sub pleoapele grele de dor
se deschide parcă o altă lume
în care soarele apune la picioarele îngerilor
iubirea sfâșie cea mai dură piatră
vântul îndoielii se risipește în eter

o lume în care înveți zborul
răcoarea oscilează între ieri și mâine
Iacrimile irișilor par nestemate
balize de timp renasc și în mijlocul furtunilor
ca în vara care a plecat
lăsând diamantele să străluciască

o lume în care
tăcerile nu pot fi auzite
de către cei fără sentimente
unde pașii te poartă
prin liniști autumnale pline de chemare
fără să ne atribuie vreo vină

o lume în care clipa uită să se zbată
între ieri și mâine
o lume în care crepusculul vieții este o simfonie a biruinței.

acorduri arămii plutesc prin aer
completând feeria naturii
luminile stelelor par tușe de curcubeu
pe un petec de singurătate

tălpile timpului aleargă prin fiecare anotimp
păstrează adevăratele comori
tatuiază flashuri de gânduri
dându-le înțelesuri magice cu vibrații pastelate
ca într-un delir fantomatic

nostalgia nopții
se strecoară în umbra unui vis
anemica lumină absoarbe ecoul uitării
zorii işi dezgolesc chipul
sărutând o toamnă a ultimei iubiri.

tremură aşternutul zorilor
liniştea urzeşte o nouă mască
indică seninul
dincolo de singurătatea lumii
nerostitele cuvinte zac precum fluturii în palmă
mă însoţesc până la margini de apus

nemurirea se ramifică a primăvară
fiecare gând ţese un nou poem
lumea devine raiul pe pământ
aştrii răsar pentru veșnicie
luminează tumultul existenţei

aerul parfumat de gutuie coaptă
suspendă tăcerile şi făgăduielile nespuse
ofrandă sfântă a sufletului
ce arde cu speranţa
că “iarna va muri mereu”
stelele şi luna se vor stinge
unde se va termina pământul.

E frântă-n jur lumina
Şi-ntunecate-s toate,
În suflet plânge vina
De-a asana, se poate,

Puterea, care-i oarbă,
Nu are ochi să vadă,
Se scarpină în barbă
‘ntrecându-se ‘n bravadă.

Promit. A câta oară?
Ce au promis mereu,
Primi-vor doar ocară,
Nu cred în…Dumnezeu.

N-au nerv și nu au crez,
Vorbesc mult, fură ş-atât.
Au figuri de “huhurez”,
Strânsă-i funia la… gât.

De ea, nu vor mai scapa,
Se văd flăcări vii pe cer,
Cu pelin s-or adăpa
Şi, roua din lăvicer.

Astă linişte ne-anunţă
De schimbări, v-a fi furtună,
Că e murmur de grăunţă,
Sus, pe cer, norii s-adună.

Plânge toamna, plâns încet
Şi oftează în suspin,
Plâng îngeri în Nazaret,
De al ţării noastre chin.

Plânge rădăcina-n lut
Pentru ţară și-i a ta,
Ulciorul s-a cam umplut,
În genunchi, nu vom mai sta.

———————————

Maria CĂLINESCU

Noiembrie 2019

zăgazul răbdării mă înalţă
sărută tăcerea orizontului
captuşit cu liniştea în care odihneşte gândul

aerul rarefiază fiecare lacrimă din ciutura singurătăţii
golul de timp al uitării se micșorează
sub privirea însetată a soarelui
temerea continuă să găzduiască lumea întâmplărilor

sămânța de lumină inspiră visul din mine

într-un ritual în marea sângerândă
zorii tremură în tuşe de senin
ascund umbrele zugrăvite cu smoală

sub geana valului înspumat cresc aripi
…pentru zborul de mâine.

———————————

Maria CĂLINESCU

Mâinile cele mai frumoase
strâng cu grijă cioburile de suflet
prin atingerea lor fac cea mai minunată mărturisire
pot desena universul
pot deschide pleoapele fără a le simți atingerea
pecetluiesc primul sărut ca roua zorilor

mâinile cele mai frumoase au atingerea învelișului Dumnezeiesc
tremurul lor au vibrația aerului curat
transformă deplinătatea dăruirii într-o liniște perfectă
topesc gheața destinului cu forța fiorului
deschid porți grele soarelui
pentru a lumina colinele adevărului

mâinile cele mai frumoase tatuează întunericul ca un poem grațios,
înlesnesc înmugurirea în plină iarnă
fac gândul incandescent să strige dorului încătușat
trag cortina peste zbuciumul inimii
dăruiesc iubirea veșnică
sângerează la poarta viselor.

———————————

Maria CĂLINESCU

caut glasul pierdut
în vântul ce mângâie firul gândului
în preaplinul zării ce-și revarsă culorile peste aripile ce-au cules atâtea anotimpuri

muzicile sorții
se izbesc de malurile surpate ale iluziilor
ale viselor ce au murit mereu încă din fașă
reflecxia lunii în oceanul nopții
amplifică neputința de a descătușa temerea
prăbușirii în colbul ce îngreunează urcușul

prind aripi
le sărut zgomotul
caut o altă traiectorie cu trăiri imaculate
cerul lăcrimează, un plâns puțin uzat
înaintez printre picuri și foșnete de speranță
plouă peste dorul ce-l port cu mine
în povestea mea

evadez spre libertățile actului final
unde pașii mei nu-și mai recunosc locul
timpul și nici… anotimpul.

———————————

Maria CĂLINESCU

spulberă tonalități sumbre de culoare
toarnă aurul peste pământul zdrenţuit
pentru a nu creea distonanţe cromatice

luciri de infern rece
cad asemeni unor aripi frânte
frunzele (vagă iluzie) plutesc la întâmplare
cruste de cer apar si dispar
într-un joc magic
descriu un exil al tăcerii
în flăcări diafane

razele anemiate par
răspunsurile himerelor vieții de dincolo
prevestesc întoarcerea în sine

noaptea ascunde noian de secunde
ticsite într-o viață
visele învață să moară
departe de orice închipuire lumească

…toate mor într-o limbă incertă.

———————————

Maria CĂLINESCU

Imagine: sursă internet

Universul timpului grăbit accentuiază tăcerea
în lacrima ce doare,
în amintirea dansului de fluturi
sau al ploii de tristețe
cu ecouri abisale

Privesc în noaptea toamnei unduiri de stele
toate sunt un tremur
ca sufletul vibrează
sculptează condamnarea să nu-mi găsesc cărarea
sub cerul violet ce cântă în duet
să uit de frigul ce se instaleaza
în simţul adormit

Acum când toate sunt ruine
când arde clipa-n noaptea toamnei
visez palate în albastru şi munţii de iubire
ce îmbrătişează cerul
trimite singurătatea ca într-un joc al împlinirii
pe cicatricea sorţii ce sângerează
în nelumina nopţii
ca imnul sfânt al mântuirii

În liniştea dureroasa, voi pune o-ntrebare:
-De ce vine o vreme când toate se opresc
când florile dispar
păsări nu mai ciripesc?
-De ce fără măsură anii noştri fură
din amintiri trecute ascunse în abis
şi lasă doar distanţa
dintre un răsărit şi un apus proscris ?

———————————

Maria CĂLINESCU

22 septembrie 2019

Imagine: sursă internet

De-ar fi, cumva, să crezi că-i joc
cu umbre care te-amăgesc,
Alege, doar, drum de mijloc
drumul drept, dar creștinesc.

De-ar fi, cumva, noapte în ziuă,
și ziua s-ar preface-n noapte,
Și nori s-or năpusti, și plouă,
mă-nvăluie-n parfum de șoapte.

De-ar fi, cumva, să cazi pe gânduri,
sorbind o lacrimă de toamnă,
Citește-n stele, printre rânduri,
de-ți sunt sau nu, a vieții, doamnă.

De-ar fi, să fii cuprins de doruri,
privește cer cu stele coapte,
Ascult-ale inimii doruri,
e-nțelepciune-ascunsă-n toate:

…În toamna care va să vie,
…În umbre ce nu te-amăgesc,
…În zi, în noapte-n simfonie,
…În drumul drept, cel creștinesc.

———————————

Maria CĂLINESCU

1 septembrie 2019

Imagine: sursă internet

Mii aştrii îşi cată locul
prin vestite galaxii,
pare, că începe jocul
un izvor de bucurii.
Şi în lagărul iubirii,
o nuntire se porni,
cu naşi, martori fericirii,
pe care, Domnu’ -i tocmi.

Sunt și Sfinţii peste lume
ce nu ştiu de vre-un păcat,
iar la nunta de renume
Domnul, este avocat.
Frumoasă le e mireasa
cu parul bălai, de aur,
cu ochii de foc, aleasa,
buchet, crengile de laur.

Cu Iele, ea împleteşte
cununi pentru cununie,
pentru a sfinţi, fireşte,
sfânta lor, ceremonie.
Brodează-n lumini veşmântul
cu praful de stele-aprinse,
și cutreieră pământul,
ţesând voaluri albe, ninse,

Cu pulberea argintie,
ca în strălucirea ei
să arate semeţie,
brodează sori, brebenei.
Conduri-s cu perle albe
scoase din adânc de mare
la mijloc, cordon de salbe,
ce nu are-asemănare.

Îngerii toți concertează
o rugă înspre sfinţire,
el, Luceafărul vibrează
se aprinde de iubire.
Ca un fulger e semnalul,
când mirele se arată,
la brâu prins, are pumnalul
cu lama în foc tratată.

Este plin de strălucire,
iară ochii scânteiază,
cand vede a lui iubire
la braţ, viața ș-o visează.
Înşiră mii jurăminte,
cu iubire-n veşnicie,
din suflet, şi ia aminte,
pustiu este-n burlăcie.

Stelele s-aprind pe cer,
mirele galant clipeşte,
păsări albe, ce mister,
un spectacol se porneşte.
Jocuri blânde de lumini,
umbrele se mişcă-n ton,
peste valuri sar delfini,
dup-un cânt, ca-n ariston,

S-aud arii îngerşti,
sub cupola cea divină,
unde, n-ai să te ferşti
de a sorţilor lavină.
Ş-au plecat în lumi de vis,
şi au scris povestea lor,
pe drumul ce le-a fost scris
de clanul prorocilor.
………………………………..
Se iubesc încă şi azi,
Luna şi luceafărul,
se arată-n jilţ de brazi,
alinându-şi umbletul.

———————————

Maria CĂLINESCU

31 ianuarie 2019

Imagine internet

Nemărginirea vremii sculptează în tăcere,
Din taina ei virgină, fuior de fericire,
Ea tulbură oceanul de marmură albastră,
Şi pune în mişcare şi umbra cea sihastră.

Calde splendori brodează-n puntea care leagă doi,
Un trubadur fidel e cerul, îi alintă-n ploi,
Iar, plânsu-i ca o vrajă-n văpaia raţiunii,
Se stinge în iubirea, străină pentru unii.

Când s-or aprinde stele urzi-vor bolţi senine,
Ramuri de lumină s-or răsfira blajine,
S-or naşte iar, învăluiţi de mantii îngereşti,
Hrăniţi de-un gând frumos, ca-n lumea plină de poveşti.

S-or risipi ca umbrele, cu aripi ca de lut,
În pământeana viaţă, ce are un început,
Şi-or face dăpost din timpul trecător
Să fie în veci părtaşul, de dor, vindicător.

Vor îngheţa vechi temeri, în iarna ce-o să plece,
Timpu’ o rămâne-n loc, pe unde, ea va trece,
Iubirea-i secondată de caste jurăminte,
Ea, nu este un joc, e visul sfânt, cuminte.

———————————

Maria CĂLINESCU

5 februarie 2019

Pictura: Corina Chirila