Cum ar suna cea mai frumoasă declaraţie de dragoste a altcuiva către noi?

Ar putea suna aşa: „Ştiu că nu eşti al meu…”.

Pentru că aşa se deschid ferestrele fiinţei noastre către dimensiuni la care nu ne-am gândit vreodată. Pentru că aşa aflăm că nu numai el (nu numai ea) ne iubeşte. Pentru că tresărim când auzim că suntem împărţiţi cu altcineva, şi nu trupeşte. Pentru că aşa aflăm că iubirea pe care o avea un prieten pentru noi, iubirea pe care o avea o mamă pentru copilul ei, un soţ pentru soţia lui, un fiu pentru tatăl lui – cedează trecerea, cu nobleţe, unei iubiri noi şi extraordinare. O iubire care dezleagă legăturile de rudenie şi le leagă cu sânge nou şi lege nouă, sub Cer.

Să ne oprim puţin la intersecţie şi să cedăm trecerea, din dreapta, a unei Alte Iubiri. S-o observăm cum trece…

Şi când trece, avem sentimentul că ea e marea şi noi suntem râul care aştepta să se verse în ea.

Şi de ce aşa? Pentru că noi am fost învăţaţi, de la naştere, că aparţinem mamei. Apoi, pe măsură ce l-am recunoscut pe tata, am învăţat că aparţinem şi tatei. Şi ne-am dat seama că suntem şi fraţii şi surorile cuiva. Pe urmă ne-am făgăduit câtorva prieteni, unui soţ/soţii şi propriei noastre familii. Apoi, ne-am învăţat că aparţinem copiilor şi nepoţilor. Iar reprezentările noastre ale iubirii au rămas legate de ceea ce ştim din fiecare. De ceea ce este fiecare pentru noi. De mama ca mama. De tata ca tata. De fraţi ca fraţi. De copii ca copii. De prieteni ca prieteni.

Dar ceva în sufletul nostru ne-a spus dintotdeauna că deşi îi iubim şi ne iubesc, cumva, nu le aparţinem. Că n-am fost făcuţi să le aparţinem, decât aşa, într-un joc frumos şi particular. Şi nici ei nu ne aparţin. Ne aparţin doar cei pe care-i ştim. Ne aparţine tata ca tatăl nostru, soţul ca soţul nostru, copiii ca copiii noştri. Cunoscuţii ca cunoscuţi noştri…

Dar dacă, o, minune!, eu n-aş fi numai cunoscutul cuiva? De ce n-aş fi – la o altă scară – necunoscutul tuturor? Şi de ce n-ar fi ei… necunoscuţii mei? Căci dacă mă dau pe mine „la o parte” din ei, deodată descopăr o lume fără sfârşit în care cineva mă împiedica dintotdeauna să văd: eu. Ceea ce credeam că reprezint eu pentru ei. Pentru că mi se părea mai important ce sunt eu în ei, decât orice altceva din ei, şi asta mă oprea să văd lumea minunată din ei. Lumea în care ei nu-mi mai aparţin mie, ca intim al lor, şi nu aparţin, fiinţial, rudelor şi cunoscuţilor lor, ci lumea în care aparţin omenirii întregi, Creaţiei şi Cerului. Lumea în care ei sunt liberi să nu fie ai nimănui, ci copii ai lui Dumnezeu, fraţi şi surori ai omenirii, aşa cum au fost rânduiţi de la început – acceptând cu drag, în particular, să fie fraţii şi surorile cuiva anume, soţii şi soţiile cuiva anume, prietenii cuiva anume. Primind cu o caldă nobleţe ca ei, oameni cu inimă liberă, care face loc tuturor făpturilor lui Dumnezeu, să facă loc – cu un soi de simpatie particulară – unui frate, unei soţii, unui părinte. Un fel de-a spune:

– „Doamne, Tu m-ai făcut să fiu omul tuturor, să fiu chipul Tău pentru toţi. Şi primesc cu un zâmbet invitaţia Ta de a fi – din tot ceea ce sunt – şi copilul părinţilor mei, şi soţul soţiei mele, şi tatăl/mama copiilor mei. Pentru că le voi da la fiecare din acea iubire mai presus de minte, care nu aparţine nimănui şi tuturor desăvârşit, în egală măsură. În Tine, eu sunt fără mamă şi fără tată, căci Tu eşti începutul meu. Şi de aceea, primesc cu drag să mă dai unor fraţi si surori de-ai mei sub Cer, unor alţi copii ai Tăi, care să-mi fie mamă şi tată. Să mă dai unui soţ/soţii, să mă dai unor copii, să fiu părintele lor. Căci mai înainte să fiu al lor, sunt al Tău. Şi ei, mai înainte să fie ai mei, sunt ai Tăi. Şi-i voi iubi ca pe necunoscuţii Tăi, pe care i-ai dat să fie cunoscuţii mei. Şi-i voi privi ca pe copiii lumii Tale, şi voi fi bucuros că nu sunt ai mei – decât ca daruri – pentru că aşa vor rămâne ai Tăi, şi ai lumii întregi. Şi aşa nu mă voi sătura de cunoscuţii mei care sunt necunoscuţii lumii Tale”.

– „Iar ei, dacă vor primi să le fiu necunoscutul Tău – şi orice altceva decât mă ştiau –, mă vor avea cu totul, cu tot ceea ce m-ai făcut Tu pentru lumea întreagă. Mă vor împărţi cu toate făpturile de sub Cer cărora M-ai dat să le aparţin. Mă vor împărţi cu şopârliţa care trece pe sub picioarele mele ca să fugă la soare. Căci şi ei i-ai dat – într-un mod frumos şi minunat – dreptul la fiinţa mea. Mă vor împărţi cu copacul care îmi ţine umbră, şi care mă revendică, de fiecare dată când mă opresc lângă el, ca fiind (şi) al lui. Şi eu voi fi bucuros să-i împart cu toate făpturile Tale. Căci pasărea care le-a tăiat calea are şi ea dreptul asupra lor. Şi eu îi dau bucuros ei, ca să văd cum sunt iubiţi şi de alte făpturi decât mine. Şi ei – fraţii fraţilor lor, şi soţii soţilor lor, şi copiii părinţilor lor – n-au încetat niciodată să aparţină lumii mai presus de legături a dragostei Duhului. Acolo ei sunt ai mei cu totul, fără rest, pentru că sunt, mai întâi, ai Tăi. Şi numai ce este al Tău eu pot avea cu adevărat. Şi poate fi al meu, pe de-a întregul.”

Continue reading „Monah IUSTIN T.: Necunoscuţii din noi trebuie iubiţi altfel…” →

O şopârlă stă pe o piatră caldă. Soarele bate. Căldura zăboveşte. Vântul aşteaptă. Totul aşteaptă… Căci iată, un „fruct” s-a pregătit. Şi totul, tot restul, ne aşteaptă pe noi ca să-l culegem.

Şi ce este acest fruct?

Şopârliţa din faţa noastră este unul din sensurile nesfârşite scoase din noi şi puse în lume. O tipăritură „în afară” a unui rost pus de Dumnezeu în noi. Un fel de carte de lectură a Creaţiei întoarsă pe dinafară. Căci omul este făcut să fie, prin ceea ce l-a făcut Dumnezeu, Cosmos, atlasul „tâlcuit” de botanică şi zoologie al Creaţiei.

Şi cum credeam noi vreodată că nu avem nicio înrudire cu aceste mici făpturi furişate prin iarbă, peste pietre, prin vreun fir aurit de apă? Cum credeam că sunt doar miraje estetice? Nimic mai departe de aşa ceva. Ele ne impresionează. Dar ne impresionează pentru că ne impresionează lumea noastră interioară, bogăţia de sensuri şi de figuri de stil ascunsă de Dumnezeu în noi, scoasă în afară în felurite forme de viaţă. Nu e mândrie sau narcisism. Este o revelare a universului poetic al naturii umane, din care Dumnezeu scoate la nesfârşit făpturi, vietăţi, curiozităţi şi diversităţi minunate ale firii. Omul e poezia lui Dumnezeu. Pentru că El, înainte să-l facă pe om, pe Adam, a pregătit înainte o grădină a Edenului plină de varietăţi şi „aperitive” din ingredientul principal al Creaţiei. Din om însuşi. Pentru ca atunci când se va trezi la viaţă, nimic să nu i se pară străin, nimic să-l sperie, nimic să nu fie nefiresc, ci să zică cu glas de laudă: „Doamne, şi pe aceasta ai scos-o din mine!”.

Căci cum să nu fie omul poet, dacă toate înţelesurile şi frumuseţile Creaţiei sunt scoase din el însuşi? Din vastul lui univers. Toate mările şi oceanele, frunzele şi ramurile, păsările şi şopârlele, le-a scos Dumnezeu dintr-o matrice. Matricea este omul. Pentru că Dumnezeu îl iubeşte, şi l-a pus cunună a Creaţiei. Şi da, avea dreptate Protagoras, cu cuvântul lui: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Dumnezeu a măsurat toate făpturile cu făptura omului. Nu ca să se mândrească, ci ca să laude. Să dea înapoi Creatorului.

Şi până şi această şopârliţă ieşită la soare, a făcut-o Dumnezeu după măsura omului.

Ce ciudat şi ce straniu, nu-i aşa.

Căci altfel cum am pricepe ceva din natură vreodată? Cum am pricepe fără să pricepem? Cum ar fi exclamat vreodată Nichita Stănescu: „Iarbă, pietre, arbori, păsări – voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva”. Cum am fi lecturat această mare carte a Creaţiei, dacă manualul – o, ce minune! – n-am fi însăşi noi.

Şi nu noi „facem parte” din natură. Nu suntem dizolvaţi în ea. Nu suntem o „piesă” din ea. Noi suntem însăşi natura naturii. Pentru că natura din afară este chiar povestea omului spusă altfel. Şi ce Povestitor minunat Cel Ce S-a gândit să ne pună o poveste care nu se termină:

– Hai să-ţi spun o poveste despre om. A făcut Dumnezeu un copac. A făcut Dumnezeu o adiere de vânt. A făcut Dumnezeu o piatră încălzită de soare. A făcut Dumnezeu o şopârlă. Şi – ce să-ţi spun? – abia am început să povestesc…

Lumea e prea frumoasă ca să pricepem ceva. Şi cine ştie dacă trebuie să pricepem… Doar am învăţat cum se deschide cartea!

Şi dacă totuşi, se întreabă cineva. Ce înseamnă o şopârliţă ieşită la soare?…

Dumnezeu are curiozităţi dumnezeieşti. El e foarte curios. Şi l-a molipsit pe om. Omul are şi el toate curiozităţile dumnezeieşti ale lui Dumnezeu.

Aşa că întrebaţi-l pe Dumnezeu:

– Doamne, ce e curiozitatea asta a Ta, pe care ai scos-o la soare?

Şi să nu ne mirăm dacă auzim:

– Păi, am vrut să fiu şi Eu curios. Ca tine. Eu de ce să vreau să înţeleg…?!

Un zâmbet mare şi curios de la Dumnezeu!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

7 aprilie 2019

Privim prispa casei. Pescuim în locul nostru ştiut, sub o salcie. Îngrijim ghiveciul de flori din fereastră. Stăm în colţul nostru de lectură. Mirosim seara. Ne uităm la pasărea care a poposit pe gard. Ce sentiment ne încearcă, venit parcă din largul tuturor lucrurilor…?
Simţim că ceea ce facem e deplin şi adevărat. Că facem întreg, că nu mai rămâne nimic nefăcut. Că locul şi timpul în care stăm e totul. Că aici e toată viaţa şi tot rostul, şi nu mai e nevoie de nimic. Că totul este aici. Şi ce adevăr fericit şi mai presus de minte este acesta, ce gând care ne conectează la tot ceea ce poate fi?
Este gândul că partea în care suntem cuprinde întregul Existenţei.
Aici, mintea cade în uimire! Căci nu mai operăm cu compasul raţiunii. Ci cu rosturile şi cu sensurile, cu „noemele” Creaţiei pe care le-a pus Dumnezeu în noi, de care vorbea Sf. Maxim Mărturisitorul. Prin noime îmbrăţişăm toată Creaţia, o cuprindem, cu tot cu ascunsul ei, o înţelegem dintr-o dată, fără s-o descoasem. Ca o singură ghindă căzută în palmă. Nu e creier, nu e minte, ci sunt intuiţiile pe care le-a pus Dumnezeu în inima omului, în inima oricărui om, de când l-a făcut pe Adam cunună a Creaţiei. Pentru că noi ţinem în inima noastră sensurile tuturor plantelor, animalelor, peisajelor, munţilor şi stelelor. Noi ştim de ce sunt, cum sunt, unde sunt şi care este rostul lor unele între altele. Fără noi, nimeni n-ar m-ai înţelege nimic din acest parc măreţ al Creaţiei. Toate dezlegările ghicitorilor sunt în noi. Pentru că noi suntem – spun Părinţii Bisericii – microcosmos, sunt partea care conţine întregul cosmos. Suntem înrudiţi cu toate şi le înţelegem pe toate. Tot ce e în afară de noi, se regăseşte cumva, în taine şi rosturi, în noi.
De aceea noi suntem ascunzătorii tuturor sensurilor din Creaţie. Şi cuprinzătorii Creaţiei. Adică, dacă am spune altfel, toată existenţa se ascunde în noi, ca sensuri.
Ce poate să însemne această încorporare minunată a întregului în fiecare părticică a lui, la fel cum omul este ascuns în ADN-ul fiecărei celule a lui? Căci am învăţat odată la limba română de acele figuri de stil numite metonimie (metonymia = „înlocuirea unui nume cu altul”) şi sinecdocă (synekdoche = „cuprindere la un loc”), cu care exprimam pluralul prin singular, întregul prin parte, partea prin întreg etc. Frunza îngălbenită a poeţilor ce era metafora tuturor frunzelor îngălbenite de pe pământ; buciumul din Scrisoarea III care întrupa glasul tuturor buciumurilor armatei lui Mircea cel Bătrân; fulgul de nea care cade în palma noastră în numele tuturor fulgilor şi al tuturor iernilor trăite vreodată… La vremea aceea, n-am prea ştiut la ce sunt bune metonimia şi sinecdoca, altfel decât ca artificii ale poeţilor şi scriitorilor. Dar apoi viaţa, iată, ni le readuce în forme minunate, în acele intuiţii puse de Dumnezeu în noi. Prin care simţim că acel colţ al nostru preferat din lume – cu care am dezvoltat o relaţie aparte – conţine tot ce e şi tot ce poate fi pe lume! Că în el, cu lucrurile şi obiectele pe care le conţine, poate vieţui totul. Să-i zicem acestei cuprinderi totalizatoare de viaţă – atoatevieţuire. Avem sentimentul atoatevieţuirii acelui colţ de lume.
Căci ce bucurie mai mare să simţi că fiecare părticică din lume cuprinde şi ascunde toată lumea? Că existenţa întreagă, în plinătatea şi pluralitatea ei, nu lipseşte din nicio singularitate în parte? De aici acea stranie înrudire cu totul când auzim o pasăre cântând la geamul nostru, acea presimţire că toată existenţa s-a adunat la geamul nostru. De aici acel sentiment răscumpărător al totalităţii când ne afundăm în fotoliul nostru de lectură, care conţine toate lumile care pot fi. De aici acea stare că totul s-a săvârşit când am aşezat ghiveciul cu flori la locul lui. De aici freamătul interior că cei doi pomi din faţa geamului nostru, teiul şi castanul, ascund toată viaţa din lume. Că toate furnicile, toţi melcii, toate rândunelele se ascund aici. Sau că banca de lângă fântână e locul unde şade toată viaţa din lume, unde toată existenţa vine să bea apă. Sau că poarta de la care se privesc vacile venind de la păscut e locul unde se adună toată Creaţia. Sau că goblenul pe care l-am cusut are ţesute între ochiurile lui fărâmiturile întregii lumi. Toate sunt, de fapt, ferestre ale existenţei. Ferestre decupate din lumea de aici, în care se ascunde, însă, toată existenţa, cu tot ceea ce ar mai fi rămas pe margini, în afara ramelor. Ceea ce e minunat e că fiecare e o fereastră a existenţei atoatevieţuitoare, o totalitate încarnată pe de-a-ntregul în degetul cel mai mic al ei.
Iar dacă lucrurile sunt aşa, cum vor fi persoanele, microcosmosurile din Creaţie? Căci fiecare om pe care se întâmplă să-l iubim, sau să ne fie drag, ascunde o nesfârşire de posibilităţi şi de sensuri ale existenţei. Şi dacă îl vedem stând pe o bancă, aşteptând toamna, atunci postura lui ascunde toate înţelesurile Creaţiei sub chipul toamnei. Ne străfulgeră această convergere de sensuri în poziţia şi locul lui pe lume, şi nu contează că e doar un om din toţi oamenii care locuiesc pe Pământ. El e unul din toţi, şi, mai presus decât atât, una din toţi, şi în el recunoaştem – prin ochii lui Dumnezeu – ceva din toţi ceilalţi şi din rosturile tuturor oamenilor şi lucrurilor pe care le-a adus Dumnezeu pe lume. Şi dacă ne iubeşte, ne simţim iubiţi de toată lumea şi existenţa care încape în el. Şi dacă moare, ne doare toată lumea şi viaţa pe care am simţit-o în el. Dar dincolo de durere, moartea lui, ca floare cu stamine ce-şi împrăştie polenul, umple lumea întreagă de sensurile şi rosturile ascunse ale existenţei lui, acum parcă explicite. Pesemne că numai aşa moartea celui iubit depăşeşte tragedia, câtă vreme el (ea) îşi împrăştie sensurile în lume, care nu pot fi decât ale întregului vieţii şi existenţei din care provine. Şi care nu poate fi altminteri decât bună şi adevărată, ca Dumnezeu Însuşi. De aici se naşte o altfel de rugăciune.
Şi, la capătul tuturor acestor exerciţii, ce putem înţelege? Miza acestor noime merge neînchipuit mai departe de satisfacţia estetică. Miza este presimţirea înrudirii noastre, în colţul nostru de lume, cu toată existenţa, cu lucrurile şi fiinţele ei. Presimţirea că acea bucată de lume cuprinde lumea întreagă şi, cumva, ascunde lumea întreagă cu sensurile ei. Şi ce nu cuprinde între „ramele” ei, ascunde, adică lasă să se înţeleagă. Deci iarăşi cuprinde. Că nimic şi nimeni nu e lăsat fără legătură cu nimic şi nimeni – în afară de voia omului de a se rupe de întreg –, şi că Dumnezeu vrea să ne dăruiască fericirea de a fi şi parte şi întreg în Creaţie. Fericirea de a nu ne simţi rupţi şi izolaţi de nimic, şi de a nu izola nimic de fiinţa noastră. Bucuria de a fi recunoscători că suntem una cu toate şi toate sunt una cu noi. Căci aşa a vrut Dumnezeu, din dragoste, să închidă toată Creaţia în unime, „ca toţi să fie una… şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21), ca, în cele din urmă, „Dumnezeu să fie toate în toţi” (1 Corinteni 15, 28).
Să mulţumim că fiecare parte ascunde şi cuprinde întregul existenţei! Că trăim în ferestre atoatevieţuitoare ale lumii. Că nu suntem ai nimicului, şi ai nimănui. Dar şi pentru simplul motiv că frumoasele păsări din poză, cu nume atât de colorate – piţigoiul codat şi sfredeluşul –, ne aparţin nouă la fel cum noi le aparţinem lor, ca şi cum am fi una şi aceeaşi Existenţă.
Post uşor şi viaţă în bucuria Întregului!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

16 martie 2019

Există puteri în noi care nu sunt întrecute de nicio forţă de pe lume. Şi există ştiinţe pe care le ascundem în pieptul nostru, fără să explicăm de unde le ştim. Puteri pe care nu le-am dobândit, şi ştiinţe pe care nu le-am învăţat. Mintea nu poate pune mâna pe ele şi asta o frământă. Căci ele n-au nicio legătură cu timpul, nici cu locul nostru. Şi nici măcar cu lumea aceasta. Ele sunt ce avem noi din altă lume, deşi suntem toţi născuţi şi crescuţi aici. Şi această limbă misterioasă pe care o vorbim – fără să ştim de ce – ne face pe toţi, preţ de minute sau secunde, nepământeni şi locuitori ai unei alte lumi. Căci trăim aici, mai mereu, dar, câteodată, nu suntem de aici.
Fiindcă în pieptul nostru se ascunde acea inimă gânditoare, pe care părinţii Bisericii au numit-o “nous“. Ea nu se supune creierului şi nici inimii de carne, deşi foarte aproape de aceasta din urmă. Şi această inimă gânditoare – sediul fiinţei şi locul de vizită al lui Dumnezeu –, spune cele mai neauzite lucruri despre lume şi despre oameni. Nişte secrete pentru minte, care i-ar fi rămas secrete cu veacurile, fiindcă nu sunt rezultatul niciunei metode şi niciunui proces logic discursiv. Această „altă inimă” a bătut în piepturile Mariei şi Elisabetei când s-au îmbrăţişat, şi Elisabeta a spus, parcă de nicăieri: „binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1, 42). Tot aceeaşi inimă i-a spus bătrânului Simeon cine era Pruncul pe care îl ţinea în braţe: „acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta” (Luca 2, 28-29). Această inimă are ochi peste tot, ca heruvimii, vede şi pătrunde în locuri pe care mintea noastră raţională nu le-a „cartografiat”. Sunt din afara „hărţii” ei. Mintea nu le va putea pricepe. Dar, dacă e înţeleaptă, le va crede.
Aşadar, ce ştiinţă misterioasă are inima, când îmbrăţişăm un alt om? De unde află, de unde pune cap la cap datele „neînregistrate” ale cuiva?… Şi de unde (re)compune esenţa acelui om, ca şi cum ar reconstitui o moleculă dintr-un cristal perfect? Căci, la rezultat, asta a ieşit: o mostră, un fel de metaforă incredibilă şi precisă a acelui om…
Dar să trasăm limitele a ceea ce vorbim. Îmbrăţişarea nu e orice îmbrăţişare. Nu e îmbrăţişarea prea deasă, consumată într-un soi de nesiguranţă. Nu e orice îmbrăţişare între soţ şi soţie, sau părinte şi copil, deşi are şansa să fie. Nu e orice îmbrăţişare de rămas bun şi nici orice îmbrăţişare de bun venit. Acestea conţin adeseori aşteptări, orizonturi de timp şi de griji, care le fură potenţialul adevărat. Nu e îmbrăţişarea îngrijorată, bineînţeles. Nu poate încăpea nici un fel de teamă, niciun fel de incertitudine. Nu suntem sub radarul emoţiilor care se schimbă. În sfârşit, nu e îmbrăţişarea simulată sau de complezenţă. Căci politeţea n-are putere să spună altceva despre om decât credibilităţi binevoitoare. În fapt, politeţea e amânarea perpetuă a întâlnirii cu persoana omului.
Îmbrăţişarea adevărată este îmbrăţişarea lipsită de „miza” personală a vreunui mesaj, a vreunui interes sau ataşament aparte, de aşteptările rudeniei sau chiar şi de confirmarea prieteniei faţă de cel îmbrăţişat. Toate astea sunt aşteptările rezonabile ale lumii. Mintea poate pune mâna pe ele. Dar aici vorbim de îmbrăţişarea pe care mintea şi lumea nu o încape. Cumva, e ca dragostea care nu se supune niciunei legături omeneşti. Dragostea care nu depinde de legături. Ci – minune! – dragostea care face ea însăşi legăturile…!
Aşadar, lăsând toată ştiinţa lumii, ce spunem într-o îmbrăţişare adevărată?
Căci atunci ceva – sau cineva – din noi, se ridică şi vorbeşte pentru prima oară cu acel om total necunoscut… Nu-i vorbeşte nimic din biografia lui, din circumstanţele lui sociale, nu-i ia la rând problemele, nu caută rezolvări… Dar, într-un fel de curată nebunie, le închide pe toate într-un arc de boltă, deasupra. Şi omul din noi tace şi spune ceva omului din celălalt. Pieptul şi inima noastră gânditoare vorbeşte pieptului şi inimii lui (ei) gânditoare. Şi-i spune tainic, în trei feluri, acelaşi lucru:
Te ştiu.
Te ştiu dintotdeauna. Dinainte să te naşti. Te ştiu din gândul din care ai venit. Înţeleg că trebuia să fii, că nu se putea să nu fii, că nu se putea să fii decât tu. Că nu se putea să fii decât aşa, cum numai tu poţi fi. Tu eşti acela (aceea). Ştiu cum te numeşti şi nu mă aşteptam să ai alt nume decât numele tău. Nici nu mă mir că eşti… Mă mir cum se putea să nu fii, că nu se putea să nu fii. Şi să ştii, iarăşi, că eu te ştiu de mereu, şi nu a fost odată să nu te ştiu, şi eu şi tu să nu fi fost. Fiindcă eu te ştiu de când am fost, şi tu eşti de când am fost. Nu eram vreodată fără să fii tu. De când te întâmpli pe lume, eu te ştiu. Nu aveam cum să nu te ştiu.
Îţi ştiu locul pe lume.
Te ştiu pe tine în locul tău. Cu tot cu locul tău. Când ai venit pe lume, ai venit şi cu ştirea despre locul tău pe lume. Căci tu eşti un loc pe lume anume, şi niciun alt loc nu este asemenea locului tău! Aşa cum numai tu poţi fi… tu, numai locul tău putea să fie… locul tău. Şi între atâtea locuri, locul tău e parcă singurul. Căci tu eşti de parcă ai fi singurul fiu (singura fiică) a Dumnezeului tău. Şi odată cu tine, Dumnezeu a făcut un singur loc pe lume: locul tău. Şi în acel loc al tău e tot ce trebuie ca să fii, şi Dumnezeu parcă a creat toată fericirea odată cu locul tău. Şi nu mai e nevoie de altă fericire, dacă eşti tu! Locul tău e destul pentru fericirea tuturor, destul să încapă fericirea tuturor celor care sunt. Nu se putea un loc mai bun ca al tău.
Eşti din Părintele meu.
Dacă te ştiu pe tine, şi-ţi ştiu locul tău, nu poţi să te tragi decât din Părintele meu. Şi de unde te-aş şti, dacă n-ai fi din Părintele meu? Fiindcă am sentimentul că precis eşti tu… Fiindcă El te ştie precis că eşti tu. Şi cum ar putea două tulpini să se recunoască, dacă n-ar fi din aceeaşi rădăcină? Eu şi tu suntem de când ne ştim. Şi te ştiu de când suntem. Fiindcă vorba asta – „de când suntem” – nu e un timp. Fiindcă suntem „de când” Părintele. Părintele e „de când”, şi de fapt orice „de când” înseamnă Părintele nostru, şi nu e nici un alt „de când” în afara Lui. Şi parcă ne-am trezit amândoi din Părintele, şi nu eram nici unul fii şi fiice fără Părinte. Fiindcă Părintele are un Fiu, care şi El e „de când”, şi parcă deodată cu El, toţi suntem cumva… fiii şi fiicele Părintelui. Şi cum ne-am trezit fiii şi fiicele Părintelui, parcă ne-am trezit, mai întâi, fraţi şi surori mai mici cu Fiul Părintelui. Fiindcă Părintele a vrut să avem un Frate mai mare, ca să nu ne fie frică, când ne trezim pe lume numai noi, fraţi şi surori mici… De-aia să ştii că eşti fratele mic (sora mai mică) a Fratelui mai mare al meu. Care e din Părintele nostru, al tuturor. Şi…
…şi aşa, povestea continuă.
Şi aşa, în îmbrăţişarea adevărată, inimile gânditoare urzesc gânduri noi, la nesfârşit… Căci asta e îndeletnicirea de care mintea inimii nu se satură niciodată! Să descopere şi să desfăşoare taina persoanei la nesfârşit. Şi să nu transmită dragostea personală a ei – aici, inevitabil limitată şi vulnerabilă –, ci să împartă cu celălalt dragostea Creatorului şi Părintelui. Fiindcă Părintele, de fapt, a îmbrăţişat prin noi. Şi noi am simţit îmbrăţişarea Părintelui, şi trăim ca una.
Deci dacă credem că ştim ce se întâmplă când îmbrăţişăm pe cineva, să nu fim prea siguri. Căci încă nu ştim nimic. Dar avem o veşnicie să aflăm…
Exerciţii fără capăt şi primăvară frumoasă!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

9 martie 2019

Să facem un joc cu timpul. Şi cu iubirea. Fiindcă timpul a ajuns cea mai rea măsură a vieţii noastre. Şi a iubirii. Şi a lui Dumnezeu însuşi. După timp ne măsurăm fericirea, după timp ne închipuim nemurirea, după timp aşteptăm chiar iubirea lui Dumnezeu.
Dar dacă nu jucăm jocul bine? Dacă fricile şi spaimele noastre vin chiar din asta? Nu am lăsa orice să învăţăm să jucăm corect, să devenim liberi, împăcaţi şi iubiţi?
Hai să învăţăm să jucăm jocul în timp. Dar fără el…
Să descoasem un pic nemurirea. De câte ori ne gândim la nemurire, forţăm reprezentarea ei să încapă într-un timp al minţii noastre. Ne gândim mai degrabă la o „prelungire” a timpului vieţii noastre, sau la un „timp” în care vom fi nemuritori. Ca şi cum există un timp confecţionat, în care meseria noastră va fi nemurirea, dar care încă nu a venit. Între timp, nu ne rămâne decât un fel de grijă sentimentală a nemuririi, o aşteptare vagă pe ceas, ca un fel de emisiune la ora 20.00. Dar o nemurire „în viitor” e tot timp şi tot angoasă. Nu e de mirare că fugim din răsputeri de o astfel de nemurire şi de însăşi gândul la ea, chiar dacă am şti c-o primim ca răsplată. Nu avem ce face cu ea decât să stăm cu „grija” ei. De aceea gândul la o nemurire viitoare n-are nimic de-a face cu nemurirea. Ba chiar e una din sursele noastre de spaimă zilnică, adoptată ca o condiţie ca moralitate şi de pioşenie. Tocmai de aceea fugim în adâncul nostru de moralitate şi de pioşenie. Sau cel puţin de versiunea lor contrafăcută. Nu! Nu poţi să fii nemuritor şi să fii îngrijorat că eşti nemuritor. Şi nu poţi să aştepţi nemurirea pe secundele ceasului. Singura nemurire de care te poţi bucura cu adevărat este aceea deja aici şi nu încă…
Nemurirea este strâns legată de iubire. De câte ori ne gândim la iubirea lui Dumnezeu, o plasăm într-un loc astfel încât să putem fugi de ea. La fel ca şi nemurirea, o aşezăm ca răsplată fie la capătul vieţii noastre, fie la capătul unui timp moral, fie la capătul unei virtuţi. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să întârzie până s-a împlinit acea virtute, acel timp moral sau viaţa însăşi. Iubirea trebuie să vină „după”, e un after-school după ce ţi-ai făcut toate temele, şi de-aici motiv pentru noi, din scrupulozitate, să ne apărăm de ea la nesfârşit. Căci frica noastră cea mai mare este ca nu cumva să fim iubiţi acum, în slăbiciunile noastre, printre păcatele noastre, între-timpul zbaterilor noastre. Păcatele vor aduce inevitabil suferinţe şi dureri, dar nu am şti ce să facem cu Iubirea dintre ele şi mai presus de ele. Acea Iubire nu va valida niciodată greşelniciile noastre, ea ne va îmbrăţişa de dragul a ceea ce suntem, în pofida a orice! Căci avem un Creator minunat care găseşte timp să ne iubească printre păcatele noastre. Fiindcă timpul dintre oricare două păcate e al Lui, şi e nesfârşit, ca iubirea Lui.
Şi aici ajungem al cuvântul încuietor de minte al părintelui Rafail Noica. Zice Dumnezeu omului: „Nu aştepta să fii desăvârşit ca Eu să te iubesc…”. Dar de ce? Ce rost are să mă iubeşti dacă nu sunt desăvârşit? Toate astea le-ar obiecta raţiunea noastră morală. Şi ce rost mai are strădania pentru virtute, după care ne măsurăm vieţile? Însă înţelepciunea acestui cuvânt este aceasta: „Nu înceta să vrei să fii desăvârşit (dar nu aştepta să fii), ca să te iubesc…”. Sau: „Nu înceta să vrei să fii vrednic de iubirea Mea, dar nu aştepta să fii vrednic de ea…”. Ce metaforă mai năucitoare şi mai paradoxală decât aceasta? Nu înceta şi nu aştepta! Între aceste două minuni de gând se măsoară viaţa noastră. Înaintea nemuririi şi a iubirii.
Altfel spus… Nu aştepta să fii nemuritor, ca să trăieşti… Nu aştepta să-ţi crească copiii şi să ajungă „la casa lor”, ca să-ţi împarţi viaţa cu ei… Nu aştepta să-ţi termini ratele la bancă… Nu aştepta să te muţi la casă nouă, ca să trăieşti sub Cer… Fiindcă veşnicia încape între oricare două clipe din viaţă, între oricare secunde pe ceas. Este nesfârşit timp de trăit între evenimentele vieţii noastre şi printre ele. Un răstimp. La fel ca Iubirea. Nu înceta şi nu aştepta rugăciunea de seară, pentru ca Eu să te iubesc… Nu înceta şi nu aştepta să te laşi de fumat, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să te vindeci de boală, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să redai examenul la anul, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să nu mai fii singur, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta rezolvarea problemelor căsniciei, pentru ca Eu să te iubesc…
Şi la urmă de tot. Nu aştepta terminarea Crucii vieţii tale… Nu aştepta Raiul… Nu aştepta nici măcar nemurirea… pentru ca Eu să te iubesc! Fiindcă iubirea Mea este însăşi Raiul şi nemurirea!
Joc frumos şi neaşteptat!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

16 februarie 2019