Mariana GURZA: La aniversară

La aniversară

                                     (Cu drag, Vasilicăi Grigoraș)

 

Nu mă întreba de ce

destinele s-au împletit ca lianele în zile toride

şi primii muguri ai prietenei

au înflorit într-o zi de florar…

 

Clepsidra timpului am ascuns-o într-un poem

care îmi aminteşte de tine

de ziua de ieri

de cea care ai fost…

 

Acum, neschimbată,

ai pătruns în miezul cuvântului

ca un cântec nipon

ce descifrează matematic

esenţa lumii.

 

Surprizătoare ca un catren

ce îşi aşteaptă rândul

la poarta cerului

pentru a primi binecuvântarea…

 

Ofranda adusă Tatălui

este ceea ce tu

laşi aici printre noi

ca semn a trecerii tale

prin lanurile de flori

ce înnobilează…

 

Şi-n rugă ne-am regăsit

în același zbor

pentru trăinicia neamului

a noastră, a tuturor…

Izvor de lumină

într-o lume debusolată

har și înțelepciune

prietenă dragă…

––––––––––––

La multi ani! Mariana Gurza, Romania

30 mai, 2018

 

Foto: Doina Constanța SPILCA

Valentina TECLICI: De dragoste, la aniversare

DE DRAGOSTE, LA ANIVERSARE

Prietenei mele de-o viaţă*, Vasilica Grigoraș

 

De-aproape jumătate de secol călătorim.

Călătorim împreună pe-nvolburate mări,

ori line ca pluşul acceptării.

În calea noastră, mereu ne-a ieşit

O corabie la timpul potrivit.

Când umăr la umăr am urcat

munți împăduriţi de speranţe,

ori arşi de vulcanii dezamăgirilor,

Doar cu pana inimii, înmuiată

în cerneala divină, Odă prieteniei noastre

s-a scris, poveste de seară,

Izvoare nesecate sorbind din astre

necondiţionată iubire.

 

Filosofia ne-a dat un plus de adâncime,

ne-a lărgit orizontul cu încă o linie

şi ne-a molipsit de neliniştea căutărilor:

de sine, de mister, de absolut,

de obsesia întrebărilor.

 

În lumea cărţilor, am fost acasă,

ocrotite şi hrănite de slove.

În era comunistă, să fii umil bibliotecar,

pentru spiritul liber a fost supremul dar.

De-aproape jumătate de secol călătorim.

Călătorim împreună, Ochi în ochi cu luna,

lăsând uşa sufletului larg deschisă

zăpezilor albastre când Ninge pe oglinda lunii.

 

Indiferent de Starea vremii azi sau mâine,

Corabia noastră din neant coboară,

ne-aşteaptă în faţa uşii, la scară.

Plutim cu ea în lumea poeziei

într-o permanentă căutare a eului interior

şi evadare din mundan.

Raze de soare pentru Sara

ne luminează copilăria săltând în noi

liberă, sălbatică, sprinţară

Prin vene curge primăvara,

sufletu-i plin de muguri noi.

 

De-aproape jumătate de secol călătorim.

Călătorim împreună în corabia

mereu sosită la timpul potrivit.

Ceva profund şi tainic mereu ne-a înfrățit

şi-am frământat împreună cuvântul

şi copt pâinea prieteniei

la soarele adevăratelor valori.

În viaţa plină de-ncercări,

Domnul ne-a ţinut de câte-o mână

binecuvântând călătoria împreună.

 

*Destinele noastre s-au unit în urma cu 47 de ani, când ne-am întâlnit prima dată şi am sărit amândouă în sus de bucurie, în faţa listelor afişate cu rezultatele celor admiși la facultatea de filosofie. Asta a fost una dintre similarităţi, să alegem să studiem acest subiect atât de complex şi de interesant. Alte asemănări au fost: o perfectă comunicare, mereu pe aceeaşi lungime de undă, un similar simţ al umorului, munca de dascal – o carieră scurtă pentru amândouă, munca de bibliotecar – o carieră mai lungă, dragostea pentru citit, călătorit, credinţa că familia şi prietenii sunt prioritatea vieţii, pasiunea de a scrie, de a încerca diferite genuri literare.

Vasilica Grigoraş este pentru mine nu numai prietena de-o viaţă, confesorul meu, persoana cea mai de încredere să-i cer un sfat şi cea care-mi sare prima în ajutor, ea este mai presus de toate, sora spirituală pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu şi a cărei dragoste necondiţionată am simţit-o mereu.

 

La multi ani! Valentina Teclici, Noua Zeelanda

30 mai, 2018

 

Foto: Doina Constanța SPILCA

Ioan Nicolae MUȘAT: Poem aniversar pentru Vasilica Grigoraș

Tu m-ai căutat ca eu să te găsesc

 

Te-am căutat zile și ani și decenii

Din tinerețe te cuprind și gândesc

Să desfacem nodul ăstor ciudățenii

Ce om, omenire, în grea tină robesc.

 

Un sprijin la strigăt, un sprijin la luptă

Un sprijin în lacrimi și-așa căutări

Femeia, chemare spre calea cerută

A ne fi mângâiere și dorul de zări

 

Femeia sublimă, mereu alinare,

Femeia, rost clipei și plinirilor rost

Spic tainic de farmec, binecuvântare

Ca temelie vieții în vieți adăpost

 

„N-ai cum să faci singur astă lucrare

Îți trebuie ceată”, mi-am zis și-am oftat

Dar mai întâi draga să-ți scoți din mirare

Va fi apoi ceata din cuvântul optat

 

Și nu te-am găsit decenii de-a rândul

Și-așa fără clipă la milenii-am lucrat

Am dorit gestul ce-mi străjuie gândul

Viu suflet alături pe un drum negurat

 

„Vreau mult prea mult” mi-am zis deodată

Și tot m-am închis ca un scrin ferecat

Tot singur ținând calea mult prea oftată

Tot singur țesând univers complicat

 

Veneau lumi apuse aducând risipire

Veneau lumi confuze să-și caute loc

Veneau viitori impostori de trăire

Ca hienele toți m-atăcară în bloc

 

Și-atunci când greul era peste poate

Și mă căutam de mai sunt sau am fost

Cu lumină ai șters universuri pătate

Cu lumină luminii ai dat sens și rost

 

Când durerea plinu-și lucra peste fire

Când avalanșe duceau toate-n infern

Atunci cu un zâmbet ai adus împlinire

Câmpuri arse-nflorind în dansul etern

 

C-o privire-ai gonit cele gloate hiene

Ce mă ardeau cu un urlet sticlos

În cuvânt așezăm heruvimice rene

Infinitele bolți le zidim fabulos

 

Cu un semn risipim universuri ostile

Și-mi sprijini glasul spre lume pornit

Cuvintele noastre – neobosite feștile

Sparg tina lumii ce-i bloc de granit

 

Te-am tot căutat pe mândre coline

Dar tu erai în sensuri prea adânci

Să te-nțeleg, să pot s-ajung la tine

Trebuia să urc universul pe brânci

 

În sens de cuvânt îți stă mângâierea

Prinzi în haiku sens greu de pătruns

Adaugi în om orizonturi, menirea

Întrebărilor grele, clarul răspuns

 

Ne dăm putere într-o lupta febrilă

Și este bine pentru ei, mă gândesc,

Eu te-am căutat cu căutare sterilă

Tu m-ai căutat ca eu să te găsesc.

––––––––-

Ioan Nicolae MUȘAT, 28 Mai 2018

 

Vasilica GRIGORAȘ: Verdele pierdut în contemplare

Verdele pierdut în contemplare

 

Spre poalele dealului,
printre mesteceni,
aer proaspăt, dulce, plăcut,
însă răvăşit şi înfierbântat
de o atingere sfioasă,
delicată şi neliniştită.

 

Sub cerul albastru
cu nori alb-cenuşii
dăinuia cu ochi languroşi
mireasma încântătoare a ploii,
frumuseţea abandonării.

 

Din spatele unui luminiş
un vânt firav
ispitea creştetul copacilor,
iar lumina soarelui
arginta undele râului
şi poleia cu mirarea
inocenţei regăsite
mugurii proaspeţi.

 

Simplitate rustică,
debordare instinctivă,
verdele, atât de umil,
atât de lacom,
atât de pierdut
în contemplare,
pe tronul
trandafiriu al zorilor
descoperea fără tăgadă
înţelesul candid
al bucuriei lăuntrice.
–––––––

Vasilica GRIGORAȘ

3 mai, 2018

Vasilica GRIGORAȘ: Mama şi mirarea copilăriei (Călătorie în timp – haibun)

De la o vreme, din ce în ce mai des mă năpădeşte un

val de amintiri –
foşnetul proaspăt de vânt
zburdând pe alei.

Clipele se înşiră ca mărgelele de toate culorile în colierul vieţii. Imagini ale unor frânturi de viaţă, amintiri, încă foarte vii de când am început să deschid ochii spre lume şi să cunosc universul natural şi uman în care creşteam.
Aş putea spune că am crescut precum un vlăstar fraged la umbra pomului roditor, MAMA. M-a adăpat permanent cu lumina, căldura şi iubirea atât de necesare unei creşteri viguroare. Eram adesea în preajma ei, însă nimic nu m-a împiedicat să-mi trăiesc copilăria, zbenguindu-mă cu prietenii, confecţionându-ne jucării. Mare bucurie când

peste mai mulţi ani –
într-o traistă din pod
păpuşi din pănuşi.

Începând de pe la sfârşitul lunii mai, nerăbdători, aruncam

priviri discrete
spre cireşii în floare –
ce lung e timpul!

Era mirarea inocentă a noastră, a copiilor, dând mereu târcoale cireşilor şi, de cum începeau a se pârgui, mâncam pe săturate. Fetele, tare ne mai mândream atunci când ne împodobeam cu cercei roşii la urechi. Însă cireşele ajungeau la maturitatea coacerii pe la

moşii de vară –
gătite cu cireşe
cănile de lut.

Din zilele calde de vară îmi amintesc acea senzaţie plăcută pe care o simţeam atunci când umblam în timpul unor

ploi mereu calde –
desculţă prin şanţ în pas
cu râme şi melci

iar alteori, alergam împreună cu prietenii asemenea unor

fluturi în zbor –
scene de dans şi culoare
din floare-n floare.

Era minunat când dormeam pe prispa casei, înveliţi de cerul plin cu stele, mângâiaţi de triluri de păsărele şi adulmecând mirosul fânului şi-al florilor din grădina din faţa casei,

nopţi senine –
adieri de fân cosit
umpleau cerul.

Nici lucrurile mai puţin plăcute nu s-au şters de pe pelicula minţii

secetă mare –
scaieţii mai ascuţiţi
ca niciodată,

şi când am mai crescut, începeam să înţeleg grijile, lipsurile din acei ani. Acestea, precum ciulinii răneau inima oamenilor care, obosiţi de munca câmpului se linişteau doar

după-nserare –
prin geam intra tăcut un
petec de lună,

iar a doua zi,

din nou arşiţă –
în muget de talangă
zace tăcerea.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Mama şi mirarea copilăriei (Călătorie în timp – haibun)”

Vasilica GRIGORAȘ: Taina scrisului – Pași spre muza senectuții

O călătorie în timp, cu bucuria re-descoperirii, re-găsirii şi înţelegerii rădăcinii şi filonului scrisului meu. Un exerciţiu de memorie agreabil, plin de emoţie, pigmentat cu dragoste. Nu neaparat un „inventar” al urmelor presărate pe un drum de decenii ci, mai degrabă, o re-constituire a paşilor nevediţi cu răbdare şi timiditate pe minunata cale a creaţiei literare.

Pana scrisului mi-a fost întru început, un firav fulg, care s-a alcătuit pe sine treptat, sub binecuvântarea graţiei divine. Indiferent de stadiul creşterii sale, am păstrat-o permanent şi am ospătat-o în cămăruţa de curat a sufletului, sub oblăduirea gândului bun. Astfel, cu ea la purtător, trecutau ani după ani, travaliul scrisului meu durând mult timp, cu frâne şi opriri voite şi nevoite, autoimpuse ori libere de vrerea mea, astfel parcursul literar a fost în salturi, viaţa socială, educaţia, profesia, familia, toate, fiind pe primul plan. Şi astfel, m-am strecurat prin năvalnica apă curgătoare a timpului, adevărat duş scoţian până la senectute, de fapt, până la începutul „Actului trei” al vieţii, după cu se exprimă actriţa Jane Fonda.

Din primii ani ai şcolii din comuna natală, îmi aduc aminte de dibăcia cu care găseam rime unor versuri, însăilându-le cu naivitatea vârstei în şiragul neted, alteori dezlânat al poeziei. Iar, acolo unde rimele şugubeţe nu prea se dădeau găsite, mă mulţumeam cu compuneri apreciate de învăţătoare şi profesoara de limba română.  Mult mai târziu, în anii studenţiei, mergeam uneori la întâlnirile unor cenacluri literare din Iaşi, împreună cu colega şi buna mea prietenă de-o viaţă, scriitoarea, poeta, traducătoarea, editoarea, doctor în sociologie, Valentina Teclici, care debutase cu poezie, pentru mine, magistru strălucit în arta scrisului şi, nu numai. Îmi plăcea atmosfera în care scriitorii, poeţii citeau din creaţia lor şi eram doar ochi şi urechi. Mă fascinau dicuţiile, comentariile, argumentarea cali-tăţii unor poezii şi texte în proză.

Un episod frumos îmi stă viu în minte. Profesoară de filosofie la liceu, am mers la o Sesiune naţională de comunicări cu elevul meu care obţinuse locul întâi pe judeţ. Elevi, profesori, filosofi din toată ţara.

După discuţiile aferente întâlnirii, un antren general ne-a cuprins pe toţi. Cineva a rostit prima epigramă, apoi au urmat altele. Erau deosebit de savuroase, am simţit totul ca o provocare, o nadă viu colorată care m-a atras şi, momită fiind astfel, am simţit declicul inspiraţiei prin care au curs pe hârtie câteva epigrame. O colegă a văzut ceea ce am scris şi a anunţat auditoriul că doresc să citesc. A fost prima oară când am citit în public propria-mi creaţie.

După o scurtă carieră în învăţământ, m-am angajat la biblioteca judeţeană, unde am avut ca prieteni de nădejde, cărţile. O perioadă de acumulări, lecturi esenţiale au contribuit la temelia instruirii şi formării. Miracolul unei biblioteci, nu se poate descrie în cuvinte. O bibliotecă enciclopedică, echivalează cu istoria civilizaţiei umane şi a întregului univers, de la creaţie până în prezent. În cele şase zile lucrătoare ale săptămânii, mă îmbăiam în izvorul lin curgător al literaturii, artei, culturii, istoriei, ştiinţei…

Am început să scriu medalioane ale unor personalităţi locale şi naţionale, proză scurtă, impresii de călătorie, cronici literare, eseuri, şi interviuri publicate în revista instituţiei şi alte publicaţiile periodice.

Mărturisesc faptul, fără teama de a greşi că toate acestea făceau parte din hrana cea de toate zilele. Hrană plină de aromă binefăcătoare, îndulcită de lirismul poeziei, a cărei sorginte limpede, cristalină se află în doină, baladă, cântec bătrânesc… şi condimentată cu umorul specific românilor, asigură şi nutreşte de veacuri curăţenia sufletească, credinţa, înţelepciunea, curajul, vitejia şi alte virtuţi ale neamului românesc.

Sigur că, uneori am simţit şi un gust amar, mult prea amar pentru papilele gustative ale doritorilor de literatură bună şi cultură autentică, atunci când primeam circulare prin care eram înştiinţaţi să scoatem din circuitul lecturii cărţile unor autori valoroşi, intraţi în dizgraţia regimului.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Taina scrisului – Pași spre muza senectuții”

Vasilica GRIGORAȘ: Gărgăriţa

Gărgăriţa

 

Gâză, gâzuliţă,
Cu nume de Gărgăriţă,
Rochie roşie cu buline,
Nimeni nu-i ca tine.

 

Chiar şi micii prunci
La tine vin pe brânci,
Să te mângâie-ar dori
Fără să te sperii.
Să vă jucaţi împreună
În mireasma din grădină,
Sub copacul cel umbros
Lângă scrânciobul faimos.

 

Fetele te-drăgesc,
În mână te-ocrotesc
Şi fără de preget
Te pun pe-un deget,
Să le spui deschis
De li s-o împlini un vis:
Privind încotro vei zbura,
Să ştie unde s-or mărita.

 

Te admiră mic şi mare,
Totul este o încântare,
Apoi, în zbor pleci voioasă,
La tine acasă.

(Imagine internet)

————————–

Vasilica GRIGORAȘ

1 mai, 2018