Mor cuvintele
rostite
în răgaz și-n așteptări,
își fac piscuri de zăpadă
în tăcerile
din mine,
în imperiul alb al frunții
mă adun
din depărtări,
mor cuvinte nerostite,
deși vor
ca să lumine.

Mor cuvintele în mine,
susură
în agonie,
râu de miere au în ele,
dar
rămân uitate-n gând,
vor să fie încrustate
într-un pom
plantat în vie,
vor să-ți fie bob de grâu
semănat
în blând pământ.

Uneori
simt că sunt un pumn de cuvinte
nerostite
și atunci,
mă ascund în mine și tac…
tac,
dar las literele să se croșeteze între ele…
dacă dantela place ochiului
și sufletului,

mă fericesc .

Sunt cântecul mălinului albastru,
sădește-mă-n grădina ta
din palmă,
culege-mă în ierni
și-n primăveri,
păstrează-mă în vara-ți vestejită,
voi înflori etern ,
iar toamnele
nu-ți vor mai fi în toamnă,
îmi voi jertfi și veri și primăveri,
iarna să nu-ți mai fie
în geruri ceruită.

Feeria nopții albe
mi se pare azi
un hău,
freamăt a floare-ofilită,
mă-nvelesc în neiubire,
îmi fac trepte din privire,
cad
și urc
în visul tău,
scriu dorința în scrisoare ce va fi doar…
amintire.

Sunt doar stea
pe cerul tău,
brațele încă te cheamă,
ochii-mi plâng,
gura oftează,
trupul freamătă a dor,
poate ești doar amăgire,
poate ne-om vedea în vamă
rătăciți printre altare,
să ne naștem iar

izvor.

Am renăscut,
nu mai simt
frustarea
și durerea
neîmplinirilor,
am ochi la aripi
văd !

Îmi șterg lacrimile,
mă spăl de răul lumii,
mă ridic ,
renasc din cenușă,
precum Pasărea Pheonix,
din cenușa în care
tu, lume,
m-ai aruncat.

Închid iar ferestrele și ușa sufletului.
Să nu vă mirați dacă nu vă mai deschid.
Nu sunt acasă.
Vă iert !
Te iert !

Te iert lume !

Alunecă
gândul pe văi
și pe dealuri,
pe șesuri
și munți fără pată,
ma spijin o clipă
de apa din maluri,
să-mi aflu
tăcerea uitată.

Haotic
rostesc
cuvinte-n altar,
mă rog
la o floare uscată,
omidă am fost,
sunt fluture iar,
mi-s tălpile roase

de iarba ghimpată.

Uneori tăcerea doare

alteori alegi să taci, pentru a nu mai simți durere.

Stăm pe margine de suflet,
sufletul
în noi se strânge,
timpul ce s-a rupt de noi
se adună,
se-ntregește,
când ajunge-n întregime
parcă-l doare,
parcă plânge,
parcă-l doare întregirea
ce și-a fost…
și se grăbește.

Timpul meu
și-al tău
și-al nostru
ne grăbește-n înserare,
gândul meu
și-al tău
și-al nostru
ne unesc într-un cuvânt,
e cuvântul de-nceput
când era în gând
doar boare,
timpul meu
și-al tău
și-al nostru
ne întoarce pe pământ.

Ești femeia mea din vis
-îmi spune visul pereche-
ești icoana ce mă cheamă
la picioare-i
să mă-nchin,
îmi ești vântul ce-ți adie,
noaptea,
când îți stau de veghe,
vreau să-mi fii floare de colț,
de sufletu-ți
să m-anin.

Îmi ești vântul ce-mi adie
toamna
din cuibarul vieții,
mi-ești altarul ce mă cheamă
să îngenunchez în clipă,
îmi ești cerul
ce se-aprinde
în lumina dimineții,
mi-ești copacul ce își vede,
printre ramuri,
o aripă.

În zborul tău,
mi-ai auzit glăsuirea din cânt,
aripa ta
și-a atins zborul
de zborul meu,
m-ai auzit,
te-am auzit
și am coborât pe pământ…
două zboruri unite în gând
de Dumnezeu.

Aripile noastre,
s-au întâlnit o clipă
și și-au spus…
și-au spus în baladă de dor necântat
că
în cântecul lor,
nu există apus,
că în zborul lor,
căderea în hăuri,
a stat.

Mă ninge iubite
cu tine-n
tăcere,
mă doare iernirea
din iernile tale,
ajunge iubite,
prea multă durere,
oprește-ți în clipă
mersul agale.

Mă ninge-a iubire
și-a nori
și-a zăpadă,
mă ninge-a parfum cântat
de vioară,
mă ninge a tine
și-a dulce baladă,
nu-mi ești,
dar îmi ești,
să nu-mi fii povară.

Alungă gerul
care mă vrea în dar,
aprinde focuri,
foc să îmi fii
pân’ la sfârșit,
zidește-te cu mine,
hai să ne fim altar,
să ne-nchinăm la noi,
să fim
un infinit.

Sunt zid,
zidul ce și-a ascuns în el
dureri,
fii un Manole ,
pe Ana ce o scoate
din ruine,
zidirile de ieri,
îmbracă-le în sărutări,
înalță-te în lumea noastră,

zidește-te cu mine.