Se întâmplă ca măcar o dată pe an să merg şi eu la Hanul Ancuţei, aflat la o azvârlitură de băţ de habitatul meu casnic. Întotdeauna, însă, întâmplător. Aş face-o mereu, cu voluntariatul celui profund motivat, dar numai ca vizitator. Cum însă hanul nu-i muzeu, ci loc unde se intră ca să dai tribut trupului, cu cheltuială mare, n-o fac decât… când n-am încotro. Şi de fiecare dată când intru în încăperea aceea mare, primitoare, rânduită după obiceiurile arhaice, sunt mişcat lăuntric de ceva ce mi se trage precis de la slova sadoveniană. Şi tulburarea asta nu-mi face rău, ci mă copleşeşte plăcut de un sentiment al trecutului, al istoriei. Bănuiesc că trăirea aceasta ar fi şi mai accentuată dacă mesenii n-ar fi oamenii epocii noastre, ci acei ai vremurilor care au consacrat locul, prin „pana” Maestrului. Şi cum oamenii trecutului au făcut trecerea, firesc, în altă lume, speculez şi eu, după pofla sufletului romantic, prezenţa la vreo masă dosită a vreunui pământean de prin satele megieşe hanului, care ar aduce cât de cât la chip şi port cu vreun răzeş de demult. Şi asta mă ajută să aud de la acest străbun încropit vorbe nerostite, dar închipuite după dorinţa mea ascunsă…
***
Oameni buni, ia ridicaţi oleacă ochii din ulcelele burduhoase şi ascultaţi povestea hanului ista, care nu-i han de rând. I-adevărat însă că, dacă nu se năştea nepotul lui Gheorghe şi-a’ Anghelinei Ursachi de la Verşeni, băietu’ Profirei, cel agiuns scriitor mare şi de-i zice Sadoveanu, rămânea şi Hanu’ Ancuţei doar un loc de zăbavă, ca multe altele, şi nimic mai mult. Da’ să ştiţi dumneavoastră că nu există pe lume han mare la drum mic. Drumu’ ista, la care îşi deschidea porţile hanu’ (acum, doar uşile) cu trei veacuri în urmă, e drumul voievozilor descălecători – Dragoş şi Bogdan. Şi asta nu-i puţin, că-s de-atunci aproape şase veacuri. Şleahul ista, de-i zice Drumu’ Băii, a fost călcat de potcoavele multor cai, care amu-s dinte ori ochi de lup. Făgaşul lui a fost adâncit de chervanele cu coviltir ale negustorilor armeni, încărcate cu mărfuri nemţăşti, aduse tocmai de pe la Lipsca, de-i zic oamenii azi Leipzig, ori de la Lvov, din Polonia, încărcate cu mărfuri tătărăşti, ba chiar cu mărfuri de prin îndepărtata Indie, de unde-a venit şi neamul lăutarilor noştri tuciurii, care-şi fac veacurile aici la han. Au bătucit drumul ista, oameni buni, oşteni fără număr, monahi de la mănăstirile Neamţului, boieri mari şi mici, cu treburi pe la împrăştiatele lor moşii, răzăşi cu pricini la Divan, hoţi de rând şi haiduci vestiţi, domni moldoveni şi munteni, regi străini, în trecere sau puşi pe războaie.
După ce s-o ridicat hanu’, care la-nceput era cetate cu ziduri groase şi cu porţi ferecate noaptea ca să nu năvălească nepoftiţii, şi după ce-o trecut vremea, toate cele de demult au reînviat aici, în istorisirile bine meşteşugite ale drumeţilor. Vorbe vechi s-au spus la han, multe cât frunzele copacilor, dar au zburat şi ele odată cu frunzişul toamnelor. Multe oale s-au spart aici, oameni buni, mulţi peştişori din râul ista ce-o dat nume ţării, mrene şi cleni, prăjiţi pe vatră în talgere de lut, au crănţănit drumeţii timpului. Au mistuit crapi şi cârlani la proţap, au molfăit, în plăcinte poale-n brâu, brânza multor turme de oi de pe-aici ori dinspre munte, unele fiind, poate, ale lui Nechifor Lipan, cel răpus cu vicleşug de baltagul lui Bogza, cu părtăşia lu’ Cuţui.
Şi-n tăt acest timp, Ancuţele cele de demult – care-acuma-s oale şi ulcele, ca să bem noi vin din ele – umblau ca nişte albine, împodobite cu şiraguri de mărgele şi năframe nemţăşti, vamă cu care negustorii cei însetaţi de vin şi de ochii dulci ai hangiţelor le cumpărau bunăvoinţa. Şi uite-aşa, stătea Ancuţa la mângâiat ca mâţa la dezmierdat.
Da’ şi localnicii noştri şi-au ostoit poftele lumeşti la Hanu’ Ancuţei, în drumurile lor săptămânale la Târgu’ de la Tuchilaţi, deschis târgoveţilor exact acum vreo 170 de ani, pe moşia logofătului Ştefan Catargiu. Carele sătenilor din Miroslăveşti, Ciohorăni şi Muncelul de Sus îşi încrucişau căile, unele la dus altele la-ntors, ici la han. Cei care se-ntorceau intrau să bea adalmaşul târguielilor făcute cu animale mari, că la asemenea negustorii aveau mereu dare de mână. Şi pune-te pe vorbă apoi, mângâind rotunjimea ulcelei, cu ochii la rotunjimile Ancuţei.
Trebuie să ştiţi, oameni buni, că Ancuţele dinaintea celor pe care le mângâiem noi acum cu priviri ascunse, ca s-avem cu ce ne spovedi la popă, făceau şi fapte mai de ispravă decât cele de-a amăgi drumeţii cu nurii lor aţâţători sau de-a le turna vinul în cofăiele. Iată, de pildă, una din Ancuţele cele vechi a uneltit cu-n răzăş cam zălud, care-avea la inimă fata unui boier, s-o răpească chiar de-aici, de la vadu’ Moldovei, şi s-o ducă în bordeiul lui de fugar. Trebuie spus că şi coniţei îi chicase cu tronc flăcăul cel de la coarnele plugului şi că deja păcătuise cu el, spre ruşinea neamului boieresc. Duduiţa se afla atunci la han, în drum spre M-rea Agapia, unde boieru’, însoţit de arnăuţi, o ducea să-şi ispăşească păcatul. Planul pus la cale de ibovnicul coniţei, împreună cu Ancuţa, l-a lăsat pe boier cu botul pe labe, fără să poată a o învinui pe uneltitoarea de la han.
Şi-am să vă spun acum, oameni buni, şi una hazlie, petrecută aici, la han. Cică Vodă Mihalache Sturza, Domnul cel care stăpânea moşii şi-n coastele satelor noastre, căzu şi el pe nepusă masă aici, la han, într-o bună zi. Nici măcar unul însă din cei aflaţi cu ulcica-n braţe nu-l cunoştea pe Vodă şi toţi îl luară drept un boier oarecare. Printre meseni, se afla şi-un răzăş de prin părţile Sucevei, un îndrăzneţ limbut, care intră-ndată în vorbă cu boieru’. Boierului nostru, adică Vodă cel neştiut, îi plăcu răzaşul şi-l întrebă cu ce rost îi este drumul pe-acolo. Răzăşului cu stuchit la furcă atât i-a trebuit; şi-ndată începu să-şi verse amaru’ ce-l ardea la inimă. Îi spuse boierului că merge la Vodă, la Iaşi, să-i facă dreptate într-o pricină cu un corb de boier de prin părţile lui, cu care se judeca pentru ocina părintească. Îi arătă traista ticsită cu hârţoage pecetluite cu peceţi domneşti din vechime şi se jură în faţa boierului că, dacă nici Vodă nu-i face dreptate, se lasă lehamite. Dar, ca să-şi verse năduful, îl va pofti pe mai marele Ţării să-i pupe iapa… undeva, aproape de coadă. Şi i-a arătat boierului mârţoaga, legată sub un şopron a’ hanului. Mesenii începură să râdă, iar boierul, adică Vodă, ce să facă, le ţinu şi el hangu’, mânzăşte.
Pe semne, vreţi să ştiţi pe unde şi-o scos cămeşa răzăşul când o dat ochii cu Vodă, la cancelaria domnească…Apăi, când o agiuns la Domnie, Vodă o şi dat ordin unui foncţionar domnesc să-l aducă în faţa sa pe răzăşul din părţile Sucevei. Când ţăranul nostru o dat nas în nas cu Domnu’ şi o văzut că-i acelaşi cu boieru’ de la Hanu’ Ancuţei, o strâns tare din măsăle, în timp ce-i năvălea tăt sângele-n obraji. Domnul, prefăcându-s că nu-şi aminteşte de el, i-o cercetat hârţoagele şi o socotit că musai trebuie să-i facă dreptate. Mulţămit peste măsură, răzăşul, cu inima cât un purice, îi sărută mâna Domnului, îngenunchind întâi şi mergând apoi ca racul, ca să nu-i întoarcă spatele stăpânului. Când dă să plece, însă, deodată îi răsună în urechi glasul lui Vodă, care îl întreabă cum ar fi rămas dacă nu-i dădea carte de dreptate. Răzăşul de la Suceava, ca lovit în moalele capului cu o măciucă, nu se lăsă doborât şi îi răspunse Domnului, cu oarece sfială: “Domnia ta, eu cuvântul nu mi l-am luat îndărăt niciodată…Dacă era nevoie, iapa mea e colea, peste drum. Vodă l-o privit îngăduitor şi de data asta, arătând că preţuieşte omu’ hâtru şi curajos. Iar răzăşu’ scăpat cu faţa curată o oprit, la-ntoarcere, la Hanu Ancuţei ca să istorisească drumeţilor cei osteniţi păţania cu Vodă şi cu…iapa lui cea slăbănoagă. Aceştia aveau s-o spună urmaşilor, până când o agiuns tot aici, la han, la urechile nepotului lui Gheorghe Ursachi. Apoi, de la el încolo, au aflat-o toţi cei care ştiu cât de cât a buchisi. Dumneavoastră, oameni buni, stăpâniţi meşteşugu’ ista? Atunci ia poftiţi de deschideţi cartea scriitorului de-i zice Sadoveanu!…Că n-o să vă pară rău diloc…
Ei, cinstiţi meseni, ar fi multe de spus despre vorbele de demult, răsturnate în urechile mosafirilor Ancuţelor celor vechi; vechi … precum vinu’ în ulcele,/ din doage de cofăiele;/ dar nu-i timpu’ de pierdut/ cât îi vinu’ de băut…Că aici, la Hanu’ Ancuţei, se ştie bine zicala vinului: “Vinu’ îndulceşte inima omului şi foloseşte mădularelor lui”. Aşa că…
Zâi din cobză, măi cioroi,
Cât ’oi be’ măcar un ţoi
Ş-o ulcică rotunjică
Cu vin scurs din cofăică.
Zâi, ţâgane, din vioară,
Sî-mi toarne Ancuţa iară
Vinu’ cât încape-n oală
Şi focu’ în inimioară.
***
…Şi exerciţiul meu romantic, în acest chip sau în altul, mă însoţeşte mereu aici, la Hanu’ Ancuţei, ca un duh blând, purtând chipul monumental al lui Sadoveanu, nu cel din ilustraţiile cărţilor sale sau ale biografilor lui, ci acela real, care mă urmăreşte de copil, de pe când aveam vreo zece ani, prin 1958, şi întâmplarea mă găsise în preajma Mănăstirii Neamţului.
Desigur, nu-mi amintesc cam ce ştiam eu atunci despre marele prozator. Simt însă şi acum tresărirea mea din clipa în care moş Costache Păduraru, vecinul nostru, m-a facut atent, cu o anume precipitare: „Măi Gheorghiţă, uite-l pe Sadoveanu. Ţine-l minte, că-i om mare…A scris cartea „Baltagul”, cu oameni de prin părţile noastre”.
Eram atunci cuibărit în căruţa noastră, trasă de iapa Florica şi mânată cu blândeţe de tata. În faţă era moş Costache cu atelajul lui, pereche cu al nostru. Cele două care, pregătite să aducă lemne de foc de prin pădurile Pipirigului, dezgolite de coşuri, erau două schelete cu roţi de obezi, având prinse între drugi câte o împletitură din funii şi lanţuri, fiecare umplută cu fân pentru cai. Încropirile acestea pentru drumul la munte erau, la dus, cuiburi călduţe pentru chirigii. Într-a noastră, aproape îngropat în braţul de fân, mă aflam eu, numai ochi şi urechi pentru a observa lumea de dincolo de satul în afara căruia nu mai ieşisem până atunci.
Şi iată ce mi-a fost dat să mi se-ntâmple la prima mea ieşire „în lume”: să-l văd pe Mihail Sadoveanu în carne şi oase. Un monument de om, un domn de la oraş, cu haine boiereşti şi cu o pălărie cu boruri căt streaşina casei noastre, fabula mintea mea în acel moment. Peste măsură de balan la faţă şi greoi la mers, era însoţit, şi ţinut tandru de braţ, de o doamnă mult prea mărunţică faţă de perechea ei bărbătească. Poate că acea întâmplare de demult, trăită atât de intens, fără să găsesc totuşi argumente pentru forţa impactului asupra copilului inocent, m-a apropiat cu atâta sârg de cartea sadoveniană. Nu însă în măsura în care să depăşesc condiţia de cititor comun al operei celui care a scris „mai mult decât putem noi citi”, cu harul „celui mai mare istorisitor de întâmplări” şi al celui mai mare contemplator şi zugrav, prin Cuvânt, al Creaţiei.
–––––––––––
Gheorghe PÂRLEA
17 noiembrie 2019