„Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi cuie pentru ea se pregătesc,/

Şi primăvara jale ne aduce / Şi plânge iarăşi neamul românesc./

Noi n-avem nici un drept la fericire/ Mereu în casă moare cineva.”

(Adrian Păunescu)

Câtă durere conțin aceste tulburătoare versuri ale marelui poet român cu rădăcini basarabene A. Păunescu, scrise după a doua „eliberare” sovietică din a. 1944, el singur fiind victimă a acestei „eliberări”. Se creează impresia că în vocabularul rușilor nu există cuvântul „ocupație” ci doar „eliberare”. Au tot „eliberat” popoarele vecine până s-au lățit peste a 6-a parte a Globului Pământesc. Dacă ar fi adus prosperitate, pace, bunăstare, mai treacă-meargă, dar peste tot unde au călcat au adus doar mizerie (materială, morală, spirituală), beție, satanism, crucea fiind pentru ei doar un stâlp de hotar.

Să facem un scurt excurs istoric în această perioadă de „înfrățire” cu rușii. În anul 1656, după ce Rada de la Pereiaslav a hotărât unirea Ucrainei cu Rusia, ţarul Alexei Mihailovici Romanov încheie un tratat secret cu domnitorul Moldovei Gheorghe Ştefan. În document se stipula, printre altele, restabilirea suveranităţii moldoveneşti asupra Bugeacului. În el se puteau citi următoarele: „…teritoriile şi cetăţile, pe care Turcul le-a desprins de Moldova, şi anume: Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi provincia Bugeac, Ţarul Rusiei le va recîştiga şi le va reda Principatului Moldovei jure haereditaria” (Gheorghe I. Brătianu, Basarabia, drepturi naţionale şi istorice, Bucureşti, 1995, p. 10). Acest tratat însă a rămas doar o declaraţie de intenţii, renunţându-se (deocamdată!) la preconizata alianţă antiotomană cu Moldova. Luând în considerare experiența amară de după 1812 noi, basarabenii, nu suntem siguri că am fi rezistat unei „eliberări atât de lungi”. Ceva mai târziu și domnitorii Moldovei D. Cantemir și al Munteniei C. Brâncoveanu au căzut în plasa acestor „fraţi întru credinţă eliberatori”. „Dar, necredinciosul, Păgînul, care nu respectă jurămîntul dat, ne-a distrus fortăreţele şi pe altele le-a ocupat: Tighina, Cetatea Albă, Galaţi, Reni, Soroca, Ismail şi alte localităţi pe Dunăre şi în tot districtul Bugeacului… Şi cetăţile care ne-au fost luate de tirani, ne vor fi date înapoi aşa cum spune Majestatea sa Ţarul în proclamaţia sa…” (N. Iorga. Carol al XII-lea, Petru cel Mare şi ţerile noastre, II+XXXIII, 1910, pp. 126-127).

De fapt, ţarul rus nici nu a avut de gând să-şi respecte angajamentele asumate. În contestatul „Testament al lui Petru I” au fost dezvăluite destul de bine adevăratele scopuri ale ruşilor vizavi de popoarele creştine aflate sub dominaţia otomană. Ruşinoasa înfrângere de la Stănileşti l-a făcut pe ţarul rus să renunţe temporar la proiectele sale geopolitice în această regiune, iar Moldova a mai pierdut încă o cetate de o importanţă strategică – cea a Hotinului, aflată în nordul ţării. După Campania de la Prut a lui Petru I, armatele ruse încă de douăsprezece ori au folosit teritoriul Ţărilor Româneşti în calitate de teatru al operaţiunilor militare împotriva Turciei Otomane. Aceste campanii au spulberat definitiv iluziile românilor şi ale celorlalte popoare balcanice legate de rolul „eliberator” al Rusiei. Ulterior rușii au tot „eliberat” rând pe rând teritorii precum Crimeea (1783), teritoriul până la Nistru (1792), Nistrul fiind declarant „hotar pe vecie” între imperiile rus și otoman. Doar că această „vecie” a ținut doar 20 de ani. La 1812 hotarul este mutat pe Prut, dorința rușilor fiind pe Siret.

Fiind „eliberată” la 1812 de sub jugul islamic turcesc Basatabia a nimerit într-un jug mult mai satanic al rușilor creștini. Timp de 300 de ani turcii își luau haraciul însă nu se atingeau de credință, de limbă. Nici după 300 de ani de robie otomană românii din cele două principate – Muntenia și Moldova, nu vorbeau turcește, nu se închinau lui Alah. „Nu voi lăsa românilor decât ochi ca să plângă!”, spunea „eliberatorul” principal, generalul M. Kutuzov. K. Marx declara la 1883: „…Ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile…Ţăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei n-avea pentru muscal (mos­covit) decât cuvinte de ura”. Izgonirea limbii române din biserică a avut nu numai efectul rusificării românilor basarabeni, ci şi marginalizarea lor, prefăcându-i în „…cei mai ignoranţi într-o ţară de ignoranţi”. Rugăciunile spuse în altă limbă nu ajungeau la inima basarabeanului, nu-i întăreau credinţa în Dumnezeu, fapt ce l-a făcut vulnerabil în faţa diferitelor curente sectare. Nici chiar turcii nu înţelegeau ura cu care acţionau ruşii față de „frații de credință”.

Scurta perioadă 1918-1940 a fost ca o gură de aer pentru Basarabia pentru ași vindeca rănile provocate de îmbrățișarea „eliberatoare” a ursului estic. La 28 iunie 1940 Basarabia este din nou ruptă de la trupul mamei și dusă în surghiunul siberian pentru 50 de ani înainte. „Din nefericire însă, visul abia împlinit / Tot ca visul cel de-o clipă, repede s-a risipit…/ Două dintre copiliţe, tam-nisam şi fără vină, / Basarabia cea blondă şi cu dulcea Bucovină, / Rupte iarăşi, cu cruzime, din fruntariile Ţării, / Iau toiagul pribegiei, şi-al tăcerii, şi-al uitării”, scrie cu durere în suflet Ion Filipoiu (Golgota poporului român). Cu venirea ocupanților (care eliberatori. Eliberatorii vin eliberează și se duc, lăsându-i pe cei eliberați să-și facă soarta) sovietic iadul se instaurase în Basarabia: arestări în masă, deportări în Siberia, lichidarea frunții acestei așchii de popor român.

Pseudoistoricii proruși din Basarabia s-au axat doar pe descrierea „marelui război pentru apărarea patriei”, început la 22 iunie 1941 și nu vorbesc nimic despre faptul că al Doilea război Mondial a fost declanșat la 1 septembrie 1939, când Germania național-socialistă și Rusia socialistă sovietică au împărțit Polonia. Că a urmat o serie de războaie de ocupație mai mici: nemții în vestul, rușii – în estul Europei, cotropind (cer iertare, „eliberând”) rând pe rând Finlanda, Țările Baltice, Basarabia, cu care se afla în stare de război. La 22 iunie 1941 pentru aceste țări, provincii, ocupate începuse un război de adevărată eliberare a teritoriilor ocupate un an mai înainte, care a pus capăt genocidului.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 24 August 1944 – A doua ocupație sovietică” →

Ziua de 23 august este declarată drept zi de doliu în R. Moldova, după ce Guvernul a stabilit, în a. 2019, această dată ca fiind Ziua europeană a comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare și autoritare, precum nazismul, stalinismul, regimurile fasciste și comuniste (de fapt nazismul și stalinismul au fost două ideologii criminale frățești: național socialismul lui Hitler înfrățit cu internațional socialismul lui Stalin.

Relațiile dintre liderii bolșevici și Germania au debutat într-un mod cu totul aparte: în aprilie 1917, pentru a grăbi destrămarea armatei ruse, serviciile secrete germane au decis să faciliteze întoarcerea în Rusia a câtorva zeci de revoluționari, printre care un anumit Vladimir Ilici Ulianov, alias Lenin.  Urmarea se cunoaște: venirea la putere a bolșevicilor, la 7 noiembrie 1917, apoi tratatul leonin de la Brest-Litovsk, din martie 1918, prin care Lenin ceda Germaniei 800.000 km² și un sfert din populația imperiului țarist, războiul civil și în sfârșit stabilizarea la putere a bolșevicilor.

Începând cu a. 1920, Lenin impune politicii externe bolșevice trei direcții principale. Prima dintre acestea prevedea „apărarea patriei socialiste”, care, pe plan intern, trebuia făcută prin teroare, iar pe plan extern, prin intermediul unei puternice Armate Roșii. Cea de-a doua viza expansiunea „marii revoluții proletare mondiale”, pentru Lenin înțelegându-se de la sine că venirea la putere a bolșevicilor în Rusia nu însemna decât începutul unui proces revoluționar menit să schimbe fața întregii Europe, și mai cu seamă a Germaniei, a cărei forță industrială și al cărei proletariat ar fi întărit puterea bolșevică. A treia direcție avea la bază „exacerbarea contradicțiilor inter-imperialiste”; cu alte cuvinte, trebuia făcut totul pentru a asmuți statele „bourgheze” și „capitaliste” unul împotriva celuilalt, în așa fel încât acestea să se slăbească reciproc, așa cum se întâmplase în timpul Primului Război Mondial, și să contribuie astfel la afirmarea puterii revoluționare.

Lenin, care căuta să submineze organizarea noii Europe ieșite din război sub auspiciile Franței și Marii Britanii, a încheiat la 16 aprilie 1922, spre surpriza generală, tratatul de la Rapallo, prin care U.R.S.S.și Germania se recunoșteau reciproc și își anulau datoriile una față de cealaltă. Începând cu 1923, sub egida Reichswehr-ului, sunt semnate primele contracte cu Uniunea Sovietică, privind construirea lângă Moscova a unei uzine de avioane de luptă și vânzarea către sovietici a sute de mii de puști, explozivi și alte materiale de război. În schimb, până în 1933, Germania beneficiază de oportunitatea de a nu respecta clauzele tratatului de la Versailles, prin care îi erau considerabil limitate posibilitățile de reînarmare. Astfel, departe de privirile indiscrete, Reichswehr-ul pune la punct și experimentează în U.R.S.S. tehnologii și prototipuri de avioane de luptă și de tancuri; instalează aici tabere clandestine, unde sute de ofițeri se familiarizează cu tehnica ultramodernă și se antrenează în vederea folosirii ei; printre aceștia, faimosul general Guiderian, care va conduce ofensiva Panzerelor în Franța, în 1940. Tot în U.R.S.S. este reconstituită clandestin viitoarea Luftwaffe și experimentate primele avioane de vânătoare-bombardier. În sfârșit, tot aici, și tot clandestin, armata germană pune în aplicare manevre care duc la inventarea unor noi tehnici de luptă și la elaborarea unei doctrine de război aerian, ce își vor da întreaga măsura a eficacității în timpul atacului împotriva Poloniei, în 1939, a Franței, în 1940, și chiar a Uniunii Sovietice în iunie 1941.

La 15 august 1939, ora 4.30, ambasadorul Germaniei la Moscova von Schulenberg,  primește o telegramă „f.f. urgentă” din partea ministrului afacerilor externe al celui de-al treilea Reich, von Ribbentrop, care îi cere să se prezinte fără întârziere la Molotov, pentru a-i citi acest comunicat surprinzător: „Evoluțiile din ultimul timp par să indice faptul că anumite divergențe de concepție ideologică nu exclud existența unor relații rezonabile între cele două state, nici restabilirea unei colaborări amicale de tip nou. [ …] Spațiile vitale ale Germaniei și Rusiei se învecinează, iar nevoile lor naturale sunt aceleași.[ …] Guvernul Reich-ului consideră că nu există, între Marea Baltică și Marea Neagră nici un aspect care să nu poată fi reglat spre deplina satisfacție a celor două părți. Printre aceste chestiuni se numără mai cu seamă Marea Baltică, regiunea Balticii, Polonia, Sud-Estul Europei etc. [ …]”. Astfel pe data de 23 august 1939 din numele celor doi căpcăuni ai secolului XX la Moscova se semna Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler. Oficial, a fost un tratat de neagresiune, încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă. Germania vroia să-şi asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei (ocupând ulterior o jumătate din teritoriul Poloniei pentru „a-şi lărgi spaţiul vital”, pe când cealaltă jumătate a Poloniei n-a fost ocupată de URSS, ci doar i s-a acordat un mic ajutor „poporului muncitor polonez”), care s-a produs, de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Uniunea Sovietică avea şi ea „motivele sale” pentru încheierea acestui Pact. Partea secretă a Pactului a prevăzut împărţirea unor sfere de influenţă, atât Rusia, cât şi Germania alegându-se cu ţări întregi, hotărând destinele Finlandei, Estoniei. Letoniei, Lituaniei, Poloniei şi României. În punctul 3 al Protocolului adiţional secret se menţiona interesul URSS pentru Basarabia: „În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul, pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres faţă de aceste teritorii”. În una din variantele de lucru se vădeşte intenţia lui Stalin de a ocupa toată România, salvată de petrolul ei, de care avea strictă nevoie Germania pentru tehnica sa de război şi care s-a opus, declarându-şi dezinteresul total pentru Basarabia.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 81 DE ANI DE LA SEMNAREA PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV” →

Astăzi se împlinesc 80 de ani de la neagra zi de „legiferare” a raptului Basarabiei de la 28 iunie 1940 de către ocupanții sovietici. La 2 august 1940 conducerea lui Stalin înființa așa numita RSS Moldovenească.

Regimul de ocupaţie sovietic nu admitea respectarea nici celei mai elementare democraţii. Deja la 10 iulie 1940 (la doar 12 zile de la intrarea societicilor în Basarabia!) „…la cererea muncitorilor, kolhoznicilor (în Basarabia la acel moment nu exista încă nici un kolhoznik!), ţăranilor, intelectualităţii – toate păturile populaţiei (când au reuşit să se consulte cu toate păturile populaţiei în doar 12 zile după ocupați când nu existau ziare, televiziune, radiou?) la mitingurile numeroase de a forma un stat naţional unic” CC al PCU(b) şi CKP al URSS a propus crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Să vedem cum au „satisfăcut” ştabii de la Moscova şi Kiev „doleanţele tuturor păturilor populaţiei”. Motivul invocat de conducerea stalinistă despre unirea moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului a fost un fals camuflat, deoarece în afara aşa numitei RSSM au rămas imense teritorii din Basarabia de nord şi de sud, Bucovina şi practic 3/5 din teritoriul fostei RASSM. Într-un mod logic viitoarea RSS Moldovenească trebuia să includă întregul teritoriul al fostei RASSM şi Basarabia în întregime „care a cerut să fie alipită”. Însă politrucii de la Moscova şi Kiev au procedat după bunul lor plac într-un mod arbitrar, ei fiind cu foarfecele, încălcând orice norme ale bunului simţ şi nerespectând principiul de bază declarat de ei înşişi „de a crea un stat naţional unic”. Astfel Basarabia a fost sfârtecată în trei părţi, iar fosta RASSM – în două părţi. De menţionat că la sfârtecarea teritoriului Basarabiei au existat variante, gândite de Hrushhov, în care raioanele Briceni şi Ocniţa la nord, şi judeţul Tighina urmau să fie incorporate în componenţa Ucrainei. Se observă că și teritoriul atât de trunchiat al RSSM li s-a părut prea mare.

Astfel varianta finală a RSS Moldovenești cu capul și picioarele retezate, fără acces în Carpați și la Mare, aprobată de ștabii partinici de la Moscova și Kiev, a fost transmisă pentru a fi examinată la sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 (la doar puţin peste o lună de la ocuparea Basarabiei!). „…Basarabia şi RASSM a trimis la cea de a 7-a sesiune a Sovietului Suprem al URSS o delegaţie unică, formată din cei mai buni fii şi fiice” (când au reuşit la doar o lună de la momentul ocupării Basarabiei să-i găsească pe cei mai buni) scriu într-un mod triumfalist falșii istorici sovietici.

Astfel, la 2 august 1940 a fost adoptată „unanim” (cine ar fi fost împotrivă!) Legea privind formarea RSSM, în componenţa căreia au intrat 6 judeţe ale Basarabiei (Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei şi Soroca) şi 6 raioane (din 13) ale fostei RASSM (Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa şi Slobozia). În acelaşi timp, teritoriile româneşti ale nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, nordului şi sudului Basarabiei, în baza aceluiaşi scenariu, au fost incluse în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU). A fost un mod pur comunist de a „legaliza” furtul: rapid şi arbitrar cu doar mimarea  legalităţii. „A fost lichidată împărţirea artificială a teritoriului şi populaţiei ei în două părţi, a fost restabilită unitatea naţiei” declară istoricii sovietici. Ce fel de unitate naţională dacă în afara RSSM (structurii unitare!) au rămas Bucovina, nordul (judeţul Hotin care avea 48,3% moldoveni, ruşi şi ucraineni împreună – 40,5%!) şi sudul Basarabiei, dar şi alte 7 raioane din fosta RASSM, considerate în 1924 populate cu populaţie preponderent modovenească?

Mai mulţi istorici îşi pun întrebarea de ce Stalin a acceptat această împărţire arbitrară a Basarabiei şi fostei RASSM. Una din concluzii ar fi că primul secretar de atunci al RSSU, N. S. Hrushhyov i-a prezentat lui I.V. Stalin o informaţie falsă privind componenţa etnică a aşa numitei regiuni Dunărene, că majoritatea ar fi fost ucraineni. Este greu de crezut că Stalin ar fi putut fi minţit de Hrushhyov. Stalin cunoştea foarte bine problemele naţionale, de care se ocupa de multa vreme (în anturajul lui Lenin acesta era domeniul, de care răspundea  Stalin). Trasarea hotarelor între republicile unionale (Armenia şi Azerbaijan, Georgia şi Rusia, Republica Moldova şi Ucraina ş.a.)  mai degrabă a fost un plan bine calculat cu bătaie lungă al lui Stalin. Includerea întregii RASSM în componenţa noii RSSM ar fi modificat componenţa etnică a Republicii deoarece în raioanele rămase în afara RSSM locuiau preponderent ucraineni. Apare întrebarea: de ce atunci au fost incluse în componenţa RASSM în 1924 şi 1926?  Doar din motive geostrategice: pentru a argumenta necesitatea „unificării poporului moldovenesc”, dar în acest caz subiectele unificării ar fi trebuit să fie comensurabile ca teritoriu.

După adoptarea actului de naştere a RSSM pentru ai  da o oarecare legitimitate regimului de ocupaţie, conducerea sovietică a început pregătirile pentru „alegerea organelor de conducere”. Până la „alegeri” toată conducerea noii structuri teritoriale RSSM a fost adusă de la Tiraspol. De fapt este o confirmare că anume teritoriul dintre Nistru şi Prut cu o populaţie şi suprafaţă mult mai mari a fost anexat la teritoriul din partea stângă a Nistrului (numit astăzi Transnistria). Chiar şi comuniştii, care au activat ilegal pe teritoriul Basarabiei contra Regatului, nu au fost incluşi în noua conducere. De menţionat că din totalul comuniştilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruşi şi doar 21 români. Din 9000 de comunişti din RSSM în 1941, aproape jumătate erau veniţi din alte republici sovietice.

Şi aceasta a continuat până prin anii ‘70. Drept dovadă este şi lista primilor secretari ai PCM, pe care ia avut RSSM pe parcursul a peste 50 de ani: Piotr G. Borodin (1941 – 1942), n. RSS Ucraineană; Nikita L. Salogor (1942 – 1946), n. RSS Ucraineană; Nikita G. Koval (1946 – iulie 1950), n. RSS Moldovenească (Transnistria); Leonid I. Brejnev (iulie 1950 – octombrie 1952), n. RSS Ucraineană; Dimitri S. Gladki (octombrie 1952 – 1954), n. RSS Ucraineană; Zinovie T. Serdiuk (1954 – mai 1961), n. RSS Ucraineană; Ivan I. Bodiul (mai 1961 – decembrie 1980), n. RSS Ucraineană; Simeon K. Grossu (decembrie 1980 – noiembrie 1989), n. RSS Ucraineană (sudul Basarabiei); Petru C. Lucinschi (noiembrie 1989 – februarie 1991), n. RSS Moldovenească Grigore I. Eremei (februarie – august 1991), n. RSS Moldovenească. Se poate observa că doar ultimii doi – P. Lucinschi şi Gr. Eremei (care a activat în această funcţie doar jumătate de an!) s-au născut în Basarabia. La celelalte nivele ale structurii PCM predomina acelaşi tablou. Doar la cele primare tabloul era puţin altfel.

Alegerile în sovietul suprem al noii rssm au avut loc la 12 ianuarie 1941. Conform datelor oficiale sovietice în alegeri au participat 99,6% din numărul înregistrat de alegători, un scor greu de realizat în condiţii de înaltă stabilitate, dar mite în situaţia când ocuparea teritoriului avusese loc o jumătate de an înainte fapt care, evident, nu era acceptat de toţi. Aceasta vorbeşte despre faptul că alegerile nu puteau fi libere. Despre acest lucru vorbeşte un martor ocular, E. Kersnovski. În ziua alegerilor ea fusese la lucru şi se întorsese acasă doar spre seara. Vecinii agitați au informat-o că au căutat-o cei din comisia de alegeri şi i-au ordonat să se ducă să voteze cât mai rapid. Primind lista de candidaturi (câte una pentru fiecare nivel de alegeri, republican şi unional), găsind printre candidaturi numele Iavorskaya, pe care o cunoştea ca pe o persoană cu comportament uşuratic, iar pe ceilalţi necunoscându-i, a votat împotriva tuturor (ulterior acest act îndrăzneţ a costat-o libertatea, atât de „libere” au fost acele alegeri (de fapt ca şi toate care au urmat până în anii 90)). A fost unicul vot împotrivă. Cunoscându-i caracterul, membrii comisiei nu s-au încumetat să falsifice rezultatul.

Pentru candidaţii blocului popular al comuniştilor şi celor fără de partid au votat 99,5% (un scor prea bun ca să fie adevărat, luând în considerare că în localităţi deja apăruseră divergenţe între o pătură a populaţiei (pătura mai înstărită) şi cea săracă şi nu putea fi vorba de o unitate absolută. Cele 266 de locuri de deputaţi s-au distribuit (a mirării, astăzi e imposibil să obţii astfel de rezultate!) aproape egal între muncitori, ţărani şi angajaţi. 65% dintre deputaţi erau comunişti (atunci când la moment în Basarabia îi puteai număra pe degete!). Continue reading „Valeriu DULGHERU: 80 de ani de la „legiferarea” raptului sovietic al Basarabiei” →

Astăzi, 21 iulie se împlinesc 28 de ani de la semnarea Acordului moldo-rus din 1992 de încetare a focului de la Nistru. Documentul, denumit oficial „Convenția cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a R. Moldova”, a fost semnat la Moscova de președinții Boris Elțin și Mircea Snegur. Prin semnarea acestui document, Federația Rusă de fapt și-a recunoscut calitatea de agresor în războiul din 1992.

Acordul prevedea încetarea imediată a focului, crearea unei zone de securitate, constituirea unor forțe de menținere a păcii din militari ruși, moldoveni și ai regiunii separatiste transnistrene. După semnarea acestui acord, o parte din teritoriul R. Moldova a rămas sub controlul regimului ilegal de la Tiraspol.

Iar talimbul pseudopreședinte Dadon declara zilele trecute: „Conflictul din 1992 a fost provocat de declarațiile iresponsabile ale unor lideri ai Frontului Popular de la Chișinău”, făcându-i de fapt agresori pe bravii combatanți, care au manifestat zilele trecute în fața parlamentului-președinției, nu pe bandiții – Armata a 14-a, cazacii și toată strânsura din fosta urss de la Tiraspol.

Să încercăm să facem un scurt excurs al evenimentelor, care au precedat declanțarea războiului Rusiei și semnarea Acordului moldo-rus.

În a. 1987 (pentru Dadon explicație: la începuturile deşteptării naţionale la Chişinău, când încă nu erau „declarații iresponsabile ale liderilor FPM” ) tocmai din Extremul Orient la Tiraspol este catapultat în funcţia de director al uzinei „Litmaş” Igor Smirnov. Deja în a. 1989 Igor Smirnov este unul din organizatorii acţiunilor de protest a aşa numitelor „colective de muncă” (OSTK) de la uzinele şi fabricile din Tiraspol (inclusiv de la uzina condusă de I. Smirnov) contra limbii române şi „românizării poporului moldovenesc” (varianta oficială). La congresul deputaţilor din întreaga URSS din a. 1990 tov. Lukianov (pe atunci preşedintele sovietului suprem al URSS) îi avertiza pe delegaţii moldoveni, care împreună cu colegii lor din ţările baltice ridicau tot mai frecvent problema independenţei republicilor unionale: „Dacă ve-ţi insista asupra problemei independenţei, vă vom organiza 2 republici”.

Prima confruntare serioasă dintre cele două tendinţe (radicală şi conservatoare) a politicii de restructurare în Moldova s-a manifestat prin aşa-zisele greve lingvistice de la Tiraspol din anul 1989. La chemarea OSTK, în 16 august a fost organizată o grevă preventivă de 2 ore, la care s-a cerut amânarea sesiunii SS al RSSM din 29 august 1989, iar la 21 august a fost declanşat un val de greve instigate de directorii tiraspoleni. Printre primii a intrat în grevă uzina „Tochlitmash”, condusă de către unul din liderii Interfrontului, A.I. Bolşakov. Drept replică la grevele orientate împotriva emancipării naţionale a fost Marea Adunare naţională de la 27 august 1989 de la Chişinău – o manifestare de proporţii, inegalabilă după numărul participanţilor şi importanţa deciziilor adoptate. Motivul adevărat l-a confirmat şi Preşedintele Dumei de Stat a Rusiei, Gh. Seleznev în timpul unei vizite oficiale la Chişinău în anul 1992: „Noi, ruşii, a trebuit să susţinem Transnistria în conflict. Dacă nu i-am fi susţinut pe transnistreni în conflict, Moldova ar fi fost acum integrată în Romania“.

Anul 1990 a devenit hotărâtor în transformarea Transnistriei  şi Găgăuziei în enclave contrarevoluţionare ale Moldovei. În lunile februarie-martie 1990 în Moldova au avut loc primele alegeri parlamentare democratice. Un succes al Interfrontului a fost manipularea minorităților naționale din Republică, în special a celei găgăuze, și atragerea lor de partea forțelor conservatoare.

La sfârşitul lui decembrie 1990 liderii separatişti organizează în Transnistria aşa-numitele alegeri în pretinsul Soviet Suprem al RSSMN. În cadrul campaniei preelectorale, propaganda separatistă s-a axat pe exagerarea pericolului unirii Moldovei cu România şi în consecinţă pe o românofobie crasă. În aceste condiţii, parlamentul Moldovei a fost obligat să adopte o declaraţie, în care dezminţea afirmaţiile provocatoare despre unirea Moldovei cu România şi sublinia că asemenea zvonuri sunt „născocite şi răspândite în mod intenţionat de anumite forţe ostile proceselor de democratizare”.

Pe parcursul anului 1991 forțele separatiste au continuat expulzarea organelor puterii constituţionale din Transnistria. „În ianuarie-martie, pretinsul Soviet Suprem al auto-proclamatei RSSMN a adoptat o serie de hotărâri orientate spre demontarea sistemului monetar-bancar unic şi al celui fiscal al Republicii Moldova. În aceeaşi perioadă la Tiraspol, Dubăsari şi Râbniţa s-au creat detaşamente paramilitare, fiecare având câteva sute de oameni. Acestea, dotate cu arme din depozitele Armatei a 14^-a, se supuneau OSTK și aveau drept scop declarat apărarea populaţiei”. În acest scop un rol important l-a avut „faimoasa” Galina Andreeva, care cu „comitetul de grevă al femeilor”, avea scopul de a provoca forţele de ordine „la reprimare brutală a civililor”.  Vorbind despre evenimentele din septembrie 1991, Galina Andreeva susţine: „Comitetul de Grevă, alături de Consiliul unit al colectivelor de muncitori s-a implicat imediat în mod activ în munca ideologică şi organizaţională privind consolidarea statalităţii transnistrene. Acestea au acţionat îndată în mai multe direcţii, inclusiv în cele mai importante. Procurorul tiraspolean Pascari a încercat să stea cu fundul în două luntre. Din 17 septembrie a fost fixat un pichet feminin în faţa procuraturii. Grupuri mobile de femei au început să apară în faţa judecătorilor, sediilor MGB, miliţiei, centrelor militare, cerând trecerea acestora în jurisdicţia Transnistriei”.

Puciul comunist din 19 august 1991 de la Moscova a adâncit şi mai mult criza dintre cele două maluri ale Nistrului. Chişinăul a condamnat vehement puciul. Tiraspolul însă a susţinut puciul. Încă din a doua jumătate a zilei de 19 august, la adunarea liderilor întreprinderilor transnistrene în conformitate cu indicaţiile puciştilor a fost format un comitet extraordinar din 10 persoane, în frunte cu vicepreşedintele consiliului municipal, Rîleakov. Preşedintele OSTK al Transnistriei, Emelianov, a expediat în adresa liderilor puciului o telegramă, în care exprima susţinerea şi adeziunea organizaţiei pe care o reprezentă la acţiunile puciştilor. În aceeaşi zi, preşedintele aşa-numitului Soviet Suprem al RSSMN, G. Maracuţa a semnat, în numele organului legislativ separatist, o declaraţie privind susţinerea puciului. Exemplul separatiştilor transnistreni l-au urmat şi liderii auto-proclamatei republici Găgăuzia. Însă puciul comunist din august a eșuat, fapt care a grăbit dezintegrarea URSS. Cu toate acestea Moscova a continuat să sprijine regimul separatist.

Declararea, la 27 august 1991, a independenţei Republicii Moldova a marcat începutul etapei de trecere definitivă a conflictului transnistrean la faza de confruntare armată. În 6 septembrie 1991, pretinsul Soviet Suprem al aşa-numitei RMN a luat hotărârea privind trecerea tuturor organelor puterii constituţionale din Transnistria sub jurisdicţia pretinsei RSSMN. Tot atunci s-a adoptat hotărârea privind crearea „gărzii republicane” (explicații pentru Dadon: Repubklica Moldova încă nu avea armată”), care a atacat pe tot frontul organele de stat din regiune rămase fidele Constituţiei Moldovei. Acestea, având datoria să apere instituţiile statale din Transnistria, au fost nevoite să riposteze provocărilor militare ale separatiştilor, fiind astfel antrenate în confruntări armate contrar voinţei lor.

Astăzi sunt suficiente dovezi despre întâlnirile din vara anului 1990 a grupului condus de I. Smirnov (un simplu!!! director de uzină trimis la Tiraspol cu puţin timp înainte tocmai de la Kamceatka) cu A. Lukianov şi M. Gorbaciov cu ministrul Apărării al URSS, D. Iazov, cu preşedintele KGB, V. Kriucikov, cu comandantul trupelor Interne, Şatalin. Peste câteva luni, Şatalin a sosit la Comrat cu unităţi de trupe interne ale MAI din URSS, sub paza cărora s-au desfăşurat alegerile în aşa numita „Republică Găgăuză”. Astfel, la 19 august 1990, la Comrat, a fost declarată Republica Sovietică Socialistă Găgăuză în componenţa URSS, iar la 2 septembrie 1990 la Tiraspol a fost anunţată crearea Republicii Sovietice Socialiste Transnistrene Moldoveneşti în componenta URSS. O serie de documente semnate cu indicaţii personale ale lui A. Lukianov (documente extrase în aprilie 1992 de anchetatorul din oficiul procurorului general al Republicii Moldova, Pavel Lutenco, din arhiva lui Lukianov, arestat după eşecul puciului din august 1991): „Tov. Nisanov! E necesar de a studia chestiunea aceasta şi de a elabora o strategie de participare a Republicii Transnistrene la semnarea Tratatului unional”. Acest fapt îl recunoaşte indirect şi însuşi liderul separatiştilor tiraspoleni I. Smirnov care mărturiseşte: „A trebuit să mă întâlnesc atunci cu Lukianov, Nişanov, cu conducătorii ministerelor de forţă Krucikov, Iazov, Şatalin, Gromov”.

Aşa a început secesiunea regiunii transnistrene. Pentru a apăra „interesele vorbitorilor de limbă rusă din RSSM” „Comitetele muncitoreşti”, O.S.T.K., „în ajutorul miliţiei”, formaţiunile paramilitare, batalioanele şi detaşamentele de gardişti erau înarmaţi şi instruiţi de ofiţeri ai Armatei a 14^-a. Acest lucru a fost recunoscut într-un interviu pentru „Moskovskie Novosti” din octombrie 1993 de Vadim Bakatin, fostul presedinte al KGB-ului din URSS că „fronturile internaţionale” în republicile unionale au avut drept scop dezbinarea societăţii din aceste republici în două tabere adverse, generând greve şi punând la îndoială legalitatea organelor puterii alese (explicație pentru Dadon: interfrontul tov. Dadon nu Frontul Popular). În regim de urgenţă la Tiraspol sunt formate toate instituţiile caracteristice uni stat: armată, trupe de interne, servicii secrete (în fruntea cărora a fost numit Antiufeev-Şevţov, căutat de serviciile din ţările Baltice pentru crime efectuate contra populaţiei paşnice), guvern, preşedinţie etc.

Merită toată atenţia o analiză referitor la rolul Transnistriei independente, aflată într-o formă „îngheţată”, pentru Rusia: „Existenţa Transnistriei independente de facto îi permite Rusiei, fără a se împovăra cu cheltuieli şi eforturi cât de cât serioase, să-şi păstreze anumite poziţii geopolitice într-o regiune destul de importantă a Europei de Sud-Est, care e pentru ea şi una dintre importantele „ferestre” spre Europa. Rusia nu este deocamdată în stare să-şi apere în măsura cuvenită interesele în această regiune de mare importanţă strategică. De aceea, se pare că nesoluţionarea problemei transnistrene va rămâne un fapt pozitiv pentru Rusia până în momentul în care ea va dobândi forţe noi şi va putea să-şi apere plenar aici interesele”. Adică până vor veni „timpuri mai bune” pentru Rusia. Acest lucru va fi mai evident în evoluţiile ulterioare în această regiune.

De unde aveau aceste bande arme? De la Armata a 14^-a a Feceraţiei Ruse. Conform colonelului de poliţie în rezervă, dr. în drept V. Ciorbă „…la 14 martie 1992, Galina Andreeva, lidera organizaţiei separatiste „Asociaţia femeilor”, împreună cu alte 50 de persoane au ridicat din cazarma unităţii militare a Armatei a 14^-a din Parcani 1307 automate Kalaşnikov, 255 de pistoale Makarov, 1200 de grenade F-1, 15 aruncătoare de mine tip ROG 5 şi ROG 7, precum şi 30 de lansatoare de rachete, 1,5 milioane de cartuşe pentru pistoale automate şi mitraliere”. De asemenea, conform datelor oferite de comandantul militar al Armatei a 14^-a, colonelul Bergman „…în perioada noiembrie 1991 – august 1992, formaţiunilor militare separatiste le-au fost predate, cu întocmirea actelor de primire-predare (dispunem de copiile acestor acte), de la unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate în Transnistria: 19 tancuri, 51 de maşini blindate, 242 aruncătoare de mine, 14. 199 unităţi de armament şi 15.564.708 muniţii, 50 de automobile, 31 unităţi de tehnică de geniu, 281 unităţi de tehnică de telecomunicaţie, 15 unităţi de tehnică pentru transportare şi alimentare cu petrol şi altă tehnică militară”.

          Pe lângă înarmarea acestor bande, diverselor bande sosite de pe întreg teritoriul URSS, Armata a 14^-a a participat direct în acest război pentru Apărarea Patriei de către forţele militare ale Republicii Moldova, constituite în mare parte din voluntari, din ţărani care cumulau lucrările agricole cu apărarea satului natal de bandiţi, și polițiști. Aşadar, pe lângă suportul trupelor sovietice existente în Transnistria încă din 1990 (circa 3000 de ofiţeri şi peste 12000 de cadre militare în termen sau în bază de contract, dispunând de un uriaş arsenal de arme şi muniţii), în primăvara anului 1992 separatiştii mai contau pe următoarele forţe „auxiliare”, care fuseseră concentrate între timp: 8000 de ofiţeri activi, rezervişti şi militari în termen, care formau aşa numita „gardă transnistreană”; 5000 de angajaţi ai trupelor de interne; peste 3000 de cazaci şi mercenari sosiţi „în ajutor” din Rusia şi Ucraina; peste 300 de puşcăriaşi puşi în liberate din penitenciarele ruseşti, cu condiţia de a veni în sprijinul enclavelor separatiste; 200 de voluntari veniţi de la Comrat. Toate acestea formau o întreagă armată.

          Conform ordinului ministrului Apărării al Federaţiei Ruse, P. Graciov, adresat, la 19 mai 1992, comandantului Armatei a 14^-a, generalul I. Netkaciov, se menţiona: „Având în vedere că Transnistria este pământ rusesc şi situaţia de acolo s-a agravat, trebuie să-l apărăm cu toate mijloacele şi pe toate căile. Pentru aceasta vi se cere: să fie completate din rezervele pentru mobilizare toate unităţile militare ale Armatei a 14^-a, dislocate pe teritoriul Transnistriei; să fie aduse în stare de pregătire deplină de luptă toate unităţile militare; să fie deblocate toate unităţile militare, făcând posibilă deplasarea tehnicii de luptă”. Astfel la 19 mai 1992, Armata a 14^-a a Federaţiei Ruse, dislocată pe teritoriul Republicii Moldova, se implică direct în conflict, de partea separatiştilor (explicații pentru Dadon: Armata a 14-a a intrat oficial în război împotriva Moldovei, citește Ordinul lui I. Netkachiov). Iar preşedintele Mircea Snegur adresează un mesaj şefilor de state şi guverne, comunicând despre declanşarea acţiunilor militare deschise ale Armatei Ruse împotriva Republicii Moldova şi solicitând ajutor. Însă la 21 iulie 1992 preşedintele Snegur este forţat să semneze Convenţia cu privire la principiile „reglementării paşnice a conflictului armat din zona transnistreană” în condiţii umilitoare pentru noi.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 28 de ani de la încetarea războiului pe Nistru” →