Valeriu DULGHERU: BARDUL DE LA UNGHENI VICTOR COBZAC LA 70 DE ANI

Mulți chemați, dar puțini aleși” (Vlahuță)

 

Pictorul, sculptorul, graficianul, poetul şi fotograful Victor Cobzac a împlinit onorabila vârstă de 70 de ani, părăsind clubul sexagenarilor. Dar, conform propriei numerologii, că după atingerea vârstei de 50 de an începe numărătoarea inversă, Maestrul are doar 30 de ani. La 6 septembrie, într-o zi de miercuri de toamnă, pe 6 septembrie 1950 în familia Cobzac s-a născut un băiețel, dându-i numele de Victor, adică biruitor. Era o perioadă grea de după război, după cumplita foamete, perioada deportărilor florii națiunii în înghețurile veșnice ale Siberiei. Era perioada când orășelul de hotar Ungheni era „eliberat” de ceferiști, în locul cărora erau aduși „zheleznodorozhniki”de nădejde din fundurile Rusiei.

Ungheni a fost orășelul copilăriei tânărului Victor, orășelul, din care a pornit pe drumul întortocheat al vieții. Studiile artistice şi le începe în a.1971 la Şcoala Republicană de Arte Plastice „I. Repin” din Chişinău, astăzi Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”. Îndrăgostit de artă își continuă studiile la cunoscutul Institut de Stat de Arte Plastice „V. Surikov” din Moscova (1981), unde studiază pictura de şevalet, grafica de carte, sculptura camerală şi fotografia. Alături de Efim Tarlapan, Vali Boghean, Vasile Șoimaru ș.a. se află între cele 70 de personalități ale orașului și raionului Ungheni.

 Victor Cobzac a îmbinat în permanență activitatea de creaţie cu cea didactică. În perioada 1987-1988, a exercitat funcţia de director la Liceul „I. Vieru”. Între anii 1991 şi 1999 a fost profesor de artă plastică la Liceul Academic Româno-Englez „M. Eliade” din Chişinău. Între 1998 şi 1999, a predat arta plastică la Şcoala privată de Management şi Limbi Moderne din Capitală, unde a predat pictura, desenul şi compoziţia. Din a. 2000 până în prezent este conferențiar la Universitatea Tehnică a Moldovei, punând umărul la formarea și promovarea tinerelor ingineri designeri.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: BARDUL DE LA UNGHENI VICTOR COBZAC LA 70 DE ANI”

Valeriu DULGHERU: 31 DE ANI DE SERBARE A LIMBII ROMÂNE ÎN BASARABIA

„Sărut vatra şi-al ei nume / Care veşnic ne adună,
Vatra ce-a născut pe lume /Limba noastră cea română”.

(Grigore Vieru. Limba noastră cea română)

Mult Stimați Prieteni !!!

Vă felicit sincer cu a 31 aniversare a Limbii Române în Basarabia, la care participă din ceruri și se bucură irepetabilii Ion și Doina Aldea Teodorovici (https://www.youtube.com/watch?v=cx6nJq_GhlE)

La 31 august 1989 Sovietul Suprem al RSSM cu majoritate covârşitoare adoptă legile de funcţionare a limbilor (din 341 deputati, contra au votat 43, unul s-a abţinut). Din acest moment limba moldovenească (română) devine unica limbă de stat a RSSM, iar limba rusă – limbă de comunicare interetnică. Ulterior ziua de 31 august va deveni sărbătoare naţională oficială. În acea zi memorabilă, în grevă totală sau parţială se aflau: la Tiraspol – 44 întreprinderi de stat; Bender – 35; Chişinău – 31; Râbniţa – 25; Comrat – 18; Bălţi – 7; Ceadîr-Lunga – 5.

A fost un eveniment major, așteptat de românii din Basarabia de apr. 50 de ani, pe parcursul cărora regimul diabolic sovietic rusesc a trimis în surghiun în Siberia Limba Română, a rusificat totul ce se putea de rusifica, a dus o politică de deznaționalizare acerbă, după care ștabii de la Kremlin credeau că au dezrădăcinat complet elementul românesc din basarabeni.

S-au greșit acești ștabi de la Kremlin și cozile de topor. Ca și pasărea Phoenix românismul, limba română, a renăscut din cenușa focului ținut aprins aproape 50 de ani.

Să facem o retrospectivă a evenimentelor care au precedat acest mult așteptat eveniment.

Evenimente mai mici, care ulterior au crescut ca gogoloșul de zăpadă până la zeci de mii au avut loc de la sfârșitul anului 1987 și pe parcursul întregului an 1988. O să ne oprim doar la unele evenimente legată de Limbă, care s-au desfășurat în a. 1989/

La 4 ianuarie are loc o întrunire a intelectualităţii rusofone, la care este desemnat un grup de iniţiativă pentru crearea Interfrontului. Din grup au facut parte A. Andrievskij, A. Safonov, N. Babilunga, A. Bolşakov, A. But, A. Liseţkij, V. Solonari. A fost pus începutul luptei împotriva Limbii române.

La 19 februarie în Piaţa Victoriei din Capitală are loc un nou miting neautorizat, la care participă circa 10000 de simpatizanţi ai Mișcării Democratice (MD).

La 26 februarie circa 20000 de manifestanţi ai MD au blocat circulaţia transportului în centrul Capitalei şi au scandat în faţa CC: „Vrem limbă şi alfabet!”, „Daţi-ne istoria noastră!”, „Jos mafia!”, „Jos birocraţia!”, „Am pierdut încrederea!”. S. Grossu a încercat să potolească mulţimea promiţând că în două săptămâni vor fi făcute publice proiectele de legi privind funcţionarea limbilor.

La 12 martie a avut loc un nou miting neautorizat în faţa CC al PCM (MD a cerut, dar nu a obţinut autorizarea) cu tema apropiatelor alegeri (din 26 martie) în SS al URSS. Pentru prima oară de asupra coloanelor de manifestanţi a fost ridicat DRAPELUL TRICOLOR. Au loc noi altercaţii cu miliţia în cadrul manifestaţiei. Noul ministru de interne V. Voronin vorbeşte despre „dirijori” şi „grupuri de asalt” în rândul manifestanţilor. Presa oficială începe o campanie grosolană de defăimare a MD şi a Cenaclului „Alexe Mateevici”.

La 19 martie la Teatrul de Vară are loc un mare miting-maraton de şapte ore. La miting au acceptat să participe primul secretar al CC al PCM S. Grossu, preşedintele Prezidiului SS A. Mocanu,  preşedintele Consiliului de Miniştri I. Calin ş.a., care au încercat să răspundă la un şir de întrebări. În rezoluţia mitingului se cerea din nou publicarea de urgenţă a proiectelor de legi pentru a se evita noi manifestaţii neautorizate.

La 26 martie au loc alegerile în Sovietul Suprem al URSS. Din partea Moldovei deputaţi au devenit: I. Druţă, G. Vieru, D. Matcovschi, M. Cimpoi, I. C. Ciobanu, E. Doga, N. Dabija, I. Hadârcă, A. Grăjdieru şi alţi militanţi pentru renaşterea naţională.

La 31 martie în premieră, orăşelul Kutuzov este rebotezat în Ialoveni. De asemenea, au fost publicate în presa pentru dezbateri proiectele legilor privind funcţionarea limbilor elaborate de oficialităţi şi care declarau limba moldovenească ca limbă de stat, iar limba rusă – limbă de comunicare interetnică. Chestiunea trecerii scrisului moldovenesc la grafia latină urma să fie soluţionată în alte legi.

Mitingul din 9 aprilie organizat de MD, la care au participat 25000 de oameni, a votat unanim proiectul USM privind limba se stat şi trecerea la grafia latină. A fost cerută retragerea imediată din discuţie a proiectelor oficiale calificate ca mostre ale incompetenţei politice şi juridice.

La 15 aprilie Prezidiul Sovietului Suprem revine la problema funcţionării limbilor, răspunzând astfel la Scrisoarea deschisă a grupului de deputaţi ai URSS, promiţând să dea publicităţii până la sfârşitul lunii aprilie proiectul de lege privind trecerea la grafia latină. În presă reîncepe valul de discuţii.

La 17 mai prin decizia Biroului CC al PCM este destituit din post redactorul-sef al ziarului „Moldova Socialistă”, pentru „păcatul” de a fi publicat proiectul alternativ al legii privind funcţionarea limbilor elaborat de Institutul de limbă şi literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Doar protestul ferm al colectivului ziarului şi ameninţarea cu o grevă a mass-media au constrâns CC să-şi anuleze decizia.

În seara zilei de 17 mai a fost grav accidentat deputatul poporului din URSS, scriitorul, redactorul-sef al revistei „Nistru”, Dumitru Matcovschi, cutremurând întreaga opinie publică.

La 20 mai în Sala mare a USM şi-a desfăşurat lucrările Congresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de grupul de iniţiativă al MD. La Congres au partucipat delegaţi din 30 de raioane şi oraşe, precum şi delegaţi ai Mişcării ecologice „Acțiunea verde”, Cenaclului „Alexe Mateevici”, Ligii democratice a stidenţilor, Asociaţiei istoricilor, Societăţii de culturaMoldova” din Moscova. Congresul a adoptat Programul şi Statutul FPM.

La 4 iunie în Piaţa Victoriei are loc primul miting autorizat al FPM. Piaţa a fost inundată de flamuri tricolore. La miting s-a cerut eliberarea neîntarziată a demonstranţilor arestaţi la 12 martie, fapt care s-a şi întâmplat după mai multe ore de negocieri.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 31 DE ANI DE SERBARE A LIMBII ROMÂNE ÎN BASARABIA”

Valeriu DULGHERU: 29 de ani de la semnarea Declarației de Independență

„Independenţa nu este un dar pe care ni-l face Europa, ci o recunoaştere a drepturilor străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor”.

(Nicole Iorga)

 

          Semnarea Declarației de Independență pe data de 27 august 1991 a fost precedată de patru ani de luptă cu regimul sovietic de ocupație. Ample manifestări de zeci de mii de participanți, care au culminat cu Marea Adunare Națională de la 31 august 1989, la care au participat peste 700000 de participanți, au pregătit semnarea declarației de Independență. Chiar dacă valul Mișcării de Eliberare Națională declanșat din a. 1988 nu a finalizat cu ReUnirea cu Patria-Mamă România, acesta fiind scopul principal al Mișcării, semnarea Declarației de Independență a însemnat la prima etapă ruperea de Imperiul Sovietic. O parte a semnatarilor Declarației vedeau independența față de URSS nu însă și față de România, declarația conținând acest ideal. Perioada deosebit de incertă în Rusia de după puciul GKCP-ist și declararea independenței de către Rusia (nu prea era clar independență față de cine, deoarece urss era de fapt aceeași Rusie puțin lărgită), când timp de 4 luni (până în decembrie) în Rusia a existat dualitate de putere (președinții Gorbaciov și Elțin), când vârful armatei implicată în puci era sub arest, când Tiraspolul, de asemenea, implicat în puci, tăcea chitic, a fost deosebit de propice pentru a face următorul pas (cum au făcut înaintașii noștri la 1918: declararea independenței de Rusia la 24 ianuarie 1918 și, peste o lună, la 27 martie – Declararea Unirii cu Patria-mamă): semnarea declarației de ReUnire cu România. Cu regret din cauza Chișinăului și Bucureștiului această șansa a fost ratată, fapt ce a dus la orbecăială timp de apr. 30 de ani în junglele așa numitei independențe cu încercări falite de a crește cap  cozii de șopârlă rupte (vorba maestrului Nicolae Dabija). Acum este absolut clar că aceste acțiuni au eșuat lamentabil: astăzi avem un așa numit „stat independent Republica Moldova” falit la toate capitolele, condus de grupări criminale, oligarhice corupte. Unica șansă de supraviețuire pentru această așchie de popor român din Basarabia este ReUnirea cu România, pe care o doresc din ce în ce mai mulți, dar nu se realizează din cauza miticismului unor lideri, din cauza separatismului unor unioniști (sună cam bizar!). Totuși Semnarea Declarației de Independență a avut și mai are un rol important: posibilitatea ruperii totale de trecutul sovietic.

          Să facem un scurt excurs a acțiunilor de pregătire a semnării Declarației de Independență. Cucerirea Independenţei Basarabiei a avut loc treptat, în urma transformărilor sociale în RSSM, datorate dezgheţului gorbaciovist, demarat la mijlocului anilor 80. La sfârşitul anilor  80 Mişcarea de Renaştere şi Eliberare Naţională ajunsese la apogeu. Să încercăm să facem o scurtă retrospectivă a evenimentelor, care au precedat Declaraţiei de independenţă  şi au finalizat cu declararea Independenţei la 27 august 1991.

  • La 31 august 1989 Sovietul Suprem al RSSM, ţinând cont de doleanţele celor peste 700000 de oameni de la Marea Adunare Naţională, a adoptat legi privind decretarea limbii moldoveneşti (române) ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin;
  • Realizarea primului pod de flori: a fost o sentimentală idee, care a semnificat frăţia, dorinţa de apropiere, istoria comună a ambelor maluri ale Prutului. Atât de doriţi erau unul de altul fraţii de pe ambele maluri ale Prutului, despărţiţi de sârmă ghimpată timp de apr. 50 de ani. În ziua de 6 mai 1990, între orele 13:00 și 19:00, locuitorilor din România li s-a permis să treacă Prutul fără pașaport și viză. De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani – Pererita, Stânca – Costești, Iași – Sculeni, Ungheni – Pod Ungheni, Albița – Leușeni, Fălciu – Țiganca, Oancea – Cahul și Galați – Giurgiulești. Pe 6 mai 1990 cortina de fier dintre URSS și România a căzut (doar pentru o zi, ce este puţin puţin dar suficient pentru a trezi simţul apartenenţei de neam la basarabeni şi reaprinde flacăra reîntregirii cu Ţara) şi românii de pe ambele maluri ale Prutului s-au reîntâlnit. Peste un milion de oameni de pe ambele maluri au participat la acest „pod de flori”, aruncând mii de flori în apa Prutului de pe ambele maluri, din care au materializat acest pod;
  • Semnarea Declarației de Suveranitate (23 iunie 1990);
  • Al doileapod de flori” care a avut loc la 16 iunie 1991, ocazie cu care deja cetăţenii din Republica Moldova au putut intra în România fără acte. Chiar dacă scopul re-unificării nu a fost atins atunci, momentul „podurilor de flori” a reactivat multor oameni conştiinţa faptului că indiferent de ce parte a Prutului trăiesc, aparţin unui singur neam. Iniţiatori au fost Asociaţia Culturală „Bucureşti – Chişinău” şi Frontul Popular din Moldova ;
  • Declaraţia de nesusţinere a Referendumului de la 17 februarie 1991 privind menţinerea URSS ; Parlamentul ;
  • Declarația adoptată la 21.08.1991, în care acţiunea puciştilor era calificată drept „o lovitură de stat reacţionară şi anticonstituţională, tentativă de a restaura trecutul prin înşelăciune, presiune şi violenţă”.
  • La 24 august 1991 prezidiul Legislativului a convocat pentru 27 august 1991, ora 12.00 şedinţa extraordinară a Parlamentului dedicată proclamării independenţei.

Declaraţia de Independenţă

În contextul autoproclamării formaţiunilor ilegale din transnistria şi găgăuzia, a rezultatului puciului de la Moscova din 19 – 21 august 1991, interzicerii la 23 august 1991 PCM în urma eşuării „loviturii de stat”, declarării independenţei Ucrainei la 24 august 1991, a fost convocată la Chişinău o Mare Adunare Naţională, care a întrunit peste 600000 de reprezentanţi din toate raioanele şi oraşele Republicii. Aceştia au cerut parlamentului să proclame şi să voteze independenţa Republicii Moldova. Întrunit într-o şedinţă extraordinară la 27 august 1991 Parlamentul adoptă Declaraţia de Independenţă.

Dintre toate documentele adoptate de parlamentul anilor 1990-1994, Declaraţia de Independenţă a fost de cea mai mare importanţă. În continuare se vor prezenta doar unele din opiniile celor care au votat această Declaraţie.

„Până a ajunge la acea zi nemaipomenită de 27 august au fost mai multe lucruri. Chiar această lupoaică a fost adusă aici cu toată împotrivirea politică de atunci. A fost adusă în 1990. Era adunată lume de peste lume. Iarăşi, noi parcă am fi făcut repetiţie generală pentru acea zi istorică din viaţa poporului nostru”, afirmă Ion Ungureanu. Paralel cu şedinţa Parlamentului la care a fost votată Declaraţia de Independenţă, în centrul capitalei avea loc Marea Adunare Naţională. Ion Ungureanu îşi aminteşte că în acea zi, el fiind deja ministru al Culturii şi Cultelor, a fost rugat de primul preşedinte al Legislativului, Alexandru Moşanu, să modereze adunarea. „În piaţă era o mare de oameni. Ei, îndrăzneşte tu să nu votezi independenţa când în piaţă era deja declarată independenţa în suflet. Desigur, aveam un sentiment absolut înălţător şi de aşteptare a acestui act de trezire, de ieşire din acest imperiu al răului”, susține Ion Ungureanu. „Fiecare clipă de atunci cântăreşte nemaipomenit de mult la cântarul istoriei. Am fost atunci la înălţimea istoriei. Asta să o înţeleagă toţi”, spune el.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 29 de ani de la semnarea Declarației de Independență”

Valeriu DULGHERU: 24 August 1944 – A doua ocupație sovietică

Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi cuie pentru ea se pregătesc,/

Şi primăvara jale ne aduce / Şi plânge iarăşi neamul românesc./

Noi n-avem nici un drept la fericire/ Mereu în casă moare cineva.”

(Adrian Păunescu)

Câtă durere conțin aceste tulburătoare versuri ale marelui poet român cu rădăcini basarabene A. Păunescu, scrise după a doua „eliberare” sovietică din a. 1944, el singur fiind victimă a acestei „eliberări”. Se creează impresia că în vocabularul rușilor nu există cuvântul „ocupație” ci doar „eliberare”. Au tot „eliberat” popoarele vecine până s-au lățit peste a 6-a parte a Globului Pământesc. Dacă ar fi adus prosperitate, pace, bunăstare, mai treacă-meargă, dar peste tot unde au călcat au adus doar mizerie (materială, morală, spirituală), beție, satanism, crucea fiind pentru ei doar un stâlp de hotar.

Să facem un scurt excurs istoric în această perioadă de „înfrățire” cu rușii. În anul 1656, după ce Rada de la Pereiaslav a hotărât unirea Ucrainei cu Rusia, ţarul Alexei Mihailovici Romanov încheie un tratat secret cu domnitorul Moldovei Gheorghe Ştefan. În document se stipula, printre altele, restabilirea suveranităţii moldoveneşti asupra Bugeacului. În el se puteau citi următoarele: „…teritoriile şi cetăţile, pe care Turcul le-a desprins de Moldova, şi anume: Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi provincia Bugeac, Ţarul Rusiei le va recîştiga şi le va reda Principatului Moldovei jure haereditaria” (Gheorghe I. Brătianu, Basarabia, drepturi naţionale şi istorice, Bucureşti, 1995, p. 10). Acest tratat însă a rămas doar o declaraţie de intenţii, renunţându-se (deocamdată!) la preconizata alianţă antiotomană cu Moldova. Luând în considerare experiența amară de după 1812 noi, basarabenii, nu suntem siguri că am fi rezistat unei „eliberări atât de lungi”. Ceva mai târziu și domnitorii Moldovei D. Cantemir și al Munteniei C. Brâncoveanu au căzut în plasa acestor „fraţi întru credinţă eliberatori”. „Dar, necredinciosul, Păgînul, care nu respectă jurămîntul dat, ne-a distrus fortăreţele şi pe altele le-a ocupat: Tighina, Cetatea Albă, Galaţi, Reni, Soroca, Ismail şi alte localităţi pe Dunăre şi în tot districtul Bugeacului… Şi cetăţile care ne-au fost luate de tirani, ne vor fi date înapoi aşa cum spune Majestatea sa Ţarul în proclamaţia sa…” (N. Iorga. Carol al XII-lea, Petru cel Mare şi ţerile noastre, II+XXXIII, 1910, pp. 126-127).

De fapt, ţarul rus nici nu a avut de gând să-şi respecte angajamentele asumate. În contestatul „Testament al lui Petru I” au fost dezvăluite destul de bine adevăratele scopuri ale ruşilor vizavi de popoarele creştine aflate sub dominaţia otomană. Ruşinoasa înfrângere de la Stănileşti l-a făcut pe ţarul rus să renunţe temporar la proiectele sale geopolitice în această regiune, iar Moldova a mai pierdut încă o cetate de o importanţă strategică – cea a Hotinului, aflată în nordul ţării. După Campania de la Prut a lui Petru I, armatele ruse încă de douăsprezece ori au folosit teritoriul Ţărilor Româneşti în calitate de teatru al operaţiunilor militare împotriva Turciei Otomane. Aceste campanii au spulberat definitiv iluziile românilor şi ale celorlalte popoare balcanice legate de rolul „eliberator” al Rusiei. Ulterior rușii au tot „eliberat” rând pe rând teritorii precum Crimeea (1783), teritoriul până la Nistru (1792), Nistrul fiind declarant „hotar pe vecie” între imperiile rus și otoman. Doar că această „vecie” a ținut doar 20 de ani. La 1812 hotarul este mutat pe Prut, dorința rușilor fiind pe Siret.

Fiind „eliberată” la 1812 de sub jugul islamic turcesc Basatabia a nimerit într-un jug mult mai satanic al rușilor creștini. Timp de 300 de ani turcii își luau haraciul însă nu se atingeau de credință, de limbă. Nici după 300 de ani de robie otomană românii din cele două principate – Muntenia și Moldova, nu vorbeau turcește, nu se închinau lui Alah. „Nu voi lăsa românilor decât ochi ca să plângă!”, spunea „eliberatorul” principal, generalul M. Kutuzov. K. Marx declara la 1883: „…Ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile…Ţăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei n-avea pentru muscal (mos­covit) decât cuvinte de ura”. Izgonirea limbii române din biserică a avut nu numai efectul rusificării românilor basarabeni, ci şi marginalizarea lor, prefăcându-i în „…cei mai ignoranţi într-o ţară de ignoranţi”. Rugăciunile spuse în altă limbă nu ajungeau la inima basarabeanului, nu-i întăreau credinţa în Dumnezeu, fapt ce l-a făcut vulnerabil în faţa diferitelor curente sectare. Nici chiar turcii nu înţelegeau ura cu care acţionau ruşii față de „frații de credință”.

Scurta perioadă 1918-1940 a fost ca o gură de aer pentru Basarabia pentru ași vindeca rănile provocate de îmbrățișarea „eliberatoare” a ursului estic. La 28 iunie 1940 Basarabia este din nou ruptă de la trupul mamei și dusă în surghiunul siberian pentru 50 de ani înainte. „Din nefericire însă, visul abia împlinit / Tot ca visul cel de-o clipă, repede s-a risipit…/ Două dintre copiliţe, tam-nisam şi fără vină, / Basarabia cea blondă şi cu dulcea Bucovină, / Rupte iarăşi, cu cruzime, din fruntariile Ţării, / Iau toiagul pribegiei, şi-al tăcerii, şi-al uitării”, scrie cu durere în suflet Ion Filipoiu (Golgota poporului român). Cu venirea ocupanților (care eliberatori. Eliberatorii vin eliberează și se duc, lăsându-i pe cei eliberați să-și facă soarta) sovietic iadul se instaurase în Basarabia: arestări în masă, deportări în Siberia, lichidarea frunții acestei așchii de popor român.

Pseudoistoricii proruși din Basarabia s-au axat doar pe descrierea „marelui război pentru apărarea patriei”, început la 22 iunie 1941 și nu vorbesc nimic despre faptul că al Doilea război Mondial a fost declanșat la 1 septembrie 1939, când Germania național-socialistă și Rusia socialistă sovietică au împărțit Polonia. Că a urmat o serie de războaie de ocupație mai mici: nemții în vestul, rușii – în estul Europei, cotropind (cer iertare, „eliberând”) rând pe rând Finlanda, Țările Baltice, Basarabia, cu care se afla în stare de război. La 22 iunie 1941 pentru aceste țări, provincii, ocupate începuse un război de adevărată eliberare a teritoriilor ocupate un an mai înainte, care a pus capăt genocidului.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 24 August 1944 – A doua ocupație sovietică”

Valeriu DULGHERU: 81 DE ANI DE LA SEMNAREA PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV

Ziua de 23 august este declarată drept zi de doliu în R. Moldova, după ce Guvernul a stabilit, în a. 2019, această dată ca fiind Ziua europeană a comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare și autoritare, precum nazismul, stalinismul, regimurile fasciste și comuniste (de fapt nazismul și stalinismul au fost două ideologii criminale frățești: național socialismul lui Hitler înfrățit cu internațional socialismul lui Stalin.

Relațiile dintre liderii bolșevici și Germania au debutat într-un mod cu totul aparte: în aprilie 1917, pentru a grăbi destrămarea armatei ruse, serviciile secrete germane au decis să faciliteze întoarcerea în Rusia a câtorva zeci de revoluționari, printre care un anumit Vladimir Ilici Ulianov, alias Lenin.  Urmarea se cunoaște: venirea la putere a bolșevicilor, la 7 noiembrie 1917, apoi tratatul leonin de la Brest-Litovsk, din martie 1918, prin care Lenin ceda Germaniei 800.000 km² și un sfert din populația imperiului țarist, războiul civil și în sfârșit stabilizarea la putere a bolșevicilor.

Începând cu a. 1920, Lenin impune politicii externe bolșevice trei direcții principale. Prima dintre acestea prevedea „apărarea patriei socialiste”, care, pe plan intern, trebuia făcută prin teroare, iar pe plan extern, prin intermediul unei puternice Armate Roșii. Cea de-a doua viza expansiunea „marii revoluții proletare mondiale”, pentru Lenin înțelegându-se de la sine că venirea la putere a bolșevicilor în Rusia nu însemna decât începutul unui proces revoluționar menit să schimbe fața întregii Europe, și mai cu seamă a Germaniei, a cărei forță industrială și al cărei proletariat ar fi întărit puterea bolșevică. A treia direcție avea la bază „exacerbarea contradicțiilor inter-imperialiste”; cu alte cuvinte, trebuia făcut totul pentru a asmuți statele „bourgheze” și „capitaliste” unul împotriva celuilalt, în așa fel încât acestea să se slăbească reciproc, așa cum se întâmplase în timpul Primului Război Mondial, și să contribuie astfel la afirmarea puterii revoluționare.

Lenin, care căuta să submineze organizarea noii Europe ieșite din război sub auspiciile Franței și Marii Britanii, a încheiat la 16 aprilie 1922, spre surpriza generală, tratatul de la Rapallo, prin care U.R.S.S.și Germania se recunoșteau reciproc și își anulau datoriile una față de cealaltă. Începând cu 1923, sub egida Reichswehr-ului, sunt semnate primele contracte cu Uniunea Sovietică, privind construirea lângă Moscova a unei uzine de avioane de luptă și vânzarea către sovietici a sute de mii de puști, explozivi și alte materiale de război. În schimb, până în 1933, Germania beneficiază de oportunitatea de a nu respecta clauzele tratatului de la Versailles, prin care îi erau considerabil limitate posibilitățile de reînarmare. Astfel, departe de privirile indiscrete, Reichswehr-ul pune la punct și experimentează în U.R.S.S. tehnologii și prototipuri de avioane de luptă și de tancuri; instalează aici tabere clandestine, unde sute de ofițeri se familiarizează cu tehnica ultramodernă și se antrenează în vederea folosirii ei; printre aceștia, faimosul general Guiderian, care va conduce ofensiva Panzerelor în Franța, în 1940. Tot în U.R.S.S. este reconstituită clandestin viitoarea Luftwaffe și experimentate primele avioane de vânătoare-bombardier. În sfârșit, tot aici, și tot clandestin, armata germană pune în aplicare manevre care duc la inventarea unor noi tehnici de luptă și la elaborarea unei doctrine de război aerian, ce își vor da întreaga măsura a eficacității în timpul atacului împotriva Poloniei, în 1939, a Franței, în 1940, și chiar a Uniunii Sovietice în iunie 1941.

La 15 august 1939, ora 4.30, ambasadorul Germaniei la Moscova von Schulenberg,  primește o telegramă „f.f. urgentă” din partea ministrului afacerilor externe al celui de-al treilea Reich, von Ribbentrop, care îi cere să se prezinte fără întârziere la Molotov, pentru a-i citi acest comunicat surprinzător: „Evoluțiile din ultimul timp par să indice faptul că anumite divergențe de concepție ideologică nu exclud existența unor relații rezonabile între cele două state, nici restabilirea unei colaborări amicale de tip nou. [ …] Spațiile vitale ale Germaniei și Rusiei se învecinează, iar nevoile lor naturale sunt aceleași.[ …] Guvernul Reich-ului consideră că nu există, între Marea Baltică și Marea Neagră nici un aspect care să nu poată fi reglat spre deplina satisfacție a celor două părți. Printre aceste chestiuni se numără mai cu seamă Marea Baltică, regiunea Balticii, Polonia, Sud-Estul Europei etc. [ …]”. Astfel pe data de 23 august 1939 din numele celor doi căpcăuni ai secolului XX la Moscova se semna Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler. Oficial, a fost un tratat de neagresiune, încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă. Germania vroia să-şi asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei (ocupând ulterior o jumătate din teritoriul Poloniei pentru „a-şi lărgi spaţiul vital”, pe când cealaltă jumătate a Poloniei n-a fost ocupată de URSS, ci doar i s-a acordat un mic ajutor „poporului muncitor polonez”), care s-a produs, de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Uniunea Sovietică avea şi ea „motivele sale” pentru încheierea acestui Pact. Partea secretă a Pactului a prevăzut împărţirea unor sfere de influenţă, atât Rusia, cât şi Germania alegându-se cu ţări întregi, hotărând destinele Finlandei, Estoniei. Letoniei, Lituaniei, Poloniei şi României. În punctul 3 al Protocolului adiţional secret se menţiona interesul URSS pentru Basarabia: „În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul, pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres faţă de aceste teritorii”. În una din variantele de lucru se vădeşte intenţia lui Stalin de a ocupa toată România, salvată de petrolul ei, de care avea strictă nevoie Germania pentru tehnica sa de război şi care s-a opus, declarându-şi dezinteresul total pentru Basarabia.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 81 DE ANI DE LA SEMNAREA PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV”

Valeriu DULGHERU: Ediția a XV-a a Simpozionului CUCUTENI!

Mult Stimați Prieteni!

În acest ani era preconizată desfășurarea celei de a 15 ediții a Simpozionului Internațional „Cucuteni 5000 REDIVIVUS: științe exacte și mai puțin exacte” în perioada 26-28 iunie 2020 cu deschiderea Simpozionului pe 26.06.2020 la Universitatea Tehnică a Moldovei și continuarea pe 28 iunie cu Festivalul Portului, Dansului și Cântecului Popular, ediția a IV-a la Soroca în Cetatea Soroca.

Din păcate din cauza pandemiei COVID-19 desfășurarea acestei ediții a fost amânată pentru anul viitor.

La ședința Comitetului de organizare din 19.08.2020 la propunerea dlui academician Nicolae Dabija s-a luat decizia de a o petrece în acest în format online, cum se fac și alte manifestări științifice.

În acest scop vă trimitem atashat Apelul pentru petrecerea Simpozionului în regim online pe data de 23 octombrie 2020 cu începere de la orele 11.00 – 14.00:

 

-deschiderea Simpozionului;

– cuvânt de salut

-prezentarea unor lucrări (le vom selecta);

– expoziție carte;

– prezentare carte.

 

Dorim în acest an să prezentăm și culegerea de lucrări editată la momentul deschiderii Simpozionului.

În acest scop avem rugămintea să ne trimiteti lucrarea (lucrările) până la data de 01 octombrie 2020 pentru a reuși editarea culegerii până la 23.10.2020:

 

– Cultura şi civilizaţia precucuteniană și cucuteniană;

– Științele exacte şi mai puţin exacte, în spiritul  transdisciplinarităţii; Istoria științei și tehnicii;

– 80 de ani de la Răpirea Basarabiei de URSS.

Pentru informare cum au fost petrecute celelalte ediții Vă prezint  linkul, pe care au fost plasate culegerile, filmările video edițiilor precedente:

http://cucuteni5000.utm.md/activitati.html

 

Cu deosebita considerațiune,

 

Valeriu DULGHERU

Chișinău, 22 august 2020

Valeriu DULGHERU: 80 de ani de la „legiferarea” raptului sovietic al Basarabiei

Astăzi se împlinesc 80 de ani de la neagra zi de „legiferare” a raptului Basarabiei de la 28 iunie 1940 de către ocupanții sovietici. La 2 august 1940 conducerea lui Stalin înființa așa numita RSS Moldovenească.

Regimul de ocupaţie sovietic nu admitea respectarea nici celei mai elementare democraţii. Deja la 10 iulie 1940 (la doar 12 zile de la intrarea societicilor în Basarabia!) „…la cererea muncitorilor, kolhoznicilor (în Basarabia la acel moment nu exista încă nici un kolhoznik!), ţăranilor, intelectualităţii – toate păturile populaţiei (când au reuşit să se consulte cu toate păturile populaţiei în doar 12 zile după ocupați când nu existau ziare, televiziune, radiou?) la mitingurile numeroase de a forma un stat naţional unic” CC al PCU(b) şi CKP al URSS a propus crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Să vedem cum au „satisfăcut” ştabii de la Moscova şi Kiev „doleanţele tuturor păturilor populaţiei”. Motivul invocat de conducerea stalinistă despre unirea moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului a fost un fals camuflat, deoarece în afara aşa numitei RSSM au rămas imense teritorii din Basarabia de nord şi de sud, Bucovina şi practic 3/5 din teritoriul fostei RASSM. Într-un mod logic viitoarea RSS Moldovenească trebuia să includă întregul teritoriul al fostei RASSM şi Basarabia în întregime „care a cerut să fie alipită”. Însă politrucii de la Moscova şi Kiev au procedat după bunul lor plac într-un mod arbitrar, ei fiind cu foarfecele, încălcând orice norme ale bunului simţ şi nerespectând principiul de bază declarat de ei înşişi „de a crea un stat naţional unic”. Astfel Basarabia a fost sfârtecată în trei părţi, iar fosta RASSM – în două părţi. De menţionat că la sfârtecarea teritoriului Basarabiei au existat variante, gândite de Hrushhov, în care raioanele Briceni şi Ocniţa la nord, şi judeţul Tighina urmau să fie incorporate în componenţa Ucrainei. Se observă că și teritoriul atât de trunchiat al RSSM li s-a părut prea mare.

Astfel varianta finală a RSS Moldovenești cu capul și picioarele retezate, fără acces în Carpați și la Mare, aprobată de ștabii partinici de la Moscova și Kiev, a fost transmisă pentru a fi examinată la sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 (la doar puţin peste o lună de la ocuparea Basarabiei!). „…Basarabia şi RASSM a trimis la cea de a 7-a sesiune a Sovietului Suprem al URSS o delegaţie unică, formată din cei mai buni fii şi fiice” (când au reuşit la doar o lună de la momentul ocupării Basarabiei să-i găsească pe cei mai buni) scriu într-un mod triumfalist falșii istorici sovietici.

Astfel, la 2 august 1940 a fost adoptată „unanim” (cine ar fi fost împotrivă!) Legea privind formarea RSSM, în componenţa căreia au intrat 6 judeţe ale Basarabiei (Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei şi Soroca) şi 6 raioane (din 13) ale fostei RASSM (Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa şi Slobozia). În acelaşi timp, teritoriile româneşti ale nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, nordului şi sudului Basarabiei, în baza aceluiaşi scenariu, au fost incluse în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU). A fost un mod pur comunist de a „legaliza” furtul: rapid şi arbitrar cu doar mimarea  legalităţii. „A fost lichidată împărţirea artificială a teritoriului şi populaţiei ei în două părţi, a fost restabilită unitatea naţiei” declară istoricii sovietici. Ce fel de unitate naţională dacă în afara RSSM (structurii unitare!) au rămas Bucovina, nordul (judeţul Hotin care avea 48,3% moldoveni, ruşi şi ucraineni împreună – 40,5%!) şi sudul Basarabiei, dar şi alte 7 raioane din fosta RASSM, considerate în 1924 populate cu populaţie preponderent modovenească?

Mai mulţi istorici îşi pun întrebarea de ce Stalin a acceptat această împărţire arbitrară a Basarabiei şi fostei RASSM. Una din concluzii ar fi că primul secretar de atunci al RSSU, N. S. Hrushhyov i-a prezentat lui I.V. Stalin o informaţie falsă privind componenţa etnică a aşa numitei regiuni Dunărene, că majoritatea ar fi fost ucraineni. Este greu de crezut că Stalin ar fi putut fi minţit de Hrushhyov. Stalin cunoştea foarte bine problemele naţionale, de care se ocupa de multa vreme (în anturajul lui Lenin acesta era domeniul, de care răspundea  Stalin). Trasarea hotarelor între republicile unionale (Armenia şi Azerbaijan, Georgia şi Rusia, Republica Moldova şi Ucraina ş.a.)  mai degrabă a fost un plan bine calculat cu bătaie lungă al lui Stalin. Includerea întregii RASSM în componenţa noii RSSM ar fi modificat componenţa etnică a Republicii deoarece în raioanele rămase în afara RSSM locuiau preponderent ucraineni. Apare întrebarea: de ce atunci au fost incluse în componenţa RASSM în 1924 şi 1926?  Doar din motive geostrategice: pentru a argumenta necesitatea „unificării poporului moldovenesc”, dar în acest caz subiectele unificării ar fi trebuit să fie comensurabile ca teritoriu.

După adoptarea actului de naştere a RSSM pentru ai  da o oarecare legitimitate regimului de ocupaţie, conducerea sovietică a început pregătirile pentru „alegerea organelor de conducere”. Până la „alegeri” toată conducerea noii structuri teritoriale RSSM a fost adusă de la Tiraspol. De fapt este o confirmare că anume teritoriul dintre Nistru şi Prut cu o populaţie şi suprafaţă mult mai mari a fost anexat la teritoriul din partea stângă a Nistrului (numit astăzi Transnistria). Chiar şi comuniştii, care au activat ilegal pe teritoriul Basarabiei contra Regatului, nu au fost incluşi în noua conducere. De menţionat că din totalul comuniştilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruşi şi doar 21 români. Din 9000 de comunişti din RSSM în 1941, aproape jumătate erau veniţi din alte republici sovietice.

Şi aceasta a continuat până prin anii ‘70. Drept dovadă este şi lista primilor secretari ai PCM, pe care ia avut RSSM pe parcursul a peste 50 de ani: Piotr G. Borodin (1941 – 1942), n. RSS Ucraineană; Nikita L. Salogor (1942 – 1946), n. RSS Ucraineană; Nikita G. Koval (1946 – iulie 1950), n. RSS Moldovenească (Transnistria); Leonid I. Brejnev (iulie 1950 – octombrie 1952), n. RSS Ucraineană; Dimitri S. Gladki (octombrie 1952 – 1954), n. RSS Ucraineană; Zinovie T. Serdiuk (1954 – mai 1961), n. RSS Ucraineană; Ivan I. Bodiul (mai 1961 – decembrie 1980), n. RSS Ucraineană; Simeon K. Grossu (decembrie 1980 – noiembrie 1989), n. RSS Ucraineană (sudul Basarabiei); Petru C. Lucinschi (noiembrie 1989 – februarie 1991), n. RSS Moldovenească Grigore I. Eremei (februarie – august 1991), n. RSS Moldovenească. Se poate observa că doar ultimii doi – P. Lucinschi şi Gr. Eremei (care a activat în această funcţie doar jumătate de an!) s-au născut în Basarabia. La celelalte nivele ale structurii PCM predomina acelaşi tablou. Doar la cele primare tabloul era puţin altfel.

Alegerile în sovietul suprem al noii rssm au avut loc la 12 ianuarie 1941. Conform datelor oficiale sovietice în alegeri au participat 99,6% din numărul înregistrat de alegători, un scor greu de realizat în condiţii de înaltă stabilitate, dar mite în situaţia când ocuparea teritoriului avusese loc o jumătate de an înainte fapt care, evident, nu era acceptat de toţi. Aceasta vorbeşte despre faptul că alegerile nu puteau fi libere. Despre acest lucru vorbeşte un martor ocular, E. Kersnovski. În ziua alegerilor ea fusese la lucru şi se întorsese acasă doar spre seara. Vecinii agitați au informat-o că au căutat-o cei din comisia de alegeri şi i-au ordonat să se ducă să voteze cât mai rapid. Primind lista de candidaturi (câte una pentru fiecare nivel de alegeri, republican şi unional), găsind printre candidaturi numele Iavorskaya, pe care o cunoştea ca pe o persoană cu comportament uşuratic, iar pe ceilalţi necunoscându-i, a votat împotriva tuturor (ulterior acest act îndrăzneţ a costat-o libertatea, atât de „libere” au fost acele alegeri (de fapt ca şi toate care au urmat până în anii 90)). A fost unicul vot împotrivă. Cunoscându-i caracterul, membrii comisiei nu s-au încumetat să falsifice rezultatul.

Pentru candidaţii blocului popular al comuniştilor şi celor fără de partid au votat 99,5% (un scor prea bun ca să fie adevărat, luând în considerare că în localităţi deja apăruseră divergenţe între o pătură a populaţiei (pătura mai înstărită) şi cea săracă şi nu putea fi vorba de o unitate absolută. Cele 266 de locuri de deputaţi s-au distribuit (a mirării, astăzi e imposibil să obţii astfel de rezultate!) aproape egal între muncitori, ţărani şi angajaţi. 65% dintre deputaţi erau comunişti (atunci când la moment în Basarabia îi puteai număra pe degete!). Continue reading „Valeriu DULGHERU: 80 de ani de la „legiferarea” raptului sovietic al Basarabiei”

Valeriu DULGHERU: 28 de ani de la încetarea războiului pe Nistru

Astăzi, 21 iulie se împlinesc 28 de ani de la semnarea Acordului moldo-rus din 1992 de încetare a focului de la Nistru. Documentul, denumit oficial „Convenția cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a R. Moldova”, a fost semnat la Moscova de președinții Boris Elțin și Mircea Snegur. Prin semnarea acestui document, Federația Rusă de fapt și-a recunoscut calitatea de agresor în războiul din 1992.

Acordul prevedea încetarea imediată a focului, crearea unei zone de securitate, constituirea unor forțe de menținere a păcii din militari ruși, moldoveni și ai regiunii separatiste transnistrene. După semnarea acestui acord, o parte din teritoriul R. Moldova a rămas sub controlul regimului ilegal de la Tiraspol.

Iar talimbul pseudopreședinte Dadon declara zilele trecute: „Conflictul din 1992 a fost provocat de declarațiile iresponsabile ale unor lideri ai Frontului Popular de la Chișinău”, făcându-i de fapt agresori pe bravii combatanți, care au manifestat zilele trecute în fața parlamentului-președinției, nu pe bandiții – Armata a 14-a, cazacii și toată strânsura din fosta urss de la Tiraspol.

Să încercăm să facem un scurt excurs al evenimentelor, care au precedat declanțarea războiului Rusiei și semnarea Acordului moldo-rus.

În a. 1987 (pentru Dadon explicație: la începuturile deşteptării naţionale la Chişinău, când încă nu erau „declarații iresponsabile ale liderilor FPM” ) tocmai din Extremul Orient la Tiraspol este catapultat în funcţia de director al uzinei „Litmaş” Igor Smirnov. Deja în a. 1989 Igor Smirnov este unul din organizatorii acţiunilor de protest a aşa numitelor „colective de muncă” (OSTK) de la uzinele şi fabricile din Tiraspol (inclusiv de la uzina condusă de I. Smirnov) contra limbii române şi „românizării poporului moldovenesc” (varianta oficială). La congresul deputaţilor din întreaga URSS din a. 1990 tov. Lukianov (pe atunci preşedintele sovietului suprem al URSS) îi avertiza pe delegaţii moldoveni, care împreună cu colegii lor din ţările baltice ridicau tot mai frecvent problema independenţei republicilor unionale: „Dacă ve-ţi insista asupra problemei independenţei, vă vom organiza 2 republici”.

Prima confruntare serioasă dintre cele două tendinţe (radicală şi conservatoare) a politicii de restructurare în Moldova s-a manifestat prin aşa-zisele greve lingvistice de la Tiraspol din anul 1989. La chemarea OSTK, în 16 august a fost organizată o grevă preventivă de 2 ore, la care s-a cerut amânarea sesiunii SS al RSSM din 29 august 1989, iar la 21 august a fost declanşat un val de greve instigate de directorii tiraspoleni. Printre primii a intrat în grevă uzina „Tochlitmash”, condusă de către unul din liderii Interfrontului, A.I. Bolşakov. Drept replică la grevele orientate împotriva emancipării naţionale a fost Marea Adunare naţională de la 27 august 1989 de la Chişinău – o manifestare de proporţii, inegalabilă după numărul participanţilor şi importanţa deciziilor adoptate. Motivul adevărat l-a confirmat şi Preşedintele Dumei de Stat a Rusiei, Gh. Seleznev în timpul unei vizite oficiale la Chişinău în anul 1992: „Noi, ruşii, a trebuit să susţinem Transnistria în conflict. Dacă nu i-am fi susţinut pe transnistreni în conflict, Moldova ar fi fost acum integrată în Romania“.

Anul 1990 a devenit hotărâtor în transformarea Transnistriei  şi Găgăuziei în enclave contrarevoluţionare ale Moldovei. În lunile februarie-martie 1990 în Moldova au avut loc primele alegeri parlamentare democratice. Un succes al Interfrontului a fost manipularea minorităților naționale din Republică, în special a celei găgăuze, și atragerea lor de partea forțelor conservatoare.

La sfârşitul lui decembrie 1990 liderii separatişti organizează în Transnistria aşa-numitele alegeri în pretinsul Soviet Suprem al RSSMN. În cadrul campaniei preelectorale, propaganda separatistă s-a axat pe exagerarea pericolului unirii Moldovei cu România şi în consecinţă pe o românofobie crasă. În aceste condiţii, parlamentul Moldovei a fost obligat să adopte o declaraţie, în care dezminţea afirmaţiile provocatoare despre unirea Moldovei cu România şi sublinia că asemenea zvonuri sunt „născocite şi răspândite în mod intenţionat de anumite forţe ostile proceselor de democratizare”.

Pe parcursul anului 1991 forțele separatiste au continuat expulzarea organelor puterii constituţionale din Transnistria. „În ianuarie-martie, pretinsul Soviet Suprem al auto-proclamatei RSSMN a adoptat o serie de hotărâri orientate spre demontarea sistemului monetar-bancar unic şi al celui fiscal al Republicii Moldova. În aceeaşi perioadă la Tiraspol, Dubăsari şi Râbniţa s-au creat detaşamente paramilitare, fiecare având câteva sute de oameni. Acestea, dotate cu arme din depozitele Armatei a 14-a, se supuneau OSTK și aveau drept scop declarat apărarea populaţiei”. În acest scop un rol important l-a avut „faimoasa” Galina Andreeva, care cu „comitetul de grevă al femeilor”, avea scopul de a provoca forţele de ordine „la reprimare brutală a civililor”.  Vorbind despre evenimentele din septembrie 1991, Galina Andreeva susţine: „Comitetul de Grevă, alături de Consiliul unit al colectivelor de muncitori s-a implicat imediat în mod activ în munca ideologică şi organizaţională privind consolidarea statalităţii transnistrene. Acestea au acţionat îndată în mai multe direcţii, inclusiv în cele mai importante. Procurorul tiraspolean Pascari a încercat să stea cu fundul în două luntre. Din 17 septembrie a fost fixat un pichet feminin în faţa procuraturii. Grupuri mobile de femei au început să apară în faţa judecătorilor, sediilor MGB, miliţiei, centrelor militare, cerând trecerea acestora în jurisdicţia Transnistriei”.

Puciul comunist din 19 august 1991 de la Moscova a adâncit şi mai mult criza dintre cele două maluri ale Nistrului. Chişinăul a condamnat vehement puciul. Tiraspolul însă a susţinut puciul. Încă din a doua jumătate a zilei de 19 august, la adunarea liderilor întreprinderilor transnistrene în conformitate cu indicaţiile puciştilor a fost format un comitet extraordinar din 10 persoane, în frunte cu vicepreşedintele consiliului municipal, Rîleakov. Preşedintele OSTK al Transnistriei, Emelianov, a expediat în adresa liderilor puciului o telegramă, în care exprima susţinerea şi adeziunea organizaţiei pe care o reprezentă la acţiunile puciştilor. În aceeaşi zi, preşedintele aşa-numitului Soviet Suprem al RSSMN, G. Maracuţa a semnat, în numele organului legislativ separatist, o declaraţie privind susţinerea puciului. Exemplul separatiştilor transnistreni l-au urmat şi liderii auto-proclamatei republici Găgăuzia. Însă puciul comunist din august a eșuat, fapt care a grăbit dezintegrarea URSS. Cu toate acestea Moscova a continuat să sprijine regimul separatist.

Declararea, la 27 august 1991, a independenţei Republicii Moldova a marcat începutul etapei de trecere definitivă a conflictului transnistrean la faza de confruntare armată. În 6 septembrie 1991, pretinsul Soviet Suprem al aşa-numitei RMN a luat hotărârea privind trecerea tuturor organelor puterii constituţionale din Transnistria sub jurisdicţia pretinsei RSSMN. Tot atunci s-a adoptat hotărârea privind crearea „gărzii republicane” (explicații pentru Dadon: Repubklica Moldova încă nu avea armată”), care a atacat pe tot frontul organele de stat din regiune rămase fidele Constituţiei Moldovei. Acestea, având datoria să apere instituţiile statale din Transnistria, au fost nevoite să riposteze provocărilor militare ale separatiştilor, fiind astfel antrenate în confruntări armate contrar voinţei lor.

Astăzi sunt suficiente dovezi despre întâlnirile din vara anului 1990 a grupului condus de I. Smirnov (un simplu!!! director de uzină trimis la Tiraspol cu puţin timp înainte tocmai de la Kamceatka) cu A. Lukianov şi M. Gorbaciov cu ministrul Apărării al URSS, D. Iazov, cu preşedintele KGB, V. Kriucikov, cu comandantul trupelor Interne, Şatalin. Peste câteva luni, Şatalin a sosit la Comrat cu unităţi de trupe interne ale MAI din URSS, sub paza cărora s-au desfăşurat alegerile în aşa numita „Republică Găgăuză”. Astfel, la 19 august 1990, la Comrat, a fost declarată Republica Sovietică Socialistă Găgăuză în componenţa URSS, iar la 2 septembrie 1990 la Tiraspol a fost anunţată crearea Republicii Sovietice Socialiste Transnistrene Moldoveneşti în componenta URSS. O serie de documente semnate cu indicaţii personale ale lui A. Lukianov (documente extrase în aprilie 1992 de anchetatorul din oficiul procurorului general al Republicii Moldova, Pavel Lutenco, din arhiva lui Lukianov, arestat după eşecul puciului din august 1991): „Tov. Nisanov! E necesar de a studia chestiunea aceasta şi de a elabora o strategie de participare a Republicii Transnistrene la semnarea Tratatului unional”. Acest fapt îl recunoaşte indirect şi însuşi liderul separatiştilor tiraspoleni I. Smirnov care mărturiseşte: „A trebuit să mă întâlnesc atunci cu Lukianov, Nişanov, cu conducătorii ministerelor de forţă Krucikov, Iazov, Şatalin, Gromov”.

Aşa a început secesiunea regiunii transnistrene. Pentru a apăra „interesele vorbitorilor de limbă rusă din RSSM” „Comitetele muncitoreşti”, O.S.T.K., „în ajutorul miliţiei”, formaţiunile paramilitare, batalioanele şi detaşamentele de gardişti erau înarmaţi şi instruiţi de ofiţeri ai Armatei a 14-a. Acest lucru a fost recunoscut într-un interviu pentru „Moskovskie Novosti” din octombrie 1993 de Vadim Bakatin, fostul presedinte al KGB-ului din URSS că „fronturile internaţionale” în republicile unionale au avut drept scop dezbinarea societăţii din aceste republici în două tabere adverse, generând greve şi punând la îndoială legalitatea organelor puterii alese (explicație pentru Dadon: interfrontul tov. Dadon nu Frontul Popular). În regim de urgenţă la Tiraspol sunt formate toate instituţiile caracteristice uni stat: armată, trupe de interne, servicii secrete (în fruntea cărora a fost numit Antiufeev-Şevţov, căutat de serviciile din ţările Baltice pentru crime efectuate contra populaţiei paşnice), guvern, preşedinţie etc.

Merită toată atenţia o analiză referitor la rolul Transnistriei independente, aflată într-o formă „îngheţată”, pentru Rusia: „Existenţa Transnistriei independente de facto îi permite Rusiei, fără a se împovăra cu cheltuieli şi eforturi cât de cât serioase, să-şi păstreze anumite poziţii geopolitice într-o regiune destul de importantă a Europei de Sud-Est, care e pentru ea şi una dintre importantele „ferestre” spre Europa. Rusia nu este deocamdată în stare să-şi apere în măsura cuvenită interesele în această regiune de mare importanţă strategică. De aceea, se pare că nesoluţionarea problemei transnistrene va rămâne un fapt pozitiv pentru Rusia până în momentul în care ea va dobândi forţe noi şi va putea să-şi apere plenar aici interesele”. Adică până vor veni „timpuri mai bune” pentru Rusia. Acest lucru va fi mai evident în evoluţiile ulterioare în această regiune.

De unde aveau aceste bande arme? De la Armata a 14-a a Feceraţiei Ruse. Conform colonelului de poliţie în rezervă, dr. în drept V. Ciorbă „…la 14 martie 1992, Galina Andreeva, lidera organizaţiei separatiste „Asociaţia femeilor”, împreună cu alte 50 de persoane au ridicat din cazarma unităţii militare a Armatei a 14-a din Parcani 1307 automate Kalaşnikov, 255 de pistoale Makarov, 1200 de grenade F-1, 15 aruncătoare de mine tip ROG 5 şi ROG 7, precum şi 30 de lansatoare de rachete, 1,5 milioane de cartuşe pentru pistoale automate şi mitraliere”. De asemenea, conform datelor oferite de comandantul militar al Armatei a 14-a, colonelul Bergman „…în perioada noiembrie 1991 – august 1992, formaţiunilor militare separatiste le-au fost predate, cu întocmirea actelor de primire-predare (dispunem de copiile acestor acte), de la unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate în Transnistria: 19 tancuri, 51 de maşini blindate, 242 aruncătoare de mine, 14. 199 unităţi de armament şi 15.564.708 muniţii, 50 de automobile, 31 unităţi de tehnică de geniu, 281 unităţi de tehnică de telecomunicaţie, 15 unităţi de tehnică pentru transportare şi alimentare cu petrol şi altă tehnică militară”.

          Pe lângă înarmarea acestor bande, diverselor bande sosite de pe întreg teritoriul URSS, Armata a 14-a a participat direct în acest război pentru Apărarea Patriei de către forţele militare ale Republicii Moldova, constituite în mare parte din voluntari, din ţărani care cumulau lucrările agricole cu apărarea satului natal de bandiţi, și polițiști. Aşadar, pe lângă suportul trupelor sovietice existente în Transnistria încă din 1990 (circa 3000 de ofiţeri şi peste 12000 de cadre militare în termen sau în bază de contract, dispunând de un uriaş arsenal de arme şi muniţii), în primăvara anului 1992 separatiştii mai contau pe următoarele forţe „auxiliare”, care fuseseră concentrate între timp: 8000 de ofiţeri activi, rezervişti şi militari în termen, care formau aşa numita „gardă transnistreană”; 5000 de angajaţi ai trupelor de interne; peste 3000 de cazaci şi mercenari sosiţi „în ajutor” din Rusia şi Ucraina; peste 300 de puşcăriaşi puşi în liberate din penitenciarele ruseşti, cu condiţia de a veni în sprijinul enclavelor separatiste; 200 de voluntari veniţi de la Comrat. Toate acestea formau o întreagă armată.

          Conform ordinului ministrului Apărării al Federaţiei Ruse, P. Graciov, adresat, la 19 mai 1992, comandantului Armatei a 14-a, generalul I. Netkaciov, se menţiona: „Având în vedere că Transnistria este pământ rusesc şi situaţia de acolo s-a agravat, trebuie să-l apărăm cu toate mijloacele şi pe toate căile. Pentru aceasta vi se cere: să fie completate din rezervele pentru mobilizare toate unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate pe teritoriul Transnistriei; să fie aduse în stare de pregătire deplină de luptă toate unităţile militare; să fie deblocate toate unităţile militare, făcând posibilă deplasarea tehnicii de luptă”. Astfel la 19 mai 1992, Armata a 14-a a Federaţiei Ruse, dislocată pe teritoriul Republicii Moldova, se implică direct în conflict, de partea separatiştilor (explicații pentru Dadon: Armata a 14-a a intrat oficial în război împotriva Moldovei, citește Ordinul lui I. Netkachiov). Iar preşedintele Mircea Snegur adresează un mesaj şefilor de state şi guverne, comunicând despre declanşarea acţiunilor militare deschise ale Armatei Ruse împotriva Republicii Moldova şi solicitând ajutor. Însă la 21 iulie 1992 preşedintele Snegur este forţat să semneze Convenţia cu privire la principiile „reglementării paşnice a conflictului armat din zona transnistreană” în condiţii umilitoare pentru noi.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 28 de ani de la încetarea războiului pe Nistru”

Valeriu DULGHERU: Al doilea val de deportare a românilor basarabeni

 „Ştiu, de bujori de câmp / Însângerat mi-e plaiul.

Ici pe pământ străin / Mă tem să nu-mi uit graiul”

 (Simion Plămădeală. Cântec de dor. Karaganda, Kazahstan, 5.05.1986)

 

Astăzi se împlinesc 71 de ani de la cel de-al doilea val de deportări – deportările de la 6 iulie 1949. În legătură cu acest trist eveniment un grup de autori au creat un film „Siberia din oase” despre drama a mii de români basarabeni deportați în Siberia, care va fi prezentat pe parcursul săptămânii pe postul de televiziune TVR.

https://www.ziarulnational.md/siberia-din-oase-un-film-despre-drama-a-zeci-de-mii-de-basarabeni-din-perioada-stalinista-prezentat-in-premiera-absoluta-la-tvr-moldova/

Această mare crimă a făcut parte dintr-un întreg lanț de acțiuni ale regimului de ocupație sovietic, care se încadrează în noțiunea de genocid:

  • Deportările de la 13 iunie 1941;
  • Războiul pornit tot de regimul sovietic în contextul teoriei leniniste despre revoluția mondială „Fie ca 90% din poporul rus să piară (doar că pe lângă poporul rus mai erau vreo 200 de popoare mici neruse), dar măcar 10% să ajungă la revoluția mondială” declara acest „mare umanist” V. Lenin;
  • Foametea organizată din a. 1946-47;
  • Colectivizarea forțată (1944-1951);
  • Deportările de la 6 iulie 1949.

Atât foametea organizată cât și deportările de la 6 iulie 1949 au fost acțiuni criminale întreprinse de regimul de ocupație sovietic pentru ai „îmblânzi” pe țăranii gospodari și ai „convinge” să intre în kolhozuri. Doar în satul meu de baștină de foamete au murit peste 500 de oameni (apr. 25%din populație(

În general, majoritatea ţăranilor basarabeni (cu excepţia celor fără pământ, care nu pot fi numiţi ţărani ci argaţi!) aveau o atitudine extrem de negativă faţă de kolhozuri. Iată doar unele păreri ale ţăranilor:  „…la noi, slavă domnului, kolhozul s-a desfiinţat şi noi iarăşi vom trăi pe vechi – individuali (nu ştia ţăranul ce fiară s-a apucat de capul lui – n.n.). În kolhoz nimeni nu doreşte să se înscrie…” (s. Chircani, jud. Cahul). „…La noi organizează kolhoz, însă nimeni nu doreşte să se înscrie…” (s. Larga, jud. Cahul). Documentul mai conţine încă 19 opinii ale ţăranilor.

Dacă deportările din 1940-41 au fost mai mult o ofensivă politică a regimului comunist de ocupaţie, atunci foametea din 1946-47 şi marea  deportare din 1949 au avut, în special, un caracter economic. Foametea din 1946-1947 a accelerat colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti. Astfel dacă la 1 iulie 1946, în Republică existau 2 kolhozuri atunci la 1 iulie 1947 – deja 146, crescând în 1948 până la 46958, iar în ianuarie-septembrie 1949 (în special după marea deportare de la 6 iulie 1949!) – de la 89791 la 330489. În conformitate cu hotărârea Consiliului de Miniştri al URSS, din 17 august 1947, Biroul CC şi guvernul republican au adoptat decretul despre depistarea, în judeţe, a gospodăriilor „chiabureşti” şi impozitarea lor. „Acest lucru este adevărat (deportarea) mai ales în ceea ce priveşte efectul asupra ritmului de colectivizare în următoarele luni după deportare. Astfel, numai în lunile iulie-noiembrie 1949, cota gospodăriilor ţărăneşti care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97% în ianuarie 1951…Un efect scontat al deportării din 1949 a fost înregimentarea accelerată şi masivă a ţăranilor în kolhozuri, aşa-numita colectivizare, sau „ofensiva decisivă a socialismului asupra satului” dintre Prut şi Nistru. Legarea ţăranului de glia kolhoznică, prin dictatul regimului bolşevic, a avut drept urmare lichidarea proprietăţii private şi pierderea sentimentului de iniţiativă economică la sate, desţărănirea şi dezmoştenirea clasei ţăranilor. Odată cu încheierea colectivizării, a fost instituit un mecanism special al relaţiilor de producere şi repartiţie, care permitea statului sovietic să controleze în totalitate producţia agricolă, ţăranii primind de la stat doar minimul necesar pentru a supravieţui şi a munci din greu pe terenurile kolhoznice” (Raportul Comisiei pentru aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Noldova”.

Chiar şi după această foamete straşnică, puţini ţărani doreau să între în colhoz. La data de 1 iulie 1948, în kolhozuri erau cuprinse doar 11,7% din toate gospodăriile ţărăneşti. Pentru a-şi îmbunătăţi indicii, ştabii partiinici au început pregătirea celei de a doua mari deportări. Într-un raport al Ministerului Afacerilor Interne al RSSM din 12 octombrie 1948, adresat ministrului de interne al URSS, Kruglov, se menţiona că în decurs de doi ani şi jumate organele MAI au tras la răspundere penală 44160 de oameni, din care în 1946 – 15550, în 1947 – 21707 şi în prima jumate a anului 1948 – 6903 oameni. În majoritatea cazurilor pentru nedorinţa de a intra în kolhoz, pentru neachitarea birurilor insuportabile etc.

La 28 iunie 1949, când se celebrau nouă ani de la „eliberarea” Basarabiei (iunie 1940), Consiliul de Miniştri al RSSM adoptă Hotărârea cu caracter strict secret nr. 509 (bun cadou pentru românii basarabeni!) “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSSM a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor, care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”, la care se anexează 67 de liste cuprinzând 11342 familii (un număr mai mare deci decât cel aprobat de Biroul Politic al CC al PC(b)US), cu indicaţia de a se încredinţa Ministerului Securităţii Statului sarcina „înfăptuirii tuturor acțiunilor în legătură cu deportarea chiaburilor”. Bun cadou, n-ai ce spune. În realitate, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, au fost deportate „pe vecie” în cadrul Operaţiunii „Iug” („Sud”) în jur de 36000 persoane (9864 bărbaţi, 14300 femei şi 11889 copii). Basarabenii au fost deportaţi în diverse lagăre ale Gilagului sovietic Siberia (Kurgan, Tiumeni, Irkutsk, Habarovsk) şi în Kazahstan (Aktiubinsk, Jambul şi Kazahstanul de Sud). Și din satul meu de baștină au fost deportate „…6 dintre cele mai harnice familii carpeștene ce au mai rămas după deportările din 1940-41 și 1944-49 și anume Ghiță și Pelaghea Dănălache, Țăpordei, Postu, Tiron, Chiperi” (V. Bălan. A baștinei eternă amintire). Numărul deportaților ar fi fost mult mai mare dacă o bună parte din intelectualitate, gospodar, nu s-ar fi refugiat în a. 1944 (având experiența amară și exemplul viu din prima ocupație a Basarabiei la 28 iunie 1940) în România. Câți basarabeni au devenit mari intelectuali în Țară.

Doamne, câte râuri de lacrimi s-au scurs, câte familii distruse, câte suflete mutilate de copii se ascund în spatele acestor cifre şi rapoarte seci. Executorii acestor crime împotriva umanităţii trebuie să fie cunoscuţi publicului larg. Iată doar unele nume ale celor care au planificat şi realizat acest genocid:

  1. General-maior Mordoveţ Iosif Lavrentievici – ministrul securităţii de stat al RSSM;
  2. General-maior Ermolin Ivan Ilici – responsabil al MSS al URSS;
  3. Colonel Kolotuşkin Alexandr Alexeevici – viceministrul de personal al securităţii de stat al RSSM;
  4. Colonel-locotenent Ostreacov Serghei Zaharovici – şeful ştabului conducerii operaţiunii;
  5. Maior Iacovlev – şeful secţiei nr.2 a MSS al RSSM;
  6. Căpitan Şvarţman Lev Zinovievici – şef sector secţie nr.2 MSS al RSSM;
  7. Locotenent Mordoveţ Leonid Iosifovici – responsabil operativ superior al secţiei nr.2 a MSS al RSSM (fiul ministrului I. Mordoveţ!).

În total – 30 de persoane, care au participat la conducerea nemijlocită a aşa-numitei „operaţiunii”. Observaţi în această listă vreun nume de basarabean, fie şi coadă de topor? Nu. Încă o dovadă că regimul sovietic a fost unul de ocupaţie.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Al doilea val de deportare a românilor basarabeni”

Valeriu DULGHERU: Raptul Basarabiei la 28 iunie 1940

Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti şi ne-au luat totul: părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua. Sufletul.”

(Martori oculari)

 

Se spune că Domnul la ziua Marii împărţiri ne-a dat nouă, românilor, cele mai bune pământuri, dar pentru echilibru – şi cei mai răi vecini. De fapt, vecinul din est se face vecinul oricui dacă doreşte. Aşa a procedat întotdeauna, lăţindu-se pe a şasea parte a Terrei. Aşa a procedat la 1812, când a rupt din trupul vechii Moldove cea mai frumoasă parte a ei – Basarabia. De atunci s-au început marile probleme pentru frântura de popor român din Basarabia, care continuă aproape 200 de ani. Însă cea mai mare belea căzută pe capul basarabenilor pe parcursul istoriei multimilenare de existenţă cu certitudine a fost regimul comunist-stalinist, adus pe vârful baionetelor de către „eliberatorii” ruşi la 28 iunie 1940. Nimic nu se poate compara cu durerile, chinurile, lacrimile sutelor de mii de copii, femei, bătrâni morţi în chinuri în groaznica foamete organizată de regimul comunist în 1946-’47, cu chinurile zecilor de mii de nevinovaţi trecuţi prin camerele enkavediste ale morţii din închisorile staliniste, care întreceau cu mult prin metodele diabolice utilizate pe cele din Evul Mediu, cu chinurile zecilor de mii de deportaţi, dintre care două treimi erau femei şi copii – fiinţe absolut nevinovate. Cine le poate alina câtuşi de puţin durerile sufleteşti supravieţuitorilor acestui calvar? Nimeni nu le poate întoarce tinereţea irosită în zadar, sănătatea compromisă de tratamentul inuman, la care au fost supuşi, liniştea sufletească, pierdută pentru totdeauna şi înlocuită cu o permanentă dureroasă nelinişte. Pleoapa trecutului tresare, ascunzându-şi lacrima, şi nu lasă uitarea să se cearnă peste ceea ce a rămas în istoria românilor din Basarabia – blestemul anilor 1940. „Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti la putere şi ne-au luat tot: părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua. Sufletul”, spun martori în viaţă ai acelui îngrozitor calvar. Cu regret, la foarte mulţi le-a luat şi sufletul. Te cutremuri ascultând tristele amintiri ale celora care au trecut prin iadul comunist şi mai sunt în viaţă. Dar câţi au plecat dintre cei vii, ducând cu ei durerea înăbuşită, nepermiţându-li-se să se destăinuiască.

Prin soarta sa vitregă, Basarabia nu a avut parte de linişte şi pace. Toate nenorocirile ne vin din est. Neamuri fără de lege şi Dumnezeu (chiar dacă unii se consideră mari apărători ai creştinismului, după cuceriri de noi teritorii în vest, crucea era înfiptă drept par de hotar), străine de civilizaţia noastră multimilenară şi de cea europeană, în general, au atentat şi mai atentează asupra sfintei sfintelor unui popor – trecutul şi viitorul. Din nefericire, visul abia împlinit al românilor basarabeni în perioada de linişte 1918-1940 s-a spulberat din nou. „Din nefericire însă, visul abia împlinit/Tot ca visul cel de-o clipă, repede s-a risipit…/Două dintre copiliţe, tam-nisam şi fără vină,/Basarabia cea blondă şi cu dulcea Bucovină,/ Rupte iarăşi, cu cruzime, din fruntariile Ţării,/Iau toiagul pribegiei, şi-al tăcerii, şi-al uitării” (Ion Filipoiu. Golgota poporului român).

Se apropia anul de cumpănă 1940. În Eurasia apar doi căpcăuni – Stalin şi Hitler, care vor să reîmpartă lumea. Prin Pactul secret încheiat între cei doi la 23 august 1939 Basarabia este din nou trădată. La 28 iunie 1940 Basarabia este ocupată de cei cu secera şi ciocanul, și steaua satanică în frunte. „Vin bolşevicii, cu noi rânduri,/ La Prut, de sârmă ghimpată,/Vine satana, ascunsă-n odăjdii divine./ Vine minciuna. Vine teroarea. Negura vine”, scria cu durere în suflet despre acele zile negre reputatul poet şi patriot al Neamului Gr. Vieru. Doar peste o lună – la 30 august acelaşi an – din trupul rotunjit după Marea Unire de la 1918 al Ţării este tăiată şi Transilvania de Nord – de astă dată cu acordul celor cu svastica – Germania şi Italia.

În vara a. 1940 regimul sovietic a ajuns la concluzia că a venit momentul înlăturării acestei „nedreptăţi”. Acest lucru reiese destul de clar din declaraţia prim ministrului şi ministrului de externe sovietic V. Molotov făcută la 26 iunie 1940: „Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului (care adevăr? Până la 1812 această provincie era parte componentă a Principatului Moldova! Cu același succes Mongolia de astăzi „în numele adevărului istoric” (pe timpuri Chingis Han a ocupat întreaga Rusie)) să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice”. Fără a respecta un elementar tact diplomatic: am devenit puternici, să luăm imediat ce dorim. Este comportamentul primatelor.

La a doua ocupaţie din 1940 guvernul sovietic a dat guvernului României doar patru zile pentru a se evacua, însă nici această foarte scurtă perioadă nu fusese respectată. La 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, V. Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică. „1. În decurs de 4 zile, începând de la orele 14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti. 2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei. 3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Alba”. România cedează şi doar după 40 de ore trupele sovietice şi ale nkvd-ului intră în Basarabia, suplimentar în Bucovina, care nicioodată nu aparţinuse Rusiei, rupând din trupul României şi ţinutul Herţa, care niciodată nu făcuse parte din Bucovina şi care nu intrase în cerinţa iniţială.

După ce Kremlinul a înaintat României ultimatumul de cedare a Basarabiei și nordului Bucovinei, Ion Antonescu l-a vizitat pe regele Carol al II-lea, la 1 iulie, și i-a prezentat Suveranului un Memoriu, în care sublinia; „Maiestate, Țara se prăbușește. În Basarabia și Bucovina se petrec scene sfâșietoare. Mari și mici unități, abandonate de șefi și surprinse fără ordine, se lasă dezarmate la prima amenințare. Funcționarii, familiile lor și ale ofițerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense și depozite militare acumulate acolo din incurie și menținute până în ultimul moment din ordin, au rămas în mâna inamicului”.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Raptul Basarabiei la 28 iunie 1940”