Motto:

Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:

„Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii”.

Cum poate el să simtă în zori uimirea firii

Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?

                                                                  (Omar Khayyam)

 

Omar Kayyam (18 mai 1048 – 4 decembrie 1131) a fost o personalitate persană proeminentă: poet, matematician, filosof și astronom. Și-a petrecut copilăria în orașul Balhi (în nordul Afghanistanului de azi), unde a studiat îndrumat de învățații Șeic Mohamed Mansuri și Imam Mowaffaq de Nișapur. A scris peste o mie de catrene (numite rubaiat). Acestea au un conținut legat de mistica islamică, adică de sufism. Valoarea operei sale poetice eclipsează, în ziua de azi, faima sa de matematician și om de știință.

Criticul literar român Tudor Vianu spunea că Omar Khayyam „…dă în rubayatele sale expresia lirică foarte concentrată de o mare perfecțiune a viziunii sale dezabuzate asupra lumii”.

 

AMURG

 

Se scurge fără rost această vară,

tu încă mai visezi că suntem amândoi,

dar amintirile încep să moară

pe malul râului, sub plopii tot mai goi.

Rafalele de vânt, dezlănțuite,

alungă frunzele căzute din castani

sub băncile-ncărcate cu ispite,

rămase-n neuitarea scrisă peste ani.

 

În parc cânta fanfara militară,

parcă aud și-acum fligoarnele urcând,

la cumpăna dintre amurg și seară,

când apăreau târziu amantele plângând.

Le consolam cu întâlniri discrete

în mica mea mansardă, sub acoperiș,

unde-ajungeau cu anemone-n plete

pe treptele urcate noaptea pe furiș.

 

Când zorii se iveau lângă fereastră,

le-mbrățișam în prag, cu ultimul sărut,

plângeau de dor garoafele în glastră,

din colțul său, privea motanul abătut.

Plecarea ta a fost atunci grăbită –

de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi?

Nu căuta-n trecut vreo ispită –

în suflete ne plâng copacii, tot mai goi!

 

Tatiana Doina Popovici: Titlul cred că este metafora bătrâneții, când amintirile „încep să moară”. În noianul amintirilor apari „tu (ce) încă mai visezi că suntem amândoi”.  Primele trei strofe se referă la schimbarea anotimpurilor „Se scurge fără rost aceasta vară”, Eul liric simțind „Rafalele de vânt dezlănțuie”. „Frunzele căzute din castani” ca și „băncile-ncărcate cu ispite” rămân în „neuitarea scrisă peste ani”. Tonul nostalgic este înviorat în strofa a treia de fanfara militară, mai ales de fligoarnele care emit sunete înalte și vesele, „la cumpănă dintre amurg și seară.” Acesta este momentul apariției „amantelor plângând”. La umbra întunericului, Eul liric le primește „pe furiș”, în mica mansardă de „sub acoperiș”. Strofele a treia și a patra se referă la aceste întâlniri pasagere care durează până „când zorii se iveau lângă fereastră”. Despărțirile, privite de  „motanul abătut”, devin dramatice: „plângeau de dor garoafe în glastră”.

Eul liric se adresează iubitei a cărei plecare „a fost grăbită”: „de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi”, câtă vreme „în suflete ne plâng copacii, tot mai goi”?.  Cred că „Amurg” este o meditație asupra timpului care rotește anotimpuri, dar schimbă și relații sau mentalități. „Băncile-ncărcate cu ispite” rămân „în neuitarea scrisă peste ani”. Memoria păstrează acele jocuri tinerești, dar amurgul (bătrânețea) aduce înțelepciune și renunțarea la ispite.

Câteva personificări: „amintirile încep sa moară”, „Rafalele… alungă…”, „plângeau de dor garoafe în glastră”, „în suflete ne plâng copacii goi” sugerează trecerea timpului care nu iartă.  „Amurg” este o poezie care se referă la bătrânețe (Jocul și iubirea  mea e înțelepciunea!), dar care pune în fața cititorului aspecte ale unei tinereți trăite din plin în parcuri, cu fanfara militară, clădiri cu mansarde sub acoperiș etc. La o citire atentă, prin fața cititorului defilează o lume apusă dominată de sentimente puternice.

 

Corneliu Neagu: Poemul AMURG a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN. Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Din punct de vedere al structurii componistice poemul este alcătuit din trei strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare.

Este un poem de dragoste, brodat cu amintiri puternice în care natura are un rol important. Începutul poemului evocă un sfârșit de vară, când iubirea începe să se destrame pe malul unui râu „sub plopii tot mai goi”. La durerea despărțirii celor doi îndrăgostiți se pare că participă chiar natura, cu manifestări specifice toamnei care se apropie tot mai mult: „Rafalele de vânt, dezlănțuite,/ alungă frunzele căzute din castani/ sub băncile-ncărcate cu ispite,/ rămase-n neuitarea scrisă peste ani”.

La începutul strofei a doua se poate deduce că despărțirea se consumase deja, iar discursul liric capătă o altă turnură. Se aude o fanfară militară în parc, iar la cumpăna dintre amurg și seară „apar amante plângând”, probabil că fiecare dintre ele în căutarea consolării în brațele altui bărbat, după ce au fost părăsite la sfârșitul vacanței de vară. Eul liric, aflat și el în criză după plecarea iubitei, le oferea consolare „în mica mea mansardă, sub acoperiș”. Pentru a păstra aparența bunelor moravuri, aceste fete în căutare de aventuri (amantele) ajungeau în mansardă „noaptea pe furiș”.

Odată cu începutul strofei a treia aflăm că amantele plecau „când zorii se iveau lângă fereastră” (probabil pentru a păstra secretul aventurii lor). În prag primeau neprețuitul sărut al poetului, care participa la despărțire împreună cu „garoafele din glastră” și motanul său care „privea abătut”. Ultimele patru versuri aduc o schimbare de direcție a discursului liric, întrucât apare, pe neașteptate, chiar femeia din prima strofă. Să fi fost chiar una dintre amantele poetului? Poate cea favorită și în același timp muza Eului liric? Ca în orice poezie bine concepută, cititorul va găsi propria sa interpretare. Oricum se pare că ruptura a fost grăbită și definitivă: „Plecarea ta a fost atunci grăbită –/ de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi? /Nu căuta-n trecut vreo ispită –/ în suflete ne plâng copacii, tot mai goi!

De-a lungul timpului poemul AMURG a fost publicat în mai multe reviste on-line și distribuit pe facebook, primind foarte multe comentarii favorabile.

 

LA MARGINI DE VIS

 

Mă-ntorc peste vreme cu gându-napoi

și zeci de-amintiri m-asaltează deodată

cu mii de regrete vorbind despre noi

în triste romanțe, pe-o harpă stricată.

 

Romanțele-ajung dintr-un vechi labirint,

trecând prin fereastra cu geamuri ovale,

evocă licornul cu frâu de argint

venit din trecut să te-aducă agale.

 

Cad frunze uscate-n fereastră, pe rând,

e toamnă târzie și parcă, de-afară,

se-aude licornul sosind nechezând

pe calea îngustă ce duce spre scară.

 

Sau poate-i doar vântul sosit din trecut

la ușa închisă cândva într-o toamnă

cu-n singur zăvor dintr-un dor neștiut

lăsat pe uitarea ce-avea să se-aștearnă.

 

Te-aștept la fereastră să vii din neant,

la margini de vis să te văd împăcată,

din harpă un ultim acord consonant

să-mi spună că nu-o să mai pleci niciodată.

 

Tatiana Doina Popovici: Eul liric, aflat între vis și realitate (la margini de vis), este asaltat „de zeci de amintiri” care păstrează „mii de regrete vorbind despre noi/ în triste romanțe, pe-o harpă stricată”. Ajunse dintr-un vechi labirint, romanțele „evoca licornul cu frâu de argint” venit din mitologie „să Te-aducă agale”. În toamna târzie, Eul liric „aude licornul sosind nechezând”. Aflat în stare halucinatorie, Eul liric nu mai știe dacă aude licornul sau vântul „sosit din trecut la ușa închisă… c-un singur zăvor dintr-un dor neștiut”, care închide uitarea. În strofa a cincea, Eul liric se adresează iubitei plecate în neant: „Te-aștept la fereastra să vii din neant”. Înainte de a se termina visul așteaptă ca harpa să-i spună pe „un ultim acord consonant” că iubita sa n-o sa mai plece „niciodată”.

Amestec de realitate, mit și visare, „La margini de vis” aparține curentului expresionist-oniric, deoarece spiritul Eului creator dă lucrurilor expresia unei noi raportări la absolut, cu un acut patos subiectiv. Expresionismul se caracterizează prin tensiune extatică cu accente halucinatorii,  ceea ce se observă și în acest text în care visul, licornul, neantul sunt elemente specifice. Alternanța real-fantastic-vis este sugerată de gânduri, amintiri, regrete, toamnă, licorn, dor, uitare, neant, margini de vis etc. Mărcile Eului liric: mă, aștept, să cad etc. arată implicarea afectivă a poetului.  Alcătuită din cinci catrene cu rima încrucișată, „La margini de vis” dovedește încă odată ca tensiunea interioară transcende lucrul. În acest sens, Corneliu Neagu se dovedește un artizan al introducerii acestui curent în lirica contemporană.

 

Corneliu Neagu: LA MARGINI DE VIS este un poem de dragoste în care realul și fantasticul se amestecă necontenit, prezentul și trecutul se întrepătrund, conducându-l pe cititor prin meandrele întortocheate ale visării. Prima dată a fost publicat în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat trei ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. Poemul este alcătuit din cinci strofe cu rima încrucișată, măsura 11-12-11-12.

În primele două strofe predomină amintirile și regretele care vin „în triste romanțe pe-o harpă stricată”, vorbind despre Eul liric dual, marcat de pronumele personal noi („vorbind despre noi”). „Romanțele ajung dintr-un vechi labirint/ trecând prin fereastra cu geamuri ovale”, evocând „licornul cu frâu de argint” care-i  aduce Eului liric, pe cărările visului, iubita dintr-un trecut nedefinit.

Trecând la strofa a treia, aflăm că afară este „toamnă târzie”, cu frunze uscate ce cad sub fereastră. În această atmosferă, propice visării, „se-aude licornul sosind nechezând/ pe calea îngustă ce duce spre scară”. Totuși această sosire este pur ipotetică, întrucât la începutul strofei a patra apare alternativa vântului întors din trecut „la ușa închisă cândva într-o toamnă/ cu-n singur zăvor dintr-un dor neștiut/ lăsat pe uitarea ce-avea să se-aștearnă”. Ușa zăvorâtă cu-n dor neștiut este o metaforă cu un puternic impact emoțional, o figură de stil de o frumusețe neobișnuită.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (8)” →

Motto:

„Bărbații care iubesc cu adevărat, cu o pasiune puternică, nu pot iubi în același timp mai multe femei, ci numai una” (Emil Cioran)

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari – d. 20 iunie 1995, Paris) a fost filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.

 

ELEGIE

 

Mai aud și astăzi dulcea ta chemare

revenind prin vreme ca un lung ecou

cu-nveliș de umbre din cireșe-amare

mai demult uitate într-un bibelou.

Îmi aduce-n cuget nerostiri pierdute

printre slove scrise într-un vast poem,

îngropat în ziduri de străvechi redute

apărat să fie de un greu blestem.

Reascult poemul pe la miez de noapte,

în frânturi de franje rupte-ntr-un halou,

cu rostiri vrăjite care vin din șoapte

scrise-n semne sacre pe un vechi tablou.

Mângâiat de vraja sfintelor cuvinte

care vin năvalnic spre adâncul meu

te revăd, iubito, și-mi aduc aminte

c-ai plecat senină într-un curcubeu.

 

 

Te întorci adesea, renăscând în vise,

dintr-o karma sacră, vrând să îmi vestești

că îmi legeni somnul cu poeme scrise

ce-mi aduc în suflet tainice povești.

 

Tatiana Doina Popovici: Elegia este specia poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de  tristețe, de jale, de regret.

Alcătuită din două strofe polimorfe și un catren, „Elegie” scrisă de Corneliu Neagu, exprimă regretul Eului liric că iubita plecată „senină într-un curcubeu”, renaște doar în vise. Memoria păstrează „dulcea chemare” care revine „prin vreme ca un lung ecou”. Umbrele de cireșe amare sugerează durerea de a fi pierdut „nerostiri” printre slove scrise  într-un vast poem. Acest poem prețios va trebui aparat „de un greu blestem” de aceea este îngropat „în ziduri de străvechi redute”.

Strofa a doua are elemente magice și onirice: miez de noapte, rostirii vrăjite, semne sacre. Vraja pune stăpânire pe cugetul Eului liric care trăiește o stare halucinatorie („te revăd, iubito”). Apariția în vise „dintr-o karma sacră” îi dă Eului liric senzația că aceasta îi leagănă somnul „cu poeme scrise” umplându-i sufletul cu „tainice povești”.

Titlul sugerează nostalgia după o iubire pierdută înainte de a-și fi spus povestea pană la capăt. Amintirile, „frânturi de franje”, apar totuși în lumina unui „halou”. Pe lângă „miez de noapte”, momentul viselor, autorul folosește cuvinte ca vrăjitor, vrajă, vise, somnul, tainice prin care demonstrează ca poemul este expresionist-oniric.

Din punct de vedere al realizării artistice, poemul este bogat ornamentat cu epitete (dulcea, pierdute, vast, greu), dar și cu comparații („ca un lung ecou”) sau metafore („rostirii vrăjite”).

 

Corneliu Neagu : Poemul ELEGIE a fost publicat prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Din punct de vedere al structurii componistice poemul este alcătuit din trei strofe – primele două având câte opt versuri fiecare (dublu catren), iar ultima patru versuri (catren).

Conform definiției, elegia este operă literară lirică, de obicei în versuri,  în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe sau jale. Poemul pe care îl avem în față aduce în prim plan asemenea sentimente, Eul liric adresându-se ființei iubite, plecată din această lume. Se deduce acest fapt chiar de la începutul primei strofe: „Mai aud și astăzi dulcea ta chemare/ revenind prin vreme ca un lung ecou”. Tristețea este accentuată de faptul că „ecoul” este învelit în „umbre de cireșe amare”, uitate mai demult „într-un bibelou”. Umbrele uitate în  bibelou ne duc pe tărâmul expresionist-oniric al visării poetice.

Chemarea venită de dincolo de lumea reală aduce în cugetul Eului liric „nerostiri pierdute printre slove scrise într-un vast poem”, iar poemul se află „îngropat în ziduri de străvechi redute” ca să fie apărat de „un greu blestem”. Poemul îngropat, pentru a fi scăpat de blestemul cumplit, învăluie Eul liric nu numai cu tristețe ci și cu teama de un trecut încărcat de enigme și mister.

Această atmosferă tensionată de la finalul primei strofe devine mai suportabilă odată cu începutul strofei a doua. Eul liric reascultă poemul „pe la miez de noapte”, dar numai „în frânturi de franje” dintr-un „halou” fantastic. Atmosfera expresionist-onirică persistă, ba chiar se adâncește pentru că poemul se dezvăluie prin „rostiri vrăjite care vin din șoapte  scrise-n semne sacre pe un vechi tablou”. Ascultând aceste „rostiri vrăjite”, Eul liric își aduce aminte că femeia iubită „a plecat senină într-un curcubeu”. Se pare că această rememorare îi aduce pacea mult dorită și împăcarea cu destinul.

Starea de liniște și împăcare este ilustrată magnific în ultima stofă: „Te întorci adesea, renăscând în vise,/ dintr-o karma sacră, vrând să îmi vestești/ că îmi legeni somnul cu poeme scrise/  ce-mi aduc în suflet tainice povești”. Sfârșit de poem într-o notă de acceptare a destinului, de continuare a existenței, așa cum este ea, mai presus de voința omului muritor.

De-a lungul timpului poemul ELEGIE a fost publicat în mai multe reviste on-line (LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, CRONOS). Distribuit din aceste reviste pe Facebook a marcat o bună audiență și comentarii favorabile din partea cititorilor.

 

DIN TOT CE AM…

 

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,

simt clipele prin amintiri cum zboară

din câte-au fost, din câte-au mai rămas

duc mai departe-a timpului povară.

Și nu mă plâng, și nu regret nimic,

las timpului destinul să mi-l treacă –

din ieri, din azi, din mâine mă ridic

chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.

 

Ani grei s-au adunat în urma mea

tăcerile, mai lungi ca niciodată,

din gânduri îmi alungă piaza rea

și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.

Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,

cărările îmi par tot mai schimbate,

din tot ce am, din câte am avut,

în inimă-mi rămân doar nestemate.

 

Ridic cu ele-n cuget un altar,

pentru tăceri loc sfânt de întrupare

din vorbele arzânde ca un jar,

de strajă stând pe dune mișcătoare.

Chiar dacă toamna vieții a sosit,

nu mă opresc din drum, merg înainte,

pornind tăcut din locul hărăzit,

mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.

 

Tatiana Doina Popovici: Știu, l-am mai citat și altă dată pe Vergiliu, dar în aceasta poezie se potrivește cel mai bine. „Fugit irreparabile tempus” constată și Corneliu Neagu folosindu-se de o enumerație: „A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas/ simt clipele prin amintiri cum zboară”… Conștient că „Tempus edax rerum”, Eul liric își asumă trecutul („din câte-au fost”…) și merge mai departe, fără regrete, lăsând timpul să-i hotărască destinul. O altă enumerație sugerează conștientizarea trecutului și hotărârea de-a se ridica „din ieri, din azi, din mâine” făcând chiar efortul de-a „sapa și-n piatră seacă”.   Cea de a doua strofă se referă la  vârsta în care „tăcerile sunt mai lungi ca niciodată”, dar îl țin pe drumul cel drept. Cu gândul la trecut, Eul liric constată că „din tot ce am, din câte am avut/ în inima-mi rămân doar nestemate”. Din aceste nestemate  ridică în „cuget un altar”. Spre acest „loc sfânt” pornește tăcut, îndreptându-se „smerit spre cele sfinte”.

 Meditație asupra timpului, „Din tot ce am” surprinde în trei strofe polimorfe, pregătirea Eului liric pentru eternitate. Implicarea Eului liric în parcurgerea timpului este sugerată de verbele la indicativ prezent: duc, nu plâng, nu regret și de formele neaccentuate ale pronumelui personal, persoana întâia singular: mi, mă, îmi.

 Din punct de vedere al realizării artistice, textul conține enumerații: „A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas”, „din ieri, din azi, din mâine”; metafore: „piatră seacă”, „ani grei” ; comparații:  „ca un jar” etc. O valoare expresivă de mare încărcătură emoțională o are epitetul exprimat printr-un gerunziul acordat („arzânde”), care subliniază patosul „vorbelor”. Poemul este bogat ornamentat, dar spre deosebire de alte poeme ale acestui autor, „Din tot ce am” nu se înscrie, ca alte poezii ale autorului, în mișcarea expresionist-onirică, fiind, mai degrabă, o creație lirică cu tentă de un realism filozofic.

Corneliu Neagu: Poemul DIN TOT CE AM…a fost publicat prima data în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Din punct de vedere al structurii componistice poemul este alcătuit din trei strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare. Poemul se relevă ca o veritabilă confesiune a poetului ajuns în toamna vieții. Este bilanț și perspectivă, în același timp, după cum se constată chiar din primele versuri ale poemului: „A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,/ simt clipele prin amintiri cum zboară/ din câte-au fost, din câte-au mai rămas/ duc mai departe-a timpului povară”. Poetul nu se plânge, nici nu regretă nimic, ci își acceptă destinul, hotărât să meargă mai departe, la bine și la greu, după cum rezultă din ultimele două versuri ale primei strofe: „din ieri, din azi, din mâine mă ridic/ chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă”.

Trecând la strofa a doua, poetul constată că s-au adunat ani mulți și grei în urma sa, iar tăcerile au devenit „mai lungi ca niciodată”. Expresie a înțelepciunii dobândite odată cu trecerea timpului, aceste tăceri îi alungă „piaza rea” din gânduri „și-n suflet îi arată calea dreaptă” pe care trebuie să meargă mai departe. Privind înapoi, poetul zărește cărările vieții tot mai schimbate. Eul liric nu precizează în ce fel sau produs schimbările, în bine sau în rău? Dar punctează faptul că din tot ce are și din tot ce-a avut „în inimă-i rămân doar nestemate”. Astfel se încheie strofa a doua, arătând că poetul s-a debarasat de balastul moral al vieții, reținând numai ceea ce înnobilează existența sa.

La debutul strofei a treia, Eul liric ne anunță că din nestematele adunate ridică în cuget un altar din care se vor întrupa tăcerile înțelepciunii specifice vârstei senectuții. Aceste tăceri vor constitui o pavăză împotriva vorbelor fără rost care bântuie lumea și viața. Poemul se încheie într-o notă optimistă: „Chiar dacă toamna vieții a sosit,/ nu mă opresc din drum, merg înainte,/ pornind tăcut din locul hărăzit,/ mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte”.

De-a lungul timpului poemul a fost publicat în mai multe reviste on-line (LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE). Distribuit din aceste reviste pe Facebook a marcat o bună audiență și comentarii favorabile din partea cititorilor. Autorul este încredințat că poemul este o realizare reprezentativă a creației sale, un gen de bilanț și testament, în același timp, care va trece peste barierele timpului.

 

NOAPTE VRĂJITĂ

 

Se scurge prin mine un dor neștiut

venit pe tăcute-ntr-o seară barbară

cu gândul întors obosit din trecut

lăsând neuitarea în frigul de-afară.

Am vrut să o chem înlăuntru, în casă,

dar poate sedusă pe căi neumblate

s-a scurs spre tărâmul ce încă mai lasă

parfum de iubiri care plâng cu păcate.

 

Iar dorul din umbră, sosit astă seară,

mă poartă prin visul lăsat mai de mult

în apele scurse prin piatra de moară

pornită-ntr-o vară c-un cântec ocult.

Scotea numai noaptea făina vrăjită

din grâul de aur crescut peste râu

cu macii albaștri prin holda păzită

de calul licorn, rămas fără frâu.

 

Ședea în răstavul lăsat printre holde

adus de-o nagodă cu părul în vânt,

venită călare la râu, să se scalde,

scoțându-și grăbită vrăjitul veșmânt.

De când am privit-o în noaptea cu lună

intrând dezbrăcată în râul sfios,

un dor fără milă se-ntoarce să-mi spună

să caut nagoda pe râu, mai în jos.

 

Tatiana Doina Popovici: O poezie de dragoste mistică în care Eul liric, vrăjit de-o nagodă, simte „un dor neștiut/ venit pe tăcute-ntr-o seară”, pe când „Neuitarea”, substantiv neologic, personificat, este ademenită „pe cai neumblate/ spre tărâmul ce încă mai lasă parfum de iubiri care plâng cu păcate”. Două personificări, „neuitarea sedusă” și „iubiri care plâng”, încarcă  cu mister prima strofă.

Misterul se amplifică în strofa a doua, când „dorul din umbră”, sosit către seară, conduce Eul liric ” prin visul lăsat mai de mult/ în apele scurse prin piatra de moară”. De altfel apele, cântecul misterios, faina vrăjită sunt elemente specifice expresionismului oniric și creează o tensiune extatică până ce apare personajul mitic „calul licorn”. Acesta,” rămas fără frâu”, a fost adus de-o nagodă venită „călare la râu, să se scalde”. Nagoda poate fi iubita din vis. Ca și Lostrița, știma apelor, sau ielele, nagoda are puterea să ademenească tinerii pe care-i duce la pierzanie. Și Eul liric a fost vrăjit de nagodă încă din „noaptea cu lună” când a văzut-o  „intrând dezbrăcată în râu”. Dorul  neștiut din prima strofă devine „fără milă” și îndeamnă Eul liric „să caute  nagoda pe râu, mai în jos”. Această locuțiune adverbială are dublu înțeles: mai în aval, dar și mai în adânc, unde desigur, cel chemat își va găsi moartea.

  Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (7)” →

„Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?” (Umberto Eco)

 Aceasta este cugetarea sub incidența căreia se află poemele ce fac obiectul dialogurilor de astăzi.

Umberto Eco (5 ianuarie 1932 – 19 februarie 2016) a fost scriitor italian, filosof și semiotician. Este cunoscut în special pentru romanele sale „Numele trandafirului” și „Pendulul lui Foucault”, traduse și în limba română. A fost președinte al Școlii Superioare de Studii Umaniste la Universitatea din Bologna, și membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford.

Poemele puse în discuție au fost publicate prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019, apoi republicate în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. În cursul anilor 2018, 2019 și 2020 au apărut în diferite reviste de literatură on-line, dintre care amintim CNFLUENȚE LITERARE, LOGOS ȘI AGAPE, ARMONII CULTURALE etc.

 

NEIERTAREA

 

Să vină o furtună, să șteargă neiertarea

rămasă agățată pe muchii reci de timp,

în umbra unor visuri venite pe cărarea

legendelor cu zâne furate din Olimp.

 

Apollo din Parnasul cu muzele retrase

pe-o stâncă bântuită de un mister bizar,

la umbra înserării în taină vrea să lase

suspinul neiertării pe sfântul său altar.

 

Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată,

tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas,

în casa văruită, pe-o margine de vatră,

să îți alung păcatul cu zâmbetul din glas.

 

Eu știu că neiertarea te bântuie întruna,

de când în trup o vrajă, ajunsă pe ascuns,

te mistuie în visuri, precum în oaze luna

se oglindește-n ape, fiind de nepătruns.

 

Când zorii către ziuă vor bate la fereastră,

tu vei pleca, iubito, urmând același drum,

în urma ta vor plânge și florile din glastră,

simțind că neiertarea ne va pândi oricum.

 

Tatiana Doina Popovici: Poezia este alcătuită din cinci strofe a câte patru versuri cu rimă încrucișată, ritm trohaic și măsură de 14/13 silabe. Prima strofă se referă la dorința Eului liric de a „șterge neiertarea” rămasă „în umbra unor visuri venite pe cărarea legendelor cu zâne furate din Olimp”. Încă din prima strofă, autorul introduce  mitul. „Neiertarea”, substantiv neologic care sugerează o stare sufletească puternică (sinonim cu pedeapsa), devine un sentiment agățat pe „muchii reci de timp” care generează zbuciumul sufletesc al Eului liric. „Furtună”, „muchii reci de timp”, „umbra unor visuri” sunt elemente expresioniste care se împletesc cu cele oniric și cu cele mitice: legende, zâne, Olimp.

          Strofa a doua îl aduce în prim plan pe zeul Apollo, fiul lui Zeus și al muritoarei Leto, în sanctuarul său din Parnas. Pe acest munte, împreună cu muzele, găsește, stânca bântuită de „un mister bizar”. La „umbra înserării, în taină (în secret), zeul vrea să lase „suspinul neiertării pe sfântul său altar”.

        Următoarea strofă începe cu imperativul „sa vii la miezul nopții”, moment al misterelor și al iubirilor pătimașe. Cele două vocative, „tu” și „muză răzvrătită” se referă la Terpsihore, muza poeziei lirice, plecată din Parnasul, lui Apollo. Pentru Eul liric, muza întruchipează iubita pe care o așteaptă într-o casă simplă (de țară), văruită, ca „sa-i alunge păcatul”, referire la păcatul originar al cuplului adamic. Acest păcat o mistuie pe iubita pătrunsă de vrajă. Comparația cu „luna ce se oglindește-n ape” reflectă legătură dintre îndrăgostiți și astrul lor ocrotitor (dar și legătura omului cu natura)

         De-a lungul a patru strofe, oniricul însoțit de mitic pune în lumină păcatul originar ce nu poate fi iertat, în timp ce în ultima strofa Eul liric se întoarce la realitate. Zorii vor bate în fereastră, iar iubita va pleca lăsând în urmă tristețea: „în urma ta vor plânge și florile din glastră/ simțind ca neiertarea ne va pândi oricum”.

           Poezie de dragoste în care vinovăția nu va fi iertată, „Neiertarea” împletește realul cu imaginarul, oniricul cu mitul, ceea ce înseamnă că aparține mișcării expresionist-onirice.

Corneliu Neagu: „Neiertarea”, neologism cu valențe mai puternice decât sinonimul său „pedeapsa”, dă titlul acestui poem vibrant, de factură expresionist-onirică, închinat iubirii veșnice, care transcende orice barieră a  continuului minkowskian spațiu-timp. Alcătuit din cinci catrene cu rimă încrucișată, poemul se derulează începând cu invocarea „ștergerii” neiertării („Să vină o furtună, să șteargă neiertarea/ rămasă agățată pe muchii reci de timp”), finalizându-se cu o concluzie amară („simțind că neiertarea ne va pândi oricum”).

Între aceste două extreme, versurile ne conduc printr-un labirint de ipoteze circumstanțiale în care realitatea, legenda și fantasticul se completează reciproc, pentru a construi un discurs liric încărcat de magie si mister. În prima strofă, Eul liric invocă „legendele cu zâne furate din Olimp”. În strofa a doua aceste zâne, devenite muze ale inspirației lirice sunt duse de zeul Apollo în Parnas „pe-o stâncă bântuită de un mister bizar”. Putem deduce, din următoarele două versuri, că este vorba despre misterul neiertării, în chip de „suspin”.

Începând cu strofa a treia Eul liric își invocă muza răzvrătită, deja plecată din Parnas: „Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată,/ tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas”. Eul liric îi promite că, în intimitatea casei sale văruite, îi va alunga păcatul, „cu zâmbetul din glas” (iată o metaforă care nu ar trebui uitată nicidecum!). Această promisiune este făcută în ciuda faptului că Eul liric știe că ceea ce promite nu poate fi îndeplinit. Strofa a patra este edificatoare în acest sens: „Eu știu că neiertarea te bântuie întruna,/  de când în trup o vrajă, ajunsă pe ascuns,/ te mistuie în visuri, precum în oaze luna/ se oglindește-n ape, fiind de nepătruns”.

Intuim, din strofa a cincea, că păcatul împreunării nepermise s-a produs deja, încălcând canoanele mitologice ancestrale, dar atât muza cât și Eul liric își asumă pedeapsa zeilor neîndurători, în numele iubirii veșnice. Despărțirea, după o noapte de dragoste se consumă cu demnitate și speranță, în ciuda faptului că neiertarea îi pândește pe amândoi: „Când zorii către ziuă vor bate la fereastră,/ tu vei pleca, iubito, urmând același drum,/ în urma ta vor plânge și florile din glastră,/ simțind că neiertarea ne va pândi oricum”.

Autorul consideră că poemul va rămâne în memoria cititorilor săi, atât prin originalitatea discursului liric, cât  și a mesajului vibrant pe care îl transmite.

 

CÂNTECUL URSITEI

 

Pe la miez de noapte cântecul ursitei,

lângă poarta sorții, mă recheamă iar,

să privesc prin vreme trupul Afroditei,

ridicat din valuri de un zvon bizar…

 

Se întinde zvonul dincolo de zare

peste amintirea unui vis pierdut,

iar în crucea nopții chipul tău apare

aducând ispite scoase din trecut.

 

Te zăresc departe, lângă o fântână,

cu apa vrăjită de un mag pribeag,

revenit în lume să găseasc-o zână

rătăcită-n visuri lângă un drumeag.

 

Pe drumeagu-acela, într-o zi de vară,

tu veneai spre mine, c-un surâs senin,

umbrele-nserării se-ntindeau afară

adunând sub ele tufe de pelin.

 

Și gustând pelinul cu arome brute,

lângă mine timpul parcă se oprea

să primesc ofranda zânei neștiute

care-n crucea nopții încă mă iubea.

 

Mitul Afroditei stă acum de strajă

să-mi aline trupul prea îmbătrânit,

ascultând povestea, simt venind o vrajă

care-mi cerne doruri dinspre infinit.

 

Tatiana Doina Popovici: „Cântecul ursitei” este o poezie de dragoste în trei strofe polimorfe, cu rima încrucișată, ritm trohaic și măsură de 12/11 silabe în care, de-a lungul celor trei strofe, se întâlnește realul cu fantasticul, oniricul și mitul.

Eul liric se afla într-o stare de halucinație:  „Pe la miez de noapte” sau „în crucea nopții”. Ursita (destin, soartă, fatalitate) poate fii ursitoarea, personajul care hotărăște parcursul vieții. După titlu se pare că, fiind personificată, este acel personaj care urmărește o existență de la naștere pană la moarte. Ca și în alte poeme ale acestui autor, elementele mitice dau o încărcătură arhaică textului. Personificată, Ursita cântă și „recheamă” Eul liric să privească „prin vreme trupul Afroditei”, zeița iubirii născută din spuma marii. „În crucea nopții”, momentul visării, iubita capătă chip. Este un chip cunoscut sugerat de adjectivul posesiv „tău”.

Reveria continuă în a doua strofă când iubita se materializează „lângă o fântână”, simbol al vieții. Doar că apa e „vrăjită de un mag pribeag, /revenit în lume să găseasc-o zână/ rătăcită-n visuri lângă un drumeag”. Alternanța vis-realitate se produce „pe drumeagu-acela” : „tu veneai spre mine, c-un surâs senin”. Imaginea aceasta luminoasă este urmărită de „umbrele-nserării” care aduc amărăciune („tufe de pelin”).

În strofa a treia realul se întâlnește din nou cu imaginarul. Eul liric se adresează direct unei iubite reale „Tu veneai spre mine”, ca apoi sa primească ofranda „zânei neștiute/ care-n crucea nopții Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (6)” →

„Amintirile sunt cele mai duioase rânduri pe care le-am subliniat în cartea vieții. Recitindu-le la bătrânețe, ne coborâm cu mintea spre vremile acelea care pe atunci ne entuziasmau, dar care astăzi numai ne mângâie în singurătate”. (Vasile Conta, filozof)

Cele trei poeme alese pentru dialogurile de astăzi se află sub incidența acestei cugetări a filozofului Vasile Conta.

Coleg de clasă cu Ion Creangă, prieten cu Mihai Eminescu, Vasile Conta ocupă în 1873 postul de profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din Iași. Din 1873 frecventează ședințele Junimii, unde ține conferințe asupra Teoriei Fatalismului și își publică în Convorbiri literare primele sale lucrări filosofice. S-a manifestat ca militant pentru progresul multilateral al tânărului stat național român, pentru apărarea și consolidarea independenței, pentru dezvoltarea industriei, a comerțului autohton, a învățământului și a culturii.

LES ANDALOUSES

 

Les Andalouses, îndepărtata plajă,

rămasă-n amintire ca un mit,

ne cheamă în trecut necontenit

pe ţărmul său cuprins de-atâta vrajă!

Din Maraval veneam pe Front de Mer,

trona pe culmea-ngustă Santa Cruz

şi-n urma noastră rămânea difuz

oraşul vast, cuprins de un mister.

 

Pe lângă Monte Christo tot urcam,

Mers-El-Kebir venea apoi la rând,

vedeam vapoarele în radă stând

şi tot mai mici în urmă le lăsam.

Ne îndreptam cântând spre Cap Falcon,

ivindu-se din ceaţă-n dreapta mea,

dintre coline Bomo apărea,

pe insulă zăream un bastion.

Iar drumul sinuos ne tot ducea

spre mult dorita plajă din trecut,

pe urma dorului cândva pierdut

pe raza obosită dintr-o stea.

 

Te văd şi-acum, aşa precum erai,

Diană zveltă cu profil creol,

cu păru-n care se juca Eol,

întors pe plajă la-nceput de mai.

Să te aduc acolo aş-mai putea? –

mă-ntreb adesea, când privesc-napoi,

şi-n gândul meu renaştem amândoi,

plutind pe colţul unui ciob de stea.

 

Tu unde esti? – mai vrei un scurt popas,

să-l dăruim iubirii din trecut? –

m-aş delăsa de-ntregul meu avut,

ca-n scurtul timp ce-n faţă ne-a rămas

să reclădim un ultim început.

 

Tatiana Popovici: Poezia este o rememorare a călătoriilor Eului liric însoțit de iubită. Plaja „Les Andalouses” este una dintre amintirile de poveste „rămasă-n amintire ca un mit”, cu al său țărm „cuprins de-atâta vrajă”

Dintr-o suburbie, „Maraval”, cuplul urmează zona dintre oraș și faleza „Front de Mer”, având în față culmea-ngustă pe care trona biserica „Santa Cruz”. În urma lor orașul, învăluit în mister, abia se mai zarea. Călătoria duce spre drumul care urcă pe lângă cetatea Monte Christo ca apoi sa se îndrepte spre Mers-El-Kebir, portul algerian în care vapoarele aflate în radă  par „tot mai mici”.

            Spre „Cap Falcon”, punctul geografic cel mai din nord al zonei , cuplul se îndreaptă cântând. Prin ceața dimineții se vede plaja de la Bomo, iar în larg, pe o insulă, fortificații de apărare de tip „bastion”. Apoi drumul coboară ducându-i pe îndrăgostiți spre „mult dorita plaja din trecut”, pe urma dorului „pierdut pe raza obosită dintr-o stea”.

            După atâtea rememorări ale unui trecut în doi, Eul liric se adresează iubitei al cărei portret exprimă idealul frumuseții feminine: „Diană zvelta cu profil creol, cu părul răvășit de zeul vânturilor”, Eol. Printr-o interogație retorică, Eul liric se-ntreabă dacă ar putea să-și mai aducă iubita pe plaja misterioasă, pentru a „renaște amândoi/ plutind pe colțul unui ciob de stea”.

            Ultima strofa începe cu o adresare directa „Tu unde ești?” Eul liric cere divinității un scurt popas, pentru a dărui „iubirii din trecut un ultim început”.

            Se observă preferința autorului pentru strofe polimorfe și pentru rima îmbrățișată. Din punct de vedere al regizării artistice, autorul folosește enumerația, comparația („plaja ca un mit”), epitete (vast, pierdut, obosită, creol), metafore („ciob de stea”) și interogații retorice.

      Autorul este un romantic care se folosește de factorul emoțional, cu tendințe de evadare în vis. Împletind mitul cu vraja și misterul, poetul dă lucrurilor și situațiilor expresii noi de raportare la absolut, cu accente puternice de patos subiectiv.

        Corneliu Neagu: În prima sa formă, poemul LES ANDALOUSES a apărut în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePUBLISHERS, București, 2016. A fost republicat, cu mici modificări, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2o2o

          Poemul a fost conceput în anul 2015 pe baza unor amintiri ale poetului din vacanța de vară a anului 1984, petrecută în Algeria cu femeia iubită. Din punct de vedere structural, poemul este conceput în patru strofe polimorfe, de dimensiuni diferite, cu versurile grupate conform unor tematici relativ diferențiate. În primele două strofe este rememorat traseul parcurs cu automobilul, din cartierul de rezidență Maraval până la Plage Des Andalouses.

            Drumul prin oraș este evocat în prima strofă: plecând din Maraval către nord, automobilul ajunge pe Front de Mer de unde se vede bazilica Santa Cruz pe colina din partea stângă. Treptat, treptat, orașul Oran rămâne în urmă „difuz”, părând „cuprins de un mister”. În strofa a doua, drumul începe să urce în pantă pe lângă cetatea Monte Christo, aflată în partea dreaptă, pe țărmul stâncos al Mării Mediterane. Automobilul Audi 100 GL urcă în forță drumul sinuos ajungând, pe negândite, în orașul-bază militară Mers-El-Kebir. Mai departe, cei doi îndrăgostiți se îndreaptă cântând spre Cap Falcon. Printre coline se zărește plaja de la Bomo, iar în larg, pe micuța insulă, un bastion medieval. Drumul sinuos începe să coboare tot mai mult spre Plage Des Andalouses, „pe urma dorului cândva pierdut/ pe raza obosită dintr-o stea”.

Începând cu strofa a treia, Eul liric aduce în prim plan, în versuri de o frumusețe rară, imaginea iubitei din vara aceea de neuitat: „Te văd şi-acum, aşa precum erai,/ Diană zveltă cu profil creol,/ cu păru-n care se juca Eol,/ întors pe plajă la-nceput de mai”. Eol, zeul vântului în mitologia greacă și mitologia romană, dă forță discursului liric datorită multiplelor interpretări pe care le poate sugera prezența sa, dintre care să reținem aici armonia, calmul și ideea de zbor. De aceea, se întreabă poetul, nostalgic: „Să te aduc acolo aş-mai putea? –/ mă-ntreb adesea, când privesc-napoi/ şi-n gândul meu renaştem amândoi,/ plutind pe colţul unui ciob de stea”.

Incertitudinea revederii se prelungește în ultima strofă: „Tu unde esti? – mai vrei un scurt popas,/ să-l dăruim iubirii din trecut?” Dorul de femeia iubită în vacanța aceea de neuitat îl determină pe poet să facă o promisiune majoră, numai să o poată revedea, întrucât amurgul vieții deja a sosit: „m-aş delăsa de-ntregul meu avut,/ ca-n scurtul timp ce-n faţă ne-a rămas/ să reclădim un ultim început”.

Poem de factură romantică, fără podoabe stilistice deosebite, LES ANDALOUSES, are meritul rememorării unei mari iubiri, într-o lume exotică, undeva departe de meleagurile natale. Cu siguranță, cititorul va rămâne cu parfumul acestei lumi, adusă în prim plan de un Eu liric marcat de nostalgie și sensibilitate.

 

KRISTEL

 

Un cânt de sirenă venit de afară,

ajunge-ntre ziduri, la vechiul castel,

când visul, în noaptea toridă de vară,

mă poartă-napoi, peste ani, la Kristel.

În suflet mi-aduce, pe căi nevăzute,

noian de-amintiri, ancorate-n trecut,

le pune de strajă pe brâu de redute,

să-mi țină aproape un dor convolut.

 

Din spumele mării renaşte castelul,

cu ziduri înfipte în ţărmul stâncos,

urcat pe crenel, privesc lăncierul

cu scutul şi spada întoarse pe dos.

Departe, în zare, Kristel se arată

cu marea spre mal agitată-n delir,

loveşte în stânci cu apă-nspumată,

în suflet îmi toarnă vrăjit elixir.

 

Te văd de departe, plutind peste ape,

Diană vrăjită, cu chipul creol,

alerg către tine, s-ajung mai aproape,

de teamă să nu te răpească Eol.

 

Tatiana Doina Popovici:  O poezie în două strofe polimorfe și un catren,  KRISTEL  este tributară expresionismului deoarece Eul liric își exprimă spontan trăirile interioare urmare a stării oniric. Din „visul” ce-a pus stăpânire pe suflet, poetul este adus la realitate (trezit) de „un cânt de sirenă”.

Primele două strofe sunt dedicate visării, ipostază în care Eul liric își amintește de Kristel, plaja care-i răscolește sufletul printr-un  „noian de amintiri”. Trecutul revine cu imagini ale mării și plajei pe aripile unui dor „convolut”. Atributul „convolut” face parte, desigur, din arsenalul expresionist al poetului. Motivele reveriei sunt : castelul, țărmul stâncos, crenelul, lăncierul, scutul, spada – toate venind să dea expresia nouă a unei raportări la absolut. Toate aceste amintiri au efectul unei băuturi miraculoase („vrăjit elixir”).

Evadarea din vis are loc în strofa a treia aducându-i poetului în față o muză pe care-o zărește de departe. Portretul-crochiu al acesteia este conturat de doua trăsături: chip creol și vrăjită. Frumusețea muzei este sugerată de asemuirea cu zeița Diana. Eul liric vrea s-ajungă mai aproape de muză („alerg către tine”), temându-se că zeul vanturilor „Eol” ar putea s-o răpească.

        Alături de elemente ce aparțin realității, dar raportate la absolut, stau elementele onirice. Acestea sunt numeroase: visul, căi nevăzute, delir, vrăjit elixir, Diana vrăjită, Eol, castelului păzit de un lăncier „cu scutul și spada întoarse pe dos” etc.

       Din punct de vedere al realizării  artistice, poetul folosește, cu deosebire, epitete: vechiul, nevăzute, stâncos, înspumată, vrăjită, creolă etc. Inversiunea metaforică „vrăjit elixir” sugerează băutura miraculoasă, narcoticul ce induce starea de halucinație. Iată de ce socotesc ca acest poem aparține expresionismului oniric.

Corneliu Neagu: În prima sa formă, poemul KRISTEL a apărut în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePUBLISHERS, București, 2017. A fost republicat, cu unele modificări, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2o2o.

Ca și poemul anterior, KRISTEL rememorează fragmente de viață din vacanța de vară a anului 1984, petrecută de poet în Algeria cu femeia iubită. Din punct de vedere structural, conține trei strofe cu rimă încrucișată – primele două cu câte opt versuri, iar ultima cu patru versuri (catren). Este un poem romantic, cu accente expresionist-onirice evidente. Acestea apar chiar de la începutul primei strofe: „Un cânt de sirenă venit de afară,/ ajunge-ntre ziduri, la vechiul castel,/ când visul, în noaptea toridă de vară,/ mă poartă-napoi, peste ani, la Kristel”. Visul îi aduce poetului, „pe căi nevăzute”, noian de amintiri care poartă „un dor convolut”. Atributul „convolut”, pe care autorul și-l revendică în poezia românească, pune o tușă puternică de neo-expresionism pe compoziția lirică.

Strofa a doua aduce în prim plan un castel care renaște din spumele mării, „cu ziduri înfipte în țărmul stâncos”. Urcat pe un crenel al castelului, Eul liric zărește un lăncier „cu scutul și spada întoarse pe dos” (desigur imagine a visării neîngrădite!). Undeva, departe, se zărește Kristel, localitate și plajă la poalele unui colț de stâncă unde marea „se-agită-n delir”, iar apa-nspumată îi toarnă Eului liric „vrăjit elixir”. Delir și elixir, cuplu al exaltării onirice ce se amplifică tot mai mult odată cu strofa a treia prin apariția făpturii iubite, asemuită cu zeița Diana, faimoasă în mitologie pentru puterea, grația atletică și frumusețea sa. De teamă să nu o răpească Eol, puternicul zeu al vânturilor, de la cele mai suave până la cele mai năprasnice, Eul liric pornește pe undele visării (subînțeles, cu viteză infinită) să-și salveze iubita întruchipată în zeița Diana.

Mit, realitate și vis se împletesc în versurile acestui poem neo-expresionist, dându-i cititorului satisfacția deplină a unei lecturi desprinsă parcă din povestirile fantastice ale Șeherazadei.

 

DRUMUL SPRE OAZĂ

 

Curgea peste vreme deșertul în zare

cu dunele-n valuri întinse sub cer,

părea universul din vis care moare,

rupând din adâncuri un ultim mister.

Pe aripa serii creștea nesfârșitul,

cu timpul curgând peste timp înapoi,

nisipul din dune-nghițea asfințitul,

plângeau nerostiri îngropate în noi.

 

Ceva neștiut se ivea, ca o tramă,

plutind peste umbra uitărilor reci,

din creste de dune luciri de aramă

săreau dintre neguri pe stâncile seci.

Pe aripa nopții creștea dintr-odată

un dor nerostit, venind din trecut,

la marginea dunei părea că se-arată

o dâră de apă sub malul căzut.

 

Și oaza sub mal se ivea deîndată,

speranțe apuse simțeam renăscând,

vedeam că apari și tu neschimbată,

venind peste ape spre mine dansând.

 

Tatiana Dorina Popovici: Alcătuită din două strofe polimorfe și un catren, DRUMUL SPRE OAZĂ pune în evidență sintagma latină „Panta rhei” (Totul curge).

Prima strofă subliniază acest adevăr: „curgea peste vreme deșertul în zare/cu dunele-n valuri întinse sub cer”. Versul care impresionează puternic „cu timpul curgând peste timp înapoi” pune accentul pe depunerea stratului de nisip care „creștea nesfârșitul”. Depunerile, pe care un arheolog le-ar cataloga după epoci (epoca=timp), scot la iveală civilizații așezate în straturi. Tot așa „creștea nesfârșitul, cu timpul curgând peste timp înapoi”, nisipul din dune aflându-se într-un perpetuu mobile.

 Comparația deșertului cu „universul din vis care moare,/ rupând din adâncuri un ultim mister” sugerează atât imensitatea deșertului, cât și misterul universului. La adăpostul serii „creștea nesfârșitul”, nisipul înghițind asfințitul în timp ce „nerostiri plângeau îngropate în noi”. Astfel apare Eul liric dual, sugerând că aceasta este o poezie de dragoste în care cuplul se lasă vrăjit de mister și de tăcere: „plângeau nerostiri îngropate în noi”.

       Și strofa a doua este încărcată de mister: „ceva neștiut se ivea ca o tramă”. Comparația „ca o tramă” continuă și adâncește misterul, acel ceva  ascuns, care „plutește peste umbra uitărilor reci”.

      Dacă în prima strofa „pe aripa serii creștea nesfârșitul”, în strofa a doua „pe aripa nopții creștea… un dor nerostit, venind din trecut”. Iluzia „dâre de apă” este subliniată de verbul „părea”. Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (5)” →

„Suntem ceea ce ne amintim” (Nichita Stănescu)

Cele trei poeme alese pentru dialogurile de astăzi se află sub incidența acestei cugetări a lui Nichita Stănescu. Au fost publicate în volumul de versuri FATA MORGA, Ed. ePublishers, București, 2016.

 

ULISE

 

Ce faci atâtea nopţi fără mine

prea neuitata clipei ce vine?

O, cum te leagănă gândul meu singuratic,

fir nevăzut în stratul freatic!…

Cum caut umbra chipului tău care piere,

pe holuri de vis, cu false unghere,

iar răsuflarea-mi străină se curmă

pe ultima uşă trântită în urmă !…

Pereţii ovali se-ntorc în oglindă –

vor în ghiocul lor să mă prindă,

și gânduri nătânge plutesc prin odaie,

în cioburi de visuri rebele mă taie.

 

De unde te ştiu şi câţi ani trecură

în urbea în care norocul se fură?

Ce daruri de preţ mai sunt prin vitrine,

în şopul ornat cu lucruri străine?

Câti doctori mai ies în ştiinţe exacte

și cum se mai vinde sticla de lapte?

Ce mobile noi se mai urcă pe scară?

Nici nu mai știu, e iarnă e vară…?!

 

O clipă se leagănă gândul alene,

pe punte Ulise, vrăjit de sirene,

adoarme cu mâna în barba-i ţepoasă

și visul îl poartă departe, spre casă.

Vis rătăcit prin hăuri flămânde…!

Dar unde-i e casa şi ţara, pe unde?

 

Tatiana Dorina Popovici: Inspirată de eroul lui Homer, personajul mitic Ulisse, poezia lui Corneliu Neagu prezintă un erou modern care, la fel ca cel mitic, se afla departe de casă și de familie.

Poezia începe cu o interogație retorică care te duce cu gândul la Penelopa, soția credincioasă a eroului Ulisse. Întocmai ca și eroul mitic, Eul liric își trimite gândul spre iubita de acasă. Timpul scurs de la plecarea sa estompează chipul acesteia: „Caut umbra chipului tău care piere,/ pe holuri de vis, cu false unghere.” Amestec de elemente reale (holuri, pereți ovali, oglindă, ușă trântită etc) cu elemente ale visării (ghiocul, care sugerează vraja, gânduri nătânge, cioburi de visuri etc) poezia  poate fi încadrată în curentul literar expresionist-oniric.

          Strofa a doua începe tot cu o interogație retorică: „De unde te știu și câți ani trecură”, menită să marcheze trecerea timpului departe de casa aflată într-o urbe. Toate interogațiile  următoare pun în evidență transformările în plan social și interesul manifestat de Eul liric pentru tot ceea ce a lăsat în urmă poetul. Astfel prețul darurilor din vitrine, numărul doctorilor în științe exacte, prețul sticlei de lapte etc. se referă la realitatea socială, așa cum a lăsat-o poetul la plecarea sa în lunga călătorie spre tărâmuri îndepărtate. Atât de implicat în visare, Eul liric pierde noțiunea timpului  astfel încât „nici nu mai știa, e iarnă e vară…?”

            În ultima strofa revine visul. Ca și eroul lui Homer, eroul lui Corneliu Neagu „adoarme pe punte, vrăjit de sirene”. Cu mâna în barba-i ‚țepoasa” încheie călătoria imaginară. Dar își dă seama că nu mai știe „unde-i e casa și țara” Ultimele cuvinte ar putea fi interpretate ca o simplă întrebare, dar și ca „valuri ale vieții” ce poarta destinul uman.

Poezia „Ulise” este o îmbinare între vis, realitate și mit în care „gândul mereu singuratic” devine un „fir nevăzut în stratul freatic”.

           Din punct de vedere al realizării  artistice, poezia este bogat ornamentată cu epitete, metafore (holuri de vis, false unghere, barbă țepoasă, vis rătăcit), inversiuni, interogații retorice etc.

           Impresia puternică pe care a lăsat-o călătoria lui Ulisse i-a inspirat pe William Shakespeare (Troilus și Cressida), Nikon Kazantzakis (Odiseea, o continuare modernă), James Joyce(Ulisse), Derek Walcott (Omeros), Ilarie Voronca (Ulise), Corneliu Neagu (Ulise)…

Corneliu Neagu: Am afirmat, mai ales în documentele scrise, că am început să scriu literatură, în particular poezie, după pensionare. Riguros vorbind, primele poezii datează de la începutul perioadei algeriene, toamna anului 1983. Am scris atunci cinci poezii pe care le-am pus în scrisorile expediate soției mele Liliana-Mihaela. S-a gândit să arate modestele mele creații lirice unei poete, cu pretenții de mare cunoscător în ale literaturii, adeptă ferventă a „noului tip de poezie”, gen reportaj, din care figurile de stil, cu deosebire metafora, fuseseră  alungate cu înverșunare. După o lectură grăbită, semn că își pierde timpul cu ceea ce nu trebuie, arborând un aer de superioritate, i-a spus soției mele că „nu este ceea ce se cere în ziua de azi”. Că stilul meu este vetust, reminiscență a sfârșitului de secol XIX. Îmi amintesc că nu am fost prea tulburat de acest verdict. Mi-am consacrat întreaga energie elaborării cursurilor în limba franceză și documentării în biblioteca universității, care deținea comori științifice de negăsit în România acelor ani. Această documentare mi-a permis să-mi formez o nouă viziune asupra științei și tehnologiei, care își va arăta roadele, cu deosebire, după schimbarea regimului politic din România, începând cu evenimentele dramatice din decembrie 1989.

         Poemul ULISE, scris la vremea aceea, a rămas aproape neschimbat în versiunea publicată în volumul FATA MORGANA, Ed. ePublishers, București, 2016. Din punct de vedere structural, poemul este alcătuit din trei stofe polimorfe, inegale ca număr de versuri și cu tematici diferențiate. Prima strofă începe cu o invocare a femeii iubite rămase acasă. Invocarea se face cu o interogație directă, având un conținut emoțional foarte puternic „Ce faci atâtea nopţi fără mine/

prea neuitata clipei ce vine?”. Discursul liric se continuă cu o declarație de dragoste din care transpar însingurarea, dezorientarea și dorul năucitor revărsate asupra Eului liric: „O, cum te leagănă gândul meu singuratic,/ fir nevăzut în stratul freatic!…”. Cele două perechi de versuri introductive prefigurează descrierea stării de anxietate și dezorientare a poetului într-o altă lume, într-o altă cultură.

Poetul caută umbra iubitei „pe holuri cu false ungere”, „printre pereții ovali ce se-ntorc în oglindă”, vrând parcă să-l prindă ca într-un ghioc malefic. În această atmosferă sumbră, gândurile poetului „plutesc prin odaie” printre „cioburile de visuri” dintr-o realitate paralelă. Întreaga descriere de la finele primei strofe evocă, de fapt, un univers al singurătății și înstrăinării, într-o lume complet necunoscută.

În strofa a doua, muza Eului liric îl readuce pe poet în patria natală unde, prin interogații succesive adresate femeii iubite, descrie, de fapt, atmosfera sumbră a anilor 1980, marcați de sărăcie, privațiuni și inechități sociale – un tărâm unde „norocul se fură”.  Întrebările directe, de genul „Ce daruri de preţ mai sunt prin vitrine,/ în şopul ornat cu lucruri străine?/ Câti doctori mai ies în ştiinţe exacte/ și cum se mai vinde sticla de lapte?/ Ce mobile noi se mai urcă pe scară?”, îl conduc finalmente pe autor la concluzia interogativ – exclamativă:  „Nici nu mai știu, e iarnă, e vară…?!”

Trecerea la strofa a treia aduce un gen de pace neașteptată: „ O clipă se leagănă gândul alene”…Eul liric apare în postura rătăcitorului Ulise „vrăjit de sirene”. Adoarme răpus de această vrajă „și visul îl poartă departe, spre casă”. Aflat în stare de visare Eul liric nu mai știe unde se află casa și țara natală („Dar unde-i e casa şi ţara, pe unde?”)

Amestec de realitate și vis, poemul ULISE aduce în fața cititorului probleme existențiale majore, dintr-un spațiu – timp ale cărui dimensiuni se prelungesc din trecutul acela întunecat până în zilele noastre, proiectându-se într-un viitor ale cărui margini nici măcar nu se întrevăd.

 

CITADELA

 

Același ţărm, aceeași aşteptare,

apusul mi se pare ca de ceară,

la orizont și ultimul vapor dispare,

iar plânsetul sirenei mă doboară.

 

Cetatea prinsă-n ziduri dantelate,

spital central de gânduri efemere,

nedeclarat cadavrele îsi scoate

pe un opis din false fişiere.

 

Sub zidurile ei mă împresoară

cu uşi masive-n fiare ferecate,

iar eu mă-ntreb, în fiecare seară,

de unde vin, ce caut în cetate?

 

Aș evada dar nu mai știu pe unde

căci prinsă-n labirint de coridoare

în mintea mea neîncetat pătrunde

un drog ce m-adâncește-n nepăsare.

 

Încep să pierd a timpului măsură,

iar spațiul mă închide ca o sferă,

busola, dereglată de curbură,

mi-arată polul nord în altă eră.

 

Tatiana Doina Popovici: Poemul este alcătuit din cinci strofe cu rimă încrucișată. Prima strofă exprimă o transcendere tragică a realității spre un tărâm al tensiunii halucinatorii. Elementele care sugerează tensiunea interioară a Eului liric sunt: apusul, orizontul, plânsetul sirenei. Comparația „apusul… ca de ceară” sugerează o stare sufletească apăsătoare. După cum spunea Blaga, „tensiunea interioară transcende lucrul”, sugestie dată de „plânsetul sirenei mă doboară”.

      Strofa a doua este expresia trăirilor  Eului liric generate de tensiunea halucinatorie: „cetatea prinsă-n ziduri dantelate,/ spital central de gânduri efemere/ nedeclarat cadavrele își scoate/ pe un opis din false fișiere”. Aceeași stare se poate regăsi și în strofa următoare, Eul liric simțind că devine prizonier al cetății. În fata „ușilor masive-n fiare ferecate” se-ntreabă: „de unde vin, ce caut în cetate?”

      Momentele halucinatorii alternează cu luciditatea exprimată prin dorința Eului liric de evada din cetate. Numai că mintea poetului aflată sub influența unui drog imaginar îi prelungește starea de visare halucinatorie. Atât cetatea cât și mintea devin „un labirint de coridoare” din care nu se poate ieși, pentru ca nu există o Ariadna care să marcheze calea către ieșire.

     Ultima strofă arată pierderea aparentă a contactului cu realitatea („pierd a timpului măsură”) și intrarea în relație cu un spațiu  „ca o sfera” sugerând imposibilitatea Eului liric de a ieși din propriul destin.

    Ultimele doua versuri aparțin clar expresionismului având în vedere ca Eul liric transcende „în altă eră”.

     Visare, mit, accente halucinatorii, transcendere fantastică a realității sunt dovezi că „Citadela” aparține expresionismului.

Corneliu Neagu: Am ajuns la Alger cu un avion al companiei Air Algérie în seara zilei de 10 octombrie 1983. Ploua mărunt și bătea vântul. La plecarea din București lăsasem în urmă o zi însorită și calmă. La Alger era mult mai rece decât la București, ceea ce mi se părea anormal. Ne aștepta un delegat al ROMCONSULT, agenția română de consultanță care intermedia, printre altele, și contracte de cooperare didactică cu partenerul algerian. Ne-a urcat într-un autobuz care ne-a dus la internatul unui grup școlar aflat undeva la periferia orașului. Urma să se întoarcă a doua zi pentru a ne înmâna primele de instalare prevăzute în contract. S-a întâmplat întocmai, fiecare dintre noi primind câte 3000 dinari algerieni. Socotind mai târziu, era o sumă consistentă, echivalentul a trei diurne lunare primite pe toată durata contractului.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (4)” →