrocosmosului ori în derutantele profunzimi ale microcosmosului, filozofia este necesara științei, respectiv fizicii, biologiei, chimiei, extinzându-se și asupra altor științe.

Hume a avut încă din timpul vieții admiratori şi apărători de-un mare prestigiu intelectual, Immanuel Kant fiind unul dintre aceștia. În „Prolegomene”, ilustrul filosof german a recunoscut că Hume este adevăratul precursor al filosofiei critice a cunoașterii. Dar numai un precursor, s-a grăbit Kant să precizeze, fiindcă după opinia lui, soluția pe care Hume o dă problemei cunoașterii poartă „sigiliul neputinței și al resemnării”. Kant a apreciat nu doar profunzimea observațiilor analitice ale lui Hume, ci și calitățile stilistice ale scrierilor sale.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

12 ianuarie 2019

 

„Dacă un lucru nu este, unu este încă

și cu el toată lumea”.

Toate în Unul și El – peste toate!

Dumnezeul inimii mele!

„Minus doi a b de înmulțit cu trei a”,

unu operația algebrică inteligibilă făcând,

înțeles Universului dând.

Dumnezeul minții mele, Dumnezeule algebric,

Dumnezeule al absolutului,

Unu-le care ai pus în mișcare

orologiul cosmic

ce bate secunda pentru univers,

ca timpul să curgă într-un singur sens,

Ți-a plăcut atât de mult ordinea, Doamne?

Ai cunoscut vreodată regretul?

(Poemul Demiurgos din volumul „O mie și una de poeme”)

 

   Nu putem să nu gândim astăzi la lipsa de valoare a oamenilor care ne conduc destinele, să nu  cântărim valoarea acțiunilor, deciziilor, să nu vedem rezultatele, caracterul haotic în care ne conduc viața, și să nu rămânem stupefiați. Cum au căzut valorile de pe scara cândva existentă și respectată multă vreme!?

   Prima întrebarea ar fi cum stabilim, cum măsurăm valoarea unui om? În general, spune psihologul american Adam Grant „o ființă umană nu se măsoară prin succes, ci prin efort”.

   Prin efort se creează ceva – diferențiat de la om la om, și din acel ceva fiecare își dăruiește sieși și celorlalți, tot în mod diferențiat. Egali suntem doar în fața morții. În viața pe care o trăim suntem diferiți – prin ceea ce suntem și prin ceea ce facem – și tocmai această diferențiere dă farmec acestei vieți trăite de noi. Alteori dă naștere la conflicte. Cei mai mulți oameni cred că intelectul este ceea ce face să fii un om de valoare. Dar uită că în primul rând contează caracterul.

   Mulți oameni sunt incapabili de a da mult din ceea ce realizează în viața lor, și aceasta din motive: de precauție, teamă, zgârcenie. Alții dau aproape tot ce au din altruism, iubire, sentimentul plăcut al ajutorării, dar niciodată nu vor putea dărui mai mult decât au. Există o valoare pe care o avem hăruită și alta dobândită, dar ele nu prețuiesc decât dacă facem ceva din ele, cu ele, pentru a dovedi valoarea lor. Facem un efort și pentru munca noastră suntem recompensați, în același timp suntem și  plătitori ai efortului exagerat care ne costă uneori sănătatea, sau chiar numărul zilelor trăite. Dar ne luând în calcul sacrificiul, viața omului nu va putea fi apreciată la adevărata sa valoare.

   Când își manifestă valoarea hăruită, omul are nevoie de timp disponibil, de a se simți liber și nu încorsetat pentru a-și desfășura asemeni unui ghem, destăinuirea, gândirea, amintirea și imaginația, ca apoi să fie dăruite celorlalți. De libertate are nevoie, întrucât sufletul său nu se poate deschide și închide la comandă, ci  este în așteptarea tihnită a unor clipe de inspirație, inspirație care „nu se vede, se aude, nu se întreabă cine o dă”.

   Sri Ramakrishna, om-zeu al Indiei, spunea un mare adevăr: „Adăugând zerouri, putem ridica cifra „unu” până la orice valoare – dar aceste zerouri nu valorează nimic prin ele singure dacă cifra „unu” este omisă. Tot astfel, atât timp cât sufletul individual nu este unit cu Dumnezeu, el nu-și poate manifesta adevărata valoare, pentru că toate lucrurile de aici, de jos, nu au valoare decât în măsura în care ele sunt în contact cu Dumnezeu”.

   Adevărata valoare a unui om poate fi bine apreciată atunci când el rămâne „gol” – fără bani, mașini, case, diplome, haine, funcții, numai cu ceea ce are în el. Un proverb spune: „Haina nu face pe om”, adică haina și averea pot ascunde un caracter infect, un om pătimaș, abject, ticălos, incult, iar un alt proverb: „Haina face pe om”, motivează starea de siguranță insuflată de haină când te îmbraci bine și ești conștient de aceasta; lucrurile par a fi mai ușoare, iar succesul este atras spre tine. Dar și impresia pe care o faci în fața celorlalți, urcă prestigiul tău.

   În societatea noastră modernă omul este „îmbrăcat” cu câteva criterii, în funcție de care un om este apreciat: statutul social, etnie, sex, religie, frumusețe, intelect, apartenența la ceva. Aprecierea și stabilirea valorii unui om se realizează în etape, plecând de la primul contact, îți formezi o impresie după chipul plăcut, frumos sau dezagreabil, haina pe care o poartă, statutul social pe care îl are, eventual – mașina din care a coborât, persoanele de care a fost însoțit, și numai apoi, după dialogul preliminar, schimbul de amabilități, dialogul axat pe o anumită problemă, chiar și numai aceea despre preocupări, muncă, viață etc. În acest mod mintea ta, asemeni unui computer, înregistrează datele și clasifică persoana cu care ai intrat în contact. Desigur că emoțiile puternice încețoșează aprecierea și stabilirea valorii, fiind necesar un timp mai îndelungat de contact între persoane, pentru aplanarea emoțiilor, ridicarea vălului ceții. Este exclus să fugim de ele pentru că sursa tuturor emoțiilor suntem noi înșine și tot noi suntem cei care le putem controla și alunga.

   Nu întotdeauna însă înfățișarea fizică sau îmbrăcămintea ne ajută în a aprecia corespunzător o persoană. Se întâmplă ca prima impresie să fie total greșită și doar timpul ajută la descoperirea adevărului. Caracterul unui om, valoarea acestuia, nu constă nici în haine, nici în frumusețe, nici în banii pe care îi are și nici nu depinde de funcția pe care a dobândit-o prin anumite merite sau prin recomandări, avantaje, șantaje etc.

   Un matematician arab, descoperitorul zeroului și inițiator al algebrei, a fost întrebat ce valoare reprezintă omul în matematică iar el a răspuns: „Dacă omul are bun simț și caracter = 1. Dacă mai este și frumos = 10. Dacă mai are și bani = 100. Dacă se mai trage dintr-un neam nobil = 1000. Însă dacă dispare simbolul bunului simț și al caracterului, adică 1, rămân doar zerourile”.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Valoarea unui om” →

„Speranța este visul omului treaz.” – Aristotel

 

   Miturile grecești, acele povestiri despre zei, sunt adevărate învățăminte morale, deoarece ele conțin adevăruri umane fundamentale. Unul dintre ele este mitul Pandorei care a încercat să explice originea răului. Povestea spune că atunci când Prometeu l-a imitat pe Zeus creând oameni perfecți din lut și dându-le apoi viață, Zeus s-a simțit jignit și a dorit să se răzbune. Astfel, l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au pus toate relele din lume. Singura care s-a deosebit de ceilalți zei a fost Atena – zeița înțelepciunii – care a pus în cutie Speranța. Zeus i-a dăruit-o pe Pandora ca soție lui Prometeu, împreună cu acea cutie, de unde și numele de Cutia Pandorei. Prometeu a refuzat să primească darul, însă fratele său a deschis cutia eliberând toate relele și speriat, s-a grăbit să închidă capacul, fără să observe că pe fundul cutiei rămăsese Speranța. De aceea se spune că Speranța moare ultima.

   Când ne simțim slabi în luptă cu viața, speranța este cea care ne face puternici, fiindcă ea acționează ca o energie a sufletului. Poetul român Tudor Arghezi o definea foarte asemănător lui Aristotel, ca fiind „un vis cu ochii deschiși”. „Nu lăsa visele să piară, pentru că dacă visele mor, viața nu este decât o pasăre cu aripi rupte care nu mai poate să zboare”, spunea scriitorul american Langston Hughes.

   În secolul XIX, filozoful german Arthur Schopenhauer susținea că voința omului este elementul real și esențial de a trăi, că este singura expresie a existenței însăși a universului și că orice om are nevoie de griji, dureri ori mizerie, după cum corabia are nevoie de încărcătură, spre a merge drept și sigur. El susținea că voința stă la baza acțiunilor omului, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop, că lumea și istoria sunt lipsite de sens și de o țintă finală. Mai susținea că voința este însoțită de inteligență și curaj, și că ele, aceste calități, se moștenesc, una de la mamă și altul de la tată. Deci, să înțelegem că voința ar fi o forță care imprimă o mișcare care poate fi haotică dacă nu solicită inteligența și curajul pentru a-i da un sens. Fiecare om are dorințe, își creează un ideal și speră să și-l îndeplinească prin luptă, deseori fiind implicat sacrificiul sub diferite forme. Omul speră să fie fericit. Speră, și cine nu poate spera și nu poate lupta, nu are cum să ajungă la fericire.

   Poți spera, poți realiza, poți câștiga, dar poți și pierde; dar nu contează, fiindcă mai poți încerca, mai poți din nou spera, mai poți pierde, dar poți câștiga. Dacă nu speri, în final ajungi să disperi.

   Creștinismul ne încurajează vorbindu-ne despre Speranță: „ … știm că necazul te determină să ai răbdare, răbdarea aduce biruința în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:3-5).

   Existențialiștii secolului trecut au vorbit foarte mult despre deznădejde, ca stare în fața unei lumi închise, fără ieșire. Cel mai ilustru reprezentant al existențialismului, filozoful, dramaturgul, romancierul francez Jean-Paul Sartre – deși are o filosofie originală, pur personală, marcată puternic de aspectele politice ale vremii – , în povestirea  Cu ușile închise, imaginează camera ca un fel de infern, un spațiu închis, lipsit de ferestre și pat, cu lumina permanent aprinsă și ușa încuiată pe dinafară; un spațiu în care nimeni nu intră, iar cele câteva personaje dinăuntru nu pot ieși… Nici o dorință de a crede nu este zugrăvită în arta sartriană; nici acea jumătate de măsură în credință: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Întunericul este total, fiindcă Sartre este un existențialist care respinge existența lui Dumnezeu, considerând că omul își primește existența de la părinți, iar „apariția” existenței este un accident.

   Scriitorul Octavian Paler propune însă altceva: să reînvățăm speranța. Într-un dialog imaginar cu poetul Hölderlin, îi răspunde acestuia printr-un poem și vorbește despre poezie, deși nu se referă doar la cei care scriu versuri, ci la capacitatea omului de a-și depăși condiția de muritor prin valorificarea virtuților sale. Și speranța este una dintre virtuți, care se poate verifica mai ales în perioade de lipsuri, cum ar fi perioada de secetă. „Ați scris undeva un vers, – spune Paler – „La ce bun poetul, în vreme de secetă?”, și tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet și să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj este să vadă cerul pârjolit și să spere. Și înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranță și cântec”.

   Așadar, binele să fie mai întâi în cugetele noastre, acesta este crezul prin care Paler justifică poezia. Și cere poetului să fie un profet al speranței, care să amintească celorlalți că au datoria să spere: „Un poet în fața unui cer ars, în fața unui câmp pârjolit și care nu e în stare să cânte și să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav, așadar, un poet care nu e un profet al speranței, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii n-a înțeles că poezia e în primul rând o formă a speranței”.

   Este, poate, cea mai frumoasă definiție a unui poet, aceea de profet al ploilor în vreme de secetă. Să fim atunci toți poeți ai anului ce vine – 2019! Să avem curajul să profețim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranța nu este zadarnică! Să spunem astfel, că poetul – adică sufletul viu al fiecăruia – trebuie „să cânte ploile tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc și ne dor, când soarele arde și mâinile miros a îndoială…”  Este, poate, cea mai frumoasă definiție a unui suflet de poet, aceea de „profet al ploilor în vreme de secetă”.

   Să fim atunci poeți anul acesta care vine și să profețim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranța nu trebuie să lipsească din sufletele noastre. Sunt de acord că speranța este un „vis” necesar sufletului nostru, dar cred, în același timp, că ea necesită să fie însoțită de voință care să pună în mișcare visul, așa cum a afirmat cândva Paler, că speranța trebuie construită. Speranța poate fi imaginată ca un castel cu o arhitectură care să ne scoată din realitatea modestă sau chiar mizerabilă, și să ne ofere prosperitate. Iar prosperitatea nu poate fi realizată fără o activitate intensă, fără curaj, cinste, dreptate și dăruire.

   În viață, individul se lovește de tot felul de obstacole, de greutăți. Existența este un șir de victorii și eșecuri, iar ființa umană nu poate rezista decât dacă găsește în propria interioritate puterea necesară de a merge mai departe. O asemenea sursă de putere de renaștere este tocmai speranța. Renunțarea la lupta cu viața, incapacitatea de a depăși deznădejdea amenință evoluția ființei și chiar integritatea ei. Dacă lumina permite ochilor să vadă ceea ce este în jur, speranța deschide ochii sufletului pentru a vedea că există o cale de a merge mai departe, folosind lumina întrezărită. Ivirea acestei lumini a sufletului acționează salvator. Cuprins de speranță, omul alungă teama răului din viața sa. El va înțelege că trebuie să lupte pentru normalitatea, liniștea vieții lui și că spiritul său va renaște datorită acestei lumini.

   Este clar că atunci când ai o dorință, speri sau disperi. Dar și speranța, și disperarea presupun o atitudine. Există și persoane care nu sunt capabile nici să spere, și nici să dispere. Se predau platitudinii. Trăiesc într-o lume absolvită de dorințe, de idealuri. O lume falsă.

   Speranța nu are unitate de măsură. Putem spera tot timpul, putem aștepta, putem răbda atingerea visului, a idealului… Răbdarea este cea care ne absolvă temporar de disperare și fără a avea motivația răbdării, omul începe să deznădăjduiască… „Cel ce deznădăjduiește își ucide singur sufletul”, spunea Sfântul Ioan Scărarul.

   O dorință realizată este un efect al unei cauze, fiindcă atunci când ne propunem a spera în ceva, acel ceva are o motivație în mintea noastră, în sufletul nostru. Asemeni unei semințe, speranța este cea care încolțește și așteaptă culegerea rodului. Cu ce ai ajutat dezvoltarea? Da, „speranța se construiește”, adică omul nu trebuie să viseze și să rămână pasiv, ci trebuie să și acționeze în dobândirea dorinței sale, a idealului său. După definirea idealului, speranța fiecăruia poate fi însumată speranței colective. Un ideal colectiv, întru binele societății în care trăim, poate fi realizat cu ajutorul însumării forțelor fiecăruia dintre noi.

   Să sperăm fiecare, să sperăm împreună și să nu deznădăjduim, fiindcă deznădejdea nu duce nicăieri, curmă drumul pavat cu flori al speranței.

   Închei această pagină cu poemul intitulat „Speranța”, din noul volum de versuri „Închin acest pahar iubirii”:

Inima zgomotos bate, / gândurile odihnă cer, / vorbele – au tăcut demult. / Ochii refuză realitatea obositoare / strânsă-n ghemul zilei ce-abia a trecut. / Iertarea și uitarea sunt chemate / a ridica zidul înalt, / genele se unesc strângând și ascunzând / lacrimi cristaline căutătoare de libertate. / Pleoapele precum fluturii aripile-și strâng, / cuminți așteptând zâmbetul zorilor / când, / harfele copacilor se vor auzi cântând. / Îngerul dimineții va veni zâmbitor, / cu speranța pusă pe-o tavă de-argint, / oferită drept – ceașcă de cafea.//

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

6 decembrie, 2018

„Nu poate exista o politică veritabilă fără consecvență și moralitate.”

Corneliu Coposu

 

   Lucrând la un nou volum cu rememorări tardive, am găsit notat că în urmă cu câțiva ani am scris articolul intitulat „În ce barcă ne urcăm? Încotro vâslim?”. Începeam articolul cu credința că Europa se va putea afirma ca o putere internațională doar dacă va fi unită; în ultimii ani ai secolului trecut a fost un teatru de război; nu a existat o conștiință europeană, fiind dominată de un naționalism distrugător. Astăzi, lăsând acei ani în urmă, Europa întrunește aproape toate condițiile să redevină, cu adevărat, o mare putere economică, militară, culturală, dar pentru asta e nevoie să fie unită și independentă, să scape de mizeria morală existentă pe alocuri, de altfel chiar pe întreaga planetă. Numai astfel se va putea ajunge la fericire, la ordinea superioară „de adevăr, frumos și bun suprem”. Iar dacă Europa nu va putea integra toate aceste țări ale ei, va fi cuprinsă de spaima încercărilor – tot pe alocuri – de revenire la un naționalism exagerat, periculos chiar, așa cum s-a trăit și în țara noastră România, în etapa  de instaurare a  dictaturii național-comuniste, a revoluției culturale caracterizate prin preluarea tuturor pârghiilor în stat, un accentuat cult al personalității și un aparat de stat capabil să reprime orice formă de opoziție. Naționalismul poate duce la un viitor sumbru, o izolare și o îndârjire a populației, cu manifestări de ură, neliniște, renunțare la ceea ce s-a dobândit cu mari sacrificii – libertatea. Cum pot dispărea aceste sentimente negative? Aforismele elucidează: „În această lume mare, ura dispare prin a iubirii consecventă lucrare”,  și „Unii nu simt fericire întrucât sunt mai interesați de control, de putere, decât de iubire”. Iată un mod – aforismul – de a aminti nevoia de iubire și înțelegere între oameni.

   Din istoria trecutului ar trebui să învățăm și să orientăm bine barca în care ne-am urcat, vâslind-o în direcția propusă, pentru a ajunge la punctul dorit.

   În România se tot umblă la legi ale justiției, fără a recunoaște că nu poate fi justiție și ordine într-o societate în care indivizii sunt lipsiți de o consecvență logică necesară stabilității, statorniciei, liniștii și înțelegerii. A fi consecvent într-o acțiune pe care o întreprinzi înseamnă să ai o gândire corectă care respectă legile, a acționa logic și a avea aceeași linie de conduită, o conduită fermă, neschimbătoare, să poți rezista la eventualele „furtuni” ivite, și a rămâne în picioare atunci când un „vânt păgubos” bate prea tare. Consecvența implică o succesiune de situații care trebuie depășite, deoarece viața se schimbă uimitor de rapid în zilele noastre. Confruntați în mod repetat cu obstacole, voința oamenilor însă, devine mai puternică, caracterul lor devine dârz. Un om îl considerăm statornic când acționează mereu în concordanță cu propriile principii. Instituțiile, politica este necesar să funcționeze și ele în mod consecvent.

   Când am fost de acord și am decis să mergem pe un drum, având convingerea că este bun drumul ales, nu trebuie să mai ezităm, ci să facem tot posibilul pentru a urma cu consecvență drumul. Nu este benefic a ne răzgândi și a schimba opțiunile pe parcursul desfășurării acțiunii. Consecvența și rațiunea merg împreună, atunci când se înaintează corect pe drumul ales.

   Anul 2007 a fost anul aderării României la UE. O provocare a istoriei, o nouă experiență. De fapt, ideea de unitate europeană nu este nouă, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului, idee abordată în scopul găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor dintre statele bătrânului continent și pentru o viață mai bună a populației. De exemplu, „Pax romana” (Pacea romană) a fost o realitate istorică făcută în vederea unificării întregii Europe sub dominația romană, un mod de organizare a vieții sociale devenit în timp un model de structurare a raporturilor politico-militare pe spații geo-politice largi. Pe parcursul istoriei au urmat și alte multe idei de unificare. Dintre ele amintim ideea lui J. J. Rousseau care vedea o „republică europeană” numai „dacă monarhii și-ar abandona natura lor lacomă și belicoasă” spunea, considerând că popoarele se pot emancipa, și ca urmare pot deveni mai înțelepte. La Congresul pacifist de la Paris din 1849 Victor Hugo a rostit celebrele-i cuvinte: „Și va veni ziua când vom vedea două grupări uriașe: Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii dându-și mâna prietenească peste ocean…”. Și cum întotdeauna poeții au avut darul previziunilor, există toate șansele ca acest fapt să se concretizeze cât de curând. Dar, la baza acestei concretizări trebuie să stea moralitatea, înțelegerea și încrederea pasului făcut. Fiecare dintre țările care aderă la Uniunea Europeană trebuie să fie bine condusă pe acest drum, fără ezitări să se dorească progresul și nu sărăcia care afectează țările prost conduse cu profitori care își văd de profiturile lor scandaloase realizate prin furt și prin diverse mârșăvii. Societatea s-a polarizat excesiv, unii s-au ridicat indecent prin îmbogățire și alții merg spre limita inferioară a sărăciei. Este tabloul unei societăți bolnave.

   Mediul în care trăim, informările tendențioase care ne intoxică cu știrile lor influențează conduita într-o măsură mai mare sau mai mică, după cum fiecare își are formată puterea caracterului, cunoașterea, capacitatea decelării. Oricum, există o bulversare generală creată de un clan rău intenționat, care nu poate fi trecută cu vederea, ci atenționată de cei din exteriorul țării și strict penalizată de cei din interior, de popor.

   Nu ne-a forțat nimeni să aderăm la Uniunea Europeană, a fost dorința majorității trăitorilor acestei țări și ne-am bucurat când pasul a fost făcut. Ne-am dorit libertatea de a călători, de a munci, de a învăța oriunde în Europa. Astăzi mulți români muncesc, alții vor să muncească în țări ca Germania, Spania, Austria, Franța, Italia, Anglia și deci aderarea la acest spațiu este importantă pentru interesele românilor și nu numai din acest punct de vedere. Nimeni nu a cerut să se ducă să muncească sau să studieze în Est, ci oamenii s-au orientat spre țările civilizate. Românii au avut, de-a lungul istoriei, legături cu țările vestice ale Europei. România chiar ar putea face parte din Europa de Vest, pe baza apartenenței la NATO, a steagului similar cu al Belgiei și cu cel al Franței, și a trăsăturilor similare – se spune – cu ale țărilor din Vest (județul Timiș unde există comunități de alsacieni, francezii din Banat, sașii din Transilvania etc.)

   Indivizii inconștienți care acționează urmărindu-și interesele personale, independent de interesele țării, se pot afla la un moment dat în situația contradictorie în care actele lor așa zise raționale, conjugate, să determine o rezultantă irațională. Este concluzia unui analist politic.

   În orice drum ales există entuziasm pentru obținerea scopului final, dar nu este suficient entuziasmul, ci el trebuie însoțit de consecvență, iar consecvența presupune disciplină, luptă și a nu uita de scopul final propus. Piedicile nu trebuie ignorate, dar nici să descurajeze luptătorii, fiindcă doar prin consecvență se atinge scopul și se poate obține schimbarea în bine. Când se ivesc oameni care vor să compromită acest scop, opunându-se lui, însemnă că ei îmbolnăvesc societatea cu diferite viziuni sau influențe toxice, și pot realiza contrariul – răul societății. Este acea consecvență prostească, îndărătnică, alteori cu iz diabolic, având în mintea lor alt drum, care să distrugă tot ce s-a realizat pană în momentul respectiv cu eforturi, cu entuziasm, cu consecvență. Se creează astfel o diferență enormă între binele dorit și răul ivit.

   A fi consecvent înseamnă a acționa conform cu principiile tale, a fi credincios, perseverent ideilor tale. Să facem distincție totuși, între consecvență și perseverență, aceasta din urmă fiind acțiunea de stărui, a fi statornic în muncă, în convingeri, în atitudini, a fi tenace. Sunt nuanțat diferite, dar amândouă sunt calități admirabile ale omului angrenat în orice activitate, determinate sau legate fiind de demnitate și de onorabilitate.

   În concluzie, consecvența este o calitate, dar trebuie folosită inteligent, cu măsură, niciodată precipitat, ci bine argumentat. De aceea există dialogul, pentru ca oamenii să-l folosească în mod explicativ și respectabil. Dar ce facem când la conducerea unei țări se infiltrează oameni needucați, lipsiți de bun simț, când se formează un clan cu aceleași idei și atitudini neobrăzate, cu un tupeu extraordinar, jignitor, indivizi plini de orgoliu fiind, considerând că fac pentru că ei pot, considerându-i, culmea, pe alții inferiori și dorind să-i lipsească de putință folosind tot arsenalul lor de luptă? Doar am auzit expresia la un interviu: „Ori ei, ori noi!” Ce facem când un clovn își începe discursul cu: „Spun de la început că nu am venit să dau socoteală …”; când un bărbat la andropauză își drege vocea pentru rolul de actor și spune că raportul a fost făcut de niște funcționari, iar cei ce au votat nici nu au știut despre ce este vorba (apropoul era făcut celor din Comisia Europeană); când altul urlă în Parlament: „Vrem o țară independentă, vrem să ne conducem noi, vrem ca parlamentul să fie cel care ia decizii. Vă mulțumesc!” și încheie cu un gest obscen adresat celor din Uniunea Europeană; când  altul afirmă cu o siguranță de netăgăduit că în România procesul este ireversibil, că Președintele Comisiei Europene Jean Claude Juncker și Prim-Vice Președintele Comisiei Europene Frans Timmermans nu sunt șefii lui, sunt la Comisia europeană;  când altul  – plin de ură – dar dându-se drept un om cult, cunoscător al istoriei Europei le spune vest-europenilor să nu compare istoria României cu a lor: „La noi s-a folosit prima scriere din lume. Când Brâncuși făcea statui, voi făceați orgii!”. Sunt vorbele exponenților curentului de opinii care există în interiorul partidului de guvernământ.

   Când se întâmplă toate acestea, ce mai putem spune? Ce replici se mai pot da acestor exprimări abjecte, adăugate altora anterioare?

   Ce deosebire de nivel intelectual, educațional între oamenii care ocupau cândva funcții de conducere în statul român, și al celor din aceste vremi! Să ne amintim de întâlnirea dintre marele istoric Nicolae Iorga și un coleg care-l invidia pentru prestația sa strălucitoare, neputându-se ridica la nivelul lui Iorga. Nicolae Iorga urca treptele universității de istorie unde era decan, colegul îl salută întrebându-l ce mai face stimatul său coleg, la care Iorga răspunde: „După cum vezi domnule coleg, în timp ce eu urc, dumneata cobori”. Sau, o discuție aprinsă în parlamentul interbelic, pe un proiect de lege între istoricul Iorga și inginerul Brătianu. Iorga căruia nu-i prea plăcea să fie contrazis, l-a întrebat ce poate el învăța de la un inginer. Brătianu i-a replicat calm: „Echilibrul, măsura, domnule profesor, pe care dumneavoastră le pierdeți în iureșul politic”. 

   Au fost mult prea multe astfel de ieșiri ingrate la politicienii zilelor noastre! Needucați și plini de ură și-au dat „arama pe față” cum spune proverbul, adică și-au dezvăluit adevăratul chip, adevăratele gânduri, sentimente, doctrina … Și poate într-adevăr să strice, în acest moment, tot ce au vrut și au construit până acum oamenii cinstiți din această țară.

   Da, este adevărat că viitorul trebuie să ni-l clădim noi. Și poate ar trebui să înțelegem că nu putem trăi dezbinați în interiorul țării, și nici izolați de restul lumii. Că trebuie să fim ajutați, așa procedează orice prieten cu adevărat. Iar noi ce facem? Îi întoarcem spatele, îl jignim … Dezbinarea duce la haos și confruntare, izolarea la sărăcie, boală sau moarte.

   Cei incompetenți și rău voitori ai acestei țări, ar trebui să renunțe la încăpățânarea lor, la viziunea bolnavă pe care o au asupra destinului țării și să accepte o conducere demnă care să urmeze pașii făcuți spre visul unei Uniuni Europene. Să înțeleagă că acesta va fi viitorul, mai devreme sau mai târziu. Și cu cât va fi mai devreme, va fi mai sigur și mai bun.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

18 noiembrie, 2018