Mariana GRIGORE: Dimineți crescute înlăuntru (poeme)

Simt cum dimineața asta nu are răbdare cu mine
îmi trece existența dintr-o mână de soare în cealaltă,
cu vânt angoasat de îngheț
aripile zâmbetului stau agățate de o ramură afonă
încercând zadarnic să plagieze un zbor de fluturi
pironit pe lespedea fricii de înălțime

brusc, îmi vorbește despre ziua cu același nume
pronunțat letargic
ca un ieri cu finalitate incertă
(de parcă nu mi-aș fi murdărit deja tocurile pantofilor
în bălțile ei cu prea multe covoare roșii)

și uite,
așa, ajung din nou să vorbesc singură,
cu mine
(despre a câta nedeslușire rămasă în urmă?)
nimeni nu are timp să tragă cu urechea la ușa deschisă,
ferestrele se trântesc de geamuri sparte,
iar cioburile se încăpățânează să se creadă oglinzi

sunt atât de guralive păsările moarte pe vitralii,
încât
mă întreb într-o retorică tardivă,
ce se află dincolo de absurd

 

 

Ce ai pus în aburul cafelei mele?

 

Lingurița stă prea dreaptă
între două gânduri cu insomnie pe pleoape,
iar cubul de zahăr (aparent) inofensiv,
a alterat propoziția care începea cu o filosofie amară.
Toarnă-mi două cuvinte peste
caimacul tăcerii
poate,
în graba de a mă îmbăta cu
Iluzia unei zile perfecte,
o să trec cu vederea că ai stins focul,
cu ușa dată de peretele absenței.

Am zărit tableta de ciocolată amară
așezată pe farfuria ultimului zâmbet!
Pot să mușc din colțul
pe care se mai văd încă,
resturi de suflet?
Cred că și ție ți-a scăzut glicemia trăirilor
și nu aș vrea să te găsească toamna,
cu astenie de viață.
Îți păstrez o felie de vis
mi-a rămas de la aniversarea ultimei dezamăgiri!

 

 

Toamnă insolită

 

M-am gândit să disec toamna
cu bisturiul freamatului de frunze,
să tai verdele cu rugină,
Continue reading „Mariana GRIGORE: Dimineți crescute înlăuntru (poeme)”

Mariana GRIGORE: Urmă vie sau… destin

SIMON JACK

,,Umbra unui înger”

Editura LED Force – Noi nu tăiem copacii, Iași, 2019

          Multe destine care scriu nu au o biografie, nu recurg la prezentarea unor date despre trecerea prin timp a eului material ci, se confundă cu opera care le este cartea de vizită ce ne ajută să înțelegem mai bine motivația de dincolo de omul social, să pătrundem în intimitatea sufletului parcurgând labirintul frământărilor, gândurilor, trăirilor, complinirea eului spiritual de către cel ce nu poate fi perceput acceptând că existența este un ,,dat” și atât.

         În această zonă care sondează percepția de dincolo de cunoașterea senzorială, aș situa urma vie sau destinul celui care dăltuiește cuvântul dându-i forma ,,Umbrei unui înger”.

         Să scriu despre poezia lui Simon Jack este o imensă responsabilitate dar și o mare provocare, căci nu oricine se încumetă să pătrundă într-un labirint în care zărește lumina doar dacă este inițiat să vadă prin ea sau în spatele ei.

         Poezia să este o criptogramă greu de descifrat , cu caractere secrete, cărora li se atribuie, pe bază unui cod, valori speciale, cunoscute doar de cei inițiați. Citind poezia lui, constați că nu este o apă lină, curgătoare printre fire de nisip ci, un ocean care adună afluenții fierberii interioare, construind pentru fiecare particula de trăire, un nou univers.

          Că să te încumeți să pătrunzi în această lume în care raiul se naște din durerea genezei abisului, iar abisul, primind de la renaștere nimburi de lumină, se dezbracă de florile răului, tu, cititorule, trebuie să te înarmezi cu dragostea pentru scriitură în cea mai neobișnuită formă de profunzime, căci, poezia aceasta este scrisă pentru tine, lacrimile curse din călimara sufletului sunt așezate că ofrandă în palmele tale, nopțile în care umbrele s-au ridicat himeric din insomnii de gând, s-au transformat în cele mai luminoase versuri dăruite răsărit, dimineților tale.

          Poezia de față este uneori un salt mortal în genune și ca să poți să ieși la lumină, trebuie să te prinzi cu unghiile de fiecare silabă sperând că vei găsi cratima sau virgula care te va uni cu dumnezeirea din cuvântul său, îmbrăcând haină umbrei fără de care lumina este doar o fantezie.

         Văd poezia lui Simon Jack că pe un mesager care filosofează cu Eminescu vorbindu-i despre Nichita, trecând prin această lume ,,nemuritoare”, dând noi valențe existenței prin introspecții abisale și deopotrivă telurice, întrebări puse eului cutremurat de iubirea pentru primordialul cuvânt, neliniști ce aleargă năvalnic și nu se opresc din cavalcada gândurilor.

          Cine este el, ne dezvăluie  singur în poemul ,,Doar un mesager”:

,,eu am venit să v-ascut mintea/ să vă destup urechi și ochi,/nu vă mai faceți rugămintea/din rugăciuni banale fără loc,/ de mă vedeți sau auzi vreodată/atât cât sunt cu voi și sper,/să vă-amintiți că v-am trecut/pragul si sunt din infinituri / doar un mesager! …”

         Suprarealismul creațiilor sale denotă libertatea totală de exprimare a nevăzutului, într-o metaforizare realizată cu o putere de creație uimitoare, făurită cu măiestria unui real talent, aș spune fără să greșesc, că, prin cuvânt, Continue reading „Mariana GRIGORE: Urmă vie sau… destin”

Mariana GRIGORE: Poeme

Altceva, nimic

 

Urlă, țipă, strigă, eliberează-ți calmul din închisoarea dreptei purtări,
Fii tâmp ca o strafulgerare de nebunie
Cântă cu afonia legata de sunete,
Lasă timpul să mucegăiască în clepsidră,
Aleargă
priponind clipele de primul gard ce stă să cadă,
Taie lacrimile cu lama cuțitutului ascuțit pe lumină,
Nu te uita peste umărul umbrei de îți vezi opritul în soare,
Leagă-ți la cingatoare maci când cortegiul sepulcral te îmbracă în vid,
Culege cicoare din imortelele vieții
și eliberează coliviile de suferința gratiilor,
Înfige-ți ghearele de pasăre răpitoare de vise
de-ți mor lebede pe lacul de gheață,
Fluieră în biserica părăsită de genunchii ce sărută cerul,
Strânge în brațe un înger când demonii îți prind de rărunchi, aripile sufletului
Întinde mâna răsăritului de lună și astupă găurile negre
din asfaltul zborului
……
Lasă în grija lucrurilor neîntâmplate
Visul de dincolo de tine

26 august 2019

 

 

Joc

 

Hai să ne jucam de-a uitarea
să ne imaginăm că nu ne-am născut,
iar când timpul ne va da în vileag creșterea,
să desenăm șotronul împiedicării de viață,
echilibrând destinele,
sărind peste coarda anilor absenți.
Continue reading „Mariana GRIGORE: Poeme”

Mariana GRIGORE: Imortalizări lirice

Ce faci?

Mi-ai înfipt în carne ghearele focului
și-mi țipi în ecoul sângelui
strigătul fecund al arderii!
Mă mistuie flacara aceasta încorsetată
pe coapsa rugului
răstălmăcit de șoapte vii!
De ce te strecori printre cutele albe ale zâmbetului meu?
Ai rabdarea timpului care se joacă de-a degetele ce mângâie clipa…
Să nu te grăbești,
uită minutul exact la ora întâmplării!
Ești ca o dorință străpunsă de
vreau,
cu un unghi înclinat
la 180 de grade de stare febrilă!
Între gesturile tale înfometate,
doar meridianul 0
mai poate echilibra polii opuși atracției
Și totuși,
formele de relief ale palmelor,
s-au oprit în valea cu suspine
ce-mi suflă în vânt scaieții nerăbdării
Ești tare stângaci în penumbră!
Ieși la lumina luceafarului
și dedublează-ți stelele
în luna mea plină !

Lasă eclipsa să adoarmă pe sânul meu
rotunjit de vise
Rămâi în acest anotimp…

16 august 2019

 

 

În drumul pietrei

 

În drumul pietrei printre valuri,
întâlnim fire de nisip
ce leagă vântul de forma tălpilor șterse
călcăm apăsat pe orice curge și nu ne oprește goana
alergăm,
visăm între clipe,
clipele le împărțim între zile goale
și nopți mult prea albe

Vin momente ce ne cutremură instinctual colbul așternut pe palme,
uităm să simțim forma clepsidrei
adunată într-o ploaie subțiată de timp,
suntem un monolit surpat din pereții prea șubreziți de erodări timpurii,
clădim din dărâmături
palate mișcătoare,
spargem amforele de pereții ravenelor
ce urcă în căderi,
apoi ne ascundem lumina în grote înțepenite de frig

În drumul pietrei, suntem trecătorii care cară pe spate, iluzia zborului!

11 august 2019

Continue reading „Mariana GRIGORE: Imortalizări lirice”

Mariana GRIGORE: Taina scrisului – Scriu de ce oare!?

Retorică într-o întrebare care mă conduce către răspunsul unei lipse esențiale de răspuns, adunat într-o formă a cărei substanță se așează la masa monologului hamletian lângă a fi sau a nu fi… a scrie sau a nu scrie, de ce e întrebare! Nu sunt primul condei din care curge această introspecție ce tinde uneori spre sfera sentimentului de teamă și dă naștere derivatului unei noi întrebări… scriu bine, tema și substanța scrisului au esența unui produs finit care se numește creație? …cine sunt în cuvântul meu și care este cratima care îmi leagă munca imaginativă de libertatea și deschiderea sufletească, de arta pentru care muzele și-au dat mâna întru rodul universal al luminii spirituale?

 

Care este rolul scrisului, acela de a scrie tot ceea ce putem spune, sau din contră, ceea ce nu putem spune? Înainte de a destăinui de ce scriu, de a mă cunoaște pe mine prin dezvăluirea propriei meditații, l-aș aduce în paginile de cuget pe Marcus Aurelius care spunea: „Retrage-te în tine însuți; practică deseori această reculegere sufletească; vei deveni un om nou”. Ce este scrisul dacă nu frământare, trăire, dezamăgire și împlinire într-o complinire a particulei universale numită ființă? Theodor Reik ne dezvăluia propria trăire: „Nimic din ceea ce ni se spune, nimic din ceea ce putem învăța de la ceilalți nu ne atinge atât de adânc precum ceea ce găsim în noi”.

 

Într-o carte apărută recent spuneam: „Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului, să-l închid între paginile albe ale unei colivii fără litere și printre zăbrele de timp static să-l privesc cum scrijelește pe pereții cerului”. Aceasta este zbaterea interioară care tace în spatele cuvintelor ce prind contur în albul versului sau rima ce se așterne pe coala albă de hârtie, căutându-și drumul în lunga călătorie către suflet.

 

De ce scriu? Îmi pun această întrebare și nu răspund într-o academie de cuvinte care m-ar situa poate pe o treaptă mult prea înaltă a ars poetica rezervată marilor spirite creative care înnobilează cugetul și sufletul. Știu că scriu pentru că simt că pe vatra cuvântului, aprinsă de un cărbune sufletesc, arde și trăirea mea… Scriu pentru că mă caut pe mine printre tumulturi de existență adunate în explozii de personalitate sau calm analitic adus cu sinceritate în propria filosofie de viață, încercând să integrez ființa lumii sensibile în lumea inteligibilă. Scriu pentru că îmi radiografiez sufletul, cugetul și trecerea prin timp, încercând să las o urmă. Scriu pentru că încerc să descopăr dincolo de mine puntea comunicativă cu alte eu-ri care, ca și mine, caută și se caută în lungul și spinosul drum filosofic al înțelegerii. Scriu pentru că încerc să înțeleg cine sunt în ceea ce sunt și dincolo de simpla existență care mi-a fost dată fără să fiu întrebată, să îmi aflu rolul și rostul în Totul căruia îi aparțin . Scriu pentru că în încercarea de a înțelege neînțelegerea care mă frământă cu fiecare cuvânt curs din gând, mă lovesc de laturi necunoscute ale timpului în care trăiesc. Poate că într-o astfel de analiză se plasează și meditația nichitiană care ne dezvăluie frământarea marelui poet: „Nu știu în ce secol aș fi trăit, probabil într-unul care nu a sosit”. Scriu pentru că pacea interioară clădită uneori din acceptarea necunoașterii de mine, mă construiește bucată cu bucată din așchiile sărite la distanța unei înțelegeri, de neînțelegerea propriilor întrebări.

 

Trăirile pot fi materie a scrisului, amnarul sau apa care stinge incendiul ficărei încercări, izbutită sau sortită eșecului atunci când nu se ridică la nivelul subiectivismului care cataloghează și împarte scriitura în „bună” sau „mai puțin bună”. Toate însă (referindu-mă la trăiri) sunt esențiale pentru scris, iar dacă nu ești vanitos și nu urmărești cu fervoare celebritatea, satisfacțiile te învață să înțelegi că scrisul este o formă de cunoaștere, de autoevaluare spirituală a propriei ființe ca întreg. Scrisul este esența umană care ne apropie de divin, păstrând însă unicitatea formei sufletești ce ne-a fost insuflată la naștere și dezvoltată pe parcursul existențial al transformărilor. El ne spune că suntem în am fost și curgem în acel fluviu care nu rămâne neschimbat.

 

Revin la aceeași întrebare… De ce scriu? Pentru că, așa cum spunea Pablo Neruda: „Toți avem un basm în noi, pe care nu ni-l putem citi singuri. Avem nevoie de cineva care, cu mirare și încântare, să ni-l citească și să ni-l povestească”. Avem nevoie să fim noi în noi… să visăm, să fugim de cotidian în cele mai ascunse unghere de suflet, să plângem la geamul ferestrelor cu iluzii desenate în ROGVAIV imaginar, să aruncăm cu pereții în umbrele gândurilor, să plutim în reveria unor ace de ceasornic ce stau în expectativă big bang-ului expansiunii universului, să fim ceea ce în realitate nu avem curajul să etalam, să călătorim cu barca gândurilor prin suflete, vâslind cu propriul suflet.

 

,,Cine nu călătorește, cine nu ascultă muzica, cine nu căută harul din el însuși, moare câte puțin”, ne spune Pablo Neruda într-o introspecție care se dezvelește de cuvânt și ne îndeamnă să privim în spatele supraaglomerării de prea multă existență și prea puțin spirit. Să ne regăsim acolo unde căutarea este geneza începutului cunoașterii de noi…

 

De ce scriu? Pentru că trăiesc într-o trăire care nu se traduce prin efemerul „exist”, sunt doar un om ce simte puterea din cuvinte și modelează gânduri, iubirea printre rânduri, privind la cerul în care o stea sunt, căzătoare. Scrisul nu îmi conferă însă rangul de scriitor. Cât de profund definea Robert Schnakenberg în cartea „Viața secretă a marilor scriitori”, vorbind despre Franz Kafka, esența scriitorului: „Știi că ești un mare scriitor când numele tău devine adjectiv”. Eu încă sunt un substantiv propriu…

 

Și totuși, de ce scriu? De ce aleargă condeiul prin călimară și stropeste de multe ori raiul cu abis? Nu știu, niciodată nu voi ști de ce scriu, ce îmi va aduce scrisul, nu știu către ce mă voi îndrepta și de unde am plecat. Știu doar că scrisul este trăirea care îmi transforma umanul în acea individualitate spre care tind mereu…să fiu eu între grimele de existență care acoperă banalul și desuetul cuvânt trăire, neidentificată cu simplismul lui exist.

 

Ce este scriitura poetică? Ne spune marele Nichita Stănescu și îl ascult cu tăcerea înclinării în fața cuvântului său: „Poezia este ochiul care plânge. Ea este umărul care plânge, ochiul umărului care plânge. Ea este mâna care plânge, ochiul mâinii care plânge. Ea este talpa care plânge, ochiul călcâiului care plânge”. De aceea scriu și nu pot dezvălui în reflexia cuvântului, reflecția scriiturii… Nu sunt poet în accepțiunea consacrării universale, dar scriu poezie prin trăire, pulsând în cuvânt nu imaginea fotografică a silabelor, ci tabloul fără rame al vieții dintre alb și negru.

 

Scriu dintr-o foame nestăvilită de a mă exprima. Fără scris m-aș simți incompletă, fără centrul de greutate care îmi asigura achilibrul emoțional, cultural și spiritual. Scrisul aste acea parte din mine care circulă pe sub epiderma trăirilor și le fluidizează nevoia emoțională.

 

Scriu pentru a mă cunoaște și pentru că prin fiecare gând așternut, deschid o fereastră către propria ființă și închid o ușă către ignorarea propriei treceri prin viață, pentru a înțelege adevărul despre mine. Ce sunt adevărul și viața ne spune Albert Einstein: „Adevărul este ceea ce trece testul experienței” iar „Viața este un mister, nu o problemă care trebuie rezolvată”.

 

Ce este scrisul?…cuvântul desprins din adevărul vieții, care redevine gând. Și ne ajută să pătrundem dincolo de ceea ce numim generic în afara noastră. Dincolo, este dimensiunea invizibilă, nepalpabilă cu simțul atât de comun, situată în spatele universului fizic în care ne aflăm. Este nevoie uneori să renunțăm la acea materialitate supraaglomerată care cenzurează libertatea de a fi, libertatea de a te privi doar în oglinda interiorului tău, de a te elibera de dogme, verdicte și sentințe existențiale. Într-o astfel de destrămare a iluziei că ești perfectul în imperfecțiunea sincronizată cu propria acceptare, te îndrepți către exprimarea lucidă a deschiderii către tine, om creat din lutul dumnezeirii. Și descoperi cuvântul!

 

Totuși, de ce scriu? Să fie taină din labirintul întrebărilor fără răspuns? „Sit venia verbo” – să fie cu iertare pentru cuvântul spus.

–––––––––

Mariana GRIGORE

București, 26 iulie 2019

Continue reading „Mariana GRIGORE: Taina scrisului – Scriu de ce oare!?”

Baki YMERI: Mariana Grigore&Simon Jack – Sufletul Cuvintelor /Shpirti i fjalëve, Amanda Edit Verlag Bucureşti (2019)

Lumea se înţelege cel mai bine prin sufletul poetului. Volumul respectiv este o contribuție deosebită care crează poduri de prietenie între două limbi, doua țări,  două popoare și două culturi. Mariana Grigore și Simon Jack și-au creat profilul lor literar, primul cu poeme bilingve în limbile română și albaneză, iar cel de al doilea prezent în carte cu poezii în limba română.

***

Bota kuptohet më së miri përmes shpirtit të poetit. Vëllimi respektiv, me dy autorë, është një kontribut i veçantë që krijon ura miqësie ndërmjet dy popujve, dy vendeve, dy gjuhëve dhe dy kulturave. Mariana Grigore dhe Simon Jack e kanë krijuar profilin e tyre letrar, i pari me poezi bilingve (rumanisht-shqip), kurse i dyti prezent në këtë libër  me poezi në gjuhën rumune.

Traducere de: Baki Ymeri

Mariana GRIGORE: Alter ego (poeme)

PREA MULT PLOUA!

 

Sunt udă până la lacrimi și tremur sub haina celor o mie de nopți fără soare
Dezgustul luminii suferă de răul de înălțime
fără să înțeleagă dilema în care se află umbra ce nu-și vede umbrarul

Privesc hlamida cu poale albastre
alunecă,
mângâie falia alba a coapsei
Foșnetul surâsului tău mustește a foame
și mă întreb dacă și-a lipit buzele
de obsesia că aerul adulmecat
este sărutul celei din urmă zbateri care,
încă ne toarnă în pocal înfrigurarea.

Prea mult plouă!
parcă am uitat să scot din noroiul străzii
pașii cu urme de nisip din care mi-ai modelat
un paj la ușa fără zăvoare

Și dimineața asta șifonată între palmele mângâierii
mă plouă până la lacrimi,
uitând că nimic nu-i mai prăpăstios
decât o furie lăuntrică
uitată într-o amorțeală ursuză

Prea multe încleștări sterile între inexorabila ploaie
și visul unei nopți de vară!

 

 

DALE SI DUNE

 

Adevărul este o bucată de magmă
ce strivește fiecare falangă a mâinii
care adună petale de floare
de pe copitele cailor de pământ

În această splendoare difuză a reversului medaliei,
În această prea suficiență a neantului din care ne cad pietrele,
ne adunăm rămășițele eului ,,prea adevărat”,
din resturile unui piastru cu găuri în falsul argint

Ne întrebăm în retorici uitate la drumul mare,
dacă negând negația,
vom ajunge să înclinăm umărul filosofic
al unghiurilor obtuze,
la 90 de grade de antiteza dintre recriminare și acceptare

Suntem oameni!
Ce scuză primară pentru primordiala facere din lut uscat,
Ce,,alea jacta est” fără culorile cubului rubik,
Nobil vid între adevărul meu și adevărul tău

Nu suntem altceva decât minciuna care învață să își vândă picioarele
pe o scurtătură de drum

Ne pavează cineva tălpile cu sensul unic al sufletului?

 

 

ALTER EGO!

 

De mi-ar fi cuvântul arma, morții de prea multă ură
Și silabele infernul arderii făr’ de-ndurare
Aș trimite-n bolgii pasul ce s-a-ncumetat să vină
Cu eternuri pângărite pe a răului cărare

Bunătatea-n coate ruptă, poartă mantie ,,regală”
Și în rugi cu cruce-n spate urcă golgote-n pustii
Că vândută-a fost pe-arginții numărați fără greșeală
Socotind că albu-n suflet e prostie printre vii

Continue reading „Mariana GRIGORE: Alter ego (poeme)”

Mariana GRIGORE: Zbor ca o efemeridă (poeme)

Să nu te superi!

 

Să nu te superi dacă-ți spun că stelele mai plâng pe cer
Și lacrimi de argint îmi țes din borangicul efemer
Iar dorul se adapă-alene dintr-un cauș de palme strânse,
Cu liniile de destin în vise frânte, necuprinse

Să nu te superi dacă gândul mai cade-n toamne ruginite,
Câte-un copac mai desfrunzește iluziile adormite
Și florile uitate-n geam doar gheață îmi pictează-n soare
Când sufletul se rătăcește printre troiene de ninsoare

Să nu te superi nici de uit să mai răsar în dimineață,
Hiatul nu-l recrimina că n-a știut să umple-o viață
Cu zbor și fluturi în culoare de curcubeie ce vestesc
Că-apteri suntem în astă viață de lut rămânem, sufletesc

Să nu te superi de voi pune-n tabernacolul de trăiri
O flacără ca să vegheze altarul inimii-n zidiri
De insolite clipe-n care în anamneze de iubire
Un deja vu mă recompune în altă lume, fericire.

22 iulie 2019

 

 

Troc!

 

Prin viață, zbori ca o efemeridă ce se viseaza condor,
cu vântul în oglinda cerului care reflectă zborul,
vezi nevăzutul dintre aripi,
simți aerul în respirația visului,
urci când treptele îți leagă abisuri
de gleznele prea obosite,
te arunci de pe piscuri ce au cunoscut Calvariae Locus(Locul Calvarului),
fără să înțelegi izbăvirea
de dincolo de păcatul Edenului.
Când trupul obosit atinge pământul,
îti pregătești drumul porților deschise
și speri omule
ca vama mânuirii tale,
să îți accepte banul dezlegării de tine.

Așteaptă,
nu ți-ai răsărit încă toate firele de iarbă
în verdele primăverii
și nu ți-ai adunat tot nisipul pe țărmul iubirii!
Mai ai vreme pentru nemurire!
Doar când
aer peste aer
și timp peste timp,
turnul gigant al Babilonului tău
va lăsa caramida tribut
dumnezeirii,
vei înțelege de ce lutul zamislirii
a dat la schimb moartea, pe naștere.

21 iulie 2019

 

 

Viața merge înainte!

 

Mă retrag într-o depărtare apropiată de suflet
Acolo, totul este mers cu pasul măsurat în aripi
Stelele nu plâng,
iar lacrimile nu au argint pe gene.
Nici timpul nu se adumbrește cu secunde
scorojite pe la colțurile orelor pierdute.
Continue reading „Mariana GRIGORE: Zbor ca o efemeridă (poeme)”

Mariana GRIGORE: Poesis

Tăcere

 

Te porți ca o madonă,
dar gustul tău miroase a fierbere fără infern
ești ca o lebădă neagră
într-un dans nupțial al împerecherii
când mersul felinic,
într-o paradoxală insinuare de nepăsare,
alunecă neglijent în senzații fecunde

Privesti galeș pofta de a te dezbraca
de ultima noapte searbădă și fluidă
fragedul moment dospit cu ațâțare
îl etalezi în șoapte carnale
ce nasc iluzii ale pierderii într-un abandon lăuntric

Îți arunci pletele instinctuale
peste cospsele lacome
să acruiască veghea moftului
aprins al dorinței,
de parcă ploaia indescifrabilă a rătăcirilor
contemplă zborul unei invazii de fluturi

Te simt femeie!
platitudinea negării tale
este cea mai suavă formă de uitare
în care visul se descifrează fără cuvinte

Taci…
Doar te încumetă să exiști !

 

Hei!

Te rog sa te îndrepți de șalele ruginei!
Ție nu îți trece prin ultima plecare
un Paso Doble cu nechezat de stai?
Nu auzi piedica prafului de pușcă
ce te-a somat să predai arma fugii?
Unde îți grăbești iluziile?
Lasă-le să facă autostopul la drumul cu colb pe tălpile rămasului în urmă!
De ce crezi că în cavalcade se prind gările trenurilor supraaglomerate de bilete pierdute?
Stai ca o ultimă plecare pe peronul orei fixe
și îți verifici indecizia pe tabela de marcaj a minutelor de întârziere
Fugi!
Lasă rochia prea lungă să îți alunece pe lângă dezbrăcare
și tocul sandalelor rupe-le cu degetele foamei
de glezne mângâiate…
Continue reading „Mariana GRIGORE: Poesis”

Mariana GRIGORE: Gânduri ale unui înger (versuri)

Mi-e atât de alb în liniște!
dezintegrarea fiecarei culori îmi alunecă printre degetele universului
Acolo,
în amestecul care mă pătrunde reiventându-mă etern,
am fost gând al dorului șlefuit de veșnica ardere a iubirii

Nu știu de unde vine senzația de materie
care m-a remodelat în aer
și nici vântul nu știu dacă bate la poarta păcatelor neferecate
sau este doar un zbor de efemeridă
ce se pictează singură în perpetuare

Ating cu senzația aripii ce mi-a crescut din rădăcina sufletului
umărul clipei siderale înmărmurită pe vitraliul unui ecou

Ascult
tăcerea celor o mie de nopți infinite
și respirația dintre două ere glaciare,
pîrjolită în focul misterului dealului Palatin al Cetății Eterne

Îmi amintesc!?
Am fost cândva un lut adunat din apă și pământ
Acum,
nu sunt un eu în trecere prin timp
uitat între geneze fără Olimp
Sunt nedefiniția din liniștea ce sprijină cu lumină pură
o singură clipă…
Ascultă…

 

 

Și așa mai departe!

 

Ursuzenia care nu vorbea cu nimeni,
Teama de alfabetul braille al privitului ignorant
Angoasa ce se coace înainte
de a încolți germenele eului,
Introspecția surexcitată de rezultatul cu semnul minus după egal,
Indiferența obsedată că nu se poate gândi la nimicuri între atâtea stări universale,
Prostituția de fiecare zi a cuvântului rezumat la consoane care înțeapă auzul,
Poezia care își înghite lacrimile ca pe-o sinucidere în lațul indignității,
Deriziunea ridicată la rang de primadonă pe scena cu actori mai mulți decat ritmul regulat al respirației,
Prietenia care sfidează bunul simț al noțiunii dar se împăunează cu trăire,
Fugi prin statice neîmpliniri dar etalări de preaplin pe tarabe cu preagolul la vedere
….
Și multe alte sindrofii la care bem vinul cu gust de grimă
recomandând sufletul ca monedă de schimb pentru prețul ce crede că ne vinde tot.

 

 

 Limb și lumină!

 

Aș măsura orele cu ornicul spart de pereții tâmplei…
să aud secundele cum fug zălude prin arcuri cu cuci cumpărați la celalalt capăt de lume
și trag după glezna timpului static,
pietrele de moară înțepenite în strânsoarea gândurilor

Continue reading „Mariana GRIGORE: Gânduri ale unui înger (versuri)”