Victor RAVINI: Baltagul și Miorița

S-a spus că romanul Baltagul, publicat de Mihail Sadoveanu în 1930, este o monografie a satului românesc. Într-adevăr, prezintă panoramic lumea satului, cu tradiții și datini arhaice, cu firea, mentalitatea și valorile morale ale oamenilor ce trăiesc cel mai aproape de natură și de stratul profund al rădăcinilor culturii noastre ancestrale. S-a mai spus că este un roman polisemantic și poate fi citit pe mai multe niveluri: ca roman social cu implicații de etnologie juridică, ca un roman despre solidaritatea familiei și trăinicia dragostei, ca un roman al datoriei morale, ca o tragedie, ca un roman inițiatic de căutare a adevărului, a dreptății și de înțelegere superioară a vieții și morții, ba chiar și ca o alegorie mitologică. Un roman de largă anvergură, de la frescă a satului și psihologie sau filozofie a existenței, la metodologia criminalistică a detectivilor.

Este poate cea mai reușită scriere a lui Sadoveanu, poate cea mai cutremurătoare operă tragică din istoria literaturii române și în mod sigur o capodoperă a literaturii universale. Mult tradusă, retradusă și reeditată. Unii exegeți au făcut felurite comparații între Baltagul și alte opere clasice, au asociat-o pe Vitoria Lipan cu unele personaje feminine din tragediile antice grecești, cu Hamlet al lui Shakespeare și cu alte personaje, din romane sau din epopeile diferitelor culturi.

Baltagul este scris într-un stil concentrat, cu sonorități rurale. Fiecare pagină conține mai mult decât spun alți mari scriitori într-un capitol. Acest roman ar fi fost suficient pentru a asigura lui Mihail Sadoveanu un loc în prima linie a celor mai prestigioase nume de autori de pe toate meridianele. Pornind de la acest roman, s-au făcut asemănări și deosebiri între Sadoveanu și alți scriitori proeminenți din alte țări. Romanul Baltagul este de dimensiuni reduse, dar cuprinde o întreagă lume. Sadoveanu a creat această lume în zece zile. Iar după aceea, nu s-a odihnit.

Știm cu toții că Baltagul este inspirat din Miorița și din alte două balade culese de Vasile Alecsandri: Șalga și Dolca. Sadoveanu a preluat din Miorița victima, ucigașii și oile. Cât și căutarea ciobanului de către mama lui, îmbinată cu ciobănița din Șalga, care de asemenea pornește în căutarea hoților ce au prădat-o și se răzbună crâncen pe răufăcători. Din Dolca a preluat solidaritatea dintre om și animal. A mai preluat din Miorița și motto-ul Stăpâne, stăpâne, Mai cheamă ș-un câne. O mică observație fără importanță: În varianta lui Alecsandri scrie Îți cheamă ș-un câne. Subiectul subînțeles poate fi tu sau ei, criminalii. În nicio altă variantă a Mioriței nu am găsit versul menționat în motto.

Sadoveanu a privit Miorița din perspectiva sociologică, economică, juridică și etnografică, ce a dominat dintotdeauna cercetarea celei mai importante creații a folclorului nostru. Interpretarea conținutului Mioriței ca o acțiune socială și reală a fost respinsă de către Dumitru Caracostea, George Călinescu și alții, care au afirmat că Miorița nu prezintă ceva social-realist, ci este un mit. Călinescu și toți ceilalți au fost ori ignorați, ori au fost vehement criticați, mai ales de către cercetătorii marxist-leniniști Adrian Fochi și Pavel Apostol, pe numele adevărat Pál Erdös, la care s-a alăturat chiar și Mircea Eliade.

În cercetarea de după Eliade, Alexandru Amzulescu afirmă că „…Miorița nu a fost niciodată povestea unui înverșunat omor ca atare”¹ El arată că omorul în Miorița este ritual și simbolic. În Baltagul, nu este un omor ritual, ci e povestea unui înverșunat omor ca atare, cu pedepsirea criminalilor. În nicio variantă a Mioriței nu există vreo pedepsire a ucigașilor. În Baltagul, criminalii tăinuiesc și neagă fapta, pe când în multe variante ale Mioriței, ucigașii suflă în buciume sau în trâmbițe pentru a înștiința întreaga societate că ei vor începe ritualul cu uciderea simbolică, conform datinei străbune. Ritualul lor este un fel de liturghie pre-creștină, care în diferite variante se oficiază la anumite zile din an sau la ceasuri din zi, bine fixate. Acest ritual se repeta periodic, cum se repetă colindele. Cele mai vechi variante ale Mioriței sunt colinde din Transilvania, în care ciobanul din textul cântat primește numele țăranului colindat și i se urează sănătate și belșug în anul ce vine. În Baltagul nu este așa ceva.

Cei doi ciobani din Miorița ucid personajul principal cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. Într-o variantă culeasă în satul Leauț, lângă Brad, în Munții Apuseni, de către Romul S. Micluția în 1956 și aflată în monografia Miorița publicată de Adrain Fochi în Editura Academiei 1964 , (varianta CXCIII, pagina 651,versul 7), doi păcurari se vorbesc să îl ucidă pe al treilea cu nouă topoare. Unde este logica cu așa multe obiecte ucigătoare? Doi oameni nu au cum să folosească așa multe obiecte pentru a comite o crimă. Le-ar fi fost suficient un singur topor, ca în romanul lui Sadoveanu. Deci nu este o ucidere reală, ci o scenă de teatru folcloric cu recuzită și gesturi expresioniste, având semnificații simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.

Ce legătură poate fi între cele 9 topoare din textul rostit și cules de contemporanii noștri în Munții Apuseni și cele 9 topoare rituale vechi de mii de ani, găsite lângă Iași? Aceste topoare pot fi dovezi că în Miorița este vorba de un ritual răspândit de către ciobanii arhaici pe întreg teritoriul străbătut de ei cu oile în transhumanță. Fotografia alăturată, găsită pe Internet, s-ar putea să fie făcută în Munții Tatra. Topoarele celor trei ciobani din fotografie sunt mai mult rituale decât funcționale și seamănă cu topoarele de bronz găsite lângă Iași. Această fotografie s-ar putea să reprezinte o relicvă vie a dansului efectuat de ciobani în cadrul ritualului din Miorița. Straiele din fotografie seamănă cu alte straie românești din fotografii etnografice mai vechi și par să fie cusute într-un stil încă și mai vechi. Știm de la lingvistul italian Matteo Bartoli că zonele periferice ale unei arii de cultură sunt mai conservative decât aria centrală. S-ar putea ca ciobanii din fotografie, sub stăpânire polonă, să fi pierdut limba română și să vorbească limba poloneză. Dar au costumele identice cu ale valahilor din Moravia, în Slovacia. Aceștia au trecut la limba slovacă și păstrează cuvinte românești pentru obiectele casnice. La București se scrie brânză, iar la Praga brynza, dar se pronunță cam la fel. Pe vreun strămoș al compozitorului ceh Bedřich Smetana – care a compus simfonia Moldau (Vltava) – l-a chemat Smântână.

În multe variante ciobanul poruncește el însuși să fie ucis. Uneori, el cere să fie ucis de trei ori la rând: la răsăritul soarelui, la amiază și la asfințit. Nicio victimă nu cere criminalilor: ucideți-mă dimineața, la prânz și seara. În Miorița asistăm la o reprezentație de teatru popular cu funcție sacră, așa că nu este o ucidere adevărată, ca în Baltagul.

Afirmația lui Amzulescu este confirmată și întărită de Victor Kernbach, care precizează că moartea în Miorița „este o moarte inițiatică rituală a ciobăniei.”² Moartea lui Nechifor Lipan nu este o moarte inițiatică rituală. Octavian Buhociu compară moartea ciobanului din Miorița cu moartea lui Orfeu. Ion Filipciuc face o legătură între Miorița și oficierea curentă a misterelor și ritualurilor din cultul lui Mithra, adus de soldații romani. Baltagul nu poate avea nicio legătură cu Orfeu sau cu Mithra. Unii cercetători au făcut legătura între ciobanul din Miorița și Zalmoxis. Alții au asociat moartea ciobanului cu moartea simbolică a unui personaj important din dansul Călușarilor, eliminat din spectacolele folclorice de azi. Nechifor Lipan nu poate fi asociat cu Zalmoxis și nici cu Călușarii. Ciobanul din Baltagul este pur și simplu o victimă. Ion Filipciuc face o precizare importantă: „ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”³

Continue reading „Victor RAVINI: Baltagul și Miorița” →

Gheorghe PÂRLEA: La Hanul Ancuței (Exercițiu nostalgic pe seama slovei sadoveniene)

Se întâmplă ca măcar o dată pe an să merg şi eu la Hanul Ancuţei, aflat la o azvârlitură de băţ de habitatul meu casnic. Întotdeauna, însă, întâmplător. Aş face-o mereu, cu voluntariatul celui profund motivat, dar numai ca vizitator. Cum însă hanul nu-i muzeu, ci loc unde se intră ca să dai tribut trupului, cu cheltuială mare, n-o fac decât… când n-am încotro. Şi de fiecare dată când intru în încăperea aceea mare, primitoare, rânduită după obiceiurile arhaice, sunt mişcat lăuntric de ceva ce mi se trage precis de la slova sadoveniană. Şi tulburarea asta nu-mi face rău, ci mă copleşeşte plăcut de un sentiment al trecutului, al istoriei. Bănuiesc că trăirea aceasta ar fi şi mai accentuată dacă mesenii n-ar fi oamenii epocii noastre, ci acei ai vremurilor care au consacrat locul, prin „pana” Maestrului. Şi cum oamenii trecutului au făcut trecerea, firesc, în altă lume, speculez şi eu, după pofla sufletului romantic, prezenţa la vreo masă dosită a vreunui pământean de prin satele megieşe hanului, care ar aduce cât de cât la chip şi port cu vreun răzeş de demult. Şi asta mă ajută să aud de la acest străbun încropit vorbe nerostite, dar închipuite după dorinţa mea ascunsă…

***

Oameni buni, ia ridicaţi oleacă ochii din ulcelele burduhoase şi ascultaţi povestea hanului ista, care nu-i han de rând. I-adevărat însă că, dacă nu se năştea nepotul lui Gheorghe şi-a’ Anghelinei Ursachi de la Verşeni, băietu’ Profirei, cel agiuns scriitor mare şi de-i zice Sadoveanu, rămânea şi Hanu’ Ancuţei doar un loc de zăbavă, ca multe altele, şi nimic mai mult. Da’ să ştiţi dumneavoastră că nu există pe lume han mare la drum mic. Drumu’ ista, la care îşi deschidea porţile hanu’ (acum, doar uşile) cu trei veacuri în urmă, e drumul voievozilor descălecători – Dragoş şi Bogdan. Şi asta nu-i puţin, că-s de-atunci aproape şase veacuri. Şleahul ista, de-i zice Drumu’ Băii, a fost călcat de potcoavele multor cai, care amu-s dinte ori ochi de lup. Făgaşul lui a fost adâncit de chervanele cu coviltir ale negustorilor armeni, încărcate cu mărfuri nemţăşti, aduse tocmai de pe la Lipsca, de-i zic oamenii azi Leipzig, ori de la Lvov, din Polonia, încărcate cu mărfuri tătărăşti, ba chiar cu mărfuri de prin îndepărtata Indie, de unde-a venit şi neamul lăutarilor noştri tuciurii, care-şi fac veacurile aici la han. Au bătucit drumul ista, oameni buni, oşteni fără număr, monahi de la mănăstirile Neamţului, boieri mari şi mici, cu treburi pe la împrăştiatele lor moşii, răzăşi cu pricini la Divan, hoţi de rând şi haiduci vestiţi, domni moldoveni şi munteni, regi străini, în trecere sau puşi pe războaie.

După ce s-o ridicat hanu’, care la-nceput era cetate cu ziduri groase şi cu porţi ferecate noaptea ca să nu năvălească nepoftiţii, şi după ce-o trecut vremea, toate cele de demult au reînviat aici, în istorisirile bine meşteşugite ale drumeţilor. Vorbe vechi s-au spus la han, multe cât frunzele copacilor, dar au zburat şi ele odată cu frunzişul toamnelor. Multe oale s-au spart aici, oameni buni, mulţi peştişori din râul ista ce-o dat nume ţării, mrene şi cleni, prăjiţi pe vatră în talgere de lut, au crănţănit drumeţii timpului. Au mistuit crapi şi cârlani la proţap, au molfăit, în plăcinte poale-n brâu, brânza multor turme de oi de pe-aici ori dinspre munte, unele fiind, poate, ale lui Nechifor Lipan, cel răpus cu vicleşug de baltagul lui Bogza, cu părtăşia lu’ Cuţui.

Şi-n tăt acest timp, Ancuţele cele de demult – care-acuma-s oale şi ulcele, ca să bem noi vin din ele – umblau ca nişte albine, împodobite cu şiraguri de mărgele şi năframe nemţăşti, vamă cu care negustorii cei însetaţi de vin şi de ochii dulci ai hangiţelor le cumpărau bunăvoinţa. Şi uite-aşa, stătea Ancuţa la mângâiat ca mâţa la dezmierdat.

Da’ şi localnicii noştri şi-au ostoit poftele lumeşti la Hanu’ Ancuţei, în drumurile lor săptămânale la Târgu’ de la Tuchilaţi, deschis târgoveţilor exact acum vreo 170 de ani, pe moşia logofătului Ştefan Catargiu. Carele sătenilor din Miroslăveşti, Ciohorăni şi Muncelul de Sus îşi încrucişau căile, unele la dus altele la-ntors, ici la han. Cei care se-ntorceau intrau să bea adalmaşul târguielilor făcute cu animale mari, că la asemenea negustorii aveau mereu dare de mână. Şi pune-te pe vorbă apoi, mângâind rotunjimea ulcelei, cu ochii la rotunjimile Ancuţei.

Trebuie să ştiţi, oameni buni, că Ancuţele dinaintea celor pe care le mângâiem noi acum cu priviri ascunse, ca s-avem cu ce ne spovedi la popă, făceau şi fapte mai de ispravă decât cele de-a amăgi drumeţii cu nurii lor aţâţători sau de-a le turna vinul în cofăiele. Iată, de pildă, una din Ancuţele cele vechi a uneltit cu-n răzăş cam zălud, care-avea la inimă fata unui boier, s-o răpească chiar de-aici, de la vadu’ Moldovei, şi s-o ducă în bordeiul lui de fugar. Trebuie spus că şi coniţei îi chicase cu tronc flăcăul cel de la coarnele plugului şi că deja păcătuise cu el, spre ruşinea neamului boieresc. Duduiţa se afla atunci la han, în drum spre M-rea Agapia, unde boieru’, însoţit de arnăuţi, o ducea să-şi ispăşească păcatul. Planul pus la cale de ibovnicul coniţei, împreună cu Ancuţa, l-a lăsat pe boier cu botul pe labe, fără să poată a o învinui pe uneltitoarea de la han.

Şi-am să vă spun acum, oameni buni, şi una hazlie, petrecută aici, la han. Cică Vodă Mihalache Sturza, Domnul cel care stăpânea moşii şi-n coastele satelor noastre, căzu şi el pe nepusă masă aici, la han, într-o bună zi. Nici măcar unul însă din cei aflaţi cu ulcica-n braţe nu-l cunoştea pe Vodă şi toţi îl luară drept un boier oarecare. Printre meseni, se afla şi-un răzăş de prin părţile Sucevei, un îndrăzneţ limbut, care intră-ndată în vorbă cu boieru’. Boierului nostru, adică Vodă cel neştiut, îi plăcu răzaşul şi-l întrebă cu ce rost îi este drumul pe-acolo. Răzăşului cu stuchit la furcă atât i-a trebuit; şi-ndată începu să-şi verse amaru’ ce-l ardea la inimă. Îi spuse boierului că merge la Vodă, la Iaşi, să-i facă dreptate într-o pricină cu un corb de boier de prin părţile lui, cu care se judeca pentru ocina părintească. Îi arătă traista ticsită cu hârţoage pecetluite cu peceţi domneşti din vechime şi se jură în faţa boierului că, dacă nici Vodă nu-i face dreptate, se lasă lehamite. Dar, ca să-şi verse năduful, îl va pofti pe mai marele Ţării să-i pupe iapa… undeva, aproape de coadă. Şi i-a arătat boierului mârţoaga, legată sub un şopron a’ hanului. Mesenii începură să râdă, iar boierul, adică Vodă, ce să facă, le ţinu şi el hangu’, mânzăşte.

Pe semne, vreţi să ştiţi pe unde şi-o scos cămeşa răzăşul când o dat ochii cu Vodă, la cancelaria domnească…Apăi, când o agiuns la Domnie, Vodă o şi dat ordin unui foncţionar domnesc să-l aducă în faţa sa pe răzăşul din părţile Sucevei. Când ţăranul nostru o dat nas în nas cu Domnu’ şi o văzut că-i acelaşi cu boieru’ de la Hanu’ Ancuţei, o strâns tare din măsăle, în timp ce-i năvălea tăt sângele-n obraji. Domnul, prefăcându-s că nu-şi aminteşte de el, i-o cercetat hârţoagele şi o socotit că musai trebuie să-i facă dreptate. Mulţămit peste măsură, răzăşul, cu inima cât un purice, îi sărută mâna Domnului, îngenunchind întâi şi mergând apoi ca racul, ca să nu-i întoarcă spatele stăpânului. Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: La Hanul Ancuței (Exercițiu nostalgic pe seama slovei sadoveniene)” →

Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (IV)

Însoţitorul său la vânătoare, prin imperiul zăvoaielor şi gârlelor de pe malurile Moldovei, era aici, la Verşeni, unchiul Vasile, preferatul său dintre fraţii mamei. Mai ales lui îi citea nepotul de la Paşcani cărţile aduse cu el. Mihai era mândru de starea socială a unchiului său, care „fusese în ciobănie şi făcuse bani cu oile”. Era în acelaşi timp sensibilizat de starea lui civilă neîmplinită. Unchiul Vasile rămăsese multă vreme „flăcău tomnatic”. Nepotul îl privea deseori cum îşi ungea pletele cu unt, se îmbrăca frumos şi pleca seara în sat „însoţit de toiag”. Era „înalt şi spătos, bine legat”. Îşi aminteşte de strigătura alcătuită de el, „în pilda vieţii” sale de bărbat „fără noroc”: „Fruză verde siminoc/ Toată lumea-i cu noroc,/ Numai eu fără noroc/ C-am iubit peste soroc.” Până la urmă, unchiul Vasile s-a însurat, dar a murit devreme, „către cincizeci de ani”, ca urmare a „ruinării trupeşti” de pe urma vieţii de păstor. A rămas în urma lui un fecior, Gheorghe, cu care Mihai a avut relaţii speciale. Îi trimitea acestui urmaş direct al unchiului său preferat cărţi de la oraş, destinate celor din sat, cunoscători de slovă. Gheorghe Ursachi le ţinea într-o lădiţă cu lacăt şi le împrumuta sub ameninţarea că nu vor mai avea vad la sipetul cu cărţi cei care nu vor folosi cu grijă darul vărului său, scriitorul.

Amintirile sale despre prietenia cu unchiul Vasile de la Verşeni, de pe vremea când îşi făcea ucenicia de vânător în lunca Moldovei, sunt şi cele legate de complicitatea unchiului în improvizarea încărcăturii pentru arma sa de vânătoare. Îşi aminteşte că atunci când termina „muniţiile”, până-i soseau altele de la Paşcani, vâna cu „zburături” din plumbi de la cartuşele de armă Martini. Îl învăţase acest „meşteşug” unchiul, care-i procura şi plumbii.

Fascinaţia vânătorii la Verşeni a avut ca debut împuşcarea unei raţe sălbatice după o „perdea de răchiţi născută din izvoarele prelinse de sub maluri” . Precocele vânător avea credinţa că pasărea doborâtă de el era prima raţă împuşcată pe aceste locuri, unde raţele care poposeau la apa Moldovei „nu fuseseră prigonite, îngrozite şi detunate de nimeni, până s-a înfăţişat la malul topliţii un prunc al acestor oameni paşnici care nu fac nici un rău vietăţilor din bălţi, ierburi şi hugeaguri”. Doar de „vulpile care-şi scurmau vizuinile la dealuri aveau a se păzi raţele, care trăiau aici ca într-un rai”. Tot la Verşeni a doborât cel mai mare iepure din „cariera” sa de vânător, trofeu pe care, „cu părul vâlvoi şi inima bătând de emoţie”, abia reuşi să-l „stăpânească din zvârcoliri” . După ce le trimise scrisoare părinţilor săi (la Paşcani) despre isprava sa vânătorească, tatăl său îl consacră vânător, cu oarece ironie, arătându-se mirat tare de mărimea iepurilor „din acea parte de ţară” unde „petrecea ” fiul său.

Răţoiul vănat în acea zi şi becaţinile din alte zile erau gătite de „bătrânica”, dar „nu pentru foamea mea”, precizează vânătorul, căci el nu s-a putut hotărî să le atingă după ce le curmase viaţa. Nici din iepure, cealaltă „dobândă”, n-a gustat. Nu astfel de profit urmărea el prin vânătoare. Acestă ocupaţie ancestrală, „cu rezenonţe adânci în memoria colectivă”, era hrana pentru „capacitatea receptivă” a viitorului mare prozator. „Individualitatea răscolitoare a unui peisaj ” ori „timbrul unic al unei privelişti” din lunca Moldovei germinau acum , pentru a deveni apoi „poezia grandioasă a naturii”, scrisă de un „Ovidiu magistral născut în Dacia noastră” .

Vânătoarea şi pescuitul „nu pot fi stăpânite în resorturile lor interioare fără o prealabilă iniţiere”, fără cunoaşterea tainelor meleagurilor şi a „vieţuitoarelor asupra cărora se răsfrângeau aceste îndeletniciri ancestrale”. Bunicul său de la Verşeni era mare cunăscător al vietăţilor bălţii. El îşi îndemna nepotul să le „deprindă numele”, să „le cunoască înfăţişarea” şi îl învăţa pe Mihai „cu dragoste acest meşteşug”. De pe malul Moldovei din dreptul Verşenilor , nepotul de la Paşcani privea cum ” pe sub sălcii vechi, într-o apă curată cu prundiş la fund, pe sub maluri nalte unde ondulau fire subţiri de rădăcini, bunicul a intrat cu crâsnicul lui şi cu vălul de mlajă”, pe care le avea ascunse în zăvoi, între nişte tufe .”Mergea în curgerea apei tulburând-o cu vălul pe care-l purta cu un picior, săltându-l şi scufundându-l. Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (IV)” →

Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (III)

Cu privire la bucuriile dăruite de „petrecerile de iarnă la Verşeni, cu plugarii şi semănătorii simbolici şi cu animalele fantastice”, Sadoveanu avea să constate că toate aceste obiceiuri străvechi „afirmă după mii de generaţii sufletul oamenilor dintru început”. Opunând lui moş Vasile de la Verşeni, unchiul său preferat, şi ciobanilor de la apa Moldovei cunoştinţele sale de astronomie, elev fiind, înţelese mai târziu că aceştia nu erau ignoranţi ci „stăpânitorii unor adevăruri antice despre crugul lunii, cursul stelelor şi soarelui” . Înţelese că, pentru cunoaşterea orelor, „ei se călăuzeau de semne neîndoielnice şi veşnice” şi că civilizaţia arhaică a bătrânilor săi avea misterul ei „viu şi valabil”, căci „prognosticurile” lor, „bazate pe zborul paserilor şi atitudinea animalelor […, pe direcţia vîntului şi pe multe alte semne”, se realizau . Aşadar, oamenii aceştia de unde se trăgea mama sa „interpretau viaţa în perfectă armonie cu cerul cu pămîntul şi cu natura înconjurătoare”, va concluziona scriitorul.

După moartea mamei, când Mihai avea doar paisprezece ani, în durerea deznădăjduită ce l-a cuprins, s-a întors la ai săi, cei din care descindea mama, sub impulsul unei chemări interioare irezistibile: „dintr-o dată, bătrânii mi-au fost mai scumpi ca orice”, recunoaşte el. Acum, la Verşeni, se simţea dator să-i răscumpere mamei „viaţa ei distrusă şi pustiită prin dezrădăcinare”. Justifica mai târziu această datorie de răscumpărător, punându-şi sie însuşi întrebarea: „Nu-mi dăduse ea oare privirea, auzul şi zâmbetul păstorilor din veac?”

Trecând definitiv de partea rudelor de la Verşeni, Sadoveanu observa: „Sporul meu de cunoştiinţe şi reflecţii m-a dus dincolo de zona primejdioasă prin sterilitatea ei, unde se opresc definitiv semidocţii păturii noastre suprapuse”. Unul din aceşti semidocţi era chiar tatăl său, de care, acum, s-a detaşat explicit: „Am devenit aliatul celor de-o lege cu maica mea” .

Cei „de-o lege” cu maica sa erau cei care aveau să aibă o influenţă covârşitoare asupra scriitorului ce urma să devină. Şi aceasta pentru că, în înţelesul criticilor literari, „reevaluarea rădăcinilor, a descendenţei”, care „capătă forma unei anamneze”, avea să însemne o „autentică renaştere spirituală” pentru scriitorul în devenire .

În prima fază a copilăriei, venirea lui Mihai la Verşenii mamei a însemnat „o schimbare de decor mai mult sau mai puţin aşteptată, mai mult sau mai puţin remarcată”. Acum însă (după moartea mamei) bunicii din Verşeni „devin adevăraţii părinţi spirituali” ai gimnazistului de la Fălticeni şi mai apoi ai liceanului de la „Naţional”. Sadoveanu era redat „lumii Verşenilor” pentru totdeauna, iar această reîntoarcere „rămâne definitivă” pentru că era „înlesnită de o atmosferă literară dintre cele mai propice” .

Această revenire la „izvoarele strămoşilor neştiuţi” a decurs fără un efort special, „fără a avea nimic strident” . Totul se petrecu aidoma cu părul sălbatic, adus din pădure şi sădit în ograda bunicilor. Încet-încet, faptele petrecute la Verşeni de acum încolo, însumate şi celor dinainte, i s-au întipărit lui Mihai cu atâta forţă, încât au ajuns cu timpul „să condenseze un univers scriitoricesc pentru un întreg popor” .

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (III)” →

Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (II)

La bunicii din Verşeni, copilul Mihail era în împărăţia candorii. Minunile acelor vremuri se petreceau pentru el sub părul bătrân din mijlocul ogrăzii , pom „mare şi rotat”. Sub copacul acela „ca un glob de lumină”, în nopţile sărbătorilor de primăvară, aştepta el, de Paşti ,”în străiţe nouă” şi cu emoţie evlavioasă, mângîierea pe frunte” a Creatorului. Avea încredinţarea că acolo, sub părul înflorit al bunicilor, „se poate arăta Dumnezeu”. Emoţia micului creştin era aşa de puternică de Paşti, încât era convins că nici Bică, motanul bunicilor, nu trebuia să rămână un păgân în faţa revelaţiei pascale. Aşa că, se străduia cu tot dinadinsul să-l înveţe şi pe el să facă cruce, măcar cu limbuţa, dacă nu cu lăbuţa, asociind ostenelii sale şi vorbele: „În numele Tatălui /Şi-a Fiului / Şi-a Sfantului Dumahin” („Dumahin” e „licența” copilului Mihail, rezultată din pronunția deformată și unită a cuvintelor „Duh” și „Amin”).

Tot sub părul bunicilor din Verşeni, pe vremea când pentru el a număra însemna a se opri „în preajma lui cinci”, îl chema mama să stea pe „pocladă” lângă ea, ca să-i dăruiască mângâierile sale materne .Se petrecea aceasta „în lungul zilelor tihnite de august”, când, din primele pere coapte ale părului, se făcea un fel de cidru local. Copilul, iscoditor, privea cum „se tăiau pere în patru şi se aşezau într-un fedeleş de lemn, cu apă de izvor”. Nu era însă încredinţat acest „martor bănuitor” că mustul „urma să fie numai bun de băut tocmai pe la Sântămăria cea mică”. Temerea lui avea temei: „…am început să am bănuiala că uncheşul (Vasile) desfudă în urma mea fedeleşul”. Şi, ca să dezlege misterul, micul detectiv se dădea după colţul casei şi-l pândea „cu jumătate de frunte şi cu-n ochi”.

În acelaşi păr al copilăriei sale de la Verşeni, copilul Mihail a descoperit ciocănitorile „pătate cu alb şi roşu”, pe care le-a urmărit fascinat „bocănindu-l în tot lungul zilelor de iarnă ca să-i scoată de sub coajă gângăniile”.

Sub părul bunicilor de la apa Moldovei încerca el, copilul cu nesaţ pentru cunoaştere, „clipind din gene”, să înţeleagă şi să afle ce spun femeile din sat care făceau „sobor la pocladă”, avâd-o amfitrionă pe mărunţica lui bunică, Anghelina. Aceasta, ne mărturiseşte scriitorul de mai târziu, avea „însuşiri oratorice”: rostea vorbe ritualice la înmormântări şi praznice, „vorbe cu răsunet în adâncimea timpului, avînd o noimă şi pentru viitorime, căci astfel lumea se strică şi se cufundă în ticăloşie”. Atunci când nepoţelul, venit la Verşeni din târguşorul Paşcanilor, zăcea în fierbinţeala bolilor copilăriei, bătrânica şi „babe descîntătoare”, întâlnite la soborul de sub păr, rosteau la capul său „vorbe vii din acelaşi trecut, care-şi trăieşte încă puterea magică”.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (II)” →

Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (I)

(În preajma datei sale de naștere, câte ceva despre copilul Mihail Ursachi, devenit celebrul Mihail Sadoveanu)

Copilul „dolofan, cu ochi de gânsac”, care abia pe la 12 ani avea sa poarte numele Sadoveanu, a deschis ochii inocenţei „în casa mamei” (sintagmă din certificatul de naștere), respectiv Profira Ursachi, ţăranca de pe malul Moldovei, de la Verşeni, despre care Sadoveanu avea să spună: „Era între mine şi mama o legătură strânsă de iubire” . Profunzimea legăturii sale speciale cu mama s-a născut şi din lipsa căldurii părintești din partea tatălui său, care îi reproşa mamei copilului excesul de dragoste maternă şi-i motiva răceala lui astfel: „…vreau să-l cresc ca pe un spartan” . De aceea, într-o primă fază a copilăriei sale, copilul Mihăluţă (cum îl alinta mama în acea epocă de început a fiului) n-a cunoscut bucuria deplină a copilariei, revelaţia jucăriilor oferite de tatăl său . Fascinaţia acestor accesorii ale copilăriei răzbătea în casa Băieţelului (un alt nume de alint ) doar prin acele „jucării de lemn de la bătrân” (bunicul Gheorghe Ursachi). Preocupărilor tatălui său de a-şi ridica fiul „deasupra lumii reale din care venea mama copilului” şi de a-l aduce „în clasa lui socială” le opuneau o puternică rezistenţă „dârzenia şi năzuinţa unui mândru neam de răzeşi” dinspre partea mamei . Probabil, frustrarea înfrântului l-a determinat involuntar pe avocat să împresoare copilăria fiului său „cu o atmosferă apăsătoare, deprimantă”, bazată pe „austeritate excesivă, însoţită de uscăciune sufletească” . Totuşi, ca urmare a legăturii de mare adâncime cu cea care i-a vegheat îndeaproape copilăria, Sadoveanu îi mulţumeşte cu ardoare lui Dumnezeu: „Mulţumesc Domnului Dumnezeu că am avut copilărie” . Cu toată lipsa „aureolei de lumină” din acea primă etapa a copilariei sale, constatăm că fiul va avea o oarecare libertate de manifestare a inocenţei, căci, cum spune scriitorul, tatăl „observa puţin şi de departe” copilăria lui „liberă şi nesupusă nici unui frâu” . Se întâmpla aceasta când, în familia sa, „acceptările şi renunţările” s-au împlinit .

Una din primele sale fascinaţii de copil abia deprins să se ţină pe picioruşe a fost biciul lui moş Vasile Ursachi de la Verşeni, fratele mamei. La numai trei anişori, când unchiul venea în vizită la Paşcani, nepoţelul de o şchioapă încerca acest „sceptru al copilăriei rurale”, meşterit de moşul său „de la apa Moldovei”, de fapt două şuviţe de cânepă, „răsucite şi împletite cu şfichi într-o parte şi laţ în cealaltă”, lucrare prinsă de o „scurtătură de băţ subţire şi mlădios”. Conştientiza faptul că biciul era opera lui moş Vasile, unchi pe care-l privea ca pe „un urieş voinic şi mare”, mai ales atunci când unchiul „avea în mână un baltag şi în jurul mijlocului un chimir lat, cu înflorituri de metal”. Pentru o vreme, însă, biciul lui moş Vasile, şi aşa fără „putere de viaţa” în mânuţele firave ale „Băieţelului”, va fi respins, pentru că însemna o „ameninţare” la adresa libertăţii de manifestare a celui ce nu era prea „dispus” să asculte „de tata şi de mama”. Şi tot de la moş Vasile, fratele mamei, micuţul Mihail a râvnit cuţitul acela care „face ţâc şi clap”, aflat la brâul unchiului: „Să-mi dai jucăria aceea pe care o ai legată cu lanţ”. Moş Vasile de la Verşeni, cu umorul şi isteţimea ţăranului de prin părţile locului, îl potolea, folosind metoda convingerii. Îi explica nepoţelului de soră că, de vreme ce-i legată, jucăria aceea „are obicei de muşcă” şi că, odată legată, nu-i mai poate da drumul.

Încă de la trei ani au început călătoriile sale cu mama la Verşeni , la bunicul său, Gheorghe Ursachi, „bătrân voinic şi roz la obraz, cu plete albe, îndeletnicindu-se cu meşteşugul rotăriei” , şi la bunica Anghelina, „o fiinţă mititică şi blândă, cum trebuie să fie o bunică” . Mama scriitorului, Profira Ursachi, avea în „mezalianţa” cu Alexandru Sadoveanu, avocatul din Paşcani, o „poziţie ciudată”, după cum mărturiseşte chiar fiul. În vremea când „iniţierea în tainele vieţii vechi încă nu se desăvârşise” asupra Profirei, „târgul o smulse din lumea ei printr-un accident năprasnic”. Accidentul acesta era iubirea, „ale cărei roade de multe ori sunt amare şi otrăvite.” Aşadar,”ţăranca din Verşeni”, sintagma aparține fiului, nu putea fi fericită în mediul specific târgului (Pașcani) . Legătura directă cu satul natal avea să fie o terapie pentru ea. Acest contact, început precoce, cu mediul fizic si spiritual al Verşeniului mamei avea să-i producă scriitorului următoarea reflecţie: „Dacă maică-mea nu şi-ar fi trăit copilăria (…) în satul sărac ce se cheamă Verşeni şi dacă nu veneam cu ea din când în când de la Paşcani la bătrânii noştri, şi dacă n-aş fi ascultat despre împrejurări şi oameni de odinioară, tot cea-a fost durere si iubire, asupriri si răzbunări, ar fi rămas pururi închis sub stânca uitării.” Drumurile sale la Verşeni trebuie să le fi făcut cei doi cu „brişca” familiei, trasă de calul Mocanu şi condusă de moş Ion, argatul familiei avocatului. Despre călătoria cu „antica şi dispreţuita trăsură”, în antiteteză cu mijloacele de transport mecanizate, Sadoveanu afirma că acest mijloc de transport primitiv a făcut să rămână în el „cea dintîi lucrare” , evident, aceasta întâmplându-se la o vârstă foarte fragedă.

Profira, femeie voinică şi foarte energică, blondă, cu ochi albaştri (o excepţie în familia ei de la Verşeni, căci toţi ceilalţi erau, relativ, bruneţi) avea în Mihai „bucuria asemănării cu ea” şi pe cea a „primogenitului” . Ea a fost cea dintâi care i-a povestit „frumos şi tainic lucruri de la noi, de la Moldova” , precizează scriitorul.

Sadoveanu a păstrat încă de copil „expresii nostime” de la mama sa, expresii ce „şi-au dobândit valoarea” când amintirile i le-au „adus cu fluxurile ciudate de la întoarcere”. Spre exemplu, a auzit la mama expresia „domnul cu boii de funie”, vorbe ce ironizau aspiraţia la demnitate a omului „…de jos care ţinea să fie în rînd cu cei mari”. Sau, atunci când Mihai protesta că i se dă să mănânce pâine goală, mamă-sa îl îndemna asfel: „înveleşte-o într-o petică”, evident, ca să nu mai poată spune fiul că pâinea-i goală. Altă dată, când Mihai prinsese gustul cochetăriei şi se întâmpla să primească cămaşa necălcată, la protestele lui, mama îi călca uşor cămaşa în picioare şi apoi i-o întindea fiului, drept remediu amuzant: „ia-o, că acum e călcată”. Mai târziu, fiul va descoperi că ,de fapt, mama sa i-a dat „harul” pentru ceea ce avea să devină: „…mama era o povestitoare rară ale cărei accente misterioase încă mai sună în fiinţa mea” . „Aportul genetic” pe linia mamei, în procesul de formare a scriitorului, „a fost decisiv”, confirmă biografii lui . Profira Ursachi trebuie să fi avut de la strămoşii săi verşeneni o moştenire inestimabilă, căci i-a dat fiului din zestrea sa nativă ceea ce avea să facă din el „un miracol care nu s-a mai petrecut decât cu Eminescu” . (Va urma)

––––––––––-

Gheorghe Pârlea

NOTĂ: Extras din eseul <<Mihail Sadoveanu, „fiul țărăncii” din Verșeni>> , al cărui autor sunt, inclus în volumul cu același titlu (coord. dr. V. Șoimaru, Ed. „Balacron” Chișinău, 2015)

Bibliografia va fi inserata după ultima postare.

Al. Florin ŢENE: Pe 5 noiembrie se împlinesc 139 de ani de la naștere și pe 19 octombrie 58 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Mihail Sadoveanu- “Ștefan cel Mare al literaturi române”

În Pașcani, județul Iași, la 5 noiembrie, 1880, s-a născut Mihail Sadoveanu, după mama având numele Mihail Ursachi. A fost un romancier, nuvelist, ziarist, eseist, poet, traducător, activist, funcționar public, politician român, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române din primii 50 de ani ai secolului douăzeci. Secol sângeros cu două războaie mondiale.Iar pentru țara noastră acest secol ne-a adus regimul criminal-comunist, impus de ruși, care timp de 50 de ani ne-a exploatat lundu-ne toate drepturile omului.

Tatăl său Alexandru Sadoveanu a fost avocat de profesie, iar mama Profira Ursachi, țărancă din satul răzeș moldovenesc Verseni. Parinții săi nu erau căsătoriți și au avut împreună patru copii: Mihail, Dimitrie, Alexandru și Vasile. Paternitatea primilor doi a fost confirmată de tată abia în anul 1891.

Intre anii 1892-1897 a urmat școala primară la Pașcani, unde l-a avut ca învățător pe Mihai Busuioc, cel pe care l-a transpus în povestirea „Domnul Trandafir”. A continuat gimnaziul „Alecu Donici” din Fălticeni. Impreuna cu un coleg, în timpul gimnaziului a încercat, fără succes, elaborarea unei monografii a lui Ștefan cel Mare. Au abandonat lucrarea din lipsă de bibliografie.

In 1897 își semnează debutul cu pseudonimul Mihai din Pascani, la varsta de 16 ani, în revista bucureșteană „Dracu” cu schița „Domnișoara M din Fălticeni”.

Intre 1897-1900 și-a continuat pregătirea la Liceul Național din Iași și apoi, după absolvirea liceului urmează Facultatea de Drept a Universității din București, însă cursurile au fost întrerupte la sfârșitul aceluiași an, întorcându-se la Fălticeni. Talentul și iubirea de literatură îl impinge să colaboreze la foaia „Viața nouă” alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi s.a., semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz.

Din dornința de afirmare, în 1904, Sadoveanu se stabilește la București, se căsătorește, din dragoste, și va avea unsprezece copii. „Soția lui Sadoveanu era femeie destoinică și aprigă. Lui Sadoveanu i se mai aprindeau călcâiele după doamnele vremii. Una dintre ele, Natalia Negru, prietenă de familie care se credea poetă, sub pretextul aducerii maestrului la corectat niște versuri, își îndesise vizitele în casa din Copou. Calitatea versurilor lăsa de dorit, dar vizitele doamnei continuau, determinându-i soției o reacție neașteptată, odată, după plecarea vizitatoarei. Așa micuță cum era ea, i-ar fi tras un pumn peste nas, zicându-i prozatorului: «Auzi, eu n-am casă de stricat! Mojicule! ». El n-a reacționat în nici un fel, poate și pentru că apăruse fetița lor Profirița viitoarea scriitoare Profira Sadoveanu, care firesc, a întrebat: «Ce-ai pățit la nas, tăticuțule?». Răspunsul a fost tot amuzant: «M-am pălit la bărbierit, Prostirițo»”, scrie Mihai Știrbu în revista „Luceafărul”. După moartea Ecaterinei, Natalia Negru plănuia să se căsătorescă cu Mihail Sadoveanu, însă el n-a vrut să păteze memoria mamei copiilor lui. S-a îndrăgostit însă iremediabil de o femeie cu 40 de ani mai tânără decât el, Valeria Mitru. Îi era secretară pe vremea când Sadoveanu era director al ziarului „Adevărul“. S-au căsătorit în 1941, iar Valeria i-a rămas alături marelui scriitor până în ultimele zile de viață, când a decedat la 19 octombrie 1961. Sadoveanu a fost legat de o iubire fără margini de Valeria. I-a dedicat chiar și un volum de poezii intitulat „DAIM” – „Domniței alese a inimii mele”, ce a fost publicat abia în 1980, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea marelui scriitor.
In 1910 este numit director al Teatrului Național din Iași. Publică volumele „Povestiri de seară” (la Editura Minerva), „Genoveva de Brabant”, broșura „Cum putem scăpa de nevoi si cum putem dobândi pământ” s.a. Colaboreaza la revista „Sămănătorul”, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista de la Iași, „Viața Românească”.

Editează în 1919, împreună cu George Topîrceanu, la Iași, revista „Insemnări literare”. In decembrie, revista își anunța încetarea aparitiei. „Viața românească”, își pornește iar munca pentru cultură și literature originală. In editura revistei ieșene publică volumul de nuvele „Umbre” și brosura „In amintirea lui Creangă”, iar la „Editura Luceafărul”, volumul „Priveghiuri”.

In 1921 Mihail Sadoveanu, devine membru al Academiei Romane. In 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin.

In 1928 apare povestirea „Hanul Ancuței”, apartinând perioadei de maturitate a scriitorului, fiind un volum cu 9 povestiri, o imbinare ideală a genului epic și liric.

Incepând cu 1947, scrisul său acceptă ideologia noului regim comunist, probabil, pentru ași proteja opera și averea, publicând opere afiliate curentului sovietic, al realismului socialist, celebre fiind romanul „Mitrea Cocor” sau cartea de reportaje din URSS, „Lumina vine de la Răsărit”. Nu a fost sincer ca Panait Istrati care după vizita în URSS s-a convins de regimul criminal, abandonând doctrina acestui regim.Ca recompensă pentru această orientare, devine președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului communist-criminal și se bucură de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta. Pe când a fost președintele MAN a condamnat la moarte un țăran, a cărei soție venise să-i ceară grațierea.Acest țăran nu a droit să se înscrie în CAP.

In 1949 este ales președinte al Uniunii Scriitorilor. Apar operele „Păuna Mică” (1948), capodopera „Nicoară Potcoavă” (1952), „Aventură în lunca Dunării”, în anul 1954.

In 1955 scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste. Șase ani mai târziu, în anul morții din 1961, i se acordă Premiul Lenin pentru Pace. Tot în 1961 suferă un infarct care îi afectează vorbirea și vederea.

La 19 octombrie, 1961, scriitorul Mihail Sadoveanu s-a stins din viață, în localitatea Vânători-Neamț, judetul Neamț, la vârsta de 80 de ani. Este înmormântat la 21 octombrie în cimitirul Bellu din București, alături de Mihai Eminescu.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Pe 5 noiembrie se împlinesc 139 de ani de la naștere și pe 19 octombrie 58 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Mihail Sadoveanu- “Ștefan cel Mare al literaturi române”” →