MOTTO: În definitiv, nu anii din viață sunt cei care contează, ci viața din anii tăi. (Abraham Lincoln)

Abraham Lincoln (n. 12 februarie1809, Hodgenville, Kentucky, SUA – d. 15 aprilie 1865, Petersen House, SUA), a fost avocat și om politic american, al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa în aprilie 1865. Lincoln a condus Statele Unite în timpul Războiului Civil – cel mai sângeros conflict al său, dar și cea mai mare criză morală, constituțională și politică. Prin aceasta, el a conservat Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia.

 

FRUCTUL OPRIT

 

Când te-am văzut întâia oară dezbrăcată,

dezvăluindu-te misterioasă-n fața mea,

am tresărit cuprins d-un tremur deodată

și-o teamă ireală-n mine se năștea.

Ai apărut în viața mea fără de veste,

învăluită-n aură de înger izgonit,

care s-a rupt din taina dogmelor celeste

pentru-a gusta din pământescul fruct oprit.

 

Nu îndrăzneam să te ating, măcar cu gândul,

căci îngerul trădat în tine încă mai trăia,

ci am rămas pe loc încremenit privindu-l

cum dintr-un înger sfânt în demon se schimba.

În ochii tăi creșteau dorințe ne-mplinite,

mă răstigneai, fără să știu, pe trupu-ți în delir,

prin timp ne rătăceam pe nefirești orbite,

gustând îmbrățișați zeescul elixir.

 

Aș fi rămas cu tine veșnic, neuitato,

supus te-aş fi urmat fără să-ţi cer nimic,

iubirea mea de-a pururi  ţi-aş fi dat-o

ca-n sferele cerești din nou să te ridic.

Te-ai risipit însă ca neaua-n primăvară

pe trecătoarele iubiri ce-n zare ți-au ieșit

și m-ai trădat, urmându-ți calea ta precară

de înger detestat și veșnic răzvrătit.

 

Tatiana Doina Popovici:  În trei strofe polimorfe, autorul reiterează păcatul originar. În prima strofă, Eul liric descoperă o Eva misterioasă care-i produce fiori, dar și teamă. Aceasta a apărut pe neașteptate „învăluită-n aură de înger izgonit”. Ruptă din „taina dogmelor celeste”, vrea să guste „din pământescul fruct oprit” (Mărul care sugerează păcatul originar).

În fața „îngerului trădat” Eul liric rămâne „încremenit”. Starea de sfială – „Nu îndrăzneam să te ating / măcar cu gândul” – dispare treptat pentru ca „dintr-un înger sfânt în / demon se schimba”. Dorințe „ne-mplinite” se reflectau „în ochii tăi” și, ca un adevărat demon „mă răstigneai… pe trupu-ți în delir”. Astfel, rătăciți „pe nefirești orbite”, cei doi gustau „zeescul elixir”.

În strofa a treia, Eul liric trăiește dezamăgirea de a fi trădat în ciuda faptului că „Aș fi rămas cu tine veșnic, neuitato”. Acest neologism în Vocativ subliniază durerea (suferința) provocată de trădarea acestui „înger detestat și veșnic răzvrătit”.

Deși trădat  Eul liric n-a uitat iubita, cu chip de înger, dar cu comportament demonic pe care, prin devotament și iubire veșnică, ar fi ridicat-o din nou „în sferele cerești”.

S-ar putea spune că, după ce a gustat „din / pământescul fruct oprit” Eva și-a urmat „calea… precară/ de înger detestat și veșnic răzvrătit”.

Prezența Eului liric este marcată de verbe la indicativ: am văzut, am tresărit, nu îndrăzneam, am rămas pe loc etc și prin formele neaccentuate ale pronumelui personal, persoana întâi „mă”. Eul dual apare în strofa a doua – „ne rătăceam”.

Reamintind păcatul originar, autorul prezintă o experiența personală pe care nu o poate uita, poate și pentru faptul ca a fost trădat.

La realizarea artistică a poemului contribuie, pe lângă imaginile vizuale și motorii, un șir de epitete: misterioasă, ireală , de înger, celeste, oprit, sfânt, zeescul. Cuplul adamic este relevat de Eul dual „ne”. Este de semnalat și locuțiunea verbală „am rămas pe loc” care subliniază uimirea Eului liric fermecat de apariția „în aura de înger”.

 

Corneliu Neagu: Ne aflăm în fața unui poem de dragoste al cărei miraj atinge culmile „zeescului elixir”, risipindu-se, până la urmă, „ca neaua-n primăvară”. Eul liric ne conduce prin meandrele acestei povești de dragoste adolescentină, reușind să transmită cititorului emoții foarte puternice.

Prima strofă ne introduce în atmosfera primei întâlniri, marcată de surprindere si chiar de o teamă ireală: „Când te-am văzut întâia oară dezbrăcată,/ dezvăluindu-te misterioasă-n fața mea,/ am tresărit cuprins d-un tremur deodată/ și-o teamă ireală-n mine se năștea”. Surprinderea și teama sunt explicate în următoarele patru versuri: „Ai apărut în viața mea fără de veste,/ învăluită-n aură de înger izgonit,/ care s-a rupt din taina dogmelor celeste/ pentru-a gusta din pământescul fruct oprit”.

Surprinderea și teama ireală a Eului liric atinge cote maxime la începutul strofei a doua: „Nu îndrăzneam să te ating, măcar cu gândul,/ căci îngerul trădat în tine încă mai trăia,/ ci am rămas pe loc încremenit privindu-l/ cum dintr-un înger sfânt în demon se schimba”. În următoarele patru versuri ale strofei a doua dorințele iubitei ajung la apogeu. Preia inițiativa actului de iubire fizică: „mă răstigneai, fără să știu, pe trupu-ți în delir…”. Îmbrățișați, cei doi „rătăceam pe nefirești orbite,/ gustând îmbrățișați zeescul elixir”.

În strofa a treia este relatat deznodământul acestei frumoase povești de dragoste, datorită trădării iubitei. Preludiul acestei trădări este marcat prin declarația, fără echivoc, a Eului liric: „Aș fi rămas cu tine veșnic, neuitato,/ supus te-aş fi urmat fără să-ţi cer nimic,/ iubirea mea de-a pururi  ţi-aş fi dat-o/ ca-n sferele cerești din nou să te ridic”. Însă ea a ales altă cale, explicată în ultimele patru versuri: „Te-ai risipit însă ca neaua-n primăvară/ pe trecătoarele iubiri ce-n zare ți-au ieșit/ și m-ai trădat, urmându-ți calea ta precară/ de înger detestat și veșnic răzvrătit”.

După cum se poate deduce, chiar dintr-o primă lectură, FRUCTUL OPRIT este un poem de dragoste de un realism zguduitor. Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. A fost publicat, de asemenea, în revistele on-line CONFLUENȚE LITERARE și LOGOS & AGAPE, primind comentarii elogioase din partea cititorilor.

 

TRENUL

 

Cândva, demult, la început de vară,

tu te-ntorceai cu-n tren necunoscut,

te așteptam, dar nu te-am revăzut,

căci trenul tău nu mai oprea în gară,

se îndrepta către un alt ținut.

Ploua și noaptea se lăsa afară,

iar eu călcam peronul abătut,

din zări venea un cântec de fanfară

în urma trenului, deja pierdut.

 

Și ani de-a rândul, așteptând în gară,

fără să cred, deodată te-am văzut –

am tresărit și te-am privit tăcut,

venea din zări un cântec de fanfară,

tu mă-nrobeai c-un zâmbet absolut,

iar eu, rămas în urma ta afară,

am plâns până târziu și m-am zbătut

căci trenul a rămas pe veci în gară,

dar tu erai doar visul meu pierdut.

 

Tatiana Doina Popovici: Depozitar și practicant al subiectelor din poemele sale, Corneliu Neagu este un izvor nesecat de amintiri reale sau imaginare. Cu o imaginație bogată, poetul se simte confortabil în expresionismul-oniric, așa după cum  s-a văzut în mai toată creația sa lirică.

„Trenul” este, cred, expresia unui vis imaginat într-o gară, loc atât de familiar autorului. Trenul, gara, fanfara sunt obiecte reale în care autorul țese „visul” ce pare atât de real.

Alcătuită din două strofe polimorfe (9 versuri fiecare – procedeu neobișnuit la acest autor), poemul plasează întâmplarea „la început de vară” când Eul  liric aștepta „un tren necunoscut”. Adresarea către o iubită (reală sau imaginară) „tu te-ntorceai”, te așteptăm, dar nu te-am revăzut” lasă impresia unei întâmplări reale. Ca așteptarea să capete dramatism „Ploua și noaptea se lasă afară, / iar eu călcăm peronul abătut”. Starea de neliniște este acompaniată de „un cântec de fanfară” care venea „în urma trenului, deja pierdut”

Așteptând în gară „ani de-a rândul, până la urmă „deodată te-am văzut-/ am tresărit și te-am privit tăcut” în timp ce „din zări venea un cântec de fanfară”. Chipul „c-un zâmbet absolut” a stors lacrimi, cu toate ca „trenul a rămas pe veci în gară, /dar tu erai doar visul meu pierdut”.

Ca de obicei, în creația lui Corneliu Neagu, visarea este motivul care țese realitatea cu visul în versuri ce creează impresia unor întâmplări adevărate.

Pronumele personal, persoana a doua singular accentuat sau neaccentuat sugerează ca Eul liric se adresează unei iubite cunoscute care „se îndrepta către un alt ținut” în timp ce „eu rămas în urma ta afară, / am plâns până târziu și m-am zbătut”.

Eul liric este marcat prin verbe la indicativ: așteptam, am văzut, am tresărit, am privit, am plâns (toate având subiect inclus „eu”) și pronumele personal, persoana întâi, accentuat sau neaccentuat: eu, ne-.

 

Corneliu Neagu: Amestec de realitate și vis, poemul TRENUL ne pune în fața unei povești de dragoste în care femeia iubită trebuia să se întoarcă „la început ce vară […] c-un tren necunoscut”. Cu ajutorul simbolurilor deja consacrate în lirica autorului – gara, trenul, fanfara – poetul ne introduce în atmosfera unei așteptări eșuate. După cum aflăm chiar din prima strofă, „trenul […] nu mai oprea în gară,/ se îndrepta către un alt ținut”. Afară ploua, „din zări venea un cântec de fanfară”, se lăsa noaptea, iar poetul se plimba „abătut” pe peron. Cântecul fanfarei, care se auzea „în urma trenului deja pierdut”, sugerează zădărnicia așteptării.

În strofa a doua, Eul liric ne spune că așteptarea a durat „ani de-a rândul”. Iar într-o seară chiar a crezut că a văzut-o (pe ea, iubita) coborând din trenul fantastic. A tresărit și a privit-o tăcut, în timp ce „din zări” venea același „cântec de fanfară”, care nu prevestea nimic bun. Cu toate acestea, Eul liric părea convins că ea a coborât în gară și că-l subjuga „c-un zâmbet absolut”. Dar aflăm, la finalul poemului, că  „trenul a rămas pe veci în gară”, iar ea nu era decât „un vis pierdut”.

Amestecul acesta de realitate și vis, despre care vorbeam la început, în care simboluri precum trenul, gara și fanfara apar de mai multe ori, ne îndreptățește să încadrăm acest poem în categoria simbolist-onirică.

Poemul TRENUL a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De asemenea, a fost publicat în revista on-line CONFLUENȚE LITERARE, având o primire favorabilă din partea cititorilor.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (18)” →

MOTTO: Trăieşte ca şi cum ai muri mâine; învaţă ca şi cum ai trăi la infinit. (Mahatma Gandhi)

Mahatma Gandhi (n. 2 octombrie 1869 – d. 30 ianuarie 1948), cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi, a fost părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.

 

ACORDUL

 

Povestea fără seamăn rămasă-n așteptare

sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit,

îmi tulbură uitarea cu zvonuri trecătoare

care-mi aduc în cuget un vechi acord rănit.

 

Chiar clipele ajunse în ceasul cu pendulă

se zbat fără speranță, pe albul secundar,

când orele barbare, pe-o margine credulă,

încearcă să dezlege înscrisul legendar.

 

De-ar fi să dăm crezare ursitei nevăzute,

prezentă-ntotdeauna în astfel de povești,

nici n-ar fi fost înscrisul în actele trecute

pe opisul legendei cu pagini nefirești.

 

Dar noi voiam desigur să fi avut acordul

măcar într-o poveste marcată pe contur

cu vrăjile rescrise pe umbra din fiordul

unde lăsam regrete, să plângă prematur.

 

Poate-ai crezut că ele, trezite pe tăcute,

vor readuce-n cuget un simplu dezacord

din margini de legendă, rămasă pe redute,

când vara-ntârziată trecea peste fiord.

 

Dar nu-i așa, iubito, acordul existase –

în clipele eterne noi doi l-am conceput,

să ducă peste vreme însemnele rămase

pe umbra neuitării din visul convolut.

 

Tatiana Doina Popovici: Încă o poveste de iubire trăită în „fiordul/ unde lăsam regrete sa plângă prematur”. Titlul se referă la un document (Acordul) conceput pentru a  păstra  „Povestea (de iubire) fără seamăn rămasă-n așteptare/ sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit”.

 Prima strofă sugerează că Eul liric nu uită acest „acord rănit” de „zvonuri trecătoare”. Însă nici măcar timpul nu  „dezleagă înscrisul legendar” pe care ursitoarea nu l-ar fi trecut în „opusul legendei cu pagini nefirești”. Cu toate acestea, „noi visam […] să fi avut acordul / măcar într-o poveste”, care să valideze iubirea legendară „rămasă pe redute/ când vara-ntârziată  trecea peste fiord”. Eul liric este sigur că acordul existase. Adresându-se iubitei prin vocativul „iubito”, Eul liric amintește ca „noi doi l-am conceput (acordul) să ducă peste vreme însemnele ramase / pe umbra neuitării din visul convolut” (întors aspra lui însuși).

„Acordul” este un poem în cinci catrene cu rima încrucișată în care Eul liric  retrăiește o iubire legendară „marcată pe contur /cu vrăjile rescrise pe umbra din fiord”. Participarea afectivă a Eului liric este marcată de formele pronumelui personal neaccentuat „îmi”, „mi”,  din prima strofă. Pe parcurs, apare Eul dual : „să dăm”, „noi”, „noi doi”.

Realitate și visare se împletesc într-o poveste de iubire răscolitoare, asemenea legendelor. Obiectele reale care capătă expresivitate artistică sunt: înscrisul (document), opisul (lista de acte), fiordul (golf maritim), vara (anotimp).

 Pe de alta parte, visul (cel cu ochii deschiși, nu cel din timpul nopții) secondat de „umbre” și dorul întors asupra lui însuși (convolut) dau valoare onirică acestui poem de o frumusețe tulburătoare

 Din punct de vedere al realizării artistice sunt de semnalat câteva metafore: „înveliș de umbre”, „timp nedefinit (sugestie a dăinuirii)”, „zvonuri trecătoare”, „margine credulă”, „margini de legenda”, „umbra neuitării”. Vocativul „iubito”, împreună cu metaforele dau expresivitate poemului, făcându-l  pe cititor parte din poveste.

 

Corneliu Neagu: Poemul aduce în fața cititorului dilema existenței unui acord legendar scris, încheiat de poet cu propria muză. Întregul discurs liric, derulat pe parcursul celor șase strofe, de tip catren, cu rima încrucișată, este marcat de atribute specifice expresionismului oniric.

Din prima strofă aflăm că „povestea” acestui acord, „rămasă-n așteptare/ sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit”, „tulbură uitarea” Eului liric „cu zvonuri trecătoare”. Chiar clipele din ceasul cu pendulă (strofa a doua) „se zbat fără speranță” […] „când orele barbare” […] „încearcă să dezlege înscrisul legendar”. Dar iată că, în strofa a treia, apare o ursită (ursitoare) care pune la îndoială existența acestui înscris legendar (adică acordul).

În strofa a patra Eul liric precizează faptul cei doi (poetul și muza) ar fi dorit să existe „acordul”, întrucât acesta ar fi redat povestea lor „din fiordul” unde lăsaseră „regrete, să plângă prematur”. Mai adaugă Eul liric, în strofa următoare, adresându-se  muzei: „Poate-ai crezut că ele (regretele), trezite pe tăcute,/ vor readuce-n cuget un simplu dezacord/ din margini de legendă, rămasă pe redute,/ când vara-ntârziată trecea peste fiord”.

Dar, în ultima strofă, Eul liric accentuează, cu tărie, că acest acord existase. Fusese conceput de cei doi (Eul liric și muza) pentru a duce „peste vreme însemnele rămase/ pe umbra neuitării din visul convolut”. Să reținem cele două metafore originale cu impact emoțional foarte puternic: „umbra neuitării” și „dorul convolut”.

Poemul ACORDUL a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019. A fost republicat, un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. A fost publicat, de asemenea, în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a adunat numeroase aprecieri favorabile din partea cititorilor.

 

LA CEASUL UITĂRII

 

E toamnă târzie – aud la fereastră

doar ploaia venită pe aripi de vânt,

garoafele puse de ieri într-o glastră

desfac din corole un vechi jurământ.

La ceasul uitării, ieșind din petale,

cuvintele scrise cândva în trecut

aud la fereastra cu geamuri ovale

rafale desprinse din vântul pierdut.

 

Sosite acum din fiorduri stâncoase,

cu vechiul vapor andocat lângă port,

ajung la fereastră spre seară să lase

un alt jurământ pe un mitic suport –

o floare de gheață, demult rătăcită,

purtând în petale înscrisul cel nou

cu versuri rescrise de-o mână rănită

la masa tăcerii de lângă hublou.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (17)” →

MOTTO: „Un visător este cineva care își poate găsi calea numai sub lumina razelor lunii , iar pedeapsa lui este ca zărește zorile înaintea restului lumii.”

                                                                                                     (Oscar Wilde)

Oscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde (n. 16 octombrie 1854, Dublin – d. 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză. Cea mai importantă operă a sa este romanul „Portretul lui Dorian Gray” (The Picture of Dorian Gray, 1891), în care găsim o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El definește rolul artistului în căutarea rafinamentului și frumosului și situează arta mai presus de viață, pentru că exprimă esența caracterelor și a fenomenelor mai fidel decât însăși realitatea.

 

TABLOU CU MOV, ALBASTRU ȘI MARO

 

 

Aproape adormit eu te-am visat,

iar gândul mi-a rămas îngemănat

cu gândul tău, pierdut pe undeva,

într-un apus întârziat de catifea.

Din margine de somn, pentru o clipă,

priveam mirat cum trupu-mi se ridică

într-un văzduh ce devenea neclar

în maroniu amurg de chihlimbar,

iar tu pluteai deasupra mea udată

de-o ploaie ce pica defragmentată.

 

 

Te-aș fi adus spre mine, mai aproape,

dar te pierdeai prin nevăzute ape

dintr-un tablou pictat de Picasso

cu mov, albastru și puțin maro…

Iar trupul tău se legăna pe pânză

ca un văzduh ascuns după o frunză,

și movu-n roșu se schimba treptat

pe fondul de albastru răsturnat

când chipul tău din umbră mă privea

turnând din ochi luciri de peruzea.

 

 

Dar într-o clipă-ai dispărut fugară

în năluciri ce se suceau afară

sub norii negri adunați pe cer

din străvezii apusuri de arcer

ce replicau imaginea-ți pictată

pe pânza cerului, neterminată.

 

 

Erai sau nu erai, nici nu mai știu,

c-afară se făcuse prea târziu,

iar chipul tău prin mine se scurgea

ca raza ruptă dintr-un ciob de stea.

 

Tatiana Doina Popovici:  În patru strofe ale căror versuri au rima împerecheată, autorul face radiografia unui vis. În prima strofă „aproape adormit eu te-am visat” și „din margine de somn” Eul liric simte îngemănarea gândului său cu al iubitei. Imaginile relevă starea de halucinație a Eului liric care „pentru o clipă, / priveam mirat cum trupu-mi se ridică / într-un văzduh…” Acest „văzduh neclar” este pictat în culorile specifice lui Pablo Picasso – „maroniu amurg de chihlimbar” în care iubita „plutea”, fiind udată de picături de ploaie.

Cea de a doua strofă corespunde perioadei suprarealiste în care Picasso  picta cu „mov, albastru și puțin maro” Se pare ca Eul liric are în minte tabloul lui Picasso „Femei din Alger”. Chiar și trupul femeii iubite „se legăna pe pânză / ca un văzduh ascuns după o frunză”. Ca și în  picturile lui Pablo Picasso, „movu-n rosu se schimba treptat/ pe fondul de albastru răsturnat” /Când chipul tău… mă privea… cu luciri de peruzea”.

 În strofa a treia, Eul liric revine la realitate căci „Într-o clipa-ai dispărut” lăsând „sub norii negri… imaginea-ți pictată / pe pânză cerului, neterminată”. În aceasta strofă, autorul folosește regionalismul „arcer” (gresie) pentru a reda coloritul străveziu al apusului.

Dacă primele două strofe au câte zece versuri, a treia este cu șase versuri, iar ultima (a patra) are doar patru versuri. În această ultimă strofă, Eul liric își pune o întrebare cu reverberații hamletiene: „Erai sau nu erai”? Abia ieșit din starea halucinație simte doar cum chipul iubitei „se scurgea” prin el. . Ultimul vers este o comparație sugestiva „ca raza ruptă dintr-un ciob de stea” la a cărei expresivitate contribuie chiar metafora „ciob de stea”.

„Tablou cu mov, albastru și maro” este o poezie al cărei titlu trimite la perioada suprarealistă a lui Picasso. Eul liric, explicit încă din prima strofa „eu te-am visat”, subliniază ca visul aparține poetului. Stările premergătoare visului „aproape adormit”, „apus întârziat de catifea”, „din margine de somn” surprind mirarea Eului liric  că totul devenea neclar. Aluziile la suprarealismul lui Picasso, ca și la întrebarea hamletiană, nu fac altceva decât sa pună în evidență starea de halucinație a Eului liric

Din punct de vedere al realizării artistice, autorul folosește imagini vizuale a căror cromatică este în concordanță cu starea de visare. Sunt prezente în text epitete (pierdut), metafore (apus…de catifea), comparații (ca raza ruptă dintr-un ciob de stea). În acest text se îngemănează expresionismul-oniric cu suprarealismul. Autorul dovedește o bună cunoaștere a acestor noțiuni de teorie literară.

Corneliu Neagu: TABLOU CU MOV, ALBASTRU ȘI MARO este un exemplu de poem în care visul domină realitatea de la primul până la ultimul vers. Din punct de vedere arhitectural este conceput în cuprinsul a patru strofe de dimensiuni diferite, conform conținuturilor care le diferențiază prin mesajul transmis cititorului.

Din prima strofă aflăm că Eul liric, aproape adormit (între stare de veghe și somn), își visează muza (iubita), iar gândurile lor se îngemănează „undeva/ într-un apus întârziat de catifea”. Eul liric are impresia că trupul său „se ridică/ într-un văzduh ce devenea neclar într-un „amurg” ce părea „de chihlimbar”, iar muza lui plutea „udată”/ de-o ploaie ce pica defragmentată”. Decor oniric pe tot cuprinsul primei strofe! Starea de visare se menține și în strofa a doua, numai că are loc o schimbare de decor. Muza se pierdea „prin nevăzute ape/ dintr-un tablou pictat de Picasso/ cu mov, albastru și puțin maro…”  „Iar trupul (ei) se legăna pe pânză/ ca un văzduh ascuns după o frunză”. În această stare de visare totală, „movu-n roșu se schimba treptat/ pe fondul de albastru răsturnat”.

În strofa a treia muza dispare „într-o clipă”[…] „în năluciri ce se suceau afară/sub norii negri adunați pe cer / din străvezii apusuri de arcer”. De reținut superbele metafore din aceste versuri: „năluciri ce se suceau” și „apusuri de arcer”! Apusurile de arcer „replicau imaginea (muzei) pictată / pe pânza cerului, neterminată”. Ajungând la strofa a patra, aflăm despre starea de nedumerire a Eului liric: „Erai sau nu erai, nici nu mai știu,/ c-afară se făcuse prea târziu,/ iar chipul tău prin mine se scurgea/ ca raza ruptă dintr-un ciob de stea. Superbe figuri de stil în ultimele două versuri!

Starea de visare continuă, fără limite, împletiri originale de idei, pe tot parcursul discursului liric, cuvinte noi (defragmentare, arcer etc), figuri de stil cu vibrații emoționale puternice, iată trăsăturile definitorii ale acestui poem de factură expresionist-onirică.

Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului poemul a fost publicat și în diferite reviste on-line (LOGOS &AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE), primind comentarii elogioase din partea cititorilor.

 

PE MUCHII DE DILEME

 

Avem prea multe nefirești probleme

de rezolvat în fiecare zi,

s-au adunat pe muchii de dileme

și ne-ntrebăm: „A fi sau a nu fi”?

 

Iar magica-ntrebare ne pătrunde

în sufletul rămas neprotejat

pe un tărâm străin care ascunde

un vast război, cu scop nedeclarat.

 

Ne rătăcim în căutări sterile,

bătând la porți lăsate cu-mprumut,

în dosul lor stă Kafka, nevăzut,

să scrie-n taină ultimele file

dintr-un roman rămas neînceput.

 

În timp ce așteptăm deznodământul

pe un crenel ce trebuia zidit,

Bacovia se-ntoarce osândit

ca, pe ascuns, să-si caute mormântul

în miticul Castel neconstruit.

 

Aștept în van minunea nesperată,

pe zidul dărâmat de sub crenel,

și parcă văd în față, deodată,

cum Kafka se ridică din Castel.

 

Tatiana Doina Popovici:  Poezia este alcătuită din cinci strofe cu rimă combinată,  încrucișată și îmbrățișată, măsura versurilor fiind de 11/10 silabe. Titlul, alcătuit din doua substantive comune în cazul acuzativ dintre care unul este complement, iar celălalt atribut, pune de la început linia de intersecție între două situații contradictorii, dintre care trebuie să alegem una.

Încă din prima strofă autorul se referă la dilema prințului Danemarcei – „A fi sau a nu fi” – aceasta este întrebarea  la care și poetul caută răspuns. Alternativa care îl pune pe autor în încurcătură devine „magica-ntrebare” ce pătrunde în sufletul „rămas neprotejat”, devenit „un tărâm străin” (strofa a doua).

Strofa a treia face trimitere la Kafka, în luptă cu propriile frustrări, prin intermediul personajelor fără putere și al straniilor incidente care se abat asupra lor, reușind să creeze un simbolism convingător. „Căutările sterile” (neproductive) i-au strecurat îndoieli lui Kafka cu privire la receptarea operei  sale. De aceea, înainte de moarte, a cerut executorului său ca toate manuscrisele nepublicate să fie distruse. Dar Max Brod (executorul) nu a ținut  cont de această dorință și așa au fost publicate trei romane importante prin care Kafka a devenit cunoscut în toată lumea: Procesul, Castelul și America.

Strofa a patra aduce în prim-plan un alt scriitor dilematic. „Bacovia se-ntoarce osândit/ ca pe ascuns, să-și caute mormântul/ în miticul Castel neconstruit”. Bănuiesc ca autorul face aluzie la sursa de inspirație a poeziei „Plumb”, cavoul Sturzeștilor din cimitirul  băcăuan, unde, în urma unei vizite, Bacovia a fost profund impresionat de sicriele și florile de plumb care dădeau interiorului o notă stranie. Sau poate se refera chiar la „Castelul” lui Kafka ce nu fusese încă publicat.

Ultima strofă găsește „zidul dărâmat” și Eul liric are  în fața, fantoma lui Kafka care „se ridică din Castel” întocmai fantomei regelui Hamlet.

Atâtea dileme, cu ajutorul magiei, pun față în față un print, un romancier  și un poet. Toți aceștia au avut îndoieli existențiale pe care doar timpul le-a rezolvat.

În acest text sobru, enigmatic, autorul folosește epitete : magica, străin, vast, sterile, miticul, dar și metafore: muchii de dileme, căutări sterile, minune nesperată prin care dă expresivitate poemului.

Amestec enigmatic de real și fantastic, „Pe muchii de dileme” aparține curentului expresionist-oniric.

Corneliu Neagu: Poem de factură neo-expresionistă, PE MUCHII DE DILEME ne conduce, pe parcursul celor cinci strofe, prin meandrele multiplelor provocări ale lumii de astăzi.

În prima stofă, Eul liric ne avertizează că „Avem prea multe nefirești probleme/ de rezolvat în fiecare zi”. Aceste probleme nefirești „s-au adunat pe muchii de dileme”. De aceea Eul liric se confruntă cu magica întrebare hamletiană: „A fi sau a nu fi”? După cum aflăm din strofa a doua, „magica-ntrebare”[…]  „pătrunde

în sufletul rămas neprotejat”, definit ca un „tărâm” pe care se desfășoară „un vast război, cu scop nedeclarat”.

Din strofa a treia ne dăm seama că Eul multiplu (adică noi) se confruntă cu situații existențiale grave și neașteptate. De aceea, „Ne rătăcim în căutări sterile,/ bătând la porți lăsate cu-mprumut”.  Nu știm de către cine sunt lăsate cu împrumut, dar aflăm că „în dosul lor stă Kafka, nevăzut / să scrie-n taină ultimele file/ dintr-un roman rămas neînceput”. Neo-expresionism total, în aceste versuri, pe care îl regăsim și în strofa următoare. În timp ce Eul multiplu așteaptă „deznodământul” (romanului neînceput al lui Kafka), „Bacovia se-ntoarce osândit/ ca, pe ascuns, să-si caute mormântul/ în miticul Castel neconstruit”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (16)” →

MOTTO:

E timp la golful vechi să vii:

Tăcerea verbele sunt coapte.

Pe dunga zării arămii

Au fâlfâit fluturi de noapte

………………………………………..
Și n-ai să-ți amintești nimic

Decât cum cântă pentru tine

Înzorzonate pe tălpic,

Inimi de scoică în ciorchine.

                  (Leonid Dimov)

Leonid Dimov: (n. 11 ianuarie 1926, Ismail, Basarabia – d. 5 decembrie 1987, București) a fost poet și traducător român, unul dintre precursorii postmodernismului românesc, membru marcant al grupului onirist. A fost redactor al revistei România literară. În 1959 îl cunoaște pe Dumitru Țepeneag, alături de care va teoretiza onirismul estetic. Grupul oniric îi va include pe Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu. În 1971, după Tezele din iulie, presiunea cenzurii se resimte acut și grupul se destramă, unii dintre membri plecând în exil (Țepeneag, Gabrea, Ivănceanu), alții retrăgându-se din zona vizibilă a lumii culturale (Dimov, Mazilescu, Turcea, Titel). Relația apropiată a lui Dimov cu Țepeneag și apartenența la Grupul oniric l-a adus pe poet în atenția Securității, care l-a urmărit ani de-a rândul, după cum o dovedesc documentele din arhiva CNSAS. Dimov a murit în urma unui stop cardiac, la vârsta de 61 ani; este înmormântat la Cimitirul Șerban-Vodă (Bellu). (Sursa: internet)

 

TOAMNĂ VIOLETĂ

 

Refrene din cântări de altădată

revin din nou în parcul regăsit,

decorul toamnei pare adormit

lângă o margine de timp uitată.

 

Fanfara se aude mai aproape,

m-așez pe bancă și ascult tăcut

un vals care ajunge din trecut

pe lacrima ivită între pleoape.

 

Privesc în zare dalba-ți siluetă

plutind inert pe umbra unui vis,

venit cu valsul care-a fost rescris

pe-o pagină de toamnă violetă.

 

Se lasă liniștea în parc deodată,

soldații gărzii urcă pe crenel,

rămasă-afară noaptea sub drapel

o amintire plânge-ngenunchiată.

 

Tatiana Doina Popovici: Corneliu Neagu surprinde încă odată scriind o poezie în patru catrene cu rima îmbrățișată (până de curând a predominat rima încrucișată și chiar rima împerecheată). Măsura de 11/12 silabe și ritmul iambic conferă versurilor un ritm care este susținut de „fanfara ce se aude mai aproape”.

Citind atent poezia, vom găsi trăsături ale simbolismului: culori (dalbă, violet), armonii sonore (fanfara), dar și trăsături ale romantismului: factorul emoțional, al imaginației cu tendința de evadare spre vis.

 În prima strofă, Eul liric regăsește parcul în decorul toamnei. Comparația „decorul toamnei pare adormit/ lângă o margine de timp uitată” îl predispune la visare. Aflat pe bancă, ascultă fanfara care cântă „un vals […] din trecut” care ajunge „pe lacrima ivită între pleoape” (strofa a doua).

În strofa a treia, sub impresia acordurilor fanfarei, „Privesc în zare dalba-ti siluetă”. Imaginea iubitei (plecată în neant)  se arată „plutind inert pe umbra unui vis”. Evadarea spre vis îi amintește „valsul care-a fost rescris/ pe-o pagina de toamnă violetă”.

În strofa a patra, „se lasă liniștea” în timp ce „soldații gărzii  urcă pe crenel”. Doar „o amintire (rămasă-afară) plânge-ngenuncheată”. Aceasta ultimă personificare subliniază tonul nostalgic al întregului discurs liric.

Din punct de vedere al realizării artistice, autorul folosește metafore: „parcul regăsit”, „margine de timp”, „umbra unui vis”, „pagină de toamnă violeta”, „dalba-ți siluetă”, comparația – „decorul toamnei pare adormit” și personificarea –  „rămasă-afară… o amintire plânge-ngenuncheată”.

Amestec de țesături aparținând unor curente literare diferite: romantism, simbolism, expresionism-oniric, poezia  „Toamnă violetă” impresionează și prin aducerea în prezent a unor parcuri în care cânta fanfara, iar tinerii îndrăgostiți se plimbau pe alei, din când în când așezându-se pe o bancă. De data aceasta Eul liric se așază pe bancă și rememorează „acea margine de timp” când se plimba cu iubita devenită „umbra unui vis”.

Ca  de obicei, mărcile eului liric sunt evidente: așez, ascult, privesc (verbe la indicativ prezent) și „m-„, formă neaccentuată a pronumelui personal, persoana întâi singular care sugerează implicarea directa a autorului.

Corneliu Neagu: Decor de toamnă, între vis și realitate, cu „Refrene din cântări de altădată/ revin din nou în parcul regăsit”…Așa  începe poemul TOAMNĂ VIOLETĂ, titlul amintind, cumva, de toamnele lui George Bacovia. Autorul ne introduce, chiar din prima strofă, în atmosfera începutului de toamnă, ce pare încremenit „lângă o margine de timp uitată”. Final de primă strofă cu această superbă figură de stil care prefigurează  stilul neo-expresionist, deja consacrat, al poetului.

Strofa a doua aduce în prim plan fanfara, care „se aude” din ce în ce „mai aproape”. Eul liric (poetul) se așază „pe bancă” și ascultă „tăcut/ un vals care ajunge din trecut/ pe lacrima ivită între pleoape”. Apariția lacrimii „între pleoape” sugerează faptul că Eul liric este copleșit de amintiri. Această stare este descrisă, pe larg, în strofa a treia. Intrând în stare de visare, Eul liric privește „în zare dalba siluetă” a iubitei (plecate în neant, subînțeles!) „plutind inert pe umbra unui vis, / venit cu valsul care-a fost rescris/ pe-o pagină de toamnă violetă”.

În strofa a patra, odată cu venirea nopții, „Se lasă liniștea în parc deodată”, iar „soldații gărzii urcă pe crenel”, conform cutumei de schimbare a gărzii. Poemul se încheie cu o personificare având o forță de sugestie copleșitoare: „rămasă-afară noaptea sub drapel/ o amintire plânge-ngenunchiată”.

Poemul TOAMNĂ VIOLETĂ a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN, Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului a fost publicat în mai multe reviste on-line, dintre care amintim LOGOS & AGAPE și CONFLENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a avut aprecieri elogioase din partea cititorilor.

 

DECOR AUTUMNAL

 

Frigul a venit cu un vagon

rătăcit pe șinele din gară,

vântul căuta lângă peron

notele fugite din fanfară.

 

A găsit întâi doar un bemol

în rugina scursă de pe roată

peste umbra singurului sol

izgonit din gama răsturnată.

 

Un diez, plecat de lângă do,

ajungea pe șinele uzate

și cu re, în pași de bolero,

alunga rafale destrămate.

 

Dar deodată gerul cobora

din vagonul fără garnitură,

vântul rece se rostogolea

cu brândușe ofilite-n gură.

 

Frigul peste vânt se așeza

să ajungă seara în câmpie,

pe peron un pui de cucuvea

aduna bemoli în veselie.

 

 Tatiana Doina Popovici:  În cinci catrene cu rima încrucișată,  frecvent întâlnită în poeziile autorului, poetul prezintă trăsăturile  unui anotimp – toamna. Ceea ce este deosebit la Corneliu Neagu este că fenomenele naturale, specifice anotimpului, devin personaje. De pildă „Frigul a venit cu un vagon” personificare ce-l introduce pe cititor într-o poveste în care trăsăturile toamnei sunt puse în evidentă și cu ajutorul semnelor muzicale. Astfel,  vântul căuta „notele fugite din fanfară”.

În strofa a doua, Eul liric găsește „doar un bemol […] peste umbra singurului sol/ izgonit din gama răsturnata”. Bemolul (și el personaj) se potrivește cu „rugina scursă de pe roată”, având în vedere că rolul său este să coboare o notă sau un șir de note cu un semiton. „Umbra singurului sol” sugerează estomparea sunetelor grave.

În strofa a treia apare „un diez” care înviorează tonalitatea fanfarei pentru că rolul sau este să ridice cu un semiton nota înaintea căreia este pus. „Do” împreună cu „re” însuflețește peisajul autumnal dansând „bolero” și astfel „alungă rafale destrămate”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (15)” →

MOTTO: „In toate poveștile de dragoste există întotdeauna ceva care ne apropie de eternitate si de esența vieții, pentru că poveștile de dragoste conțin toate tainele lumii” (Paulo Coelho)

Paulo Coelho este scriitor brazilian, născut la Rio de Janeiro pe data de 24 august 1947. Cărțile sale dezvoltă drame universale, valabile oriunde și pentru oricine, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Au fost editate în 150 de țări și traduse în peste 50 de limbi. Este consilier special UNESCO în cadrul programului Convergențe spirituale și dialoguri interculturale, co-director al Centrului Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase și importante premii, medalii și ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare din Franța (martie 2000). Este fondator al Institutului Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor și bătrânilor din păturile defavorizate ale societății braziliene.

 

TAVERNA

 

Se pierde decorul în umbra străină

şi vorbele grele, venite-n surdină,

alungă perdeaua cu falduri astrale

din buza ferestrei cu geamuri ovale,

iar muzica rece ce urcă pe scară

în ritmuri năuce se pierde afară.

Din colțuri de stradă ajung santinele,

lovind cu pahare de vin în tejghele,

iar zgomotul sticlei, plecat într-o rână,

mulţimi nevăzute din colţuri adună

sub luna ce bate tăcută-n firidă,

trecând peste chipuri cu faţa lividă.

 

Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară

scandalul iscat în taverna murdară

şi rujul ţi-l laşi pe paharul de sticlă…

Zâmbeşti languros şi înfrunţi fără frică

priviri aruncate din umbra opacă

cu pofte păgâne ce-n gând te dezbracă.

Aştepţi oare prinţul din vis să apară,

în braţele lui să te urce pe scară,

amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă

cu gura nebună de patimă oarbă ?…

Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge

în visul brodat cu imagini nătânge,

desprinse haotic din fresce baroce

pictate orgasmic de mâini echivoce…

Și cauţi himeric, pe pânza străină,

doritul tău prinţ, sperând că-o să vină,

din trup să îţi soarbă cumplita ispită

în nopți nedormite, când luna te-agită.

 

Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…

Tăcută te rogi în taverna murdară –

nu-ti pasă că-n preajmă ajung santinele

lovind cu pahare de vin în tejghele…

Te rogi mai departe, cu faţa lividă,

când luna se pierde tăcută-n firidă.

 

Tatiana Doina Popovici:   „Taverna” este o poezie concepută în trei strofe de 12,18 și 6 versuri cu rima împerecheată în care autorul prezintă viața de noapte dintr-o cârciumă murdară și întunecoasă.

În prima strofa, autorul descrie interiorul acestei taverne: fereastra cu geamuri ovale, perdeaua cu falduri astrale, muzica rece, tejghea cu pahare de vin, mulțimi cu fața livida, interior luminat de razele lunii.

În acest local de noapte, murdar, Eul liric vede o tânără solitară care privește dintr-un colț scandalul iscat. Așa începe strofa a doua în care apar câteva gesturi ale tinerei: lasă rujul „pe paharul de sticlă”, zâmbește languros, înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă”. Deși trezește „pofte păgâne”, ea (tânăra) visează să vină un prinț care s-o țină în brațele lui până în zori.

 Cu o personificarea de mare expresivitate „Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge/ în visul brodat…cu imagini… de fresce baroce,” poetul reușește să dea la iveală visul tinerei. Avidă de dragoste, tânăra „caută himeric (fantastic)… „doritul prinț”. Visul continuă „în nopți nedormite, când luna te agită”. Dacă în prima strofă este redată veridic atmosfera unei taverne, în cea de a doua apare tânăra care, în mijlocul atâtor priviri pofticioase, visează la un prinț cu care să-și petreacă nopțile..

În strofa a treia, ca în „Luceafărul” lui Eminescu, tânăra invocă prințul să coboare din vis și să devină realitate. De fapt, ca fiica de împărat, se află la vârsta când apar primii fiori ai dragostei. Fără să dea atenție zgomotului de pahare, ea se roagă  „cu fața lividă” până când „luna se piere tăcută-n firidă”.

 „Taverna este o poezie în care autorul, și de aceasta dată, alternează realitatea cu visul într-un mod magistral. Oprindu-se asupra unui destin nefericit, obligat să frecventeze taverna, poetul subliniază cu discreție sensibilitatea și puritatea unei fete care nu a încetat să viseze. Ea evadează din realitate și, cu ajutorul visului, trăiește împlinirea dragostei.

Elementele care se referă la realitate sunt: taverna, perdeaua cu falduri, fereastra cu geamuri ovale, pahare etc. De visare țin: umbra, opacă, visul himeric (printul este o himeră, o nălucă), luna. Luna element astral, dar și mitic – Selena, protectoare a dragostei, ia parte la tabloul imaginar.

Din punct de vedere prozodic, acest text este neobișnuit în lirica lui Corneliu Neagu, deoarece autorul construiește strofe inegale de 12, 18 și 6 versuri cu rima împerecheată și măsură de 12 silabe. Din punct de vedere stilistic, apar epitete ca: străină, astrale, lividă (personificator), languros, dar și metafore: umbra străină, muzica rece, amorul pribeag. Pe lângă aceste figuri de stil, autorul folosește invocația, construită cu un vocativ și un imperativ: „Frumosul meu print, din vis te coboară”. Figură de stil demnă de semnalat este personificarea „gândul plânge”.

Găsim în această creație lirică alternanțe de realitate, vis, realitate, care sunt trăsături specifice expresionismului-oniric.

Corneliu Neagu: Poemul TAVERNA este o creație lirică care rememorează una dintre experiențele de viață ale autorului. Aflat temporar într-o țară străină, cunoaște într-o tavernă o femeie abandonată de iubitul său. Întregul discurs liric din poem se întemeiază numai pe observații directe ale autorului. Acestea sunt puse în versuri, derulate pe întinderea a trei strofe polimorfe, de mărimi diferite. Fiecare stofă în parte are o anumită semnificație.

Prima strofă este redată la modul impersonal, fiind o prezentare generală a tavernei: „vorbe grele”, „perdea cu falduri astrale”, „fereastra cu geamuri ovale”, „muzică ce urcă pe scară” etc. Deodată apar soldații („santinele”), „din colțuri de stradă”. Ajung în tavernă obosiți, poate chiar nervoși, „lovind cu pahare de vin în tejghele”. Ca între soldați, își trec sticla unul altuia împingând-o pe tejghea. Zgomotul sticlei, târâită pe tejghea, creează oarece panică, cei prezenți retrăgându-se prin colțurile tavernei. Această atmosferă sumbră este îndulcită de apariția lunii. Lumina acesteia intră prin fereastra tavernei „trecând peste chipuri cu faţa lividă”.

În strofa următoare, discursul Eului liric are loc la persoana a doua singular: „Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară”…Această formă de adresare, rar întâlnită în relatarea unor fapte, dar foarte convingătoare, continuă pe tot parcursul strofei a doua. Comentariul, fiind un mod de povestire a faptelor, în cele ce urmează vom folosi modul indicativ, persoana a treia singular. Eroina privește „scandalul iscat în taverna murdară”. Părând netulburată, continuă să bea din paharul de sticlă, zâmbește „languros” și înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă/ cu pofte păgâne ce-n gând (o) dezbracă”. Aici intervine Eul liric care începe s-o interogheze (virtual): „Aştepţi oare prinţul din vis să apară,/ în braţele lui să te urce pe scară,/ amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă/ cu gura nebună de patimă oarbă ?…”Trecând, din nou, la relatarea stărilor eroinei, Eu liric ne spune cum „gândul (ei) plânge/ în visul brodat cu imagini nătânge,/ desprinse haotic din fresce baroce/ pictate orgasmic de mâini echivoce…” În această stare de halucinații ea cauă „himeric, pe pânza străină,/ doritul (său) prinţ, sperând că-o să vină,/ din trup să (îi) soarbă cumplita ispită/ în nopți nedormite, când luna (o) agită”.

Ultima strofă începe cu o invocație a femeii părăsite: „Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…”. Această invocație (făcută în gând) exprimă durerea covârșitoare a acestei femei părăsite. Petrecerea din tavernă continuă, dar femeii nu-i mai pasă de ceea ce se petrece în jur, ci se roagă „mai departe, cu faţa lividă,/ când luna se pierde tăcută-n firidă”.

Poem amplu, cu multiple valențe umane și estetice, TAVERNA a apărut prima dată în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. Doi ani mai târziu a fost republicat, cu unele modificări, în volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI, la aceeași editură. A fost inclus și în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.

MANSARDA

 

Revin în mintea mea, disimulate,

povești pe care le credeam uitate

sub scoarțe prăfuite de albume

păstrate în cotloane fără nume,

la ultimul etaj, urcând pe scară,

într-o mansarda rece si murdară

unde ajung mai mult pe dibuite

cu mintea încărcată de ispite.

 

Mă-așez pe canapeaua desfundată

și amintirile mă năpădesc deodată!…

Văd chipurile voastre neuitate

pe pânza timpului trecut pictate

în vagi culori de visuri adormite

prin amintiri care se întorc rănite.

Aș vrea ca pânza timpului, pictată,

să se destrame-n fața mea îndată,

când muzica ce vine dinspre scară,

dintr-o tavernă veche și murdară,

îmi rupe gându-n cugetări nătânge

pe corzile viorii care plânge

cu note stranii dintr-o falsă gamă

ce-anunță parcă-o iminentă dramă,

cu-amante părăsite-n prag de seară

și alungate-n frigul de afară.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (14)” →

 

La această serie de „Dialoguri Literare” vom introduce două citate filozofice din opera lui Mircea Vulcănescu:

1. „Nesfârșitul lumii e o problemă de perspectivă. În fond, lumea de aici nu are sfârșit. Dar unde sfârșește lumea de aici începe lumea de dincolo. Mai mult decât atât, lumea de dincolo începe chiar înainte de a se sfârși cea de aici. Lumea de dincolo pătrunde și o pătrunde pe cea de aici”.
2. „Sfințenia chiar apare, și ea, oarecum imanentă. Ea străbate totul. Soarele sfânt. Oaia sfântă. Casa sfântă. Tot ce e la locul lui și la timpul lui, în ordine, cu rost, e sfânt. Sfânta dreptate, sfânta țară, ba chiar și sfânta bătaie!”

Mircea Vulcănescu (n. 3 martie 1904, București, – d. 28 octombrie 1952, la închisoarea din Aiud) – economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică român. A fost condamnat la opt ani de temniță grea  de un tribunal al regimului comunist din România pentru pretinse crime de război. Motivul real a fost acela că făcea parte din Guvernul Ion Antonescu, având funcția de subsecretar de stat în cadrul Ministerului de Finanțe. Decesul survenit la 28 octombrie 1952 s-a datorat condițiilor grele de detenție, îmbolnăvindu-se grav de plămâni. Trupul său a fost aruncat la groapa comună din Aiud.

 

DESTĂINUIRE

 

Stau încă drept pe brâul de redută –

vreau să adun din fiecare zi ce pot,

nu las de-o parte treaba începută,

rămân al vieții mele simplu matelot.

Mulți dintre voi mă știu din auzite,

dar ce contează pân-la urmă cine ești? –

nu hainele ce-ți cad bine croite

te-nvață tainele zidirii omenești.

 

Din slovele-adunate-n câte-o carte

cu trudă grea, cu multe renunțări,

discipolilor mei le-am făcut parte,

să urce-n meseria lor triumfători.

Nu am dorit să simt pe cap cununa

deschizătorului de cale prin cuvânt,

sunt numai cel ce-și caută întruna

menirea existenței pe acest pământ.

 

Ajuns acum în toamna răzvrătită

a neputințelor din trupul omenesc,

țin spiritul pe calea mult dorită

cu harul sfânt pe care încă îl primesc.

Și har din har împart cu dărnicie

acelora ce mai trudesc în preajma mea

mimând fălos ca nimeni să nu știe

că haina timpului îmi este tot mai grea.

 

Tatiana Doina Popovici:   În cele trei strofe ample, autorul mărturisește cititorilor gânduri referitoare la prezentul care-l ține încă „drept pe brâul de redută”. În acest sens „nu las de-o parte treaba începută „căutând „tainele zidirii omenești”. Eul liric nu pune preț pe renume sau „haine… bine croite”, el rămâne „al vieții mele simplu matelot”.

A doua strofă subliniază truda și renunțarea cu care a adunat „slove… în câte-o carte” pe care o oferă discipolilor ajutându-i „să urce-n meseria lor triumfători”. Truda cu care a adunat „slovele-n câte-o carte” n-a avut ca scop obținerea vreunei cununi. Eul liric își caută (încă) „menirea existentei pe acest pământ”.

 Conștient ca se află „în toamna vieții, Eul liric, „cu harul sfânt” al creatorului, ține spiritul „pe calea mult dorită”. Din acest har „împarte cu dărnicie” fără a lăsa să se vadă „că haina timpului îmi este tot mai grea”.

 „Destăinuie” este un titlu explicit pentru discursul liric încărcat de trăiri care-l impulsionează pe cititorul obișnuit să descopere optimism în lirica acestui autor. Poezia are un efect puternic prin introspecția analitică pe care și-o face poetul.

 Într-un fel, aceasta poezie este un testament asemănător celui al lui Arghezi: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”.

Corneliu Neagu: Așa cum se precizează chiar din titlu, acest poem reprezintă o destăinuire a poetului despre trecerea sa prin viață. Din punct de vedere arhitectural poemul a fost conceput cu trei strofe polimorfe, a câte opt versuri fiecare, rimă încrucișată cu măsura versurilor 11-12-11-12.

Prima strofă redă o scurtă privire asupra prezentului. Poetul stă încă drept pe „brâul de redută”. Evident, reduta sugerează starea de veghe permanentă pentru evaluarea justă a vieții. Poetul se consideră un „simplu matelot” pe puntea vieții sale. Nu lasă „de-o parte treaba începută„ și adună „în fiecare zi” tot ceea ce viața încă îi oferă. Știe că este cunoscut direct sau „din auzite”, că are un renume „Dar ce contează pân-la urmă cine ești?” – se întreabă retoric poetul. Și concluzionează: „nu hainele ce-ți cad bine croite/ te-nvață tainele zidirii omenești”. Eul liric lasă a se înțelege că faptele, realizările, pentru sine și pentru societale, sunt cele care dau consistență și valoare unei existențe.

Trecând la strofa a doua aflăm că din tot ceea ce a adunat poetul „cu trudă grea, cu multe renunțări” le-a făcut parte și discipolilor săi ca „să urce-n meseria lor triumfători”. Desigur, Eul liric are în vedere faptul că poetul este, nu numai Om de litere, ci și Prof. Univ. Emerit Dr. Ing. al POLITEHNICII din București, reputat Om de știință, cu recunoaștere națională și internațională. Dar aflăm din versurile care urmează că această personalitate nu și-a dorit, cu orice preț, să simtă „pe cap cununa/ deschizătorului de cale prin cuvânt”, fiind recunoscut în mediul academic pentru modestia și generozitatea sa. Aceste calități sunt sintetizate, cu eleganță, în ultimele două versuri ale strofei a doua: „sunt numai cel ce-și caută întruna/ menirea existenței pe acest pământ”.

În ultima strofă destăinuirile poetului sunt marcate de vârsta senectuții, definită de Eul său liric ca „toamna răzvrătită/ a neputințelor din trupul omenesc”. Poetul privește realitatea acestei vârste cu demnitate și speranță: „țin spiritul pe calea mult dorită/ cu harul sfânt pe care încă îl primesc”. Mai mult, chiar împarte „cu dărnicie” din harul său „acelora ce mai trudesc în preajma” sa. Ca totul să pară firesc, atitudinea poetului pare neschimbată, de aceea mimează „fălos” ca nimeni să nu știe „că haina timpului” devine „tot mai grea”. Final de poem care reflectă magistral măreția unui caracter de „Om între oameni”

Poemul DESTĂINUIRE a fost publicat prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat doi ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București 2020.

PARDIGMA

 

Îmi adun tăcerea zilei următoare

din adânc de taine, fără început,

o îmbăt cu visuri puse în ulcioare

păstrate cu grijă pe un pat de lut.

Pun pe fruntea zilei mirul neuitării

cu parfum de doruri rupte din tăceri

când pe cerul vieții se adună norii

mai puțini ca mâine, dar mai mulți ca ieri.

 

Mă feresc de vorba nerostită încă

care vrea să scape din firav pripon,

să îmi lase-n cuget rana sa adâncă

pe cântări năuce de malefic zvon.

Am mereu în suflet gând de alinare

să-l împart prin lume marilor căzuți,

părăsiți adesea-n margini de uitare

unde stau cu anii încă nevăzuți.

 

Din lumina zilei împletesc ofrande

cu-nveliș de visuri și parfum de dor,

le împart când luna vine să se scalde

în adâncul oazei din deșert decor.

Simt încă de astăzi ultima enigmă

ce-mi deschide drumul, încă neștiut,

și-mi aduce-n suflet marea paradigmă

să mă-mbăt cu taina Celui Nevăzut.

 

Tatiana Doina Popovici: În cele trei strofe a câte opt versuri cu rima încrucișată, Eul liric adună „tăcerea zilei următoare/ din adânc de taine… o îmbăt cu visuri puse în ulcioare / păstrate… pe un pat de lut”. Atât ulcioarele cât și patul de lut sugerează vechimea tainelor. O personificare surprinzătoare „pun pe fruntea zilei mirul neuitării” face aluzie la amintirile „cu parfum de doruri”. Eul liric are simțul realității – „pe cerul vieții se adună norii/ mai puțini ca mâine, dar mai mulți ca ieri”. Ca și cum ar săvârși un ritual – „Pun pe fruntea zilei mirul neuitării”, Eul liric se ferește de „cântări năuce de malefic zvon”.

Evitând „vorba nerostită” care „lasă-n cuget rana sa adâncă”,  Eul liric poartă în suflet „gând de alinare” pe care-l împarte „marilor căzuți,/ părăsiți adesea-n margini de uitare/ unde stau cu anii încă nevăzuți”.

 Strofa a treia, mai optimistă, aduce ofrande „cu-nveliș de visuri și parfum de dor”, pe care Eul liric le împarte sub razele lunii venite „să se scalde/ în adâncul oazei din deșert decor”. Ultimele versuri se referă la „ultima enigmă” a drumului neștiut, dar și la „marea paradigmă (exemplu, model, pildă) care-l îmbată „cu taina Celui Nevăzut”.

Alternare de visuri, taine, realitate, ritualuri creștine, „Paradigma” este ornamentată cu metafore și personificări. Dintre metafore amintim: „adânc de taine”, „mirul neuitării”, „parfum de doruri”, „vorba nerostită”, „firav pripon” (inversiune), „cântări năuce”, „malefic zvon” (inversiune), „margini de uitare”, „înveliș de visuri” „drumul neștiut”. Pe lângă metafore, poetul folosește personificări ca: „tăcerea… o îmbăt cu visuri”, „luna vine se scalde”.

         Mărcile eului liric: îmi, mă, – mi (pronume) și verbe la indicativ persoana întâi singular arată implicarea directă a autorului în discursul liric.

 

Corneliu Neagu: Acest poem, derulat pe întinderea a trei stofe, de câte opt versuri fiecare, este o confesiune despre viață, timp și destin. Nu este nici-o îndoială asupra acestui fapt, mai ales că discursul Eului liric este la modul indicativ prezent, persoana întâia singular.

Prima strofă începe în manieră expresionistă: „Îmi adun tăcerea zilei următoare/ din adânc de taine, fără început,/ o îmbăt cu visuri puse în ulcioare/ păstrate cu grijă pe un pat de lut”. Apoi discursul liric intră, treptat – treptat, pe făgașul realismului metaforic: „Pun pe fruntea zilei mirul neuitării/ cu parfum de doruri rupte din tăceri/ când pe cerul vieții se adună norii/ mai puțini ca mâine, dar mai mulți ca ieri”. Trecerea la strofa a doua aduce realismul în prim plan: ” Mă feresc de vorba nerostită încă/ care vrea să scape din firav pripon”…, atunci când această vorbă, pornită din „zvonuri năuce” ar putea să lase în cuget răni adânci. Poetul are în suflet „gând de alinare” ca să-l împartă „marilor căzuți”. Subînțelegem că acești „mari căzuți” sunt oameni de valoare (personalități) marginalizați și uitați de societate – „nevăzuți”. În ultima stofă, poetul, prin Eul liric, ne spune că și natura întră în viziunea sa ocrotitoare: „Din lumina zilei împletesc ofrande/ cu-nveliș de visuri și parfum de dor”. Aceste ofrande sunt oferite lunii (astrul îndrăgostiților), atunci când  „vine să se scalde/ în adâncul oazei din deșert decor”. Din ultimele patru versuri ale poemului aflăm că poetul se apropie de marea călătorie spre eternitate: „Simt încă de astăzi ultima enigmă/ ce-mi deschide drumul, încă neștiut,/ și-mi aduce-n suflet marea paradigmă/ să mă-mbăt cu taina Celui Nevăzut” (Demiurgul). Se simte din aceste versuri că poetul este pregătit sufletește pentru această „călătorie” fără întoarcere. Așa cum spunea Mircea Vulcănescu, poetul a înțeles că „unde sfârșește lumea de aici începe lumea de dincolo. Mai mult decât atât, lumea de dincolo începe chiar înainte de a se sfârși cea de aici. Lumea de dincolo pătrunde și o pătrunde pe cea de aici”.

 Poemul PARADIGMA a fost publicat, prima dată, în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Poemul a fost publicat si în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUENȚE LITERARE, primind comentarii favorabile din partea cititorilor.

 

DRUM SPRE ETERNITATE

 

Ani mulți s-au adunat în urma mea,

încep să simt a timpului povară,

dar tot a mai rămas câte ceva

de adunat din clipele ce zboară.

Abia acum, privind înspre trecut,

găsesc minuni prin amintiri uitate,

o, Doamne, dacă-atunci aș fi știut

să le adun și să le gust pe toate!…

 

Mult prea grăbit prin viață, uneori,

mizând pe șansele ivite-n cale,

nepăsător treceam pe lângă flori

fără-a gusta mireasma din petale.

Nu mă opream sub falnicii copaci

ce străjuiau poienile sihastre,

cuprinși de vraja norilor gonaci

pe căi deschise-n bolțile albastre.

 

Și prea puțin, în râul de cleștar,

mi-am odihnit tăcerile rebele,

pentru-a primi neprețuitul dar

privind adânc minunile din stele.

Nici vraja focului, trosnit în jar,

nu am știut s-o gust pe îndelete,

prea obosit la munca în zadar

dormeam adânc cu fața la perete.

 

Acum, prin umbra anilor trecuți,

mai regăsesc și stropi de neuitare,

în praf de aur magic prefăcuți

pe-altarul sfânt al noilor tipare.

Renasc la umbra unui vis frumos

mi-aduc în suflet clipele ratate,

le regândesc, pentru-a pleca pios

spre ce presimt a fi – Eternitate.

 

Tatiana Doina Popovici:  În patru strofe polimorfe, autorul desenează parcursul unei vieți încununate de succes. Conștient de curgerea timpului, Eul liric (poetul) simte povara anilor, dar „tot a mai rămas câte ceva de adunat din clipele ce zboară”. Prima strofă se încheie cu regretul de a nu fi știut să valorifice minunile din „amintiri uitate”.

Cea de a doua strofă surprinde graba cu care trece un tânăr prin viața. „Mizând pe șansele ivite-n cale”, Eul liric nu este atent la farmecul naturii: „treceam pe lângă flori”, „nu mă opream sub falnici copaci”, nu-și îndrepta ochii spre „bolțile albastre”. Și în strofa a treia, Eul liric conștientizează ca „prea puțin, în râul de cleștar/ mi-am odihnit tăcerile rebele”. Nici „minunile din stele”, „nici vraja focului… nu am știut s-o gust pe îndelete”. Preocupat de muncă, obosit, „dormeam adânc cu fața la perete”. Primele trei strofe reprezintă o radiografie a omului tânăr, în general, chiar dacă în aceasta poezie Eul liric  se confundă cu poetul.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (13)” →

MOTTO: „ A nu fi iubit este doar un ghinion, a nu iubi este o nenorocire”. (Albert Camus)

Albert Camus (n. 7 noiembrie 1913 la Dréan, Algeria – d. 4 ianuarie 1960 la Villeblevin, Franța) a fost romancier, dramaturg și filozof francez, laureat al premiului Nobel pentru literatură. Personalitate complexă a culturii franceze, Albert Camus se afirmă ca scriitor și întemeietor al  unui nou curent ideologic, existențialismul, al cărui fundament teoretic îl oferă, cu deosebire, prin două eseuri filozofice: Mitul lui Sisif – 1942 și Omul revoltat – 1951. Opera lui cuprinde romane, povestiri, piese de teatru și eseuri, ilustrând, în ansamblu, raportul dintre individ și societate. În 1942 apare celebrul său roman STRĂINUL, apoi alte două romane, CIUMA, în 1946 și CĂDEREA în 1956. În dramaturgie s-a remarcat cu piesele de teatru CALIGULA (1938), NEÎNȚELEGEREA (1944), STAREA DE ASEDIU (1948) și CEI DREPȚI (1949).

 

ULTIMA ORĂ

 

La marginea nopții întârzie somnul

în gândul rămas lângă ușă stingher

pe franje de karma ce umplu ecranul

cu doruri căzute de-a valma din cer.

 

Le văd la fereastră venind încărcate

cu dulci amintiri regăsite-n trecut,

ce vor să-mi aducă, pe căi neumblate,

surâsul jertfit într-un ultim sărut.

 

Iar buza-mi crispată, rămasă rănită

în visul ce-ți caută umbra prin cer,

mai tremură încă, de-atunci neoprită,

sub ochii-mbrăcați în armură de fier.

 

Se scurge-n pendulă și ultimă oră

în care speranța mă duce-n trecut

să-mi caut destinul privind de la proră,

bătrân marinar…, pe vapor nevăzut!

 

Tatiana Doina Popovici:  La limita dintre seară și noapte („la marginea nopții”), Eul liric, aflat între stare de veghe și somn, își amintește iubirile trecute care defilează pe ecranul amintirilor, umplut cu „doruri căzute de-a valma din cer”. Așadar, prima strofa surprinde Eul liric aflat între realitate și vis.

În a doua strofă, Morfeu îl cuprinde în brațele sale și, la fereastră, apar doruri „cu dulci amintiri regăsite-n trecut”. De fapt „karma” este o defilare a vieții trecute care lasă urme asupra vieții prezente sau a celor viitoare. Karma este conceptul reîncarnărilor în filosofia indiană. Amintirile vor să-i aducă poetului, „pe cai neumblate” imaginea surâsului „jertfit într-un ultim sărut”. Eul liric este încă „în visul” ce „caută umbra” iubitei „prin cer”. Tot în vis, poetul, prin Eul său liric, simte rana ultimului sărut pe buza ce „tremură […] de-atunci neoprită/ sub ochii-mbrăcați în armură de fier”

Imaginile din strofele a doua și a treia se referă la iubiri care dispar  odată ce „se scurge-n pendulă și ultima oră” dintr-o noapte în care  „speranța” îl duce pe poet în „trecut”,  Eul liric aflându-se între vis și realitate, căutându-și destinul   „privind de la proră/ bătrân marinar…, pe vapor nevăzut!”.

Prima strofa se refera la starea dintre realitate și vis, următoarele două se refera la vis, iar ultima surprinde Eul liric între vis și realitate. Această pendulare între realitate și vis, vis, vis și realitate este specifică poetului Corneliu Neagu care dă valori expresive unor obiecte cunoscute și folosește oniricul pentru a le exprima.

În cele patru strofe, a câte patru versuri, cu rima încrucișată apar metafore ca: „la marginea nopții”, „gând stingher”, „franje de karma”, „rămas stingher” (prima strofa), „dulci amintiri” (inversiune), „căi neumblate”, „surâsul jertfit” (a doua strofa), „buza crispată”, „buza rănită”, „armură de fier” (a treia strofa) și „bătrân marinar” (inversiune), „vapor nevăzut” (a patra strofă). Pe lângă metafore, autorul folosește personificări: „gândul rămas lângă ușa”, „buza… mai tremură încă”, „ochii-mbrăcați în armură”.

            Cuvintele: nopții, visul, somnul, ecranul, umbra aparțin oniricului, iar: gând, fereastră, surâs, ochii, pendula, prora, marinar, vapor, franje aparțin realității. Alternarea lor pune în lumină un tablou în care apare și un element cosmic, „cer”. Titlul este alcătuit dintr-un numeral ordinar cu valoare de adjectiv – „ultima” și un substantiv ce reprezintă o unitate de timp, „oră”.

Corneliu Neagu: ULTIMA ORĂ este un poem de factură expresionist-onirică în care franje de amintiri, de dor și de karma interferează într-un spațiu-timp cu manifestări care marchează Eul liric cu sentimente foarte puternice. Pe parcursul celor patru strofe ale poemului, cititorul este purtat pe căile nevăzute ale visării neîngrădite, prin „umbrele” trecutului pentru a găsi perspective noi ale speranței.

În prima strofă, pe fondul insomniei („întârzie somnul”), gândul rămâne „lângă ușă stingher/ pe franje de karma […] cu doruri căzute de-a valma din cer”. Aceste doruri (strofa a doua) vin încărcate cu „dulci amintiri” ce vor să-i aducă poetului, „pe căi neumblate”, „ surâsul jertfit într-un ultim sărut”. În strofa a treia gândul, transformat în vis, „caută umbra” iubitei (subînțeles, dispărută) „prin cer”. Iar buza poetului, rămasă „crispată” după acel ultim sărut, ”mai tremură încă, de-atunci neoprită,/ sub ochii-mbrăcați în armură de fier”. În ultima stofă „speranța” îl duce pe poet „în trecut” să-și caute „destinul privind de la proră”, ca „bătrân marinar” de pe un „vapor nevăzut!”. Speranța se scurge prin ceasul cu pendulă la „ultima oră”, fapt ce sugerează vârsta senectuții, încărcată cu amintiri.

Poemul ULTIMA ORĂ a fost publicat mai întâi în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUEȚE LITERARE, primind aprecieri favorabile din partea cititorilor. În august 2020 a fost inclus în Antologia lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.

TĂCERILE

 

Ce grele sunt tăcerile din jurul meu,

când mă cuprind și le ascult pe toate! –

revin din arcul frânt al unui curcubeu

cu lungi păreri de rău nevindecate.

 

În preajma mea le simt în fiecare zi,

stând adunate-n umbrele opace –

de-acolo îmi recită zeci de poezii

sperând că ar putea să mă împace.

 

Dar versurile cadențate mă rănesc,

cu doruri stând pe gânduri răsfirate,

din poarta neuitării ele-mi amintesc

că v-am iubit ca un nebun pe toate.

 

În gândurile mele vă iubesc și-acum,

chiar dacă toamna vieții ne desparte –

veniți, lăsând părerile de rău pe drum,

să mai citim poeme dintr-o carte!

 

Când zorii se vor prinde de fereastră,

veți fi plecat lăsând-mi doar tăcere

și florile privind-mă duios din glastră

cum încă-adun poeme prin unghere.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (12)” →

MOTTO:

”Vârsta nu vă poate proteja împotriva iubirii, dar iubirea, cu siguranță, vă va proteja de îmbătrânirea prematură”. (Coco Chanel)

Gabrielle („Coco”) Chanel (n. 19 august 1883 – d. 10 ianuarie 1971) este considerată una dintre cele mai mari creatoare de modă ale secolului XX, alături de personalități precum Paul Poiret, Christian Dior, Christian Lacroix, Guy Laroche, sau Nina Ricci. Stilul Gabriellei Chanel a fost revoluționar pentru anii ’20, ea căutând necontenit să impună o nouă a imagine a femeii: liberă și independentă de bărbați. A fost una dintre primele femei care a îmbrăcat pantalonii.

 

ECOUL CLIPEI TRECĂTOARE

 

Un glas fără cuvinte din adâncul meu

ajunge nevăzut la margine de gânduri

pe trunchiul despicat al unui curcubeu

cu capetele prinse-n albia din prunduri.

 

Izvoarele din albii au secat demult,

iar pietrele uscate de prea multă sete

mă cheamă-n arcul curcubeului s-ascult

tăcerea lor rescrisă-n magice versete.

 

Răstorn tăcerea mea peste tăcerea lor

și din mirajul sfânt al undelor spectrale

aduc sub pietrele ce-și caută izvor

iubirile pierdute-n umbre vesperale.

 

Prea multe amintiri deodată se ivesc,

se scurg încet cu picături de apă vie

pe când din geana curcubeului ceresc

cad ploi de dor venite dinspre veșnicie.

 

Plec capul să ascult surâsul renăscut

al râului brodat cu pietre vorbitoare

și din tăcerea calmă-a visului pierdut

aud ecoul sfânt al clipei trecătoare.

 

Tatiana Doina Popovici: Autorul, creatorul unor metafore rare, găsește „la margine de gânduri” acel „glas fără cuvinte” coborât pe „trunchiul despicat al unui curcubeu/ cu capetele prinse în albia din prunduri”.

Strofa a doua se referă la izvoarele secate, pietrele însetate care-l cheamă în arcul curcubeului  „s-ascult tăcerea lor în magice versete”.

Cea de a treia strofa unește tăcerea pietrelor cu tăcerea Eului liric. Astfel „din mirajul sfânt al undelor spectrale” apar „iubirile pierdute-n umbre vesperale”. Umbrele serii aduc „multe amintiri” care „se scurg încet cu picături de apă vie”. De menționat metaforele „din geana curcubeului ceresc” și „ploi de dor”.

Ultima strofa aparține Eului liric care , cu capul plecat „ascult surâsul renăscut”. Realizată din metafore : „ascult surâsul renăscut”, „râul brodat”, „pietre vorbitoare”, „tăcerea calmă”, „ecoul sfânt al clipei trecătoare” această strofa sugerează emoția și starea de visare.

Conotații speciale ale unor obiecte reale: curcubeu, prundul, izvoare, pietre arată expresia nouă a unei raportări la absolut. De altfel, poetul este un adept al expresionismului-oniric. Nu lipsesc din text elemente onirice: „magice versete”, „mirajul sfânt”, „umbre vesperale” (ale serii). Având în vedere ca „izvoarele… au secat demult” este de presupus că fasciculul de raze luminoase a apărut noaptea pe bolta cerească. În acest moment al zilei apare magia, mirajul, umbra, visul. Implicat direct, Eul liric ascultă tăcerea unui colț de natură, invadat de amintiri și, în final, „aud ecoul sfânt al clipei trecătoare”.

Realizat în cinci strofe, poezia reflectă experiența expresionist-onirică sub razele luminoase ale unui curcubeu.

 

 

Corneliu Neagu: ECOUL CLIPEI TRECĂTOARE este un poem despre meditație, timp și destin în care natura, cu fenomenele sale cele mai relevante, este prezentă pe tot parcursul discursului liric. Este compus din cinci strofe cu rima încrucișată, cu măsura versurilor de tipul 12-13-12-13. A fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITAE, Ed. ePublshers, București, 2019. A fost republicat un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.

Chiar de la debutul primei strofe, cititorul pătrunde pe teritoriul exprimării neo-expresioniste: „Un glas fără cuvinte din adâncul meu/ ajunge nevăzut la margine de gânduri/ pe trunchiul despicat al unui curcubeu/ cu capetele prinse-n albia din prunduri”. Discursul liric din strofa a doua menționează faptul că izvoarele din albii au secat cu mult timp în urmă („demult”). Din această cauză pietrele prundului s-au uscat „de prea multă sete”. Chiar și așa, aceste pietre mai au încă puterea dea a chema Eul liric în arcul magicului curcubeu pentru a asculta tăcerea lor „rescrisă-n magice versete” (ne aflăm, desigur, pe tărâmul expresionismului total!). Mai departe (strofa a treia), Eul liric răstoarnă tăcerea sa „peste tăcerea lor” „și din mirajul sfânt al undelor spectrale” aduce „sub pietrele ce-și caută izvor/ iubirile pierdute-n umbre vesperale”. Se poate subînțelege că undele spectrale aparțin curcubeului, întrucât lumina coexistă în dualitatea particulă-undă, conform teoriei cuantelor.

Ca prin minune, în strofa a patra, urmare celor petrecute mai înainte, noian de amintiri ajung, dintr-odată, în cugetul Eului liric. Aceste amintiri „se scurg încet cu picături de apă vie/ pe când din geana curcubeului ceresc/ cad ploi de dor venite dinspre veșnicie”. În ultima strofă asistăm la iluminarea Eului liric întrucât poate „asculta” „surâsul renăscut/ al râului brodat cu pietre vorbitoare”. Din ultimul vers citat deducem că „pietrele uscate de prea multă sete” (strofa a doua) revin la viață, fiind udate de apa râului. Finalul poemului este optimist întrucât Eul liric „din tăcerea calmă-a visului pierdut” aude „ecoul sfânt al clipei trecătoare”. Acest „ecou sfânt” poate fi interpretat ca o schimbare majoră în viața poetului care, ajuns la vârsta senectuții, se împacă cu destinul hărăzit de soartă.

 

CLIPELE DIN ACELE DE CEAS

 

Trec orele haine prin àcele de ceas,

rostogolind minutele prin vreme,

iar zilele prea scurte care-au mai rămas

par visuri vagi cernute din poeme.

Ascult poemele ajunse pe înserat

pe-o aripă de doruri decupată

din sfinte amintiri pe care le-am uitat

pe-o margine de toamnă-ntârziată.

 

Din versurile cu-nveliș de catifea,

rescrise la o margine de oază,

parcă aud cuvintele din vocea ta

cu incantații care mai păstrează

mirajul nopților de august dantelat

pe armonii de sacre jurăminte

rostite-n taina cadă-a dorului lăsat

sub ceru-ntins pe-aducerile-aminte.

 

Aud chiar clipele din acele de ceas

care-mi șoptesc, pe strune de romanță,

că din trecutul nostru încă-a mai rămas

un gând jertfit pe-o ultimă speranță.

La margine de timp încerc șă îl așez

în haina neuitărilor rămase,

ca să-l alint în nopțile când te visez

trecând prin oaze-n straie de mătase.

 

Tatiana Doina Popovici: În prima strofă, poetul constată că „Tempora labuntur” (timpul se scurge – Ovidiu în „Fastele”) „prin acele de ceas”. Orele „rostogolesc minutele prin vreme”. Minutele, orele scurtează, zilele „care-au rămas”, căci „timpul înghite totul”. Zilele ramase „par visuri vagi cerute din poeme”. Eul liric ascultă poemele cu „sfinte amintiri” uitate „pe-o margine de toamna-ntârziată” (la limita dintre maturitate și bătrânețe). Strofa abundă în metafore: „orele haine,” : ”visuri cernute”, „aripă de doruri”, „sfinte amintiri”, „margine de toamna”. Toate contribuie la tonul elegiac, Eul liric regretă trecerea timpului ce adună „anii trecuți (care) ne aduc bătrânețe”, după cum spunea Ovidiu în „Fastele”. Câteva epitete: haine, prea scurte, vagi, sfinte pun în evidentă sentimentele Eului liric.

În strofa a doua, Eul liric aude „Cuvintele din vocea ta”, voce care păstrează „mirajul nopților de august dantelat”. Cuvintele amintesc de „sacre jurăminte /rostite-n taina caldă-a dorului lăsat/ sub ceru-ntins pe-aducerile-aminte.” Versurile… „rescrise la o margine de oază” dau notă de optimism. Cuvintele: incantații , mirajul, sacre, taina subliniază misterul nopților, moment al zilei când visul pun stăpânire pe trăirile Eului liric.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (11)” →

MOTTO:

„Arta este o misiune sublimă. Ea este încercarea unei minţi de a înţelege universul şi apoi de a-l traduce pe înţelesul celorlalţi”. (Auguste Rodin)

 

Auguste Rodin (n. 12 noiembrie 1840, Paris, Franța – d. 17 noiembrie 1917, Meudon, Franța) a fost sculptor, grafician și pictor francez în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Rodin a revoluționat limbajul sculpturii, făcându-l capabil să exprime adevărul uman, pornind de la experiența directă. Prin atelierul lui au trecut mulți sculptori, printre care Antoine Bourdelle, Charles Despiau, Aristide Maillol. În 1907, aici a lucrat și Constantin Brâncuși, care, părăsind atelierul după numai câteva luni, și-a justificat plecarea spunând: „Nimic nu se poate înălța la umbra marilor arbori!”

 

CLIPA

 

Ah, clipa care vine cum ucide

icoana ta care-n apus dispare,

iar mintea prinsă-n cugetări perfide,

devine un teren de vânătoare !…

 

Cu frâul gândurilor într-o mână,

adun din ochi supusa depărtare,

în timp ce cornul nemilos răsună,

iar calul rupe iarba sub picioare.

 

Aleargă peste timp, în ritm nebun,

pe-a dorului himerică chemare,

cupinsă-n neguri reci care apun

pe visul meu de falsă vânătoare.

 

Năvalnic tot mă poartă prin destin

spre mult dorita oază de-mpăcare,

cu triste amintiri care abia reţin

frumosu-ţi chip ce-n asfinţit dispare.

 

Şi mă întreb, privind înspre trecut,

cu-aceeaşi nemiloasă îndoială –

iubire-a fost, aşa cum aş fi vrut,

sau doar delirul unei nopți de vară?

 

Tatiana Doina Popovici: „Clipa” este o elegie în care Eul liric își exprimă tristețea simțind cum „Clipa… ucide/ icoana ta care-n apus dispare”. Tonul elegiac este dat de interjecția „Ah” care sugerează durerea. Într-o astfel de stare, mintea Eului liric devine „un teren de vânătoare”. Pe acest teren, „cu frâul gândurilor într-o mană” Eul liric adună din ochi „supusa depărtare”. Elemente reale, specifice unei vânători –  cornul, frâul, calul – fac legătură cu oniricul, pentru că, în ritm nebun, calul „aleargă peste timp… „Pe-a dorului himerică chemare”. Triste amintiri „abia rețin/ frumosu-ți chip ce-n asfințit dispare”. Chemarea „cuprinsă-n neguri reci care apun/ pe visul meu”, conduce la întrebarea retorica din final „iubire-a fost, așa cum as fi vrut, /sau doar delirul unei nopți de vară?” (Poate autorul s-a gândit la „Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare).

 Alcătuită din cinci catrene cu rima încrucișata și măsură de 11 silabe, „Clipa” este ornamentată cu epitete: perfide (înșelătoare), supusa, nemilos, nebun, reci, de-mpăcare, în versiuni metaforice :”supusa depărtare”, „a dorului himerică chemare”, „triste amintiri”, „frumosu-ți chip”, dar și personificări, precum „Clipa… ucide”. Imagini vizuale (icoana ta), motorii (calul rupe iarba), auditive („cornul răsună”) creează un tablou „de falsă vânătoare”. O metaforă demnă de reținut este „frâul gândurilor” care subliniază puterea Eului liric de a-și controla sentimentele.

 Mărcile Eului liric, precum „adun”, „mă”, subliniază participarea afectiva a poetului care  „într-o noapte de vară visează” la iubita „din trecut” a cărei „icoană… dispare în apus” (icoana, element mitic). Clipa, parte a timpului, vine și trece ucigând imagini și sentimente. Este evidentă starea de halucinație, care înscrie și acest poem în curentul expresionismului-oniric.

 

Corneliu Neagu: CLIPA este un poem romantic, apărut prima dată în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. A fost republicat, patru ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. De-a lungul timpului a fost mai fost publicat în diferite reviste on-line, precum LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE. Poemul aduce în prim plan îndoiala  Eului liric izvorâtă din percepția iubirii oferite de către o femeie , rămasă în conștiința sa peste vreme. Odată cu trecerea timpului chipul acesteia devine tot mai difuz – „Ah, clipa care vine cum ucide/ icoana ta care-n apus dispare” – iar poetul este tot mai torturat „de cugetări perfide”, întrucât amintirile sale sunt resimțite precum un „teren de vânătoare”. Este desigur o vânătoare virtuală a Eului liric, generată ce aceste „cugetări perfide”, fapt ce se deduce din strofa a doua, care ilustrează această stare halucinatorie: „Cu frâul gândurilor într-o mână,/ adun din ochi supusa depărtare,/ în timp ce cornul nemilos răsună,/ iar calul rupe iarba sub picioare”. Acest cal virtual (născut în mintea poetului) „aleargă peste timp, în ritm nebun/ pe-a dorului himerică chemare” (strofa a treia). Îl poartă „năvalnic prin „destin” „spre mult dorita oază de-mpăcare” (strofa a patra). Căutarea împăcării sugerează faptul că despărțirea s-a produs printr-o ruptură drastică. Privind spre această „oază de-mpăcare”, Eul liric se întreabă retoric: „iubire-a fost, aşa cum aş fi vrut,/ sau doar delirul unei nopți de vară?” Final de poem cu incertitudinea care persistă, lăsându-i cititorului posibilitatea a-și imagina ceea ce-și dorește mai mult – regăsirea iubitei și împăcarea, sau starea de fapt, adică despărțirea definitivă și neputința Eului liric de a răspunde la întrebarea care-l frământă: „iubire-a fost, aşa cum aş fi vrut,/ sau doar delirul unei nopți de vară?”

 

NOAPTE DE IUNIE

 

Cânta deasupra pasărea măiastră,

pădurea tremura cuprinsă de fiori,

iar vântul, răscolind frunzișu-n creastă,

se rătăcea prin teii încărcați cu flori.

 

Creștea în zare luna tremurândă,

noi o priveam uimiți, sub cerul de oțel,

când umbrele, plecate să se-ascundă,

pluteau în spatele cetății, sub crenel.

 

Măceșii peste zid dădeau în floare,

se agățau în gard cu spinii de uluci,

privind mirați văzând cum mă seduci,

la pieptul tău strângându-mă mai tare.

 

Abia atunci, uitându-mă mai bine,

păgâne năluciri vedeam în ochii tăi,

mă-ndepărtam, să mă desprind de tine,

dar mă trăgeai să vin în brațe, înapoi.

 

Dar m-a cuprins o vrajă, dintr-odată,

pluteam în lumi de vis, departe-n infinit,

nici nu mai știu ce-a fost, dar m-am trezit,

căci se rupea, deasupra, bolta înstelată.

 

Tatiana Doina Popovici: Un tablou de natură încântător în care elemente terestre: pasărea măiastră, pădurea, frunzișul, teii, florile, măceșii, spinii, vântul se întâlnesc cu elemente cosmice: luna, cerul, umbrele, bolta înstelată, pentru a potența o iubire consumată într-o „Noapte de iunie”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (10)” →

MOTTO:

„Nu renunţa la iluziile tale. Când ele au murit tu poate mai exişti, dar ai încetat să mai trăieşti”. (Mark Twain)

Mark Twain (n. 30 noiembrie1835 – d. 21 aprilie 1910) a fost scriitor, publicist, antreprenor,  și umorist american, autorul popularelor romane Aventurile lui Tom Sawyer, Prinț și cerșetor, Aventurile lui Huckleberry Finn și Un yankeu la curtea regelui Arthur. Scriitorul  american William Faulkner a scris despre Mark Twain că a fost „părintele literaturii americane”.

 

BEMOLII DIN FLIGOARNE

 

Cu amintiri ajunse, în clipa prea târzie,

regretele rănite mă tulbură din nou ! –

venite să-mi așeze cuvinte-n poezie,

le-aud, nedeslușite, la margini de ecou.

Plecate pe-nserate din triste carnavale,

în pragul neuitării lăsate mai demult,

îmi readuc în cuget acorduri vesperale

pe muzica tăcerii dintr-un refren ocult.

 

În liniștea rănită, bemolii din fligoarne

coboară neuitarea, din margine de gând,

prin trape redeschise în antice lucarne

din vechi acoperișuri cu turle care plâng.

Acolo sus, în turle, frumoasele vestale,

de strajă neuitării, mă cheamă în trecut,

iar muzica fanfarei, din parcurile goale,

îmi cerne iar bemolii pe dorul renăscut.

 

Trec singur pe aleea brodată cu mistere

să reascult fanfara, rămasă mai târziu,

iar muzica ajunge în lunga mea tăcere

cu triluri renăscute din vechiul potpuriu.

Privesc în depărtare și parcă o minune

renaște rătăcită la margine de gând –

un tril de clarinete neîncetat îmi spune

că din trecut, iubito, vei reveni curând.

 

Tatiana Doina Popovici: În aceeași manieră expresionist-onirica, Eul liric este dominat de amintiri și „regrete rănite” aflate „la margini de ecou” sau „în pragul neuitării”. Acestea îi readuc în cuget „acorduri vesperale” pe muzica tăcerii „dintr-un refren misterios”. Prima strofă sugerează că Eul liric pendulează între vis și realitate. Astfel metaforele „la margini de ecou” și „în pragul neuitării” arată că atât ecoul cât și neuitarea se află la limită. Un șir de epitete: „prea târzie”, „rănite”, „nedeslușit”, „triste”, „vesperale”, „ocult” exprimă starea nostalgică a Eului liric.

 Aceeași stare o găsim și în a doua strofa în care „liniștea rănită de „bemolii din fligoarne” contribuie la continuarea visului. Personificați, bemolii coboară  neuitarea „din margine de gând prin trape redeschise în antice lucarne” (ferestre mici înclinate în acoperișul unei case) Personificarea „turle care plâng” sugerează starea elegiacă a Eului liric. Ultimele patru versuri ale strofe a doua fac trimitere la femeile virtuoase care întrețin focul sacru în templul zeiței Venus, zeița iubirii. Vestalele, rămase de strajă neuitării, cheamă Eul liric în trecut, de unde „muzica fanfarei” „cerne iar bemolii pe dorul renăscut”. Această personificare face legătură între vis și realitate, căci odată cu „dorul renăscut”, Eul liric recunoaște aleea „brodată cu mistere” și reascultă fanfara a cărei muzica „ajunge în lunga mea tăcere cu triluri renăscute din vechiul potpuriu”.

 Starea Eului liric se înviorează când „la margine de gând/un tril de clarinete” îi anunță revenirea iubitei. Se observă preferință poetului pentru strofe polimorfe și rima încrucișata. Unele metafore ca: „margini de ecou”, „pragul neuitării”, „acorduri vesperale”, „refren ocult, „margine de gând” sunt specifice lui Corneliu Neagu. Alături de metafore și epitete poetul folosește personificări expresive ca: „turle care plâng”, muzica… îmi cerne iar bemolii”, „un tril de clarinete… îmi spune” etc. Mărcile Eului liric: mă, mi, îmi ne arată implicarea afectivă a poetului care, prin vocativul „iubito” dovedește ca „Bemolii din fligoarne” este o poezie de dragoste în manieră expresionist-onirică.

Corneliu Neagu: Poemul BEMOLII DIN FLIGOARNE se remarcă, de la prima lectură, prin inovații stilistice și de conținut care îi propun cititorului un nou tip de discurs liric, incitant și inedit. Aceste inovații decurg din faptul că fanfara și bemolii din partiturile acesteia participă la discursul Eului liric, conducându-ne  prin meandrele figurilor de stil, cunoscute sau mai puțin cunoscute, dându-le accente cu totul neașteptate.

Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN, Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat doi ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Este un poem de dragoste format din trei strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare.

Prima strofă face referire la amintiri încărcate cu „regrete rănite” care tulbură liniștea Eului liric. Aceste regrete, plecate din „triste carnavale”, se-aud „nedeslușite, la margini de ecou”, venind să-i așeze Eului liric „cuvinte-n poezie”. Acest șir de personificări inedite dau poemului muzicalitate și forță lirică. Strofa se încheie tot cu o personificare a regretelor, de o frumusețe rară, exprimată prin versurile: „îmi readuc în cuget acorduri vesperale/ pe muzica tăcerii dintr-un refren ocult”. Debutul strofei a doua are loc în aceeași atmosferă de expresionism oniric, punând în prim plan „bemolii din fligoarne” care aduc „neuitarea din margine de gând” prin trapele unor „antice lucarne/ din vechi acoperișuri cu turle care plâng”. Se poate observa că șirul de personificări continuă, dând poemului o forță lirică neobișnuită. Continuând parcurgerea versurilor din strofa a doua, aflăm că acolo sus, în turle se află niște „frumoase vestale” care stau „de strajă neuitării”. Să remarcăm faptul că substantivul neologic „neuitarea” apare deja a doua oară, forța sa expresivă fiind net superioară sinonimului comun „amintirea”. Neuitarea „îl cheamă pe poet în trecut”, în timp ce muzica fanfarei „îi cerne iar bemolii pe dorul renăscut” ( alte și alte personificări!). Trecând la strofa a treia, atenția este captată de acțiunile poetului (Eului liric): „Trec singur pe aleea brodată cu mistere/ să reascult fanfara, rămasă mai târziu,/ iar muzica ajunge în lunga mea tăcere/ cu triluri renăscute din vechiul potpuriu”. În această atmosferă de calm aparent, „o minune renaște rătăcită la margine de gând”: un tril de clarinete îi vestește Eului liric că iubita sa va reveni curând „din trecut”.

Apărut în volume de poezie, dar și în reviste on-line prestigioase, poemul BEMOLII DIN FLIGOARNE a captat atenția multor cititori care și-au exprimat, prin comentariile personale, aprecieri demne de remarcat. Autorul consideră că acest poem este una dintre realizările sale reprezentative care va trece barierele de spațiu și timp ale acestei epoci în care experimentele (uneori jalnice) în căutarea, cu orice preț, a  originalității, fără a avea harul cuvenit, vor dispărea fără urmă.

 

TANGOUL

 

Răscolind tăcerea, lungile ecouri,

pe la miezul nopţii, se întorc din nou,

să-mi aducă-n taină magice tablouri

redescoperite într-un vechi tangou.

Era o tavernă cu ferestre scunde,

noi dansam tangoul fără spectatori,

muzica viorii ne purta oriunde

sufletele noastre se-mbătau cu flori.

 

Flori de iasomie din grădini uitate

pe un ţărm de mare fără început

care mai păstrează ludice păcate

din iubiri rămase pe un colţ de lut.

Flori de mirt aduse de pe mal de râuri,

la apus de soare, să le-avem în pat,

sau la cingătoare, să ne facem brâuri

care să ne scape de un vechi păcat.

 

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (9)” →