Mircea Dorin ISTRATE: Poeme

MINCINOSUL  SOL

 

 

Sunt mesagerul vostru spre ceresc,

Trimis solie ca să povestesc

Cum  încă neamul nostru mare,

De lucrui rele, bune, fosta-n stare.

 

Și ce să spun, că sunteți de nimica?

Și nici măcar nu vă încearcă frica

Atunci când îmbiați de mari păcate

Nu stați o clipă-n loc, le faceți toate?

 

Că ați uitat că raiu-i în ceresc

Și nu în colțul vostru de lumesc?

Că doar trecând de sfânta judecată

Avea-ve-ți drept la rai, ca o răsplată.

 

Că ați uitat de neam, de-a noastră țară

Și numele îi faceți de ocară?

Că  sunteți lași, nemernici, trădători,

Vândute Iude, veșniciți datori?

 

Că banul e stăpânul vost’ de-acuma

Și pentru el vă vindeți țara, muma?

Că nu mai e în voi pic de voință

Și veștedă vă e cea conștiință?

 

Că-mi sunteți de acum o biată turmă

Și-ncet se șterge slaba voastră urmă?

Că n-aveți baci în fruntea voastră fie

Vă scape de păcat pe veșnicie?

*

Cum toate astea și-ncă alte multe

Cerescul Domn să vrea să le asculte?

Că de le spun s-o umple de mânie

Și vai de-al vostru suflet o să fie.

 

Mai bine voi minții și cu-n păcat

Vă scap pe toți, că poate-o-i fi iertat,

Iar de-mi va da o veșnică osândă,

Pentru voi toți, mi s-o părea că-i blândă.

 

 

ÎNȚELEPTUL   PUSTNIC

 

La schitul învechit de lungul timp,

Acolo sus pe munte, ca-n Olimp,

Monahul înțelept uitat de viață

Își tot înșiră zilele-i pe ață.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme”

Mircea Dorin ISTRATE: Ardealul meu

 

V-ați întrebat, ce e Ardealul

Cel dăruit cu veșnicie?

Cu frumusețí ce-aveți în dealul

Ce vi s-a dat, al vost’ să fie?

 

Ardealu-i raiul di-nceputuri

În care moși mei străbuni,

Au încinstit aceste luturi

Că fost-au harnici, drepți și buni.

 

Și țintirimele pe dealuri

Cu neamu-n ele, înstelat,

Înveșnicindu-se tot valuri

Pe sub melinii înflorați.

 

Ardealul e jertfelnicie,

Necaz, durere, umilință,

Iertare multă, vrednicie

Sub umbra Lui, într-u credință.

 

E lacrimă mereu neștearsă

De câte totate dat-am vamă,

Aici să fim la noi casă,

Nu cerșetori cerând pomană.

 

Ardealu-i  Coasta și hotarul

Cu roada sa din greu muncită,

Și urma care-o lasă carul

În huma asta, însfințită.

 

Ardealu-i șipotul din dâlmă

Cu apa-i rece și curată,

Și via cu miros de brumă,

Gutuia-n toamne parfumată.

 

Ardealu-i stâna veșnicită

Pe dealul cu frăguță coaptă,

Cu turma-i  veșnic renoită

În dorul doini spusă-n șoaptă.

 

Ardealu-s eu și străvechimea

Tot înădiți în ăsta loc,

Iar cât mi-o ține veșnicia,

Cu Domnul fi-vom  sub noroc.

*

Ardealu-i dor și pătimire

Și-n toate-i suflet românesc,

Cu  țara, neamul, în iubire

Și gând urcat, în spre ceresc.

 

 

LA  UN CEAI  DE  MUȘEȚEL

 

Pusu-m-ai iubită doamnă

Să-ți fiu lacrimă de toamnă,

Să-ți fiu of de suflețel

La un ceai de mușețel,

Să-ți fiu dulce amintire

La trecuta ta iubire,

Să-ți fiu dulce-nfiorare

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ardealul meu”

Mircea Dorin ISTRATE: Poeme

NE  TOT  RĂRIM

 

,,Să-i fie la cel suflet și la mort”,

Am zis  în gând când datu-i-au  pomana,

Și am simțit că și-a plătit cel  ort

C-un ,,Iartă-l Doamne”,  ca să treacă vama.

 

C-a fost și el un suflet de creștin,

Mai rău, mai bun, în plânset și în glume,

Trăit-a  bucurii, necaz și chin

Și își avut-aicea, locu-n lume.

 

Ca toți țăranii și-a iubit ogorul

Și boii lui cei buni de tras în jug,

Nevasta și copii i-au fost dorul

Cât a umblat pe drumul vieții lung.

 

N-avut-a timp să-nvețe ceva carte

C-a ciobănit mioarele pe dealuri,

De frig, de foame, ploi, avut-a parte

Umblând în urma turmei, pe coclauri.

 

Când vint-a vremea și-a găsit nevastă

Și casă și-a făcut lângă a lui,

Cu fânul cel cosit , mai sus, pe Coastă,

Trecut-au iarna boii dumnealui.

 

Copii făcut-a stol, crescînd în soare

Și i-a-nvățat pe toți buna cuvință,

Au tot crescut  pân-or știut să zboare

În  drag de neam, de țară și-n  credință.

 

A văduvit apoi o vreme lungă,

Mai mult bolind decât în sănătate,

Necaz avut-a încă să-i ajungă,

Așa că săturatu-s-a de toate.

 

La dezrobit Măritul într-o seară,

De lumea asta și de toți ai săi,

A fost cum el a vrut, în plină vară,

Pornind de-acum pe însfințite căi.

 

Cum și-a dorit l-au dus cu boii lui

În car împodobit până la groapă,

În urmă fost-a neamul dumnealui

Și popa, care-a zis un ,,Doamne-l iartă”.

 

Acol’ l-au dat hodini pe vecie,

Sub cruce în umbrosul țintirim,

În vale și-a-nceput sfânta pruncie

Și-n dealul cu melini, îl veșnicim.

 

 

 

GÂNDIND  LA  MOȘU

 

Pe moșu l-am știut îmbrumărit

Sub timpul cela fără de sfârșit,

La-mele întrebări având răspuns

Din gândul său din minte, bine spus.

 

Când l-ntrebam, își cântărea cuvântul

Și înțelept venea mereu răspunsul,

Iar  cele sfaturi ce atunci  mi-a  dat

Și-acuma-s bune toate  de urmat.

 

Mă-ntreb de unde le știa pe toate?

El, un țăran, ce ziua până-n noapte

A slugărit pământul ăsta-n viață

Tot înșirându-și zilele pe ață.

 

Ca el erau mai toți ai vremii moși,

Știau ce învățat-au din strămoși,

Rămasă moștenire, rând la rând,

În suflete și-n țandără de gând.

 

Trăit-a demn  în legile bătrâne

Ce rânduit-au toate câte-s bune,

Iar din cuvântul sfânt și din credință

Și-a tot luat mereu, bunacuvință.    de trebuință.

 

Trait-a viața simplu, dar curat,

Smerit, spășit, departe de păcat,

În cer îmi e de îl cătați acum

Tot un plugar, ce-și vede de-al său drum

*

Când fi-va ziua ceea ce-o să vie

Și am să plec pe drum de veșnicie,

De voi ajunge-n raiul cel cresc

Pe moșu-acolo sigur îl găsesc.

 

Și-acolo, cum îl știu, mi-o da povață,

Să-mi țin în cinste veșnicita viață,

Ca cerul să rămână veșnic bun

De la Adamul meu cela străbun,

Iar după mine, timpuri nesfârșite

Să-și facă vremi de slavă împlinite.

 

 

ÎNȘELĂTORIE

 

Un gândac îmi urc-o scară, ce uitată-i în cireș

Și, ajunge până-n seară, chiar cu bolta măgieș,

De pe vârf, în legănare, vede cerul ca de smoală

Și se-ntreabă: câți luceferi poate strânge-n a lui poală?

 

Numai mâna să și-o-ntindă adâncind-o-n ceea noapte

Că va prinde-n a lui palmă lucitoare stele coapte,

Și la gât  și  le va pune, înșirându-le pe ață,

Fie-i salbă de luceferi, cum n-avut-a-n a lui viață.

 

Și se-ntinde el cât poate, o steluță doar s-apuce

Că mai sus decât i-acuma nici un pas nu poa’ să urce,

Dar de  gol îmi dă lăbuța, iar steluța sclipitoare

Parcă-i la un pas de dânsul, dar un pas, puțin mai mare.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme”

Mircea Dorin ISTRATE: Versuri

NUMAI  DE  VOI  DEPINDE

 

Motto: Umbra fiecărui, sunt a sale fapte

            Ce rămân în urma vieții-i trecătoare,

            Vrednicia toată strânsă-n zi și noapte,

            Clipa să ne-o facă fie trăitoare.

 

 

Nimic cu voi nu duceți în lumea de apoi,

Aici rămâne-or toate ce strâns-ați în  trăire,

Averi, bănet și case, însemn de-navuțire,

Ce-n faimă trecătoare v-a ridicat pe voi.

 

În schimb, a voastre fapte s-or veșnici în vreme,

De fost-au bune toate, s-or tot mări în slavă

Și-ți fi ținuți aminte ca oameni de ispravă,

De timp de ce-a uitare, n-aveți de ce vă teme.

 

Iar de făcut-ați fapte cu voia nesătulă

Ca să vă crească-ntr-una hulpavnica putere

Ce-n bogâții și-n fală vă-ngroape în avere,

Al voastru nume încă, va fi rostit cu hulă.

 

De voi depinde dară, cum clipa de vecie

Vă va-nălța în glorii pe soclu-ngloriat

Și  tot acolo-mi fi-veți, cu nume întinat,

De viața voastră fost-a mai mult nevrednicie.

*

Prea scurtă este viața ca s-o mânjiți cu tină

Și amintirea voastră vă fie-n veci pătată,

Mai bine dar îmi puneți mereu ‘n-avoastră faptă

Ceva vă facă viața, scăldată în lumină.

14.07.2019

 

NOCTURNĂ

 

Ca un licăr de lumină la cârmaciul de pe punte,

Sub icoana însfințită, boaba  flăcării mărunte

Arde-n candelă în noapte priveghind vecia-n pace,

Iar cel somn cuprins de vise, în bucăți de-acu-l desface.

 

Chipul Maicii,  joacă-n umbre, mângâiată de lumină,

Cariul roade veșnicia tot lungindu-și a lui cină,

Orologiul din cetate bate-ncet pătrare-n noapte,

Iară vântu-și plimbă liber, ale sale taine-n șoapte.

 

Sub a nopții feerie, picurată-n praf de stele

Turma rumegă luceferi, stând sub cerurile grele,

Ce țin lumile de-asupra într-o strânsă-mbrățișare,

Între maluri nesfârșite, în a timpului răbdare.

 

Colo sus, prin universuri, lumi se nasc și-n chinuri pier,

Se-nroiesc la rând noi stele rotitoare pe-a lor cer,

Întinzând secunda lumii către largul infinit,

Ca să-mi pară, preț de-o clipă, ceru-n stele răstignit.

*

Ici la noi, e pace-adâncă și -n  cel somn dulce visare,

Picurând din universuri zdrob de stele căzătoare

Noaptea vălul și-l întinde, ca pecetea unui nor,

Aibă-n liniște și pace truditorul, somn ușor.

15.07.2019

 

STRIGĂT  ÎN  PUSTIU

 

Geaba tot vă strig într-una, ca apostoli-n pustiu,

Ce e rău și e e bine și ce încă azi mai știu

De la moși învățătură ce luat-am bine-aminte,

Să le dau la următorii, să le țină și ei minte.

 

Că de voi nimic se leagă ce ar fi să fie bine,

Voi învăț aveți la răul ce îl face orișicine,

Ca din zbor îmi prindeți iute îndulcitele păcate

Și nici una nu vă scapă, până nu le faceți toate.

 

Voi îmi credeți că-mi știți încă cele  rele, cele  bune,

Cum se trece astă lume cu-ale sale legi nebune,

Tot visând că doar averea o să-ți de-a vruta putere

Și cu ea, tu îți vei face, orișicând dorita-ți vrere.

 

Al vost’  suflet, ca de gheață,  nu se-nmoaie-n fericire,

Nu dă dragoste în toate, nici iertare, nici iubire,

Prea puțin e cela bine care-n viața asta-l face

Ca pe-aici, în astă lume, fie-mi liniște și pace.

 

Și prea mulți îmi sunteți încă robii multora păcate

Ce vă-mbie azi simțirea cu visările deșarte,

Neștiind că de pe lume voi nu duceți  la plecare

Nici măcar din ele-o boabă, la cinstita judecare.

*

De-asta zic că eu și alții, strigă încă în pustiu

C-al vost’ suflet îndoielnic lenevit e și sălciu,

El se-nchină doar puterii, ce cu-ardoare și-o dorește,

Nu dreptăți cea divine, cum Măritul poruncește.

16.07.2019

 

 

AMINTIRE

 

Când iubirea e trăită cu simțire arzătoare,

Când cenușa ce rămâne  e fierbinte și-ncă doare,

Împlinită e clipita ce ai pus-o în simțire

Ca pe veci rămână taină într-o dulce amintire.

 

Las-o-acolo, leac la suflet pentru vremea viitoare,

Când ea fi-va apă vie vrerii celei doritoare

De frumos și desfătare, de dulceața din trecut,

Când cel rai cu-a sale toate,  la picioare l-ai avut.

 

Va venii și  vremea ceea,  când din țandără de gând

Îndulci-vei ziua vieții răsfoind tot rând la rând,

Amintiri ce-au fost odată arsul clipei în divin,

Iar acum e lăcrimarea sufletului prins în chin.

 

Ea atunci ți-o fi visare, după vreme ce-ia pierdut-o

În curatul și smeritul vreri  tale care-ai vut-o,

Fost-a cum e datul firi în vâltoarea tinereții,

Ce atunci a fost să fie, îndulcitul dar al vieții.

 

Toate vin și toate pleacă când e vremea dumnealor,

Toate-nmuguresc odată, îmi trăiesc și-apoi îmi mor,

Dar rămân în amintire urme șterse, tremurare,      lăcrimate

Oful inimii ce pune, bobi pe gene lăcrimate.          tremurate

 

17.07.2019

       

 

JERTFELNICĂ  OFRANDĂ

 

Cât  stele-s pe ceruri și-mi trec rotitoare,

Cât zile-s în toamne  sub stoluri cocoare,

Cât valuri de ape în maluri vor bate,

Cât drumuri prin lume vor fi încurcate,

O viață se naște și una îmi moare,

Iar alta-i la mijloc, pe-a vieții cărare.

 

Cât fi-va o fată cu dor, iubitoare,

Și-n suflet simți-va o dukce chemare

Spre cela pereche ce-i fi-va sortit

Să-i fie pe viață alesul iubit,

Mai fi-va în oameni  fior și trăire

Și cheagul vieții, cuprins în iubire.

 

Cât fi-vor pe lume biserici și-altare,

Acolo îmi fi-va o sfântă chemare

Și-un popă cucernic, smerit și pios

Ce-n ruga-i pornită din suflet,  frumos,

Va cere la Domnul smerită-ndurare

Și pentru făcute păcate, iertare………….

*

Iar peste toate fi-va, jertfelnicul român

Ce tot dorește-n vreme doar lui fie-și stăpân,

Tu datu-ia-i Mărite averi nemăsurate

Și vieți de dat ca vamă să-mi fie apărate

De hulpavi din juru-mi, de răi de departe

Ce cu a lor putere ne țin în nedreptate.

 

Așa îmi e sărmanul, cu bogății la ușă,

Dar mulți prea mulți de-afară se vor la masă pusă,

Lui ce să-i mai rămână, decât fârâmituri

Și pentru ospeție ceva promisiuni

C-o fi și el ca alții poate băgat în seamă,

Dar mai aștepte încă, ne facă ei , pomană.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Versuri”

Mircea Dorin ISTRATE: Adâncă plecăciune

ADÂNCĂ  PLECĂCIUNE

 

Când priviți într-o vitrină cana dacică de lut

De gândiți la câte are,  glasul vostru fi-va mut,

Că însemnele din dânsa sunt istorie și mituri,

Legând cerul și pământul veșnicite-n anotimpuri.

 

În cel loc îi fost-a vatra unui om, cu bune, rele,

Mai cu bucurii odată, mai cu multele belele,

Și  acol’ a fost  odată fir plăpând de rădăcină

Ale neamului acesta, încolțit în astă tină.

 

Și-apoi ceașca îmi mai spune de olarul priceput

Ce cu mâna mângâiat-a plămădeala cea de lut,

Ia dat formă la ulcică, brâu îi pus-a pe sub buză

Și în focul lui din vatră, el mi-a copto-ncet în spuză.

 

A băut cu ea o apă răcoroasă de izvor,

Vin, la câte-o bucurie, la necaz, ori chin de dor,

În bejenie cu dânsul o purta la cingătoare,

Să o aibe la-ndemână,  până-n ziua-n care moare.

 

Ea e parte din averea ce-a lăsat-o moștenire

La urmașii lui de sânge, să mi-l facă pomenire,

De-asta ție, cană sfântă, azi îți facem plecăciune,

Că ne-arăți c-aici fost-am,  începutul cel de lume.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

10 iulie 2019

Mircea Dorin ISTRATE: Dor de dor (poeme)

Cucuruz cu frunza-n sus

Dorul badi mi te-a pus,

El cu lăcrimi te-a udat,

Și cu doruri te-a săpat

Tot gândind la tine dară,

De din ziuă, până-n seară.

 

Cucuruz cu frunza verde

Șoapta ta doar el mi-o crede,

Când cu drag îi mulțumești

Că din grija lui tu crești,

Că din doruri și suspine

Tu te-nalți și-ți șade bine,

Că din visul său în noapte

Tu-ți faci boabe dulci de lapte.

 

Cucuruz foșnind de dor

Legănat adormitor,

El te-o vrea din primăvară

Până-n miez adânc de toamnă,

Sâ-i fii fală, semeție,

Lumea toată să mi-l știe

Că e harnic și muncește

Și pe tine te iubește.

 

Fată dragă și frumoasă

Ești de-acuma norocoasă

C-al tău bade te iubește

Și de dor se ofilește.

Eu, povață-și dau de bine

Că la toamna care vine

La cules de cucuruze

Satură-l de-atale buze

Și ți-l ia de soțior

Că se stinge de-al tău dor.

Du-l apoi la cununie

Ca al tău pe veci să fie

Și mi-l ține-n miere-lapte

Dup-a sale bune fapte

Și mi-l ține-n sân de rai

Pân’ la anu-n luna mai

Și mi-l ține ca pe-un crai

Să nu-l pierzi, că fi-va bai.

 

 

AȘA  SĂ FIE  OARE ?

 

,,Istoria  știută e plină de minciuni”,

Că prea ades e scrisă de cel învingător

Și-n clipa cea de fală, el mi se vrea dator

Să-și preamărească fapta în fața ăstei lumi,

Ca numele-i și  faima-i să-mi aibă-n veci cununi,

Iar fila de istorii să-i dea mereu onor.

 

Ce cată el, hapsânul? Pământ și bogăție,

Lăsând în a lui urmă  popoare ce se frăng,

Blesteme, rugi nălțate și ochii care plâng

Sperând că cea dreptate divină o să vie,

Și-o să arate lumii acea nemernicie,

Că adevărul n-o fi, de-apururea nătâng.

 

De-aici pornește totul, că cel care-i mai tare

E lege peste legea cea bună, strămoșească

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Dor de dor (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: Poeme

TREBUINȚĂ

 

Voi cei  care, astăzi-mâine,  veți rămâne-n a mea urmă,

Să-nodați această viață ce-am ținut-o suitoare,

Voi cei care de milenii despărțitu-v-ați de turmă,

Țelul vieții spre mai bine, veți putea să-l țineți oare?

 

Că așa cum merge lumea, nu sunt  semne de mai bine,

Ba mai rău e pe alocuri, unde-i ură, dușmănie,

Unde ceia mari se bagă cu putere de la sine

Să îmi facă ei dreptate, cu a lor nemernicie.

 

Dar și-așa, eu nu văd semne, că e vremea de schimbare

În spre bine-n astă  lume, în spre pace, fericire,

Că cei mari, făloși, puternici, vor de-acuma fiecare

Pentru ei ce-a bunăstare, pentru ceilalți, tânguire.

 

Mult mai e până dreptatea pentru toți îmi fi-va una,

Mult mai e pân-adevărul va fi drept, curat,  cinstit,

Multă vreme îmi va curge, pân’ pe cap o-avea cununa

Cela vrednic și de lume într-u toate preiubit.

 

Așadară, n-am speranțe că în vremea care vine

După ce voi fi în ceruri cu de toate împăcat,

O să fie, cum sperat-am, vremea ceea de mult bine

Cu frumos, cu bucurie, cu-mpăcare, cu iertat.

 

Vrerea voastră  tre’ schimbată  în spre astă cea dorință,

Tot așișderea gândirea și în toate cea voință,

Doar de voi depinde totul, de avea-ve-ți cea silință

Să schimbați cărarea lumii, că-i de mare trebuință.

 

 

IDILICĂ

 

În poiana înflorată, un ciopor de căprioare

Paște-n voie iarba crudă prinsă-n roua dimineții,

Două berze-n picioroange, cată-n smârcuri de mâncare

Ca în cuibul de pe șură, nu se-oprească roata vieții.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme”

Mircea Dorin ISTRATE: Un gând în miez de vară (stihuri)

UN  GÂND  ÎN   MIEZ   DE  VARĂ

 

Înmiresmat e vântul, îmbătător și dulce,

Ca să-mi aduc-aminte că anu-i la răscruce,

Că scade  ziua-ntr-una și noaptea se lungește

Încet, pe nesimțite, tăcut și pe hoțește.

 

Pe ulița cea mare e colb ca altădată,

Dar nu mai sunt copiii să fugă dup-o roată,

Să facă larmă mare, să prindă viață drumul,

Că prea de mult pe-aicea nu mai văzut-am unul

 

S-au tot rărit de-acuma din câți au fost odată

Țăranii mei din viță prelungă-ndelungată,

Iar cei rămași  pe humă sunt plini de beteșuguri,

Uitați de toți și toate, ca ruginite pluguri.

 

Un car nu trece drumul, cărarea-i înierbată,

Bătrâni îmi sunt și câinii, n-au somn și nu mai latră,

S-a-nnămolit izvorul, hotaru-i o pustie,

Și peste tot și toate, e plin de colilie.

 

Biserica-i în rână, cu țigle multe sparte,

Pe-acolo vântu-n voie cel clopot mi-l mai bate,

La sfintele icoane la Paște și Crăciun

Vre-o câțiva doar se-nchină, cerșind un an mai bun.

*

Bătrâne sat, cea vreme te-ngroapă în uitare,

Ai clipe sorocite, puține-n numărare,

Din tine va rămâne umbrosul țintirim

S-avem din vreme-n vreme la cine să venim.

 

Ți-om pune o lumină și-o rugă de iertare

La câte tu făcut-ai să fim pe cea cărare,

Ce scosu-ne-a în lume cândva, să ne domnim

Și depărtați de tine, acol’ să veșnicim.

**

Te-am nemurit acuma, în rând de poezie

Să-mi ispășesc trădarea, făcându-te vecie

Și-n tremurata geană, în bob de lăcrimare

Am pus din al meu suflet, o rugă de iertare.

3.07.2019

 

 

VOI , PAȘII MEI,  LUNTRAȘII

 

De câteori iubito îți trec prin al tău gând,

Chemarea ta duioasă îmi tot  înoadă pașii

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Un gând în miez de vară (stihuri)”

Mircea Dorin ISTRATE: Ştefan cel Mare și Sfânt

  

        Fericit-a Domnul Ţara Moldovei la ceas de grea cumpănă pentru ea cu un om drept, cinstit şi curajos, cu mare dragoste de neam şi ţară, punându-l în calea tuturor nemerniciilor acelei lumi, pentru a fi ’’pumn în pieptul furtuni vremilor’’ de atunci, ostoind râvna hulpavilor străini doritori să guste din dulceaţa acestor pămînturi şi scăzând trufia celor care se credeau stăpânii lumii.

          Născut din viţă veche domnitoare la binecuvântatul leat 1433, ŞTEFAN, copil fiind, a vieţuit o vreme prin mijlocul celor nevoiaşi pentru a le şti amarul vieţii, zilnicitele bucurii şi necazuri, ca atunci când va lua frâiele domniei să cunoască sufletul poporului său, trebuinţele şi nevoile acestuia. Tocmai de aceea domnul nostru nepereche a fost şi a rămas veşnicit în inimile noastre ca fiind CEL MARE, mare prin faptele de curaj şi vitejie ce l-au ridicat în slava lumii, mare prin sufletul său apropiat de popor, mare prin credinţa şi smerenie faţă de Domnul care i-a ocrotit fiecare clipă a vieţii sale la Baia, la Lipnic, la Vaslui, la Valea Albă,  Războieni, la Codrii Cosminului, unde a ieşit învingător.

          A ştiut mai bine ca oricine că neatârnarea ţării, bunăstarea şi liniştea dinlăuntrul ei trebuiesc plătite mereu şi mereu cu ortul veţii, că vama cerută nu e niciodată prea multă şi prea mare pentru ca neamul să poată dăinui mereu în găuacea în care  l-a aşezat din începuturi Măritul. În cei 47 de ani cât a domnit a născut din măreţia faptelor sale de curaj,  bărbăţie şi credinţă, legende pilduitoare care vor însufleţi şi infiora neam după neam sufletul celui slab, dîndu-i putere şi speranţe atunci cînd vremile îi vor fi potrivnice şi în cumpănire, îi vor oţeli braţul său moale şi fără de putere, îi vor iuţi şi înflăcăra gândul său prea mic pentru prea marile şi mincinoasele vremi.

         După fiecare luptă, în smerenia lui, Ştefan a mulţumit Domnului, ridicându-i şi închinându-i cîte o mănăstire, mărgelând astfel pământul Moldovei cu neasemuite frumuseţi: Neamţ, Putna, Voroneţ, Văratic, Suceviţa, Moldoviţa, Arbota, Agapia, ştiind că numai aşa îl va mulţumi şi bucura pe Măritul, pentru  ca El să ţină cât mai mult parte neamului acestuia bun şi răbdător. Astăzi tot mai mulţi suntem nevrednici de dragostea Lui pentru că ne-am îndulcit cu felurite păcate care ne gudură şi ne linguşesc mărirea, fără a gândi la binele şi fericirea ţării, uitând că dacă ei, ţării, îi va fi bine, fericiţi vom fi şi noi dimpreună cu ea .

          Şi nu ştiu cum se face că de la o vreme semnele pe care ni le trimite Domnul ne arată că vremile cele rele sunt tot mai aproape de noi. S-a subţiat prea mult vâna noastră cea veche, s-a lenevit gândul cel mare şi înălţător, s-a tot micit curajul, bărbăţia şi fala cea dătătoare de putere de am ajuns doar umbra a ceea ce-am fost odată. De aceea lui, NEMURITULUI nostru cel drag îi spunem cu nădejdea în inimă şi glas, MAI VINO ŞTEFANE şi ne spală din ruşinea păcatelor ce au cuprins ca volbura sufletele noastre. Că de te-om şti măcar şi o singură clipă alături de noi, ni-i deştepta spiritul întărindu-ne braţul şi cugetul, dându-ne tărie să fim iarăşi ce-am fost ca pe vremea ta, ca vremelnicul şi schimbătorul noroc să-şi mai întoarne faţa şi către noi măcar pentru o vreme. Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ştefan cel Mare și Sfânt”

Mircea Dorin ISTRATE: Hrisov de suflet (poeme)

HRISOVUL  LUI  ŞTEFAN

2 Iulie 1504 -ziua în care a murit Ștefan cel Mare

 

Logofete, ai poruncă de la Ştefan, domnul mare

Ca să scrii hrisov de suflet pentru vremea ce-o să vină,

Şi mi-l pune-n multe locuri ca să ştie orişicare

Ce-ntăreşte ţara, neamul, măreţindu-se pe sine.

 

Slovă fă, cu scris de aur, cum îs ramele la sfinţi

Ca să ştie peste veacuri cela care îmi citeşte,

Că din toate prima este DRAGOSTEA PENTRU PĂRINŢI

Ce s-o dai atâta vreme până unul mai trăieşte.

 

Alta-i DRAGOSTEA DE ŢARĂ şi de huma ei străbună

Ce ne dă din ea putere ca să trecem de nevoi,

Să îi facem tare stâncă pe acei care s-adună

Să îşi apere moşia, chiar de-o fac cu pumnii goi.

 

Mai apoi, îmi spune dară că ce-a DRAGOSTE DE NEAM

E aceea ce uneşte românimea laolaltă,

Ea îmi ţine viu trecutul, măreţindu-l an de an

Să nu uite-n veci urmaşii calea noastră, înstelată.

*

Toate astea scrie dară logofete, să se ştie

Că aşa ne-am dus ursita până-n clipa cea din urmă,

Şi  c-aici ar vrea urmaşii să trăiască-n veşnicie

Într-u dragoste de ţară, de cel neam şi-a noastră mumă.

 

 

O   VORBĂ  ’ MBĂRBĂTARE

 

-Spre voi oşteni ai ţării se nalţă al meu gând,

De azi veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând

Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună

Şi-acasă ne-om întoarce scăpând a noastră turmă.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Hrisov de suflet (poeme)”