În noaptea de 26 spre 27 aprilie 1963 s-a ridicat la Ceruri sufletul scriitorului martir și medicului fără de arginți Vasile Voiculescu.
Prima dată când am luat în mâini o carte de poezii semnată Vasile Voiculescu mi-a fost de- ajuns să citesc o singură strofă ca să-mi dau seama de marca de aur a poetului. De atunci Universul îmi pare mai înalt, de atunci pe cerul sufletului meu s-a ivit încă un Luceafăr.
Sunt sigură că prin anii 1956-1958 studentă fiind la București paşii ni s-au intersectat prin parcurile Elefterie sau Cişmigiu, poate că am trecut pe lângă el fără ca tinereţea mea să-l recunoască. Destinul mi l-a descoperit altfel şi la rândul meu vreau să-l descopăr oamenilor, acelor oameni care nu visează numai „Americi” ori Regate opulente, dar nu regatele spiritului: Eminescu şi Blaga, Bacovia şi Arghezi! Dacă-i vom străbate toate itinerariile vom fi în egală măsură răsplătiţi citindu-i „Poeziile”, „Nuvelele fantastice”, romanul „Zahei Orbul” dar şi piesele de teatru. În toate vom simţi aproape de sufletul nostru pe omul care le-a scris înmuindu-şi condeiul de-a dreptul în inimă:
„Îmi scânteiază-n mână azi iarăşi stinsa pană
Şi-mi bate-n ea tot gândul asemeni unui puls;
În inimă de-a dreptul o-nmoi, păstrez o rană
Din care nici o forţă săgeata nu mi-a smuls”
(Sonetul 89)
O inimă sinceră şi bună cum numai sfinţii şi martirii pot avea. Sfânt şi martir şi totuşi Om, căruia nimic din ce este omenesc nu i-a fost străin, medicul scriitor ne-a lăsat comori inegalabile, unice.
Omul şi opera, un tot fără discrepanţe.
Vasile Voiculescu este unul din rarii scriitori a cărui permanentă grijă a fost aceea de a se pune tot timpul de acord cu propria sa conştiinţă. Misionarismul în care s-a implicat încă de la începutul practicii medicale i-a făcut pe contemporani să-l numească „doctorul fără de arginţi”. Scrisul său este pentru cine îl aprofundează o continuă comunicare cu divinitatea. Asceza din anii prigoanei comuniste, puterea de-a refuza colaborarea, l-au ridicat pe înălţimi numai de el cunoscute, în aerul pur şi tare al celor capabili de jertfire.
Continue reading „Sabina MADUȚA: In Memoriam Vasile Voiculescu”
Vasile Voiculescu este unul dintre oamenii aleşi de Dumnezeu să propovăduiască cuvântul sfânt. (Adriana Vasile). Face parte din familia restrânsă a acelora care nu pot fi apreciaţi şi recunoscuţi la justa lor valoare decât după moarte. (Georgeta-Cristina Rafira). Postum, Vasile Voiculescu se relevă şi ca interesant prozator. (Florina Loliu). În Holocaust „unde ţipă doar păunii marilor trufii” a lăsat să decidă doar „jocul iubirii să mistuie gunoaiele lumii”. (Tatiana Iordan). S-a hrănit din substanţa evanghelică. (Georgeta Niculae). Ambiguitatea creşte sporind valoarea sonetelor, atunci când ideea dobândirii eternităţii prin iubire trimite la ideea înfrângerii timpului prin creaţia poetică. (Mariana Neacşu). Glasul iubirii eterne este glasul Domnului Iisus Hristos, pe care-l aud în biserica inimii cei cu o inimă curată, ca o împlinire a versetelor. (Agripina Păun). Sacralizarea iubirii smulge omul de sub tirania efemerităţii dăruindu-l cu eternizare. (Georgeta Soare). Arhaicul către care tinde constant poezia sa îl face să îndrăgească tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi păstrat astfel. (Ionela Sima). Adept al gândirismului, Vasile Voiculescu promovează în lirica sa credinţele ortodoxismului românesc. (Liana Predescu). Ideii de iubire îi este asociat motivul luminii. (Elena Oancea). Destinul i-a hărăzit brutal eroului voiculescian o orbire ce-l poartă pe drumuri ostenitoare. Zahei nu se acceptă ca orb, considerându-şi boala vincecabilă. E o alegorie despre voinţă eşuată, de a ieşii din ghearele întâmplării. (Ionela Băloiu). Fiinţa lui Iisus se sfâşie între cele două chemări, ca între două forţe de sens contrar: cea umană, care îl face să refuze moartea, şi cea divină, car îl îndeamnă să accepte moartea, primind în schimb viaţa cea pură şi fără de sfârşit. (Mihaele Rădulescu). Semnificaţia poeziei „În grădina Ghetsemani” este că refuzul morţii (al destinului, al vieţii divine) este de fapt refuzul vieţii adevărate, al vieţii veşnice, venit din dificultatea omului de a se despărţi de viaţa pământească, violent apărată de puterea instinctului. (Ecaterina Vişan). Rămas fără vedere, Zahei descoperă existenţa unui alt mod de cunoaştere, lăuntric, realizat cu ajutorul spiritului. Anularea privirii deschise în afară, spre lume, ar însemna nu o pierdere de neînlocuit pentru erou, ci, dimpotrivă, deschiderea unei porţi spre adevărata cunoaştere a esenţelor, idee car concordă în genere cu semnificaţia mitului Marelui Orb sau al lui Zalmoxe din credinţa lui L. Blaga. (Simona Goia). Vasile Voiculescu este un mesager al cerului, iar poezia sa este o rază de lumină – poetul este ales al lui Dumnezeu – iar poezia sa este floarea veacurilor, ea este a unui creştin care, traversând zona practicii religioase, respiră în spaţiul iniţierii sacre. Mişcarea vieţii poetului este concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Tânjind după integrarea în Absolut, poetul deprinde limba universală a rugăciunii, având nădejdea unei Vita Nova, ca Dante. (Georgiana Băjan). Bătrânul Voiculescu schimbă cromaticul din tinereţe cu dramaticul. (Anca Teleanu). Scenele biblice trimit către mitologia autohtonă şi spre comunicarea omului cu strămoşii săi. (Ana-Iulia Anton). Autorul acestei poezii a fost destinat în anii de după al doilea război mondial unei adevărate mucenicii, tocmai pentru aceste versuri de inspiraţie religioasă. (Georgeta Manea). Pentru a-şi ispăşi recluziunea într-un univers mic, numai în aparenţă mare, omul trebuie să apeleze la dragoste, dar înţeleasă nu ca una ternă, biologică, bazată pe chimismul sentimentelor trecătoare, ci aproape ca o teofanie, o apropiere de Principiul Prim, de Creatorul Lumii, redată în poezie metaforic, căci „Dragostea-i unica vecie dată nouă”. (Ana Manea). Poetul e un păstor, poezia sa este turma. Vasile Voiculescu, asemenea Domnului Iisus Hristos, are datoria de a lupta cu forţele întunericului: „Şi nu trăieşti decât când străluceşti”. (Ana-Maria Stan). Manifestă o supunere umilă, necondiţionată faţă de Dumnezeu, despre care crede că este singurul în stare să ocrotească sufletul omului de pericolele păcatului: „Tu, Doamne, ştii că-i bine şi drept ceea ce-ţi cer, / Nu zăbovi în ruga uscatelor păduri, / Trimite-mi pâlc de îngeri, în spate cu securi.” (Oana Cristina Iordache). Numele personajului ne trimite cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament. Cei doi se înrudesc prin voinţa de a vedea: Zahei orbul caută nu doar o vindecare anatomică, ci şi o iluminare lăuntrică, iar vameşul doreşte să-l vadă pe Iisus. (Carmen Dumitrescu). Asemănător cu eroul tragic din perioada clasică a tragediei, (nu) cu Oedip, a cărei orbenie finală este liber asumată în clipa în care i se dă să se vadă pe sine, ci cu ciclopul, cu titanii, cu anumiţi eroi aparţinând unui strat mitologic arhaic. Şi totuşi, o asemănare se poate găsi între Zahei şi Filoctet, cel suferind de o rană pestilentă, personajul tragediei lui Sofocle. Asemenea lor, dar şi asemenea biblicului Iov, Zahei nu se poate împăca cu năpasta ce s-a abătut asupra lui. (Irina Tătuc). Cuvântul (Logosul) a dat lumii conştiinţa de sine, încrederea de a se exprima. Mesagerul unităţii între Pământ şi Cer, între cădere şi înălţare omenească atinse prin limbaj este „vulturul iubirii” cel cu „gheare de aur” (Monica Salomeea Niţă). Voiculescu este scriitorul care a dat povestirii româneşti o altă soartă literară, iar proza lui narativă, într-o bună traducere, şi-ar croi drum în literatura universală. (Rodica-Elena Buzăţoaia). Numele personajului ne duce imediat cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament care, în urma vizitei lui Iisus în casa sa, se hotărăşte să-şi îndrepte greşelile şi să-şi împartă jumătate din avere săracilor. Romanul inistă pe legătura ce există între personaj şi apă. Simbolul magico-religios al apei este multiplu: suma universală a virtuţilor: ele sunt font et origo, rezervorul tuturor germenilor, ele simbolizează substanţa primordială din care toate formele se nasc şi în care toate se întorc, prin agresiune sau cataclism. Apa afundării şi a mântuirii ne este înfăţişată în momentul în care puhoaiele Buzăului îi îneacă falşii tovarăşi de drum spre Dervent. Zahei ne apare ca un alt Noe. Îmbrăţişarea dintre Dunărea mamă şi orb, fiul ei, poate fi considerată un botez, raportând-o la imaginea iconografică a Botezului lui Iisus. (Iuliana Udrea). Sonetele închipuite ale lui Voiculescu ascund şi un al doilea plan, încărcat de obscurităţi voite. S-a precizat lipsa de precizie a obiectului, ezitarea între un el şi ea. Voiculescu vorbeşte despre „puternicul meu domn”, de „prinţ ermetic”, dar şi de „scumpa mea”, „iubita mea”, întreţinând cu bună ştiinţă confuzia. Romanul îşi confundă însă deliberat personajele. Androginul este un simbol de largă circulaţie în literatura romantică. Acesta sugerează prima fază a creaţiei, aceea în care genurile nu există. (Adeluţa Coman). Împotriva voinţei de a-şi reface puritatea şi de a-şi redobândi lumina, orbul îşi simte fiinţa coborând ineluctabil pe scara întunericului acaparând (lumina interioară se stinge şi ea), ca şi cum personajul ar semnifica ispăşirea continuă a păcatului său originar, acela în urma căruia şi-a pierdut privirea. (Mădălina-Elena Popescu). Eroul caută frenetic lumina pierdută. (Iuliana-Ştefania Pănescu).
Istoricul Marius Oprea s-a întrecut pe sine. Anul acesta a publicat o carte excepțională despre arestarea și calvarul din închisori a poetului Vasile Voiculescu din perioada comunistă – ”Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina Rugului Aprins” (Ed. Corint). Cartea e scrisă cu acribie și talent literar. Istoricul reușește pe baza documentelor din arhivele CNSAS să construiască o frescă exhaustive, o geografie emoțională a gulagului comunismului din România din perioada retragerii trupelor sovietice (1958). Conducerea comunistă după plecarea Armatei Roșii și a consilierilor sovietici, pentru a își arăta fidelitatea față de doctrina comunistă a strâns din nou șurubul și a demarat un val de arestări împotriva intelectualilor în special și a oamenilor Bisericii în general. Gheorghiu Dej s-a speriat de revoluția maghiară din 1956, care a spulberat aparatul de Securitate și pe liderii comuniști maghiari de la Budapesta. Ultimele bastioane ale autonomiei morale erau intelectualii și preoții, fapt ce irita partidul comunist. Dacă în perioada 1948 – 1953 se arestau în general cei care se opuneau într-un fel sau altul comunismului, după 1958 arestările se făceau și printre cei care nu se opuneau public comunismului și încercau să se sustragă societății într-un refugiu intelectual propriu și livresc. De mâna lungă a Securității și partidului comunist nu mai trebuia să scape nici cei care au ales libertatea interioară sau cea religioasă în mănăstirile retrase din Munții Carpați. Dacă nu achiesai cu entuziasm la doctrina totalitară comunistă erai din principiu vinovat în fața marxiștilor. Neutralitatea era un păcat fără iertare în fața nomenclaturii comuniste. Așa s-au născut celebrele procese publice după o relativă liberalizare a regimului: lotul Noica -Pillat sau Rugul Aprins. Prin arestarea lui Dinu Pillat, celebrul autor al romanului ”Așteptând Judecata de Apoi” și a filosofului Noica retras în munții Muscelului, se oferea un exemplu de execuție comunistă, care să sperie întreaga intelectualitate din RPR, că în comunism neutralitatea este pedepsită, iar cu procesul Rugului Aprins s-a încercat destructurarea BOR, ca refugiu pentru clericii ”mistici”, și s-a pus bazele decretului nr. 410/1959 de desființare a mănăstirilor. Acestea nu mai trebuiau să fie un refugiu pentru cei care se roagă la Hristos și nu la Karl Marx. În acest iureș de îngheț ideologic a căzut marele poet Vasile Voiculescu. De mulți ani acesta s-a retras în recluziunea bibliotecii după moartea soției, așa că arestarea lui brutală în vara lui 1958, a venit ca o năpastă neașteptată. Familia era șocată de brutalitatea securității din noaptea arestării, care a dat peste cap la propriu casa și a confiscat 90 poeme ale poetului: „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …” Pretextul este participarea la grupul mistic Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din perioada 1946 -1948, care era perceput de comuniști ca o grupare anticomunistă pentru subminarea statului totalitar. Pentru poet începea calvarul lui Zahei Orbul spre tainele de iad ale subteranei. Nuvela ”Zahei orbul” a fost o premoniție a aventurii în iadul comunist. Întâlnirile cu cunoscutul duhovnic rus Ivan Culigîn, eliberat de armata română dintr-un lagăr din Ucraina sovietică, era capul de afiș al acuzării, deși acestea fuseseră în urmă cu 10 ani, iar călugărul ca și cetățean sovietic demult arestat într-un lagăr din URSS.
Despre fenomenul ”Rugul Aprins” Andrei Scrima a scris o carte fenomenală, care a surprins substratul rezistenței spiritual la regimul comunist. Bolșevicilor le era teamă că icoana Fecioarei Maria, cu un rug aprins, Vasile Voiculescu și ceilalți membri ai grupului vor ”da foc comunismului”, așa cum susțineau anchetatorii. Deși poetul avea 74 de ani, ancheta de la Ministerul de Interne a fost foarte dură. A fost anchetat brutal și înjurat, dar nu bătut, caz rarisim. Cu Vasile Voiculescu au fost arestați Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga, care au fost torturați. Șeful grupului a fost Sandu Tudor, fost jurnalist, care după război s-a călugărit cu numele Daniil de la Rarău. A fost schingiuit brutal în închisoare și ucis de comuniști. Paradoxal procesul a fost complicat pentru securiști să găsească dovezi împotriva lui Vasile Voiculescu, un bătrân retras de peste 10 ani din orice formă de viață socială. Gheorghe Enoiu și ceilalți securiști torționari care au distrus floarea intelectualității române l-au găsit vinovat pe Vaile Voiculescu că a scris…poezie. Au introdus în acuzare versurile poetului, care sunt geniale, dar analizate de niște marxiști comuniști analfabeți. Metaforele poetului au fost diseminate cu toporul unor minți înguste, iar melancolia și nostalgia versurilor au fost considerate ”uneltiri împotriva ordinii sociale”. Tribunalul îl condamnă pe poet la cinci ani temniță grea și cinci ani degradare civică. E trimis la Aiud unde își ispășește pedeapsa cu demnitate prin post și rugăciune. Primește respectul tuturor deținuților politici, chiar și a unor gardieni. Deținutul politic Aristide Dobre a stat în închisoare la Aiud cu Vasile Voiculescu. El ne-a lăsat o mărturie cutremurătoare despre blândețea poetului: ”Ca și în prima clipă când l-am întâlnit (pe V. Voiculescu, nota red.): blând, îndatoritor, liniștit și resemnat. Se ruga și el, dar nu cu voce tare, nu ostentativ. Mai mult bănuiam că se roagă, când îl vedeam într-o anumită atitudine. Cu mine se purta ca un adevărat părinte, eu având 44 de ani și el 74. Îl întrebam uneori – Domnule doctor, oare de ce trebuie să pătimiți la vârsta dumneavoastră? – Domnule Dobre, asta mi-a fost Crucea pe care trebuie să mi-o duc -, îmi răspundea. Îmi povestea despre familie, despre prieteni și se frământa mult pentru manuscrisele care îi fuseseră confiscate în noaptea arestării. Îmi amintesc că spunea de aproximativ 380 de manuscrise confiscate. ”Ultimele sonete” ocupau în inima lui un loc deosebit și mă bucur acum când știu că nu s-au pierdut, că au putut vedea lumina tiparului, dar din păcate prea târziu… Îi povesteam și eu despre copiii mei, Paul și Magdalena. Pentru fetiță mi-a făcut o poezie ca să-mi aline dorul de ea, dar n-o țin minte în întregime. Suna cam așa – ”Fetița mea cu păr bălai / Fetițo de n-ai fi străină prin străini / Ca floarea printre spini…” Prin luna aprilie s-a îmbolnăvit rău. Avea febră mare, nu mai mânca, nu mai putea vorbi bine. Am crezut că i se apropie sfârșitul, mai ales că a ținut să mă roage: Domnule Dobre, când vei ieși din pușcărie, te rog să mergi la familia mea din Str. Dr. Staicovici 34 și să le spui cum am murit iar nepoatei mele Daniela să-i dai o sărutare din partea mea. Am anunțat caraliul, l-am rugat să-i aducă un medic, să-i dea un medicament. Cred că au trecut câteva zile până când s-au îndurat să-l ducă la spital. N-a mai putut merge pe picioarele lui, l-au luat pe targă!” Poetul a refuzat reeducarea și iese demn din pușcărie. Datorită bolii incurabile din cauza detenției, poetul s-a îmbolnăvit de cancer, este eliberat cu un an înainte e termen. E trimis cu trenul la un spital din Turda. Comuniștii știau că o să moară curând și l-au eliberat nu din motive umanitare, ci să nu mai cheltuiască bani cu un deținut bolnav. Fiul poetului Ion Voiculescu vine de la București cu o mașină și îl aduce acasă. Nu mai trăiește niciun an de zile și poetul moare pe 26 aprilie 1963, datorită bolii incurabile, în chinuri groaznice. Înainte să-și dea duhul, poetul îi cere fiului să nu le lase comuniștilor poemele confiscate de Securitate. 
