Etichetă: Vasile COMAN

Vasile COMAN: Ploi în destin

Ploi în destin

 

Ne plouă iar, iubita mea, ne plouă parcă-i toamnă,
Se face frig în preajma mea
și-n depărtări e iarnă,
Ce tristă zi! Copacii goi se zbat sub vântul rece…
Mi-e teamă pentr-un pui de cuc ce-i izgonit să plece.

 

Ne plouă iar, iubita mea, ne dusmănesc vecinii,
De rude nici nu mai vorbesc se poartă ca străinii…
De unde strâng atâta ură pentru un pui de cuc
Mi-e teamă c-aș putea pleca dar…unde să mă duc?

 

Mi-e dor de vise liniștite ce împleteau iubirea,
Găseam la sufletul tău bun plăcută amintirea
Și cate ne-aduceam aminte de când eram copiii
Când lumea noastră era bună și cu iubire- mii…

 

Ne plouă iar, iubita mea, ne plouă pe morminte
Suntem bătrâni și-n două vise ne aducem aminte,
E mult de-atunci, copacii-s goi, începe- ncet să cearnă
Va fi tăcere peste noi în veșnicii de iarnă…

4 / 5 februarie 2020 Ploiești

——————————–

Vasile COMAN

Revista Logos&Agape

9 Martie 2020

Vasile COMAN: Amintiri cu gutui (fragment)

Ploua…
Ploaia biciuia fereastra într-un ritm anormal… Priveam absent la copacul din fata casei care se legăna cu crengile până la pământ.
Câteva frunze se încăpățânau să rămână prinse de fratele ram.
De parcă iernii i-ar fi păsat de ele!
Aveam o stare de nepăsare, tristă…
eram obosit și apatic, dezamăgit de tot și de toate.
În calvarul acela de vânt, ploaie,frunze…
mi-a atras atenția un bătrân ce se chinuia să-și țină umbrela sa nu o zboare vântul dar și el echilibrul.
L-am privit atent si am văzut cât de mult semăna cu bunicul si dintr-o data m-a cuprins dorul acela care-l simți cu durere în suflet.
Mi-era dor de bunici,de tata, de mama…
Toți s-au dus unul câte unul dar dorul de ei este nesecat
Ca ieri a fost….tot în noiembrie
Nu plecam de la ei fără gutui, dulceața de gutui sau nuci.
Cât aș fi vrut să-i sun, să le aud vocea, să-i văd sau să mă întrebe la plecare:
– Pe la noi…când mai vii?
– Lasă tată că o să vin..
Nu am mai fost…nu știu ce naiba se întâmplă cu timpul că nu se mai ajunge.
Nu mai avem timp nici măcar pentru câteva vorbe.
S-au dus toți unul câte unul și bunicii si părinții…
Doar undeva la colțul casei părintești gutuiul își leagănă crengile lovind ușor fereastra…
Am pus pentru voi o gutuie la fereastra…sa lumineze calea sufletelor cu dor de casa…asa…cu blândețe de soare mic…cu blândețe de icoane cu sfinți…cu blândețe de candelă de dor…ce încă luminează odaia…

Când plouă… privesc spre cer si îmi doresc ca de acolo de sus să mă vadă și să mă audă:
– Vă iubesc, dragii mei!

 

Nu mai e timp…

De ceva vreme suntem prea ocupați,
Nu mai avem timp pentru mamă…
Nu mai avem vreme de frați…
O vizită scurtă, parcă ar fi măsurată
E drumul prea lung la bietul meu tată.
Imposibilul nostru ni se pare calvar,
Între noi şi părinți e un mare hotar,
E distanța prea mare, ei vin din alt veac
Părinții în lacrimi, ne văd,…şi-apoi…tac,
De ceva vreme suntem tot mai străini
Un hotar invizibil între noi şi vecini,
Nu e timp de binețe, nu e timp de cuvânt
Între noi şi ceilalți numai ploaie şi vânt.
Continue reading „Vasile COMAN: Amintiri cu gutui (fragment)” →

Vasile COMAN: La revedere, vară…

La revedere, dragă vară!
Parfumul florilor de tei
Și al sărutului de-o seară
Cu noaptea ca și ochii mei…

 

Am strâns atâta vară-n mine,
Cu vrăji și basme pe-nserat,
Iubiri, cu sufletele pline
De dragoste și cu oftat…

 

La revedere, dragă vară!
Cu trandafiri, delicatese
De-acum a venit și toamna
Cu poame pe ales…

La revedere, dragă vară!
Lasă-mi iubita, dacă pleci,
Că vine bruma și mi-e teamă
De toamnă lunga cu ploi reci!

De-acum… și florile jelesc
Pe fluturii ce pier,
Să-mi lași frumoasa ce-o iubesc
Că toamna-i un mister!

La revedere, dragă vară!
Parfum al florilor de tei,
E toamnă! Și de ea… mi-e dragă
De poame și de anii mei!

1 septembrie 2015 Ploiești

——————————–

Vasile COMAN

Vasile COMAN: Poveste de viață

Poveste de viață

 

Când viața ti-e secată și lacrima te doare
Privește răsăritul din fiecare floare,
Că nu există nimeni, preocupat de tine
Privirea să-şi coboare și viața să-ți inchine.

De-ți vine iar a plânge și vrei să te-nconvoi
Privește firul ierbii înseninat de ploi,
Nu căuta să judeci că n-ai să intelegi
Nu arunca blesteme asupra lumii-ntregi.

Privește și ascultă cum vântul printre flori
Încet, roua sărută croindu-şi noi cărări,
Alungâ întristarea- că-s zilele puține
Indiferent ce a fost mai e o zi şi mâine.

8 aprilie 2017 Ploiești

——————————–

Vasile COMAN

Vasile COMAN: Numele ei…

Numele ei…

 

Rătăcită…fără urmă
Cu feciori aflați departe,
Pe o stradă, o bătrână,
Vinde de-ale ei bucate.

Lacrimile reci şi stinse
Ce-i brăzdase chipul bun,
În aceste clipe triste…
Viitorul ei…e-acum.

Singură-i…şi este greu,
Ochii-n jos şi-i mai apleacă,
Gândul către Dumnezeu
Ea nu-l uită niciodată.

Nu îți cere ajutor!
Nici nu poate multe duce,
Însă ce-a muncit cu spor
Vinde astăzi la răscruce.

Acum leagă…acu dezleagă
Ce-a rodit al ei pământ,
Cu iubirea, dragă, caldă
Cumperi de la ea oricând.

Rătăcită ar fi de turmă…
Cu feciori aflați departe…
Viața parcă i se curmă
De dorul ce o desparte.

Dacă cineva…vreodată…
Întreabă:- Cine-i sărmana?
Spune-i că:- E minunată!
Numele ei este…mama…

26 septembrie 2017, Ploieşti

——————————–

Vasile COMAN

 

Vasile COMAN: Doi frați…eram

Când eram copii la mama,
Ne creşteam unii pe alții,
Nu cunoşteam ura, teama,
Ne aveam bine, ca frații.

 

Purtam haine şi ghetuțe…
Ce rămâneau de la frați
Şi mergeam pe potecuțe
Doar ținandu-ne de braț.

 

Eram veseli si spontani,
Iar cel mic un răsfățat,
Diferența dintre ani
Nu era de speriat.

Anii au trecut de-atunci
Şi cu toți ne-am depărtat,
Gardul nostru din uluci
A picat și l-am uitat.

Fiecare-n drumul său
Aleargă după comori,
Am uitat de Dumnezeu
Parcă am fi nemuritori.

Toate-n viață au un rost,
Şi târziu ne vom da seama
C-am uitat tot ce a fost…
Când eram doi frați…la mama…

26 septembrie Fânari / 4 octombrie 2018 Ploiesti

——————————–

Vasile COMAN

Vasile COMAN: Şi îngerii plâng…

Şi îngerii plâng…
În umbre se frâng
Şi urlă în nopți de durere,
N-au lacrimi destule
Când moartea o cere
Şi-adună doar poze-n albume…

Când îngerul urlă durerea,
În cer se-aude cum
tună,
N-au lacrimi destule precum le e vrerea
Şi roua din flori o adună…

Şi tremur de frică
În ploi blestemate
Confuz, la cer mă ridică
M-aplec către moarte
Sărut crucea mică,
Iar cerul e atât de aproape…

Simt lacrimi…durere
Pe cruce e scris încă un nume
Un înger căzut…
În lume va piere
Doar trupu-i cenuşă-n mormânt…

Şi lacrimi pentru a plânge n-am destule…
Mărşăluim îngenuncheați prin lume…

26 februarie 2019, București

——————————–

Vasile COMAN

 

Vasile COMAN: Dor de-acasă…

Mi-am visat azi-noapte, mama…
Şi am plâns în vis de dor…
Se făcea, că ea, sărmana
M-aştepta de sărbători.
Şi la fel ca înainte
Tot în lacrimi şi tăcută,
Printre doruri şi cuvinte
Sărutam mâna muncită.
Mâna sfântă-n mângâiere…
Mâna ce a scos cenuşă
Dintr-o vatră, ce-n durere
Arde dorul, plâns, în uşă.
M-a primit cu brațele deschise
Şi ca pe un prunc în faşă
M-a cuprins cu lacrimi sfinte…
-Ce dor îmi este de-acasă!

Nu mai vreau să plec măicuță…
Ține-mă la pieptul tău…
Ca o floare pe-o crenguță,
Să m-alini…când dau de greu…

19 decembrie 2017 / 19 decembrie 2018 Ploieşti

——————————–

Vasile COMAN

 

Vasile COMAN: Adresa noastră

Adresa noastră

 

Locuiesc pe partea dreaptă
a Raiului…
Colț în colț cu jumătatea ta
albastră de Cer.
Știi că te iubesc fără voia
Sfinților,
Ori de câte ori vreau…
Cheile Raiului sunt la
noi…
Le-am găsit în toamnă,
printre frunzele arămii
Și copaci…
Noi… goi…
de alte sentimente…
Îți aud bătăile inimii
înflorind cireșul
de la poarta sufletului.
Iubito,
între bătăile inimii
tale,
Aș putea să-ți sărut
zâmbetul?!

             29 decembrie 2015, Ploiești

——————————–

Vasile COMAN

Foto: Arhiva personală a autorului

(Poezia face parte din volumul de versuri ,, Din Vise Scrise ” apărut în aprilie 2016)