PE NINSELE FEREŞTI
Pe zgribulita vale şi pe dealuri
Se cern din ’nalturi sfintele ninsori,
Cu pod de gheaţă iarna leagă maluri
Şi-n scârţâit suspină cărările în zori.
Pe strâmte uliţi case gârbovite
Se lenevesc sub mantie de nea,
Fuioarele de fum se urc grăbite
Din coşul casei către undeva.
În gura sobei arde-n vâlvătaie
Un foc sprinţar să facă sfânta cină,
Pe ceia mici căldura mi-i înmoaie
Trăgându-mi-i la pat, pentru hodină.
Pe boltă nasc luceferii în roiuri
Purtând prin ceruri gândurile mele,
Apoi când somnul se-ndulceşte-n doruri
Pe ninsele fereşti, scânteie stele.
***
Când peste sat coboară noaptea mută
Şi totul se topeşte în visare,
Prinzând în mreje viaţa cea măruntă
Feştila lămpii, moare-n tremurare.
TRIST CRĂCIUN
E seara de ajun şi satul prinde viaţă,
Pe uliţi troienite, colindele se-nalţă
Din glasuri cristaline, din suflete curate,
S-aducă tainic veste, din timpuri depărtate.
Sunt singur cu bunica şi amândoi mâhniţi
Privim spre uşa casei cu ochii pironiţi,
Să auzim bătaia ce-o aşteptăm din vară,
Şi-n pragul ei de-acuma, părinţii mei s-apară.
Plecaţi din cea nevoie, cu munca la vecini,
Înstrăinaţi prin lume îşi duc cununi cu spini,
Că dorul cel de casă, e greaua lor pedeapsă
Ce-i macină întruna, mi-i seacă, şi nu-i lasă.
Muncitul ban pe-acolo e aur sângerat,
Şi prea ades de-acuma-i în lacrimi înecat,
Iar bruma de avere ce-o strâng cu grea sudoare
Plătită-i înmiită, cu jertfă care doare.
Şi ei ar vrea acasă în astă zi să-mi fie,
S-asculte cea colindă ce sufletul o ştie,
Să guste din bucate de buna pregătite
Şi inima le salte în clipe fericite.
O trece şi-anul ăsta tot cu bunica-n doi
Cerând la Preamăritul ne scoată din nevoi,
Şi-aducă-mi-i acasă pe bunii mei părinţi,
Să nu mai stăm pe uşă cu ochii pironiţi.
VISÂNDU-L PE MOŞ CRĂCIUN
Jăraticul din sobă mai pâlpâie-ncodată
Şi-n zbateri i se stinge puterea când şi-o gată,
Apoi, în caldul spuzei adună gânduri toate
Să-mbrace irealul visărilor din noapte.
Noi, cufundaţi de-acuma în somnul cel fugar,
In pat cu paiul moale, topiţi ca-ntr-un cuibar,
Visăm cel vis în aur cu vrednici Feţi Frumoşi,
Ilene Cosânzene, balauri furioşi.
Un fir de fum subţire pe coşul casei suie,
Din cele nalte ceruri, pe-o albă cărăruie
Eu văd cu ochii minţii o sanie-nstelată
Venind spre casa noastră, oprindu-se în poartă.
Un moş cu barbă albă, adus puţin din spate,
Din sanie coboară şi pârtie-şi desface,
Apoi la geamul casei, c-un clopoţel îmi sună
Şi daruri nesperate acol’ ar vrea să-mi pună.
Din poarta casei noastre se duce înecat
În valuri de zăpadă spre margine de sat,
Să facă bucurie pe lunga lui cărare
Copiilor ca mine, ce-aşteaptă-n nerăbdare.
***
Din vraja de visare abia de mă deştept
Şi spre fereastă-n grabă mă duc de-acuma drept,
Cătând să văd de-aevea-i această întâmplare
Sau poate doar crezut-am, în dulcea mea visare.
Afară vântu-şi urlă puterea să-şi arate,
Troiene vălurite întinde peste toate,
Şi ca un hoţ de noapte încearcă să-mi îngroape
Pădurea cu câmpia şi îngheţate ape.
Visare fost-a totul, dar nu e timp pierdut,
Veni-va Moş Crăciunul ca-n anul cel trecut,
Nu uită niciodată copiii ce-s cuminţi
Şi-ascultă-ntotdeauna, pe bunii lor părinţi.
C-o lacrimă-ntristată mă-ntorc napoi în pat
În noaptea nemplinită să uit de ce-am visat,
Dar poate mâine noapte, de fi-va lună plină
La poarta casei noastre, moşneagul o să vină.
COLINDĂTORII
Când peste sat se cerne în picuri înserarea
Şi fumul în fuioare din coşul casei suie,
Omături nesfârşite îmi troienesc cărarea
Şi-un roi de lucii stele îmi bate bolta-n cuie.
Pe uliţi strâmtorate cu case gârbovite
În cârduri îngereii colindă sub fereşti,
Vestindu-ne cea taină din vremi îmbătrânite
Ce-a bucurat pământul şi-mpărăţii cereşti,
Că tânăra Fecioară, smerelnica Maria
Născut-a prunc ce fi-va a lumii împărat,
Că trei păstori venit-au să guste bucuria
Şi vestea să o ducă spre zări în depărtat.
El a venit pe lume să schimbe-a noastră soartă
Şi din ce-am fost nevolnici ne facă buni, smeriţi,
Cea ură s-o stârpească, ne scape de năpastă
Curaţi şi-ntr-u iubire să fim, ca vechii sfinţi.
*
Şi cântă îngereii cu suflete deschise
Colindele ştiute, avere din strămoşi
Şi pragul casei, tinda, ferestrele ce-s ninse
Se fac altar de slavă la bieţii păcătoşi.
Bătrânii îi mângâie cu mâna tremurată
Şi-n lacrima clipitei se văd şi ei copii,
Ce-n timpuri depărtate au fost şi ei odată
Colindători prin lumea curatelor pruncii.
***
Când pleacă îngereii să facă satul roată
Pe uliţa păgână miroase a tămâie
Şi-n urma lor din ceruri se-aude parc-o şoaptă
Că Domnu-a fost pe-aicea, cel suflet să-l mângâie.
ÎNGEREI DE MIERE
Fântânile din ceruri revarsă peste lume
Zăpezile-argintate din norii suri şi grei,
Vestind că-n astă seară, pe uliţe păgâne
Colinde la fereste cânta-vor îngerei.
Aminte să ne-aducă de vremile bătrâne
Când Maica Preacurată năştea în Viflaim,
Pe pruncul-Împăratul, venit atunci pe lume
Să mântuie păcatul, ca noi să ne căim.
*
Cu suflete deschise, sub stele căzătoare
Cântam să lăcrimeze truditul cel smerit
Un’’Viflaim’’ şi încă o ‚’’Steaua sus răsare’’
Şi ‚’’Trei păstori’’ să fie la inimă primit.
Ne mulţumeau bătrânii cu voce tremurată
Rugând în gând pe Domnul de rele ne păzească
Şi-n straiţele mâţoase ne dăruiau pe dată
Comoară de dulceţuri, în gând ne ispitească.
Apoi, din poartă-n poartă, noi îngerii de miere
Duceam a veştii slavă prin satul sărăcit
Şi-n urma noastră dacă, a fost cumva durere
Măritul prefăcut-a cel suflet, fericit.
***
De-atunci, trecut-au anii şi-a vieţii mângâiere
Îmi tot întoarce gândul spre vremea cea pierită,
Când toţi am fost odată, ca alţii mai devreme
Cei îngerei de miere, din clipa prea grăbită.
COLIND
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Pe ninsele ferești (poeme)” →
