Dă-ne, Doamne, cuvântul cel liber, cuvântul cel mai liber al Tău!…

Căci ce ar fi sa-L auzim pe Dumnezeu zicându-ne din senin:

– „Să te rogi. Dar mai întâi să iubești…”

Este un cuvânt care-ti cere sa te opresti… Să-ți oprești mintea în înțelegere.

Să facem o pauză de înțelegere.

O, Doamne, cum ne ceri Tu totul înainte de a da puținul nostru!? Știi Tu ceva ce nu știm noi? Știi Tu că e mai ușor să iubim lumea decât să ne rugăm pentru ea…? Sau ne chemi la ceva atât de măreț încât suspendă rugăciunea însăși…?

Oare vrei să spui, Doamne, că putem să fim atât de totali, atât de deplini înainte să ne rugăm… încât să nu ne mai rămână nimic de făcut? Decat să… ne rugăm? Atunci ce rost mai are rugăciunea, dacă deja ne-ai făcut să iubim – lumea Ta și pe oricine din ea…? Pentru că dacă ne-ai fi spus că fiind datori să iubim lumea trebuie să ne rugăm pentru ea, nu am fi văzut în asta decât o corvoadă după altă corvoadă… Căci tu știi că moralitatea este moartea oricărei chemări de la Tine!…

Dar așa, tu ne „păcălești” cu mintea Ta! Tu ne chemi să ne rugăm, „dar mai întâi să…”. Tu vrei să rămânem în Împărăția lui acest „mai întâi…”, din care știi că n-o să mai ieșim niciodată! Așa, Doamne, n-o să ajungem să ne mai rugăm niciodată. Dacă dăm de acel „mai întâi…”.

Parcă mintea Ta, Doamne, ne spune:

– „Să vă rugați în așa fel încât să nu mai trebuiască să vă rugați niciodată…”.

Înseamnă că Tu ne chemi în acea condiție care face posibilă orice rugăciune. Sau… imposibilă! Și nu te deranjează dacă rămânem în ea pentru totdeauna, fără să apucăm să ne mai rugăm vreodată…

Dar ce facem, Doamne, cu necazurile oamenilor care vin la noi? Ce facem cu „cererile” lor, cu cererile pentru ei…?

– „Să fiți în starea în care nu mai trebuie să cereți pentru ei, ceva, vreodată…”.

Dar dacă nu mai cerem, nu cumva…? Adică… Ce feste joci Tu, Doamne, minții noastre…!? Cum Îți sabotezi Tu singur regulile cu care te trudești cu noi de 2.000 de ani? Căci ne chemi la universuri care nu s-au auzit și „la inima noastră nu s-au suit”. Noi, cei de la capătul istoriei, cei la măsura veșnicei „jumătăți” a părinților noștri.

Căci iată. Nu a mai rămas din lume nimic. Decât eu. Tu. Și El.

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: SĂ TE ROGI. DAR MAI ÎNTÂI SĂ IUBEȘTI…” →

    Să medităm la unul din conceptele lumii, la valoarea lui în cer și pe pământ: timpul „mort”.

Iată, societatea noastră, economia și lumea în dezvoltare au inventat noțiunea de… „timp mort”. Adică timpul în care nu produci ceva, timpul în care nu se întâmplă ceva „util” pentru viață, pentru carieră sau dezvoltare personală. Acest gen de timp mort poate fi timpul de transport dintr-un loc în altul, timpul de așteptare la cozi sau instituții, timpul de stat la aeroport, timpul de întârziere al cuiva la o întâlnire, sau, pur și simplu, timpul când ai agenda liberă, pentru moment, și nu ai ceva deosebit de făcut.

Cu alte cuvinte, timpul când nu ai o frământare a vieții, o grijă anume sau o planificare a ceva – este socotit, de logica lumii, timp mort. Și cea mai buna întrebuințare pe care lumea competitivă  a găsit-o acestui timp mort, timp ne-viu, care nu trăiește – este distracția. Într-o formă sau alta. Să te uiți la televizor, să stai pe rețele de socializare, să călătorești, să-ți iei vacanță, orice… Sa facem ceva cu acest timp care moare, cu acest timp în care am fost lăsați singuri cu noi înșine – să-l „omorâm”.

O, dar hai să gândim dumnezeiește! Hai să gândim paradoxal, „outside the box”, hai să gândim ceva ce lumea nu poate gândi niciodată!…

Ce este, într-o altă ordine a lumii, timpul mort?

Timpul mort este o invitație a lui Dumnezeu să epuizăm posibilitățile acestei lumi, să ieșim în afara lor.

Adică cum…?

Adică timpul cât aștept copilul să iasă de la școală, timpul cât întârzie autobuzul, timpul cât aștept cuptorul să gătească cina, timpul cât m-a prins ploaia pe undeva… – devine timpul în care pot să ies din posibilitățile lumii. Din posibilitățile ploii. Din posibilitățile cuptorului… Paradoxal, cu un zâmbet, chiar ele mă invită să nu le mai aparțin. Cum ar fi să auzi ploaia zicându-ți: „Te țin un pic aici, ca să poţi să nu te mai gândești la mine…”. Sau cuptorul unde aștepți să se facă plăcinta: „Facem mâncare, dar parcă nu de mâncare-i vorba, nu-i așa…?”, și ţi-ar împărtăși micul secret al acestei înţelegeri. Ori autobuzul care te duce acasă: „Te duc eu de la A la B ca să nu mai trebuiască să fii undeva…”.

Dar unde să fim, dacă nu cu gândul în așteptare la copilul nostru, la casa noastră, la cina noastră, la serviciul nostru?

O, ce minunat e răspunsul…!

Nu ne rămâne decât să fim singuri. Cu lumea întreagă. Cu Creația. Și cu Dumnezeu.

Există un cuvânt la Pateric al Avvei Alonie, care te scoate „outside the box” şi-ţi dă acces… LA TOT. Nu e vorba sa vii la mănăstire sa te călugăreşti. Este despre cum sa dobândești o inimă Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Despre valoarea „timpului mort”…” →

    Memoria este, pentru noi, reflecția vieții noastre. Zestrea noastră care ne spune cine suntem. Cine am fost. De aceea pierderea sau întreruperea ei pare cel mai teribil lucru…

    Cu toții avem bunici, sau am avut bunici care au trecut la Domnul, și pe finalul vieții au trebuit să îndure aceste slăbiri sau pierderi ale memoriei… Uneori în forme mai acute: Alzheimer, demență etc. În popor se mai spune: „Le-a luat Dumnezeu mințile…”. Și cu acest gând trist ni se pare că am „clasat dosarul, și că am acceptat asta ca pe una din absurditățile lui Dumnezeu…

   Dar oare, așa să fie…?

   O, oare ia Dumnezeu „mințile” fără să știe ce face?! Oare se clinteste „un fir de păr” din capul nostru fără să știe Dragostea lui Dumnezeu de asta…? Dacă o vrabie nu cade din cuib fără știrea lui Dumnezeu, cum credem noi că un bătrân al nostru – bunic sau bunică – trăiește ceva fără știrea lui Dumnezeu?

   Să cercetăm bine această „știre” iubitoare a lui Dumnezeu despre bunicii noștri. Despre memoria și ființa lor aparent pierdută… Să ne gândim ce înseamnă amnezia bătrânilor pentru noi, care o socotim „teribilă” și ce înseamnă pentru Dumnezeu. Căci la Dumnezeu niciun gând nu este „teribil” și niciun gând nu este tragic. Dumnezeu face tot ce face din iubire. Ele sunt „teribile” numai pentru voia noastră și pentru iubirea de sine. Pentru un destin pe care ni l-am planificat, într-un fel confortabil, pe pământ.

   Așadar, ce vrea Dragostea lui Dumnezeu de la „mințile răpite” ale bunicilor noștri…?

   O, răspunsul e mai presus de închipuire…!

   Dumnezeu îi invită pe bătrânii noștri să devină „familiarii” lumii Lui! Și să descopere lumea plină de „necunoscuți” ai Lui.

   Adică, Dumnezeu îi invită să guste anticipat acea viață fără „copii”, fără „nepoți” din Cer, când toți redevenim copiii lui Dumnezeu și atât. Și frați între noi. Îi cheamă să descopere lumea așa cum a fost ea dintotdeauna, de oameni ai Lui, mai întâi, pe care i-a adus pe lume ca „fii” ai cuiva, ca „frați” ai cuiva. Îi aduce la o lege mai înaltă a firii, când le dă șansa, într-un fel, să se nască din nou sub Cer. Să fie fără mamă, fără tată, ca dreptul Melchisedec din Vechiul Testament, copiii ai întregii umanități a lui Dumnezeu. Și ai Bisericii! Și prin asta, cu atât mai mult… ai noștri. Le dă vocația să fie, anticipat, ceea ce vor fi pentru totdeauna în Împărăție. Familiarii lui Dumnezeu.

   Și unde e măreția Tainei…?

   Măreția e în faptul că bunicul meu devine „neobișnuitul” meu. Și familiarul lui Dumnezeu. Iar eu, dacă mă împac cu voia lui Dumnezeu, și cu Dragostea lui pentru bunicul meu, voi primi cu drag să fie „neobișnuitul” meu… Pentru că Dumnezeu știe ce face. El ia „mințile” ca să-l rupă pe bunicul meu din familiaritatea „obișnuită” cu mine, de fiecare zi. Ca să-i descopere o nouă familiaritate, aceea după legăturile din Cer.

   Și dacă-i așa, nu mă supăr să-l pierd pe bunicul „meu”, dacă asta îl face mai mult „familiarul” lui Dumnezeu. Și nu voi căuta să-l obosesc și să-i amintesc în fiecare zi: „Vezi că eu sunt nepotul tău…”. Nu voi relua drama apartenenței pierdute în fiecare zi. Ci-l voi liniști, îl voi încredința că lumea e plină de „cunoscuții” lui Dumnezeu. Că eu însumi sunt un „nepot” al lui Dumnezeu și nu-mi mai amintesc cine sunt bunicii mei… Că mă simt și eu un „necunoscut” al lui Dumnezeu, fără „rude”, dar… familiar tuturor. Și așa am inimă de călugăr, și „bunicul” meu își descoperă inima de călugăr, adică de om al umanității întregi. Și ce poate fi mai dumnezeiesc decât asta…?

   Exact pentru oamenii „deconectati” de la memoria lumii e cuvântul superb din Pateric, al lui Avva Alonie: „Dacă nu va zice omul în inima sa – Eu singur pe pământ sunt și Dumnezeu – nu va avea odihnă…”. Adică omul care se vede rudă cu toți, tocmai pentru că și-a lăsat „mamă” și „tată” ca să-i redea lui Dumnezeu. Și care descoperă aparenta „singurătate” a lumii ca plină de „familiarii” lui Dumnezeu. Și atunci pământul întreg devine plin de cunoscuți în Domnul. Așa ajungem, lăsând „memoria” rudelor după trup, să împlinim cuvântul Mântuitorului: „Să nu iubești pe mama, tată, soră, frate, mai mult ca pe Dumnezeu”. Așa ajungem să-i primim înapoi pe toți cei „pierduti” ai noștri, ca „găsiți” ai Lui! Și pentru asta nu trebuie să mergi la mănăstire. Ci doar să ți-i „exersezi” pe cei dragi, în fiecare zi, ca „necunoscuți” ai Lui…

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Cum îi iubește Dumnezeu pe oamenii cărora le-a luat „memoria”… (meditație la bunicii noștri)” →

   Ce gând putem scoate noi din Înălțare..?

   Iată. Noi nu putem trăi fără sensurile „înălțate” ale lucrurilor pe lume…

   Dacă lucrurile sunt numai ceea ce sunt, numai ceea ce vedem, noi „cădem” în lume. Cădem în sensurile joase, pământești ale lucrurilor. Ne trăim viața în sensurile neînălțate ale lucrurilor.

   Bunăoară, când ne uităm la o femeie, neînălțandu-ne privirea la sensul ei, „cădem” în trupul ei. Sau în fizicalitatea ei.

    Când ne uităm la copilul nostru, și nu vedem mai departe de progenitura noastră, de faptul că e „al meu”, nu-l vedem la scara umanității și  a Bisericii ca trup, cădem în „genitorialitatea” noastră. În părinția noastră. Căci noi suntem mai mult decât părinții lui. Iar el e mai mult decât copilul nostru.

    Când ne uităm la un câine sau la o pisică pentru că sunt drăgălași sau hazlii, mai întâi, cădem în „câinitatea” sau în „pisicimea” lor. Caci pentru om ei sunt Idei, idei de câini, idei de pisici, sensuri curioase care le-a pus Dumnezeu în lume. Sensuri care ne hrănesc cu totul altfel decât, simplă, drăgălașenia lor.

    Când ne uităm la mare cu valurile ei înspumate, și nu trecem dincolo de dorul de plajă, cădem în senzualitatea mării. În sensul ei banal. Or marea e un fel de mediu, o ființă, în care Dumnezeu Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Din sensurile înălțate ale lumii…” →

    Lumea se construiește din idei. La nivelul minții noastre așa o percepem, fiindcă realitatea pur fizică nu înseamnă nimic fără ideile, fără interpretările pe care ni le facem despre ea… De la Cer la pământ suntem invitați să primim idei despre lume, niște „chei de lectură” a ei, cum s-o apucăm, cum s-o înțelegem. Toți ne invită la asta.

    Și cum?

    Dumnezeu este primul care ne oferă o „lectură” a lumii în cheia căderii și a răscumpărarii. Dar și a vigilentei la răul de pe lume si la trezvie în practicarea binelui. Apoi oameni plini de Duh ca Sf. Apostol Pavel, care ne îndeamnă să „(în)cercăm duhurile”, adica gândurile și ideile care umblă pe lume, sa vedem care este de la Dumnezeu și care nu…

   Dar, în fond, toți oamenii ne propun „interpretări” ale lumii, după viziunea lor: oameni credincioși sau mai puțin credincioși, atei sau indiferenți, dictatori sau oameni de rând… Nu este unul care să nu se considere bun, sau care să nu fi considerat că vrea binele lumii. Chiar și cei dovediți de trecerea timpului și a istoriei ca fiind răi. Cu toții vor fi spus că vor binele lumii. Numai ca este „binele” lor, așa cum îl văd ei, iar cea mai teribilă formă de bine s-a dovedit a fi „binele” unei lumi fără Dumnezeu! Pentru că toți care urmăresc „binele”, îl urmăresc cu un zel religios. Iar marele nostru efort este să „cercăm” aceste mesaje, aceste forme de „bine”, să vedem cât sunt ele de bune, după binele adevărat al lui Dumnezeu.

   Iată, cu toții (sau majoritatea dintre noi) am pornit cu bune intenții în această criză. Cu dorința legitimă de a ne proteja viața, sănătatea, pe a noastră și pe a celorlalți. Nu știam cât adevăr și câtă propagandă este în toată povestea, câtă dorință de putere sau interese pe margine. Am schimbat mesaje care ni s-au parut salutare, igienice – gen „Stai acasă. Îți poate salva viața…”; „Protejează-te / protejează-mă” – fără să ne gândim la roadele lor subconștiente, în timp, pentru psihicul și spiritul nostru. Admițând că toți am făcut-o cu bună credință, și că nimeni nu trebuie suspectat de intenție rea, să cercetăm conținutul mai profund al acestor mesaje, pe care l-am preluat și noi fiindcă „ambalajul” ni s-a parut bun. Să le cercetăm „după roadele lor”, cum ne învață Mântuitorul…

   Și legat de asta, trebuie să admit că toată viața am fost pasionat de idei și de cauzele lor, de rădăcinile lor și de finalitățile lor. Mai ales de potențialul salvator al ideilor smerite ale lui Dumnezeu, și, reciproc, de cel distrugător al ideilor „salvatoare” ale lumii fără Dumnezeu. Diferențele sunt atât de fine, insesizabile aproape, fiindcă ultimele le copiază pe primele, încât par de necontestat… Dar după vreo 27 de ani de școală adunată (Drept, Istorie și Teologie, unele la nivel de doctorat, științe frumoase care m-au învățat să gândesc) și după 15 ani de călugărie și mai frumoasă (deși nevrednica), care mi-a arătat cât de „înfrânte și smerite” sunt căile salvatoare ale lui Dumnezeu, am ajuns reticent la toate ideologiile care salvează lumea de pe-o zi pe alta, care sunt trendy, invincibile și „de necombatut”… Tocmai pentru că nu seamănă cu nimic din ce ne-ar spune Dumnezeul nostru cel liniștit și smerit. Și dacă nu sunt inspirate de El, înțelegem ce teribile sunt alternativele…

   Așadar, ce poate fi rău în „a sta acasă și a-ți salva viața”…? Aparent, nimic. Asta numai dacă nu sesizăm ca fructul mesajului, carnea lui este alta: „Dacă ieși, mori!”. Haina este doar pozitivă, fiindcă nu avea cum să nu fie. Dar greutatea mesajului stă în ceea ce se subînțelege, în implicațiile lui, în ceea ce nu se spune. Ce se întâmplă dacă ieși… Adică, practic, o amenințare cu moartea. Una soft.

   Dar ce e rău în asta, ar spune unii? Și Biserica „amenință” mereu cu moartea. Cu moartea sufletului, apoi cu moartea veșnică. Da. Asa este. Numai că moartea aceea e mult mai „sănătoasă” și mai pedagogică pentru intelegerea omului, pentru că Dumnezeu vrea ca omul sa-si salveze sufletul întâi, și nu să caute scăparea trupului cu orice preț („Nu va temeți de cei ce ucid trupul, temeți-va mai curând de cei ce ucid sufletul si-l aruncă în gheena…”). Și iarăși, Dumnezeu stie ca tocmai cel ce cauta sa-si scape viața cu orice preț, „o va pierde”, și ce-i va folosi omului ca a dobândit lumea întreagă „daca-și pierde sufletul sau…?”. Înțelegem astfel ca iubitorul nostru Dumnezeu pune întotdeauna valoarea veșnică înainte, ne spune de care pericol să ne ferim întâi și apoi ne învață să ne protejăm și trupul, numai întrucât este vehicul al Duhului. Avem nevoie de trup să cultivăm virtuțile și să dobândim Împărăția. Nu sa-l îngrijim atât de obsesiv (până la adorare), încât sa-l punem într-un clopot de sticla, sa-l izolam de oameni și de Cer în cușca siguranței fizice („stai acasă…”), și să uităm că avem un Cer și o mântuire de dobândit deasupra. Pentru că inevitabil, cine care în grija excesivă de trup și în mesajele care cultivă trupul ca valoare supremă, nu are cum să nu-și micșoreze credința (dacă n-o pierde cu totul), nu are cum să nu se lase invadat de grija, de frică, de suspiciunea celorlalți, de duhul „vegherii” aproapelui și de alte duhuri potrivnice lui Dumnezeu. Dacă se întâmplă asta, putem sa fim vii si invulnerabili la COVID pe cât vrem, fiindcă suntem morți pe dinăuntru.

   De-asta a fost lăsată frica minunata de Dumnezeu. „Frica lui Dumnezeu” cum i se mai spune. Pentru că ea scoate afară toate celelalte frici lumești, ca secundare, deviante, parazitare pentru desăvârșirea Omului. Exact cum rostea Făt-Frumos din Lacrimă către Roșu-Împărat care-l întreba de cine se teme (din basmul omonim al lui Eminescu): „De cine temi mai mult, Făt-Frumos…?” / „Eu pe lume nu ma tem de nimeni, afară de Dumnezeu! Dar tu de cine te temi, Împărate?…”. Și a răspuns Împăratul: „Eu mă tem de Dumnezeu, dar ma tem și de Muma-Pădurii…”. Iată, ce alegoric spus, cum frica Împăratului nu era curata, întrucât nu avea singură „frica lui Dumnezeu”, ca Făt-Frumos. Iar Muma-Pădurii e o metaforă de basm prin care trebuie sa înțelegem orice alta frica lumească în afara de cea curata a lui Dumnezeu: de boală, de sărăcie, de defăimare socială, de tirani sau de… coronavirus. Și, negreșit, cu cât vom cultiva mai mult aceste frici de Muma-Pădurii,  și cu cât vom schimba mai mult mesaje gen „Stai acasă. Ferește-te de Muma Pădurii!”, cu atât vom cădea mai mult din Dumnezeu, cu atât mai morți și mai goi vom fi în sufletul nostru. Și mai lipsiți de viața adevarata.

   Bineînțeles, toate cele de mai sus nu înseamnă să disprețuim medicii și oamenii care se luptă cu bună-credință pentru noi. Dumnezeu știe câte sacrificii au făcut în această perioadă… Eu însumi am un frate după trup acasă, medic ortoped, care a fost în linia întâi. Soția lui, tot medic. Vom sta acasă când e nevoie, ne vom trata când e nevoie, nu vom fi iresponsabili, nu vom brava, dar nu vom ajunge sclavi ai grijii de trup. Care duce întotdeauna la moartea sufletului.

   Asta mai înseamnă și să nu mai colportăm inconștient mesaje cu fruct otrăvit, cu potențial totalitar, prin care ne construim singuri inchisoarea mentala, Gulagul României de mâine. Fiindcă idealul e ca o populație să-și pună singură zăbrelele închisorii, și să pedepsească sau să ostracizeze pe oricine ar contesta ordinea în cadrul ei. Căci nu e greu să ne gândim la mesajele indirecte de „avertizare” a celor ce îndrăznesc să cugete altfel. Iată, un mesaj gen „protejează-te pe tine/ protejează-mă pe mine”, înseamnă, într-o inversiune teribilă – „ce se întâmplă dacă nu vrei să mă protejezi pe mine?”, adică ești tratat ca iresponsabil, cu aluzie chiar ca nu ești departe de un „criminal”… Sau, dacă tot facem exercițiul gândirii critice, ne dăm seama ce potentual totalitar s-ar ascunde în mesajul similar aplicat la vaccinurile obligatorii: „Vaccinează-te. Salvează-ți viața. Și… pe a mea!”. Căci dacă nu, trebuie luate măsuri împotriva ta… Aceeași retorică se va aplica și acolo.

   Cine a studiat puțin istoria, științele politice, ideile înțelege cât de ușor se inventează în epoca noastră noi „dușmani ai poporului”. Poate ni se pare incredibil, dar cei care vom ține lacătele noii închisori pentru cei ce se opun dictaturii sanitare vom fi chiar… noi! Noi, cei care ne temem pentru viata noastră, pentru trupul nostru mai presus de orice, pentru „copii  noștri” (și cine se poate pune cu „copiii noștri”?), vom fi gardienii perfecți și inchizitorii celor care vor pune înainte valorile spiritului înainte: libertatea de conștiința, libertatea în Dumnezeu, consimțământul informat și altele. Fiindcă iată ce ușor au ajuns „dușmani ai poporului” tocmai creștinii practicanți care se împărtășesc din același Potir, cu aceeași linguriță, pentru că în percepția seculară, ei sunt văzuți ca oameni care „nu se protejează pe ei” deci „nu ma protejează nici pe mine”… Dacă deja ne-am lăsat corupți de gânduri de felul acesta, să nu ne mire ca vom fi agenții totalitarismului de mâine, „cu cele mai bine intenții”, desigur, de a ne proteja viața. De a ne scăpa tocmai acea „viață” pe care Mântuitorul ne avertizează c-o vom pierde.

   Închei cu o amintire. Eram mic și aveam 7 ani la Revoluția din 1989. Eram la Focșani, la bloc. Mesajul de teroare care se propaga la televizor sau printre oameni, în șoapte, era aproape același: Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T. – DESPRE TOTALITARISMELE PE CARE NU LE VEDEM: „# Stai acasă. Îți poate salva viața”…” →

Lucrurile frumoase ne plasează într-un alt spațiu, un fel de Nicăieri al acestei lumi. Nu simțim că ele sunt aici, ci „undeva”… la adevărata lor „adresă”.

   Înseamnă, cum s-ar zice, că orice lucru Frumos e o Utopie ce nu e de aici, ci doar își face loc, undeva, pe lumea noastră…

   Așa și casa cu mălini înfloriți de la Putna, în tonuri de alb-auriu, scăldați în lumina caldă a amurgului. Da. E aici. Și totuși, e parcă într-un sublim Nicăieri… Un Nicăieri ca o metaforă a unui loc ce nu poate fi găsit pe lume, dar există oriunde în altă parte…!

   Nu ne rămâne decât să găsim acel loc de Nicăieri al frumosului.

   Pentru că și Dragostea e tot… Nicăieri. Și ce bine că e așa! Altminteri, ar fi trebuit s-o găsim într-un loc precis, în această lume… Ce bine că există un Nicăieri al Dragostei!

   Și Dumnezeu e, bineînțeles, tot Nicăieri… Cum să fie El determinat de un loc? Ce bine că suntem înconjurați de acest „Nicăieri” al Lui, ca sa putem întinde mâna în oricare parte după El…!

   Frumosul e, deci, ca o ghicitoare, un joc spiritual al Existenței. Dacă vrei să intri în „jocul” lui, trebuie să-l întrebi:

   – Frumosule, unde locuiești…?

   Și-ți va răspunde și te va provoca:

   – Undeva. Într-un loc. Nicăieri. La o casă cu mălini…

   Spor la căutat locul de Nicăieri al Frumosului…!

–––––––––––

 Pr. Iustin T.