ÎNNEVOITUL  MEU,  ȚĂRANUL

 

Și-a-ntins țăranul urma veșniciei

Lărgindu-și neamul peste vatra sfântă,

El fostu-mi-a țăruș statorniciei

Când s-a luat cu timpu-n dreaptă trântă.

 

Și s-a-nnoit mereu în primăvară

În brazdă când și-a pus speranța toată,

Cu sapa-n mână mi s-a copt în vară

Să-mi aibă-n iarnă liniștită soartă.

 

Și-apoi mereu s-a-mbrumărit în toamne

Tot adunându-și roada greu muncită,

Ți-a mulțumit atunci Mărite Doamne,

Că datu-i-ai să-mi aibă sfânta pită.

 

Sub umbra Ta a stat pe la altare

În rugă de iertare-n sărbători,

Ți-a mulțumit smerit de tot ce are

Rugându-te să-l ții și mâine-n zori.

 

A mai greșit, că-i om și-i omenește

Păcatului să-i de-a și el arvună,

De-aceea Doamne, încă mi-l grijește

Și ține-mi-l mereu în a Ta mână.

 

Acuma e și el la o răscruce,

Înnevoit de soartă și de ani,

E ostenit și-și ducă greaua cruce

Alăturea de toți ai lui țărani.

 

Nu mi-l uita pe el, năpăstuitul,

Ce-a dus vecia ăstui colț de rai,

Dă-i cerul, Tău să-și facă veșnicitul,

El, humă la piciorul meu de plai.

 

 

S-AMPOVĂRAT  ROMÂNUL…

 

Se strică rostul lumii cum l-am știut mereu,

C-a vieții-nvățătură la uni prinde greu,

Mai nimeni nu roșește de multele-i păcate,

Iar drumurile vieții la mulți sunt încurcate.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Și-a-ntins țăranul urma veșniciei (versuri)” →

DE  MOLIMĂ NE  MOR  BĂTRÂNII

 

De molimă ne mor bătrânii, rămâne neamul sărăcit,

De înțelepții ceia care,cel drumul vieții l-au suit

Și-au dat din ei înțelepciune la ceia ce veneau la rând,

Din tot ce-au strâns în a lor viață, păstrat cu grijă-n a lor gând.

 

De molimă ne mor bătrânii,  nepoții fi-vor sărăciți

De-a lor poveștii și de istorii, prin care dânși, nevoiți

Au fost să treacă-n a lor viață, ca să le spună lor acum,

Ce să îmi facă, bine fie, urcând mereu al vieții drum.

 

De molimă ne mor bătrânii, nenorocoși înnevoiți,

Ei care-au stat în fața morții, acum o-așteaptă stând spășiți,

Vroiau în glorie sfârșitul le fie binemeritat,

Nu-nsingurați, fără cuvinte și de mai  nimeni, lăudat.

 

De molimă îmi mor bătrânii ce noi ținutu-i-am ca sfinți,

În gând icoană îi vom pune, că fost-au demni, curați, smeriți,

Și-n lacrimă, când ei s-or duce, vom pune-o rugă de iertare,

Măritul nostru, Iertătorul, să-i ia în raiul Dumisale.

 

Și-acol să-i țină-n priveghere vecii cît toate înc-or fi,

Cu neamul lor, bătrân săracul, că și noi încă vom veni,

Și-om fi utați  toții dimpreună, din întinatul nost’ lumesc,

În lumea cea fără durere, din nesfârșitul Lui, ceresc.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

5 aprilie 2020

VOI,  VÂNZĂTORILOR  DE  ȚARĂ

 

E lungă urma ce-am lăsat-o pe calea vieții de-nceput,

E-adâncă, bine apăsată, încoronând al nost’ trecut,

Să știe toți c-aicea fost-am, mereu la bine și la greu,

Cu codrul frate și cu cerul, cel însfințit de Dumnezeu.

 

Aicea, fiecare piatră de mii de ori a fost călcată

Și fiecare deal și vale în primăveri a fost lucrată

Cu grea sudoare și cu râvnă, sub ploi, sub soare și pe vânt,

De ei cu mâinile-amândouă, ce-au tot scurmat acest pământ.

 

El ne-a ținut ’n a sale brațe, să trecem vremuri rând la rând,

Oșteni să-i fim de-o fi nevoie, o clipă să nu stăm pe gând,

Să fim mai bine  în Columne, în monumente și sub cruci

Decât robind în grea sclavie, în vremi ce n-ai vrea să le-apuci.

 

Atuncea cum să dăm țărâna cu moșii veșnicind în ea,

La alți străini din alte neamuri, stăpâni să fie-aici, sadea,

Că-n fiecare bruș din glie, e-un suflet pus la veșnicit,

Străbun ori moș din neamul asta, ce țara tare și-a iubit.

 

Acuma voi, nepoți de-a celor ce și-au ținut în mâini pământul,

Îl dați pe-un pumn de-arginți degeaba și nu vă duce măcar gândul,

Că-mi vindeți moșii și strămoșii la nesătuii cei străini?

Trădare-i asta, iar voi Iude, cu neiertate, aspre vini.

 

Pământul țării nu se vinde la alte neamuri, orice-ar fi,

Că-n huma lui, de la-cepuri, s-au renoit părinți, copii

Ce neamul l-au mărit într-una și-n viață țara mi-au ținut,

Aici să-i facă împlinitul, în răbdătorul nostru lut.

 

Blestem pe capul vost’ să cadă, voi, vânzătorii de tot și toate

Ce-mi vindeți încă la grămadă pământ și neam și demnitate,

Voi închinați, în timp de pace, bucăți de țară la dușmani,

De-aceea trădători voi sunteți, nemerniciți, setoși de bani.

 

 

 

ÎN  TIMPUL  CELA

 

Când ceasul turnului va bate amiaza nopții ce-a sosit,

Atunci în vis ți-oi spune-n șoapte, cât încă Doamne, te-am iubit.

Tu vei avea o tresărire, simțind că poate, undeva,

Un cineva-n a lui gândire, de el să-ți amintești ar vrea.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: În timpul cela (versuri)” →

OCROTIȚI-MI   DARĂ FLOAREA

 

Noi ne credem, deocamdată, că suntem coroana lumii

Și ca noi deștept nu este pe întinsul, largul, humii,

Că în gândul nostru încă, un răspuns avem la toate

Și că-n țandără de minte stau istorii adunate.

 

Dar ca noi, sămânța florii, nu stă nici ea mai prejos,

Și-ntr-o boabă, cât nimica, are și ea gând faimos,

Ține și ea-n a sa minte, când cea viață să-și pornească,

Cum și cât în orice parte, să se-ntindă și să-mi crească.

 

Ce culori să-mi aibă frunza, floarea și a sa petală,

Ce miros aibă-mi corola ca să-mi stea în mare fală,

Și ca omul, mândră-mi fie și-naintea tuturor,

Cât căldură, câtă apă iar prii de la izvor.

 

Cât de moale-mi fie vrejul, vântul poată să mi-o-ndoaie,

Cât de ’naltă fie-mi dânsa, cum să-și spele fața-n ploaie,

Când veni-va lunga toamnă cum sămânța să și-o coacă,

Să și-o-mprăștie în juru-i, învelită-n a ei teacă.

 

Cât să stea în frigul iernii până-n prag de primăvară,

Iar în vara cea fierbinte cum să stea ca să nu piară,

La ce boli ea leac să-mi fie pentru neamul omenesc,

La descântece de babe, ce să ia din omenesc.

**

Ei, vedeți cum ceea floare nărăvită-i ca și noi,

Doar atât că nu vorbește și nu umblă ca și voi

Și ea simte și gândește, poate-n somnul ei visează,

Iar cât stă în astă lume, are și ea, mintea trează.

 

Și ca noi pământ se face înfrățindu-se cu el,

Are-n ea dureri și jale, fericire în alt fel,

Ocrotiți-mi dară floarea, că e suflet omenesc

Și ca noi și ea trăiește, sub același sfânt ceresc.

 

 

CEA LEȘINATĂ TOAMNĂ

 

Cea iarnă mi se lasă greu de dus

În alte locuri, undeva-n apus,

Se încâinește-aicea să-mi rămână

Măcar așa un pic, vre-o săptămână.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii” →

 

CLIPE DULCI DE REVERIE

 

Împletiți-aș calea, dorului de ducă

Spre pridvor de stele către ’nalt ceresc,

Eu fiind cela care veșnic mi te urcă

În a ta visare, spre dumnezeiesc.

 

Împletiți-aș dorul urcător spre stele

Ca să fac o scară către ’nalt ceresc,

Tu, în vânt să-ți fluturi visele-ți rebele

Din a ta simțire, care te-mboldesc.

 

Împletiți-aș visul care îți hrănește

Via ta dorință către ’nalt ceresc,

Cuib din el aș face și împărătește

Amândoi acolo am trăi regesc.

 

Vino-n buza serii în a mea visare

Ca să-mi legeni somnul care va să vină,

Să îmi bați cu stele calea urcătoare

Unde vrea s-ajungă, clipa mea, divină.

 

Hai și revedea-vom viile-amintiri

Și din ele-om face vise îndulcite,

Nopții da-vom vamă fie nemuriri,

Gândurile noastre, tainice, grăbite.

*

Când vom fi visare, în căușul nopții

Ne-om topi în lumea cea fără hotare,

Clipa-i zămislită din voința sorții

Pentru noi ce suntem, frunze trecătoare.

 

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

22 martie 2020

ÎN   URMA   ĂSTEI   MOLIMI

 

Veni-vor vremuri grele de-abia de-acum nainte,

Că spre ceresc cohort de oameni mi se duc,

În urma ăstei molimi, din câți am fost nainte

Rămâne-or cât să-ncapă, sub umbra unui nuc.

 

Trezi-s-o omenetul fără a săi bătrâni,

No fi cine le spună povești la ceea mici,

S-o risipi ce-a turmă, că-i fără baci și câini,

Nu-i mai găsi prin lume sămânță de bunici.

 

Cum o să fie oare o lume fără ei,

Troițe veghetoare la-noastră conștiință?

Moșnegi cu-nțelepciune, ce-au fost mereu acei

Ce au păstrat în veacuri a neamului credință

 

Ei ce-au făcut în viață clipite mărețite

Ce au urcat în slavă norod de răbdători,

Și înc-au fost modele de vieți ce-au fost jertfite

Știiind că doar la neamul acesta mi-s datori.

*

Păstrați-i dar cât încă în viață-i mai aveți

Că mi-s comori de suflet și chagul ăstui neam,

Sunt sarea și piperul la trecătoare vieți,

Voi, muguri ce-nflori-veți, de-apururi pe-al lor ram.

 

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

6 martie 2020

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DREAPTĂ SOCOTEALĂ

 

Cerșetor la porți de Raiuri milă cer, dat și iertare,

Pentru toate cât făcut-am pe lumeasca mea cărare,

Ca să pot de-acum a trece pentru lunga-mi veșnicie

În Grădina de poveste, ce-o visez din cea pruncie.

 

Spun să știe toți că fost-am hoț de inimi tinerele

Și furat-am la săruturi fără număr de la ele,

Și promis-am câte-n stele în a mele jurăminte,

Sub o lună-ascunsă-n nouri, din cea gură-mi care minte.

 

Am iubit din plin femeia, într-u toate virtuoasă

Și frumoasă și deșteaptă, mincinoasă, păcătoasă,

Ca mai toți, am fost nebunul nesătul de cea iubire

Și am ars, la fel ca ele, în extaz și-n pătimire.

 

Și-apoi încă, nu tu Doamne, poruncit-ai cu-a Ta gură

Să iubim pe lumea asta, scris lăsat-ai și-n Scripură,

D-apoi eu, creștin ca lumea, asta dară am făcut,

Recunosc în fața lumii, că atât, doar am putut.

 

Vreau să cred, că toate astea, nu s-or socoti păcate,

Ci-ascultare preasmerită de porunci din cer lăsate,

De mi-i dreaptă socoteala, nu-s bătut de sfânta soartă

Și-atunci eu, cel vrednicitul, ce mai caut la-stă poartă ?

02.03.2020

 

 

ACUM, VENITĂ-I   ZIUA

 

Tristețe e în ziua ce-abia a început,

Că molima se-ntinde și-n ea a încăput

Pământul tot de-acuma și bietul omenesc,

Ce rugi înalță iară, cu ochii spre ceresc.

 

Te-am supărat Hristoase, că multe ți-am făcut,

Ce n-ar fi fost le facem, ce Tu nicicum n-ai vrut,

N-am ascultat de vorba-Ți și pilda ce ne-ai dat

Și prea adânc căzut-am nevolnici în păcat.

 

Am vrut ce-l Rai din ceruri aicea să-l avem,

Cu tot și cele toate ce încă noi le vrem

Și ca hârciogii încă am adunat de toate,

Pământuri, bani, putere și ne-am făcut palate.

 

Am învățat cu toții să folosim minciuna,

Trădarea, lașitate, în zi de zi într-una,

Uitat-am de iubire, de sfânta cea iertare

Cum Tu ne îndemnat-ai mereu cu-a ta purtare.

 

Tot nesătui rămas-am și, veșnic râvnitori

Suntem din cea născare, iar Ție-n veci datori,

Ne-ai tot iertat o vreme crezând că ne-ndreptăm

Și Ție ascultare de-apururi o să-ți dăm.

 

Ne-ai spus mereu de-o vreme, că vine ziua-n care

N-o să mai rabzi nimica și-i da la fiecare

Pedeapsă după merit, să țină veșnic minte

Că spusa Ta e lege, cum fost-a și-nainte.

*

Acum, venită-i ziua, după a mea socoată,

Să știm că lumea toată o fi la judecată,

Îmi rabdă dar pedeapsa și-nvață de la mine

Că Domnul, de când lume-i, a vrut ne fie bine.

 

Speranța Lui noi încă, mereu am înșelat-o,

Că după capul nostru, cum tot am vrut am dat-o,

Acum, în disperare, cerșim un dram iertare,

Dar pân-acum, de veacuri, ce tot făcut-am oare?

03.03.2020

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Martie 2020

 

 

 

Cuvântul DOR  și DOINĂ, doar tu îl înțelegi

Române ce-n trăire ai ale tale legi,

De suflet și de minte, de inimă dictate,

Rotundul lor să-l simtă tot neamul ce ți-e frate.

 

 

În alte limbi, la alții, al vorbei înțeles,

În minte și în suflet nu dau nicicum un ghes,

Doar noi pe astă humă ades ne-nfiorăm

Când spunem  ,,Dor și Doină” și-n suflete vibrăm.

 

Cuvântul DOR cuprinde simțirea noastră toată,

Când încă ne-nfioară privirea cea de fată,

Când duși suntem departe de țara noastră dragă

Și gândul ni-i la dânsa, mai toată ziua-ntreagă.

 

Când moși bătrâni întoarcem viața noastră-n gând

Și stăm postăți de timpuri acolo rând la rând,

Când am dori ca ceia ce-acuma-s duși în moarte

Cu noi să fie-aicea și nu în ceea parte.

*

Când DOINĂ zicem încă, în suflet fiecare

Îmi simte o durere în picurări de jale,

O ducere cu gândul la ce de-acum e dus,

Speranța ce din caier s-a tors demult pe fus.

 

E mai întotdeauna durere și suspin,

Nostalgică visare în chinga unui chin,

O pierdere ce încă ți-aduce întristare,

O clipă nepierită ce nu se vrea-n uitare.

 

Să știți că până încă avem în noi un DOR

Și-o  DOINĂ să le ducem cu noi în viitor,

Avem în noi simțire lăuntrică, curată

Și-om fi români de-apururi, cu tot ce-am fost odată.

***

Când spui: ,,Mi-e Dor de tine” și-o boabă lăcrimată

Va umezii o geană la fel ca altădată,

Cuvântul cela vine din suflet și simțire,

Din inimă și minte, te umple de iubire.

 

 

SUB  SREAȘINĂ  DE  MUNTE

 

Îmi urcă turmele la munte

Cu bacii lor din an trecut,

Mioare tinere sunt multe,

Bătrîne, câte-s de ținut.

 

În mici ciopare-orânduite

Se-nșiră pe cărări știute,

E drumul lung și ostenite

Îngândurate merg tăcute.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Dor și Doină (stihuri)” →

MI-E  DOR….

 

Mi-e dor de o sudalmă de la Buna

Când mai greșeam, că de, eram copil,

De vorba-i blândă ce-o rostea într-una,

Ca un zefir din luna lui April.

 

Mi-e dor să mai ascult câte-o poveste

Cu-n Chipăruș isteț și-un Făt-Frumos,

Și basmul cel știut c-o tristă veste,

Despre-un Harap avar, alunecos.

 

Îmi spuie dânsa iar, a câta oară?

Poveste lui Iisus cel Iertător,

De Iuda Trădătorul, iar și iară,

De Maica noastră, duh ocrotitor.

 

Și Moșu-mi spuie cine-mi sunt strămoșii

Ce-mi hodinesc în țintirim sub cruce,

Cum au trecut prin viață norocoșii,

Ca bătrânețea încă să mi-o-apuce.

 

Și-apoi de unde-ncepe vița noastră

Și câți din neam pe-aici s-au priponit,

De bacii noștri mari, ce-au fost o astră

Și-n  humă asta un’ s-au însfințit.

 

Mă-nvețe el din fluier cum se cântă

Și cum se strange-o turma din ciopoare,

O strigătură veche de la nuntă

Și portul cum se poartă-n sărbătoare.

 

Și când hotaru-i încă bun de sapă,

Cum se cosește iarba de pe Coastă,

Cum el, ulciorul, rece-mi ține-o apă,

Cum satul meu e veșnicia noastă.

 

Cum mi se joacă fetele la horă,

Ce strigături se fac la un nuntit,

Ce trebuie să-mi știe înc-o noră

Și cum se ține vinu la-nvechit.

 

Cum să te porți în sat, să-ți meargă bine,

Pe popa și pe dascăl să-l cinstești,

Cum să te ai cu cei mai mari ca tine,

Cum să îți știi tu locul unde ești.

*

O Doamne cum m-aș duce-n legănare,

În fapt de seară într-un car cu boi,

Tot  picurându-mi drumu-n lăcrimare,

Să mai trăiesc o clipă printre voi.

 

Să mai învăț ce-ar trebui să știe

Un bun român din neamul românesc,

C-aicea să rămână veșnic vie

Icoana celor dragi, din omenesc.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș,

26 februarie, 2020