Paul LEIBOVICI: Casa de pe Colina Doamnei

Citind înlănțuirea de povestiri a scriitoarei Francisca Stoleru am reflectat asupra modului de îmbinare a evenimentelor istorice care au avut loc în estul Europei, pe teritoriile ocupate de armatele hitleriste. Țări precum România a căror regimuri dictatoriale au fost formate din partide antisemite, precum cel al legionarilor.

Un guvernământ, poate mai pro-hitlerist a fost în Polonia. Soarta minorității evreiești a depins într-o măsură destul de mare de modul cum erau executate dispozițiile primite de la Centru (citește:fascist) .

,,Colina Doamnei ,,este un simbol al suferințelor în general și a generaților de evrei din țările împrăștierii- în mod special. Pământurile blestemate și-au găsit drept centru ,,Colina,, -un miez plin de frământări de-a lungul generațiilor, un pământ care nu a cunoscut liniștea, în ciuda așa zisei prosperități. De-a lungul generațiilor – acest pământ străbun, precum stă scris în Biblie, a stat sub stăpâniri străine: Romanii, Imperiul Otoman, Mandatul Englez.

Împletirea suferințelor evreilor din țările împrăștierii, speranța acestora la revenirea pe pământul strămoșesc –aceasta e simbolizată armonic de suferințele până la moarte a celor care au stăpânit ,,Colina Doamnei,, . Momentele de ,,fericire,, ,,bogăție,, erau doar visuri care se spulberau în vuietul nebunesc al unor vremi tulbure. Generații după generații au împodobit Casa de pe Colină cu cele mai prețioase mobile, covoare, tablouri cât și arborii, grădina cu flori de sezon deținătoare de parfumuri fine. Toate îmbătau simțurile proprietarilor. Înconjurați de slugi credincioase, patronii se lăsau legănați în bogățiile materiale-vremelnice. Cel care clădise prima vilă a fost un comerciant bogat Ybrahim –cu cele trei neveste.

Departe de ,,Pământul Sfânt,, unii dintre evrei se lăsau și ei amăgiți de ,,viața îmbelșugată,, dar masele-slugile erau în suferință. Și când a început să se reverse puhoiul murdar –antisemitismul-evreii au devenit o ,,masă, ,,o victimă,, . Atunci Dorohoieni au fost mânați, precum vitele spre lagărul ,,Transnistria,, unde bolile, jaful, mizeria și foametea și-au pus pecetea.

Diversitatea tablourilor-scenelor zugrăvite cu dibăcie scriitoricească, poartă lectorii prin medii diferite, cu personaje excelent prezentate. Francisca Stoleru –este o scriitoare echilibrată, o pictoriță desăvârșită a mediului în care eroii își desfășoară acțiunea. Chiar din primele pagini, tabloul orașului Haifa cu personajele arabe precum Ybrahim, negustorul și cele trei neveste –un tablou zugrăvit cu măiestrie. Tablou care are darul de a introduce cititorii în atmosfera vremilor îndepărtate. Frază după frază, pagini în care eroii romanului –oameni cu mentalități diferite, dau glas rând pe rând sentimentelor, atât prin acțiunile lor,prin limbajul de care se folosesc, creând o atmosferă în ritm crescendo, dar bine echilibrat. Nu intenționez să repovestesc vreo scenă, rezervând bucuria lecturii celor care, sunt sigur că nu vor lăsa din mână excelentul roman. Amintesc doar, câteva din personajele viguroase. Eroul David –tânărul răzvrătit împotriva părintelui său, care a luat calea emigrării spre Israel-educat fiind de organizația sionistă. Familia de evrei polonezi își caută un adăpost ,deoarece hitlerismul-antisemitismul luând proporții au pornit –lipsiți de orice posibilități materiale spre o altă lume. David și de asemenea mica grupare de evrei polonezi sunt simbolurile suferințelor,presiunilor sociale din acele vremuri tulbure. Capitol după capitol suntem lectori devotați,lectori care nu putem lăsa –pe mai târziu- paginile următoare. Urmărind cu interes evoluția povestirilor, trăirea personajelor suntem frământați, interesați de drumul acestora. Asistăm și adesea trăim noi însăși fiecare moment, numeroasele frământări a personajelor. Ne antrenăm atât în conflictele, suferințele lor dar și în relaxările pe care scriitoarea ni le oferă. Fie scenele din kibuț, fie cele din Anglia sunt bine echilibrate, atrăgătoare. Francisca Stoleru-a căror lucrări literare le-am gustat de-a lungul anilor, a atins prin acest roman o operă cu adevărat de superioară clasă literară.

Sunt absolut sigur că lectorii romanelor D-nei Stoleru, au bucuria de a aprecia acest roman ,,Casa de pe Colina Doamnei,, ca fiind o realizare literară de o deosebită ținută artistico-literară.

Menționez de asemenea, faptul că romanul a fost editat la Iași,

Editura ,,24 de ore,, în condiții grafice de o deosebită calitate. Criticul Ioan Holban, scriind o prefață în care subliniază activitatea literară a scriitoarei Francisca Stoleru.

———————-

Paul LEIBOVICI

Ashkelon, Israel

22 octombrie 2018

Paul LEIBOVICI: Taina scrisului (87) – Scriu de peste 60 de ani

Eram coleg de bancă, la liceul de băieți din Bacău, cu Ioan Berilă un talentat pictor și caricaturist. Liceul, înainte de reformă purta numele „Liceul Ferdinand”. În paginile caietului său permanent deschis erau portretele profesorilor, adesea caricaturi din viața cotidiană.

Era la modă „Ziarul de perete” În colțul din dreapta Berilă semna caricatura săptămânii. La îndemnul său, am scris un articol. Apoi a apărut altul – tot lângă caricatura lui Berilă. Și tot așa… până ce un redactor de la un ziar central, a luat cu el „colecția” mea de scrieri. Într-o bună zi, am fost chemat la secretariatul școlii, unde printre alții era și un coleg care avea o funcție de secretar al Uniunii tineretului școlar.

– Am primit – spune acesta – de la Ziarul Tineretului din București, o propunere pentru tine! Să fii corespondentul lor pentru județul nostru.

Am fost trimis să scriu un reportaj despre un tânăr evidențiat în muncă, la niște mine din județul Bacău. Apoi, am fost trimis la Moinești pentru un interviu cu o brigadă de mineri. Plecăm cu trenul,până la stația principală, apoi cu mijloace rudimentare până în satele respective. Scriam și expediam reportajul… Vremea trecea,iar materialele apăreau, adesea doar iscălite cu inițialele numelui. Cu prilejul examenelor de intrare la facultate, am tras o fugă și pe la redacție. Redactorul de la secția „Corespondențe” mi-a înmânat foaia cu articolul meu. Era iscălit… „P. Liman”!!! Din ziua aceea timp mulți ani, tot ce scriam și publicam purta iscălitura de mai sus. Fiind în București și având o oarecare experiență, am scris și pentru alte ziare, precum o publicație care apărea doar duminica.

Ca student am frecventat deseori Biblioteca Academiei. Aici mă simțeam în largul meu. Chiar și materialele, cărțile și revistele care aveau nevoie de aprobare specială pentru Sala de lectură, le puteam consulta. Astfel am descoperit prima încercare de dramatizare a unei povestiri a clasicului Ion Creangă. Am scris pe această temă un articol pe care mi l-a publicat revista „Tribuna” din Cluj, drept pentru care am primit scrisori de la numeroși studenți. Materialul respectiv a fost studiat și apreciat de secția de literatură română.

Fiind membru activ la Cenaclul Radio, mi-am încercat puterea creatoare ca textier. Gheorghe Danga, dirijor al Corului Radio a compus și dirijat o melodie a cărui text era semnat de P. Liman, iar H. Schwartzman a compus un Imn al Minerilor tot pe un text de-al meu. Împreună cu compozitorul Puiu Rubinștein am primit un premiu pentru un cântec despre primele taxiuri publice din București! Cronici teatrale ale unor spectacole de operă au apărut cu și doar inițialele numelui meu. În perioada brăileană, atunci când am lucrat ca secretar literar al teatrului de acolo, am publicat la ziarul local: reportaje, cronici despre viața culturală; apoi la Galați și Iași.

De peste 50 de ani sunt în Israel. Am continuat să scriu la toate ziarele și revistele de limbă română de aici și din unele țări care au publicații românești. În Israel materialele pe care le-am publicat au fost semnate atât „Paul Leibovici” cât șo ”P. Liman”. În perioada cât am trăit în România am scris o seamă de cărți, precum: „Bibliografia Teatrului Național Vasile Alecsandri”, „Bibliografia Industriei”, „Monumente din orașul și județul Iași”, „Agricultura din cuprinsul județului” și altele. Iată și unele titluri ale cărților scrise în Israel fie în ebraică, fie în limba română: „Sărbătorile noastre”, „Valea piersicilor”, „Sarcofagul dragostei”, Baronul din Daba”, „Limanul apelor învolburate”, „Cântarea Cântărilor”, „Martiri anonimi”, „Ashkelon lupte și eliberare”…

–––––––-

Paul LEIBOVICI

Ashkelon, Israel

16 octombrie 2018

Paul LEIBOVICI: Locurile sfinte din Ţara Sfântă

Izvorul Mariei sau Fântâna Mariei

Locul acesta, după tradiţie se află în Centrul oraşului Nazaret. Aici venea Maria să scoată apă din izvor. Potrivit tradiției ortodoxe locale, Fecioara Maria a primit vestea că va naște pe Mântuitorul, de la Sfântul Arhanghel Gavriil, în momentul în care aceasta se afla la fântâna din apropierea casei unde locuia, spre a scoate apa.

Deoarece e considerat un loc sfânt pentru creştinătate, peste izvor s-a construit o biserică a cruciaţilor. Spre biserică s-a putut trece doar printr-o peşteră.

În 1263 biserica a fost invadată şi apoi distrusă de mameluci. A fost reconstruită în 1750 şi din nou se putea ajunge trecând pe lângă izvor.

La sfârşitul sec.XIX a fost construită o baie publică şi un han în apropierea izvorului. Locaşul s-a reconstruit în 1967 .

După tradiţia creştină Izvorul reprezintă unul din cele mai importante locuri. În cartea lui Iacov se pomeneşte pentru prima dată de Izvorul Mariei.

Satul Kana

Satul Kana (Kfar Kana) se află în Galileea de jos, la numai 7 km de Nazaret. Plecând de la Nazaret înspre Kana se străbate Valea ,,Merj Sembil” adică ,,câmpul spicelor”. Se află pe drumul care leagă între ele localităţile Seforis şi Tiberias. Arheologii au descoperit – pe acest loc – a existat o localitate încă de pe vremea ocupaţiei persane şi bizantine. Deoarece localitatea nu are nici o sursă de apă, localnicii au fost nevoiţi să o aducă din depărtări, de la baza dealului şi s-o păstreze în vase de piatră.

Săpăturile au scos la iveală o localitate din secolul I. Unii susțin aceasta ar fi autentica localitate Kana care este la 1 km de Kana din zilele noastre. Se presupune că prima biserică a fost construită în sec. IV de către mama lui Constantin cel Mare.

Se povesteşte că paşii lui Iisus au sfinţit această cale în drumul pe care la făcut spre ,,Nunta de la Kana”. Este un sat cu o majoritate de arabi ortodocși. După tradiţie aici a avut loc ,,nunta vinului”.

Creştinătatea, din cele mai vechi timpuri a cinstit localitatea unde s-a săvârşit minunea, – transformarea apei în vin, în scopul cinstirii nuntei nevoiaşilor. Iată ce stă scris: ,,… Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Și a fost chemat și Iisus și ucenicii Săi la nuntă.”

Mama i-a spus: Fiule nu mai am vin.

Răspunsul a fost: Ce mă priveşte pe mine şi pe tine, femeie. Încă n-a venit ceasul Meu.

Iar mama a spus celor ce slujeau: faceţi ce vă spune.

Şi erau acolo şase vase de piatră. Iar Iisus le-a spus: umpleţi vasele cu apă.

Şi le-a mai spus: Scoateţi acum şi-i aduceţi mirelui.

Şi când mirele a gustat, a simţit că e vin. El nu ştia de unde este. A chemat pe mire şi i-a zis: orice om pune întâi vinul cel bun şi, când sunt ameţiţi, pune vinul cel slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.

Această primă minune a săvârşit Iisus la Nunta de la Kana din Galileii. Kana are ca patron pe Sfântul Simon Zilotul, care nu este altul decât mirele din legendă, un om simplu şi nu prea înstărit. Acesta a devenit ucenicul lui Iisus, în cursul vieţii.

Biserica este închinată Sfântului Mucenic Gheorghe, fiind îngrijită de creştinii ortodocșii greci. În biserică sunt păstrate două coloane vechi, datând din sec. XIII-lea, cât şi două vase de piatră, pentru păstrarea apei.

În localitate mai sunt încă două biserici: una franciscană şi alta pe care franciscanii au îngrădit-o în 1883.

În biserica greco-catolică se păstrează două vase mari de piatră despre care se povesteşte că ar fi chiar cele în care s-a efectuat minunea. Experţii au stabilit că sunt vase baptiste antice.

Ultimele descoperiri arheologice au scos la iveală un atrium cu portic, datând din sec.V-lea.

Kfar Nahum

Un mic sat de pescari ,,Kfar Nahum” are o deosebită importanţă pentru ortodocși. Se află pe malul Kineretului. În limba arabă se numeşte Tel Nahum. Aici s-au petrecut evenimente pe care creştinătatea le apreciază în mod deosebit.

Kfar Nahum este considerat ca un diamant între locurile sfinte din istoria Ţării Sfinte. Acest loc trebuie păstrat cu deosebită grijă pentru a putea descoperii secretul care-l ascunde.

Se cunoaşte, din sec.XI şi până în sec.XIX a fost părăsit. Cercetări arheologice au fost întreprinse de franciscani. Cu acest prilej s-au descoperit numeroase oale, monede şi mozaicuri cât şi urme de clădiri. De asemenea a fost descoperită o sinagogă din sec.V-lea, clădită pe rămăşiţele unei alte sinagogi din perioada antică. Aici şi-a însuşit învăţătura sfântă Iisus. Cea mai importantă descoperire pentru creştinătate au fost urmele trimisului Saul din Kfar Nahum, atunci când a fost reclădită biserica în perioada bizantină.

Kfat Nahum este considerat a avea o excelentă importanţă pentru creştinătate atât pentru frumuseţea lui cât şi din punct de vedere spiritual.

Casa Sf. Petru se află în partea de sud a sinagogi. Ea a fost clădită în epoca elenistică (sec.I î.e.n). În podeaua antică s-au găsit peste o sută de adrese în diferite limbi. Numele ,,Iisus ”se află de numărate ori. El e denumit: ,,Trimisul”, ,,Domnul”;,,Eliberatorul”.

Tot aici au fost găsite cruci şi diverse simboluri ale creştinilor.

În sec.V au intervenit schimbări iar pe acest loc a fost ridicată o biserică în formă de octogen. Biserica e pomenită în repetate pasaje a Testamentului Nou.

Aici au locuit şi cei unsprezece trimişi. Atât în perioada romană cât şi cea bizantină satul a fost populat de evrei şi creştini.

Săpăturile arheologice au fost reluate în sec.XX de către o echipă britanică. Din 1821 s-au îngrijit de săpături franciscanii. Din 1969 o nouă echipă de arheologi au reluat săpăturile.

Stela Maris

Expresia ,,Steaua mării” în tradiţia creştină catolică formeză unul din aspectele fecioarei sfiinte. În acest context există o legătură specială între mare şi apărarea ei de pescari, marinari. Biserici, mânăstiri şi locuri speciale amenajate pentru desfăşurarea ceremoniilor catolice se află lângă mare în onoarea ,,sfintei fecioare”.

Astfel de locuri denumite ,,Steaua mării”se găsesc în diverse ţări, de obicei pe malurile mărilor sau pe locuri ridicate (munţi, dealuri) pe partea care dă spre mare.

Unii pretind că numele ar fi ,,Stelele Mariei” sau ,,Picătura Mariei” căci după tradiţia creştină Maria şi Iisus au trecut prin acest loc.

Numele a fost stabilit de abia în se.XX de către consulul Spaniei în timpul construirii ,,felinarului de pe mare”. După tradiţia creştină, numele a fost adoptat de carmeliţi.

Mânăstirea Stela Maris

Ordinul Carmelit a luat fiinţă pe muntele Carmel în perioada cruciaţilor ,de către călugării care au trăit în peşteri după tradiţia proorocului Eliahu.

Ordinul Carmeliţilor a luat avânt şi s-a răspândit prin toată europa. După căderea oraşului Aco-cruciat în anul 1769, oraşul a primit protecţia Franţei peste regiunea respectivă şi a călugărilor. ; de atunci împrejurimea este denumită,,Carmelul francez”. În 1826 părintele Cassini, membru al mânăstiri şi arhitect, a început refacerea mânăstirii. Biserica s-a deschis în 1836, iar restul clădirii a fost dat în primire în 1853. În 1839, Papa Grigore al XVI –lea a acordat biserici titlul de onoare

,,Bazilica –minoritară”,deoarece biserica e considerată ,,biserica-mamă”al Ordinului Carmeliţilor.

Spre Stela Maris

Există unicul drum de la Haifa care se află la marginea Mării Mediterane în apropiere de muntele Carmel. Călugării au cunoscut drumul acesta încă din sec.XIX şi au înălţat porţi de ambele părţi, cerând plată pentru trecere. Apoi au înălţat un zid ca să-şi întărească poziţia în Centrul Carmelului. Urme ale zidului se pot observa până în zilele noastre, căci trec peste ,,Peştera Eliahu”. În apropiere este o cărare care conduce spre munte.

În faţa mânăstirii a fost ridicat un monument în onoarea militarilor francezi din timpul lui Napoleon. Aceştea au fost omorâţi de armatele turceşti. În 1876 în faţa monumentului s-a înălţat o cruce de fier.

Clădirea bisericii e din pietre cioplite care sunt acoperite cu decoraţii geometrice. Faţada este îndreptată spre Ierusalim. Plafonul stă sprijinit pe trei rânduri de stâlpi care înconjură clădirea.

Pe pragul superior este o sculptură în formă de Leu. Şi pe celelalte praguri sunt urme de sculpturi în formă de animale, în special figuri de lei. Deasemenea s-au găsit două adrese una în limba aramică şi cealaltă în limba greacă. S-a mai descoperit biserici din sec.V sau VI e.n.a căror podea a fost ornată, în centrul ei, cu figuri de păuni. Apoi se mai află urme ale Casei ,,Trimisului Petru”.

În partea dreaptă a acestei biserici, se află o altă biserică greacă care e deosebit de frumoasă. Apoi se află Sinagoga antică care atrage şi pelerinii creştini. Aici Iisus a ales pe cei cinci trimişi ai săi: Petrus, Andreus, Iacov , Iohanan şi pe Matei.

De aici Iisus a plecat spre alte locuri unde a făcut minuni. Deoarece acest loc are o deosebită importanţă în Noul Testament, au început în sec. XIX să se facă o seamă de cercetări.

În 1838 a sosit aici cercetătorul Robinsohn care a cercetat rămăşiţele Sinagogii care este amintită şi în Noul Testament. Iisus a ajuns aici de la Nazaret. Aici au fost găsite urmele romanilor; în drumul lor spre Damasc unde plecau negustorii. Se cunoaşte că familiile lui Petru şi Andrei au fost pescari. Simion a fost un bărbat bătăuş, ameninţând pe cei care vroiau să-l bată pe Iisus. Porecla lui Simon este Petrus (om puternic, voinic). A fost găsit un candelabru cu şapte braţe pe care erau înscrise zilele săptămâni.

———————-

Paul LEIBOVICI

Rehovat, Israel

3 octombrie, 2018

Paul LEIBOVICI: Minciuni adevărate de Berthold Aberman

Autorul acestei cărți, se dovedește prin noul său volum, a fi un analizator profund al diferitelor categorii de persoane; a relațiilor bilaterale între cele două sexe, urmărind cu desăvârşit interes, aș spune profesional, raporturile, curba seismică a vieții între cele două personaje, în permanență evoluția raporturilor.

Pe psihologul Aberman îl preocupă atât legăturile naive, prietenești ale tinerilor, cât și a celor care de mult au trecut vârsta primei tinereți. Ceea ce gândesc și simt tinerii zilelor noastre, în condițiile noi, în care nu întotdeauna, părinții au acces. Educația primită în sânul familiei?! Dacă aceasta a existat într-o oarecare măsură, se reflectă în comportarea tinerilor și gradul de intensitate. Însăși sentimentul apropierii prietenești, care se poate transforma în anumite condiții într-o dragoste sau chiar o pasiune oarbă pentru ambele părți, intră în preocupările autorului.

Însăși titlul, „Adevărul și minciuna”, pune lectorul în cumpăna gândiri sale. Adevărul – poate fi total? Dar minciuna!! În cadrul relațiilor dintre Ea și El, să constatat nu numai la personajele din povestiri sau romane, un dezechilibru. Uneori sentimentele depășesc logica, și nu odată în anumite condiții de viață logică se impune distrugând cu vrere sau nu sentimentele – fie ele până în acel moment crucial, puternic. Autorul își îndeamnă lectorii chiar de la început: „Adevărul, merită și trebuie să se impună, chiar dacă, uneori cere sacrificii…”.

Pentru a fi conștient de această afirmație, de greutatea propriu zisă a, adevărului, e absolut necesară o educație temeinică, încă din primii ani ai existenței. O a doua afirmație – preocupare, a lui Aberman, ar fi destinul. În acest scop lectura capitolului „D-ale vieții”, vine să elucideze – am spune într-o oarecare măsură, care este sensul acestui cuvânt, greutatea pe care o are în cursul vieții. În general dacă oamenii, recte o pereche de tineri sau maturi, de-a lungul vieții se pot baza pe ceea ce se numește, destin, legăturile sentimentale între doi tineri, pot fi sau ar fi necesar să se bazeze pe acea flacără interioară care devine văpaie. Saint-Exupéry, la vremea sa a afirmat că: „Adevărate iubire începe de acolo de unde tu nu mai aștepți nimic în schimb!” Tineretul zilelor noastre crede în văpaia dragostei atâta timp cât poate fi întreținută!… dar e știut că și văpaiele, acel foc sufletesc are nevoie de o anumită educație, pentru a putea fi întreținut! Poate nu la nivelul superior.. Dar câte nu intervin în viață, în fiecare moment?! Avem noi tăria sufletească, logica temeinică pentru a nu ne lăsa furați de bănuieli deșarte? Când una din părți (El sau Ea) are darul de a convinge, de a scoate din mânecă argumente, de a ameți partenerul (a) cu înșir-te de cuvinte amețitoare, victima cade. E uneori prea târziu, trezirea… Însuși autorul Aberman încheie capitolul „Bănuiala” cu: „E rușinos să arunci ceea ce ai ridicat…”

Dacă îndrăgostirea de o persoană e doar un joc de moment, sau dacă e ca focul din sobă care are puterea de a încălzi doar camera unde se află soba, lasă-mă să intru în inima ta, dezvăluie o nouă problemă, la care aș afirma, un răspuns e prea puțin: „Da, într-adevăr, dragostea e adesea plină de suferinți…” Răceala sau indiferența părții opuse, depinde în cele mai multe cazuri de construcția anatomică, chiar dacă persoana a primit o anumită educație, s-a format în condiții prielnice. Dragostea este la rându-i o suferință, pentru unii plăcută, pentru alții un lanț care atârnă și din care e greu să te rupi! Desigur, nimic nu e veșnic, prin simplu fapt că noi nu suntem veșnici. Dar când iubim, când ne-am găsit echilibrul vieții, când firele dragostei se împletesc, devenind o continuă armonie, dragoste, devenind o obișnuință indispensabilă din viața perechii respective, atunci putem afirma, e o veșnicie! Să fiu iertat chiar și de Sophocles, dar înțelepciunea nu poate fi o bază temeinică a dragostei. În lumea noastră modernă, unde interesele predomină, fericirea e înțeleasă prin bunurile realizate, iar sufletul și mintea e răpită.. fie chiar pentru o anumită perioadă de belșug!

Pornim în viață nu întotdeauna cu entuziasm, depindem adesea de condițiile economice, uneori de educația sau needucație, și nu mai puțin de, construcția noastră interioară. E puțin, e mult!?

Nu întotdeauna, visul tinereții ni se împlinește. Și e firesc” Pe drumurile întortocheate, pline de surprize, de necunoscut și necunoașteri – suntem adesea singuri! Visul, chiar la vârsta maturității, e plăcut, dă farmec vieții.. dar rămâne vis! De aceea Khalil Gibran a putut afirma: „Dacă dragostea te cheamă, urmeaz-o, chiar dacă drumurile sunt grele…”

Condițiile din noua societate contemporană, nu ne permit mai întotdeauna să ne lăsăm antrenați pe drumul visător al marei și aprinsei dragoste. Persoanele mature, cu o oarecare experiență, cu un trecut sau altul, au temeri de un pas în plus… de podelele care se îndoaie cub greutatea corpului, de experiențele trecutului! Maturii învăluiți de visul unei noi aventuri, se lasă mai greu antrenați, iar dacă se decid la noua dragoste e pentru a încerca o reîmprospătare a simțurilor, a unei vieți mai temeinice, sigure… „Găina bătrâna face ciorba mai bună?” Depinde cu cine o împărtășește!!! Simțurile și judecata vin după ce am sorbit din ciorbă!

Cartea, „Minciuni adevărate” formează un mănunchi de aprecieri, de analize întocmite cu dibăcie, experiență de viață, lecturi psihologice și filozofice. Citind-o și reflectând cu aprofunzimea cuvenită, privim societatea din jur și ne întrebăm: „Adevărul vieții cotidiene oare e minciuna de a cărei fire ne împletim la fiecare pas?”.

–––––––-

Paul LEIBOVICI

Rehovat, Israel

15 septembrie 2018

Paul LEIBOVICI: Holocaustul în arta plastică

„Holocaustul

– Nouă litere

Asta-i tot

Bărbaţi, femei, copii,

Un norod

Lacrimi – fluvii, mări

Necontenite despărţiri

Necunoscute istorii

Cărţi şi memorii

Încă nerăsfoite

Suflete zvârcolite.”

O perioadă grea, zdruncinătoare, în care au fost omorâţi şase milioane! Oameni din toate categoriile, artişti plastici, scriitori, compozitori şi intelectuali din multiplele domenii! Această perioadă formează un capitol al istoriei umane. Consider de a fii obligatoriu de cunoscut, predat şi învăţat, la diversele nivele intelectuale, în perioada studiilor şi apoi. „Arta plastică”, prin multiplele ei faţete, are diverse posibilităţi desen, grafică, pictură, sculptură, caricatură… Artiştii plastici, şi nu numai ei, cetăţenii de pe cuprinsul globului rămas însângerat, sunt îngroziţi de cele ce s-au petrecut, de crudităţile inimaginative care au avut loc, de orgiile prin care au trecut colegii lor: artiştii plastici ai acelor vremuri.

Cuvintele sunt adesea uscate şi suntem obligaţi să punem în funcţie imaginaţia. Nu întotdeauna scriitorul sau conferenţiarul găseşte cuvintele cele mai potrivite care pot influenţa asupra sensibilităţii noastre.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Holocaustul în arta plastică” →