În liniștea dureroasă a toamnei
Toamna se prelinge în gândurile mele
caută al vieţii răsărit în labirintul minţii
se destramă peste mucegaiul frunzelor
înveliş macabru peste pietrele cărunte
peste uscătura vremii
îşi arată maiestria
Universul timpului grăbit accentuiază tăcerea
în lacrima ce doare,
în amintirea dansului de fluturi
sau al ploii de tristețe
cu ecouri abisale
Privesc în noaptea toamnei unduiri de stele
toate sunt un tremur
ca sufletul vibrează
sculptează condamnarea să nu-mi găsesc cărarea
sub cerul violet ce cântă în duet
să uit de frigul ce se instaleaza
în simţul adormit
Acum când toate sunt ruine
când arde clipa-n noaptea toamnei
visez palate în albastru şi munţii de iubire
ce îmbrătişează cerul
trimite singurătatea ca într-un joc al împlinirii
pe cicatricea sorţii ce sângerează
în nelumina nopţii
ca imnul sfânt al mântuirii
În liniştea dureroasa, voi pune o-ntrebare:
-De ce vine o vreme când toate se opresc
când florile dispar
păsări nu mai ciripesc?
-De ce fără măsură anii noştri fură
din amintiri trecute ascunse în abis
şi lasă doar distanţa
dintre un răsărit şi un apus proscris ?
———————————
Maria CĂLINESCU
22 septembrie 2019
Imagine: sursă internet