O fâşie din timp

 

Tutu iasti un yisu ţsi chiari tu hâryi,

unâ cumatâ ditu chiro,

şhi bana, şhi omlu, şhi tutu! Tuti’su sicundi! *

 

O rază de soare trece prin oglinzile timpului,

dincolo de fiecare oglindă

o stea multiplică visul-evantai.

Un copac scuturat de vânt eşti acum,

doar tu cu cerul!

– Indiferent de vârstă,

oricum nu se ajunge nicăieri,

nimeni nu a găsit drumul dorit,

toţi merg pe drumul trasat,

unii se grăbesc să ajungă, îşi scriu, doar,

mai devreme, numele pe o piatră…

 

Muşcata albă te va aştepta mereu înflorită,

gândul tău m-a recreat,

gândul şi dorinţa intensă

m-au adus lânga tine,

prin fiecare petală am construit

şi înălţat temelia de flori,

ca un magnet ne-am căutat,

atrăgându-ne spre centrul din noi,

inimile îngemănate au şlefuit iubirea.

Simţi frumuseţea clipei întâlnirii noastre?

Să fii în tine, prin tine!

 

Un dar binecuvântat, pură şi delicată

iubirea a pătruns în noi, în esenţa noastră,

pâna în fiecare celulă, în adâncuri.

Este chiar viaţa!

 

– O emoţie îmi este trupul acum,

este atât de mult drum

şi-atât de mult mi-am dorit să te caut!

Spre tine curentul apei m-a purtat înot,

sub aceste valuri, prin vârtejul râului vieţii,

am capitulat în braţele tale,

sărutări incomensurabile persistă

prea mult timp pentru a mai fi numărate.

 

M-ai trezit, eram, acolo,

un gând într-un timp adormit,

uşor-uşor m-ai readus la tine, la viaţă!

Sărutul a desfacut amplu lotusul iubirii

– scânteia prin care simţurile ni s-au trezit -.

Un strop de magie,

taina care uneşte cerul cu pământul!

 

Fiecare floare a prins rădăcini,

muguri noi au înflorit,

petalele au construit fundaţia inimii.

Şi iată ce comori nepretuiţe!

 

Păstrez, încă, trandafirii albi dăruiţi

şi-acea piatră de râu

cu inscripţia ta,

vălurile s-au ridicat,

o stea a lăsat

vagi umbre în spatele lunii,

martora uniunii noastre.

________________

* Totu-i un vis ce dispare în zori,

   o fâşie din timp,

   şi viaţa, şi omul, şi totul! Toate-s secunde!

( traducere din armână )

 

O fericire în formă de înger

 

Oprit la poarta grădinii mele,

lumina şi umbra serii au aruncat vag paleta,

furtuna de culoare

ne-a trecut lin, printre degete.

Dincolo de oglinzile din spatele oglinzii,

ziua închisă a respirat adânc,

eliberând speranţele răsucite şi stropii de bucurie.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: O semnătură pe pânza vieţii…” →

Doar un surâs…

 

Doar un surâs

spre cineva ascuns în tine

şi spre tăcerea urcată treptat în noi,

spre acel copil pe care

îl port peste tot,

spre uimirea sângelui tău,

un surâs pentru ochii plânşi

şi zâmbetul de nuanţele cerului,

un surâs către marea regăsire,

un surâs spre o prăjitură pudrată

pe care nu o vom mai mânca

şi pentru iubirea ce-mi venea din priviri,

întrebându-te dacă ne vom regăsi,

când, de ce despărţiţi?

 

Mă priveai bucuros că eram fericită,

că iubeam, râdeam, dansam şi cântam,

şi totuşi erai trist pentru că

acea prăjitură

nu o vom mai savura vreodată,

şi-atunci ţi-ai zis:

 – E o minune de fată!

 

 Magia celor două cuvinte

 

Cu fiecare clipă,

Cu fiecare cer atins,

Cu fiecare voal ridicat,

Cu fiecare strat de mătase tras,

Cu fiecare sărut pe rubinul buzelor,

Cu fiecare centimetru revelat privirii,

Cu fiecare lacrimă desprinsă, una câte una,

Cu fiecare alunecare în visul de lumină,

Cu fiecare unduire de val electrizant,

Cu fiecare strigăt şi adânc suspin,

Cu fiecare umbră suspendată,

Cu fiecare ritm desprins,

Cu fiecare respiraţie,

În taina nopţii, conectaţi cu cerul,

prin curcubeul de culori,

descoperi calea spre mine…

 

Laşi, în final, magia celor două cuvinte,

să vorbească de la sine.

 Te iubesc!

 

 Tandreţe…

 

Tandreţe,

dincolo de vuietul literelor,

oare ce există în râul acestui cuvânt?

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Geneza unei atingeri…” →

 

În spațiul dintre bătăile inimii

 

 

Câmpuri, sfere, dimensiuni și-atâtea lumi de explorat.

În această mare călătorie,

lumina albă, strălucitoare, o regăsești

în suma tuturor culorilor.

 

Câți îngeri pot dansa pe vârful unui gând?

În visul unui trecut îndepărtat cobori năvalnic, ca și apa,

în căptușeala de la piept a hainei îți coși tainele,

o lume întreagă poți construi

în spațiul

dintre bătăile inimii.

 

Un timp imaterial de speranță, un timp de iubire!

O flacără se ridică în văzduh

și forțe nevăzute

se-nvolburează sub pielea diafană.

Un curcubeu abia se vede,

dar știi că e acolo.

Pleoapa ți se răcorește.

În spațiul dintre cuvinte și priviri,

plăsmuite insule,

cascade, maluri și râuri, unindu-se,

se varsă, palpabile, în inimă.

 

Un măr îl mănânci doar când e copt.

Dacă cineva aude, atunci să audă,

dacă cineva vede, atunci să vadă,

dacă cineva simte, atunci să simtă!

 

În lumina aurorei, Nemesis, fiica Nopții, te privește.

Bucuria avântată e strâns împletită

cu primejdia despărțirii veșnice

ce-atârnă ca lama de cuțit.

Nimic prea mult.

Sufocată, inima-ți strigă, agită cerul,

mult timp un strigăt rămâne în văzduh,

găsește-o altă inimă,

cuvântul devine trup, călcând pământul.

 

O clipă de o intensitate tragică ai la dispoziție să o străbați.

Un timp ne-a fost sortit.

Nemuritoare, clipa, s-o facem!

În piatră îți gravezi numele.

Lumea din jur și lumea dinlăuntru se reînnoiește.

Pe drumurile pe care le faci mergi spre Cer.

 

 Insulele Aleutine

 

Cu tine, o lacrimă

și ploaia

șiroind

pe buzele tale,

mirosind a tine

și a migdale senine.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Timpul iubirii (poeme)” →

Însăşi viaţa

Nu uiţi frunzele ce ieri

ne-acopereau

ca o pătură,
şoaptele lor sperau

să treacă
prin arcul elipsei
– acea absenţă plină -,
zâmbetul nostru ne-a luat inimile.

O fericire în forma unui înger
şi un miracol delicat
te fac să simţi

lacrimi de bucurie,

două buze ard intens,

o dorinţă extatică,
acele săgeţi ţintesc inima,

capul ţi se-nvârte.

Un limbaj floral este necesar iubirii,
mâinile de pe tastatură

îţi sunt amorţite
şi toate dorinţele tale secrete
de a explora
fiecare parfum din mine,
rămân inocente, ca ziua de lungă.

Prin cel mai adânc tunel
un tren intră în viteză,

un vuiet

în diminuendo

şi-n albastru crescendo

este iubirea,

sursa fiind însăşi viaţa.

Incomensurabil şi insondabil,
cu mult faţă de

ceea ce, tocmai, am spus,
în miezul meu interior,
profund te iubesc! îmi spui astăzi.

 

 Cheia timpului

 

În marea din adâncurile noastre

mă vei găsi, iubitule,

în pictura fumului,

risipit de orele timpului,

ca şi cum ceva continuă să curgă,

când vei simţi iubirea

vei simţi şi dorinţa,

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Dincolo de tăcerea albă (lirice)” →

Dincolo de cuvânt suntem noi

 

Sub razele lunii,

macii vor continua să înflorească,

chiar dacă pentru toţi răsare şi apune soarele,

de la cer la pământ regăseşti doar o palmă de iluzii.

Clipă de clipă simţi viaţa şi picăturile ei,

şi totuşi, cu arma durerii omul dărâmă.

Doar sufletul se răceşte

chiar de-l depui pe o petală.

 

În clipa întâlnirii, a celor ce-au atins-o

şi-au crezut în ea, este sublimul,

după acel moment vor căuta din nou.

Viaţa-i o căutare!

 

O boabă de rouă prelinsă

pe un boboc de floare îi potoleşte setea,

timpul se sfarmă ca valurile dinaintea ţărmului neştiut,

visele sunt cele care ne aduc noi revelaţii.

În clipa dată, găsim răspunsul în noi,

în şoapta sufletului, spre adevărul Luminii.

 

Ca-ntr-o fântână de aur, ne cufundăm în prezent,

trecând prin viaţă, fără a întâlni pe nimeni,

în căutarea unui sens care vine doar când

destinul ni s-a revelat,

în noi a încolţit viaţa,

palpând respiraţii şi seve noi.

Iubirea e tot ce rămâne, doar omul crede

că a trecut departe, tot mai departe…

 

Mereu o va regăsi chiar dacă a-ngropat-o,

acolo, la rădăcina pomului său.

Va trebui să revină pe drumul iubirii,

pe drumul recunoaşterii.

 

Nu ne vom pierde niciodată,

trăim unul în celălalt, prin tot ce-am simţit,

într-o bună zi, fiecare vom părăsi totul,

plecând spre noi înşine.

Tu eşti un întreg univers, vei deveni ceea ce eşti,

vei fi cu mult mai mult decât tu însuţi!

Pentru că ai crezut în ea

îţi va fi dat să-i vezi şi să-i afli frumuseţea.

 

Dincolo de cuvânt suntem noi,

– tu, eu – o clipă unică în eternitatea universului!

 

Niciodată un singur răspuns

 

 Frumuseţea este în noi,

chiar dacă nu vedem asta.

Oamenii vând doar iluzii,

noi şi noi iluzii, îndatorându-se,

nu realizează esenţa vieţii,

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Prin geometria lumii (poeme)” →

 În noi timpul dispare

 

Ca o stea călăuzitoare, Dumnezeu străluceşte în tine,

dornic, prin tine, să se nască în mine

revărsatul zorilor din noapte.

În această lumină evazivă, rugurile se-aprind

sub formă de pulbere de aşteptare,

prin acest cer ceresc

din binecuvântarea tăcută,

notele albastre te-ating

înainte de a-şi da ultima suflare,

parcă nicio clipă din viaţă nu ai trăit,

eventual pe-a altora.

–  Îţi simt atingerea, mă copleşeşti,

 zidită eşti în inima şi-n carnea mea,

 în noi timpul dispare, se naşte libertatea iubirii, 

 cu tine sunt şi-n moarte,

 nu numai în pierdere, 

 pentru noi trecerea e un câştig etern, 

 o zbatere este ceea ce simt acum.

 Dar ce e timpul?!– îmi spui.

 

– Simţi contopirea luminilor?

Unică, irepetabilă bucurie,

farmecul a două inimi scăldate în rouă,

într-o sublimă luptă de mulţumire

şi focul din două suflete

într-un cocon de abandon!

 

O sclipire de cuvânt ne cunoaştem

– suavă, limpede, adie peste tot trupul,

fascinant mister

născut din contopirea inimilor -,

fiecare şoaptă strecurată din suflet

reverberează-n noi.

Clipele s-au scris irevocabil,

nu ştiai cum e să te vezi în oglinda ta,

ţi-am reaşezat lumea, prin ea se naşte totul.

– Aş vrea să te-ating ca să pot fugi

 ( oare, mai pot să mă ascund?! ),

 ştii atât de multe, şi totuşi, nu mă cunoşti,

 închişi într-o carapace

 a dorinţelor fără sens,

 nu am cum să te uit, baţi mereu în inima mea.

 

– Ai închis ochii? Rătăcitor, te lupţi cu fiarele,

schimbi cursul apelor, ajungi

până dincolo de cercul de care nu se trece,

străpungi pânza polifonică,

culegi merele de aur, treci de păzitorul

porţilor lumii de dincolo,

din inimă-ţi curg râuri de apă vie,

la porţile cerului te vei regăsi.

 

Cu viteză, departe te-am luat de mână,

un dans al apelor noastre

în care ne-am născut vindecaţi…

fugim spre nicăieri,

niciunde nu putem fi

atât de aproape ca-n noi înşine.

– Simţi cum te-aşezi în inima mea

şi mă arunci, înainte, spre soare?

– Fii convinsă că te doresc

 ca pe aerul pe care-l respir,

 un tremur aparte, un ropot de simţuri,

 cascadă de senzaţii, fluidul care

 se plimbă agale prin tot corpul!

 Cu tine trăiesc mereu o stare minunată,

 acel dar

 al fiecărei priviri în inima vieţii,

 o nestemată împodobită cu strălucirea prezenţei!

 

 În urma noastră

 

Adânc, în lumina lunii

şi-a ceţii curgătoare-n valuri,

un gând legănat persistă,

invadând strălucirea amintirilor

din oglinzile de-argint.

 

Peste ţărmurile mării,

ecoul cântecului lunecă

interludii romantice ale dansului,

lumină aurie în priviri,

spirală de zâmbet,

tresărire rămasă, urme de paşi

şi fiecare clipă-i de vis,

noi constelaţii

fără bariere în inimile noastre.

Durerea cercului

îşi caută lumina rotundă,

blocată în lupta

născută din dragoste şi pasiune.

 

Într-o mare de suspine,

rochia mea neagră ca noaptea

te bântuie din nou,

corabie plutind hieratic

dincolo de orizont,

în căutarea unui port

unde să-şi ancoreze sufletul.

Prin inflexiunile vântului,

sunetul dorului tău

a pătruns aici,

uimitor precum misterul

căutării braţelor tale

prin mare

şi-atingerii mâinilor noastre.

 

În urma noastră încă vibrează

dansul cântecului, viaţa.

Acesta nu e capătul drumului,

doar reîntoarcea

la inocenţă

va deschide Poarta Luminii.

 

 Inima ta m-a găsit

 

Ai nevoie de o lume

ce se naşte în fiecare clipă,

vibrează-n tine cu tot ce are-n ea,

te-aşezi, o priveşti, asculţi tot,

o lume ce parcă prinde viaţă,

conturul caselor, linia cerului,

cupola bisericii.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poesis” →

Apa care va înflori deşertul

 

 – O femeie ca tine merită

 toate particulele din lume!– îi spuneai

în lumina unei seri de noiembrie.

 – Depăşeşti toate visele,

 te pierzi în mine, îţi ştiu scânteia, 

 de unde şi cum se-aprinde!

În visele tale, în balansul zorilor,

prin ritmul fiecărei respiraţii,

în suspinul umbrelor, în taina pietrelor,

în izvoarele incendiate cu pasiune,

în cascada gheţarilor,

în fâşii adânci de fiorduri,

în conturul plecării prin ea,

cu zâmbetul florii de nu-mă-uita,

o simţi, simţindu-te,

atingi stări, ridicându-te.

Încă nu o ştiai, doar o intuiai

– flacăra  ta vie -, la răscrucea

din călătoriile sângelui tău.

 – Nimic nu poate schimba fusul destinului!

 

O poveste uitată care-ţi picură,

în cercuri concentrice,

pierdută-n adâncuri, în lumina lunii

– apa care va înflori deşertul

în câmpia roditoare,

acolo unde va trezi speranţa soarelui -.

– Nu toţi scriu poveştile pe pietre,

 nu toţi ştiu că fiecare piatră

 are atâtea straturi şi tot atâtea poveşti.

…………………………………………………….

În jocul de lumini priveşti răvăşit

pe fereastra timpului, într-un alt decor.

Întrezăreşti o scară, o masă prăfuită,

o frunză dezbrăcată de vânt,

o oglindă în care te regăseşti uimit,

o scrisoare pentru tine,

al căre-i scris i-l recunoşti,

o ramă ovală cu o poză îngălbenită,

un cufăr şi-un tablou scăldat în voalul

razelor de lumină caldă

pierdută-n umbra profilului tău

– proiecţia ei în timp

pe care vrei s-o trezeşti la viaţă -.

…………………………………………………….

O pierdere şi-o regăsire,

dorinţa atingerii

ce trece prin bariera

unui spaţiu şi timp,

o promisiune-legământ

– iubirea şi viaţa

îngemănate-n spirala luminii –

ce se roteşte-n echilibru

ca frunza între cer şi pământ.

 

 Iubirea macilor, o flacără vie 

 

Pe pânza vieţii trasezi conturul fiecărei clipe,

culoarea zilei de ieri, dar şi-a celei de mâine,

culori de foc, culori de gheaţă,

lumini şi umbre,

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Navigând pe marea iubirii (poeme)” →

O clipă dăruită cuiva

 

Tu care mi-ai dăruit visul visului din noi,

prin ce sunt oamenii vii, iubitule?

– A fost şi contopire,

şi trupuri de lumină! Vino, sufletul meu!

 

Tu care-ai navigat pe apele viselor mele,

poţi recunoaşte culoarea ce curge pe luciul apei

fără a putea opri clipele?

– Mi-ai rămas cu plăcerea trupului în minte,

când ajungi în esenţa cuiva, în adâncuri,

un vulcan ţi-e trupul. Între obişnuinţă şi cunoaştere,

doar perlele rare fac diferenţa!

 

Prin culoarea iubirii, o întâlnire a două inimi,

asemeni diamantului, cu cât priveşti mai adânc,

cu-atât mai preţioasă e lumina.

De ce ne cenzurăm adevărul din noi,

de ce şi faţă de cine, cui ajută?

Caută-ţi adevărul profund, iubirea,

o alchimie prin care puţini au acces!

– Cine are curajul 

să se uite-n ochii lui Dumnezeu?

Cine iubeşte.

Dumnezeu este Iubire, Lumină şi Viaţă!

 

– Clipe, ore, asta nu le este dat tuturor,

la o rotaţie perfectă a pământului se întâmplă.

O clipă dăruită cuiva!

Ca un curcubeu este viaţa,

în dansul inimii, câmpul de flori a-nflorit,

multă dragoste risipită-n acele locuri,

noi galaxii se nasc,

se-ncheie ceva ce nu mai are continuitate.

 

O picătură din tine mi-ai adus

 

                         Aşhi di bunu, nu ari mardzânji

                                – nâ chicutâ di banâ – iu duchimu, iu’i vrerea!

În neant dispar toate,

importantă a fost trăirea, fiorii iubirii

şi fluxul care-a curs în spirale succesive,

chiar dacă-ai închis tot trecutul,

chiar dacă-ai împrăştiat toate petalele fundaţiei.

 

În Utopia Nimicului ne risipim

amintirile, visele, trăirile, – acel ţinut

din lumea Uitării, pierdut în negurile timpului –

Ştiu că-ţi ascunzi suferinţa, ştiu că singurătatea

şi lipsa bunăstării sufleteşti te-au adus aici,

ştiu că nu poţi construi abundenţa

din hârtie care la o primă adiere de vânt

se va dărâma, dar, hai,

vino lângă mine să împărţim greutăţile!

Vom pleca departe, tot mai departe…

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Culoarea iubirii (versuri)” →

În drumul spre stele

 

Simţi că ţi s-a mai întâmplat asta, ţi-e dificil să alegi.

Şi-atunci cum separi iluzia de realitate?

De ce ne-amintim trecutul, dar nu şi viitorul?

Totul este posibil cât încă n-ai decis,

nelimitat este gândul.

Ştii că o picătură de apă poate legăna

floarea rodiului tău, o picătură care

nu se va mai reface, odată căzută.

 

Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi,

în spirala respiraţiei opreşti timpul!

În liniştea ciudată a lunii,

ne-am rătăcit pe câmpul de petale,

doar margaretele ne-au luminat calea.

Plouă. Timpul pare golit, limitat.

Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi,

pe câmpul de petale ne vom întâlni!

– Viaţa este acolo unde creşte iarba, 

 iar binele, acel ceva mărind şansele 

 să luminăm drumurile şi să vedem gropile.

 De aici şi grijile noastre, mai mari  sau mai mici,

 siguranţa sau nesiguranţa depinde de noi.

Tot ce contează este să menţii focul

şi flacăra vie

care iluminează – gongul care uneşte

ziua de ieri cu cea de azi –

un dans există, mereu, în toate!

Spre ţărmul de petale

imaginaţia îşi continuă firul şoaptelor…

 

– Un transfer de căldură, ăsta-i dansul!

Ce se întâmplă când ne-ndrăgostim?

 – Un bărbat este interesat de ochii

 şi reacţiile iubitei – feminitate şi reacţii -,

 când ochii nu mai sunt

 în centrul atenţiei lui, reacţiile mor.

Cine cunoaşte iubirea, cunoaşte

 şi pornirea ei, deşi,

 trebuie să recunoaştem, 

 orice femeie-şi doreşte şi ceva sadism 

 în pasiunea lui pentru ea. 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poesis” →

Cetatea de piatră

 

Nu e hazard.

Totul e ordonat în timp,

duhul calm

în aspra pace

ne urzește, ne desface.

 

 

Stânci verticale, înalte,

impunătoare

și peste tot

cerul întins, mult cer.

Acolo, retrași din lume,

eremiții au urcat

piatra dură,

abruptă,

dezgolită,

treaptă de treaptă,

într-un timp

care urcă,

au suspendat

și zidit cetatea

deasupra abisului,

apa vie

ce izvorăște

din fântâna interioară.

 

 

Neîntreruptă de veacuri,

o rugăciune adâncă,

imuabilă,

plutește-n văzduh,

unind cerul cu pământul.

—————————————

Irina Lucia MIHALCA

17 iunie 2018