VISUL
În rugi te-nalţ iubito spre cerul meu cel sfânt
Şi legănaţi de vise, pe-o aripă de vânt
Vom face din iubire cărare urcătoare
Iar tu, prin lumi celeste, al meu de-apururi soare.
Aici, rămâne-or toate ca parte din trecut,
Pecete pusă vieţii din tină şi din lut,
Cu noi acolo-n ceruri, vom duce doar iubire
Să semănăm planete, răsară fericire.
Cu lacrimă uda-vom puzderia de stele,
Cu viaţa apăra-vom întinse căi lactee
De ura unor semeni, de vrajbă, de păcate,
De toate cât la urmă s-ar face întinate.
Cuibare cu iubire vom face-n universuri
Ce-n lunga lor rotire, ca norii lungi pe şesuri,
Vor umple infinitul cu dulce fericire,
Să crească peste toate, doar ceruri de iubire.
*
-Te scoală! zice mama, că timpul e trecut,
Te-aşteat-o nouă ziuă şi şcoala ce-a-nceput
Şi nu mai sta cu fete până târziu în noapte,
Că şcoala-i grea băiete, apucă-te de carte!
Ce să-ţi mai ardă Doamne, de stele, de iubire,
Când lumea cea de-aprope e cruntă izbăvire,
Dar las’ că vine seara şi până-n miez de noapte
Săruturi mii ne da-vom cu îndulcite şoapte
Şi iarăşi colinda-vom pe-acolo, prin ceresc
Şi-a noastre fi-vor toate ce nu-s în cel lumesc,
Că glod e lumea astă parşivă şi meschină
Şi visul doar te scapă, din lipicioasa tină.
**
Visaţi, că lumea asta-i a celor ce visează,
Doar visul ne înalţă şi din nimic crează
Şi lumi şi universuri şi dulce izbăvire
Şi-n urma lui îmi lasă, frumosul şi iubire.
INFINITUL
Întrebatu-v-aţi vreodată, uite-aşa, din întâmplare,
Cât de mare-i INFINITUL? Unde-ajung a lui hotare?
Cât îi trebe minţii noastre ca în dânsa să cuprindă
Spaţiu cela fără margini, care-ncearcă să se-ntindă?
Câte ASTRE, câţi LUCEFERI sunt în CĂILE LACTEE?
Câte căi împreunate se îndeasă ca să-mi steie
În ceva, ce mintea noastră nu-nţelege şi-i tot scapă,
UNIVERSU-I, ce-şi adună ca oceanul, tot ce-i apă.
Câte mii de universuri fac la urmă INFINITUL,
Largul cela fără margini, lungul cela, NESFÂRŞITUL,
Ce nu are-n mintea noastră nici valoare, nici măsură,
Că-i atât de larg şi mare, că nici poţi să-l spui c-o gură.
Gol se face-n mintea noastră de atâta preamăsură,
Nu-nţelegem cea mărime, unde-atâtea încăpură,
Unde nu-i nici jos, nici susul, nici lungime, nici lăţime,
Doar de-aici pînă departe, nesfârşită adâncime.
*
Stau şi cuget, ca nebunul, tulburat peste măsură,
Prea e mare infinitul? Gândul meu poate mă fură?
Sau prea mic sunt eu, nimicul, în ocenul ce-nconjoară
Tot ce e în jurul nostru, ce m-apasă, mă omoară?
Eu mai zic, că şi NIMICUL este tot atât de mare,
În grăuntul lui de boabă se micesc mereu hotare,
De încap şi-aici nimcuri câte sunt în lumea mare,
Că şi-aici, de vrei socoată, nu poţi face numărare.
Atunci noi, pe unde suntem ca mărime şi micime
În lungimi de infinituri, în lăţimi de adâncime?
Suntem mici în faţa lumii ce pe noi ne umileşte?
Suntem mari în micnicia ce pe ea poate-o uimeşte?
Ne-nconjoară încă micul şi-ncă sigur cela mare,
Noi suntem poate la mijloc, nici nu ştim cumva în care,
Suntem mici la cela mare, mare dară la cela mic,
Iar când ei şi-or face voia, noi vom fi doar, un nimic.
Şi-apoi încă-n a mea minte mă întreb: ce ne-nconjoară?
Cum de încăput-au toate într-o tigvă mare, goală?
Cum de gândul nostru searbăd încă toate le cuprinde
Şi-ntr-o clipă scurtă, seacă, visul încă ni-l aprinde?
Şi-apoi sorii cei o mie, răspândiţi între hotare
În cât timp umplut-au SPAŢIUL de făcutu-s-a el mare?
Cât s-au strâns apoi de grabă, de făcutu-s-au fărâmă
Şi din bestia GENUNE, au ţâşnit ca din fântână.
Gândurile mele toate se-ncâlcesc deja de-acuma,
Dar în mintea mea năucă, mai rămâne încă una,
Eu, nimicul cela mare, cât o fi să mai trăiesc?
Şi urcat apoi la ceruri, cât acolo vieţuiesc?
**
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Lumi şi universuri (poezii)”