Dintr-o fericită întâmplare colegială am rămas cu un cadou, o carte interesantă: ”Teohari Antonescu. Jurnal (1893-1908)” sub îngrijirea istoricului clujean Lucian Nastasă-Kovacs. Cartea a apărut cu ocazia jubileului la editura ieșeană Junimea. Istoricul Lucian Nastasă-Kovacs are calitatea de a fi un istoric analitic și scormonitor, care vede dincolo de scena vieții curente și caută cu o curiozitate indicibilă, în culise, după fragmente de viață care pot completa un adevăr istoriografic abscons. Specializat pe istoria scrisului istoric românesc la cumpăna secolelor XIX și XX, Lucian Nastasă Kovacs a fost parcă predestinat să developeze memoria marelui arheolog de la Iași, junimistul din a doua generație Teohari Antonescu. Primind jurnalul istoricului de la Muzeul literaturii din capitala Moldovei, Lucian Nastasă-Kovacs îl adnotează științific cu acribia sa specifică dar și cu plăcerea intima de a scoate la lumină faciesuri ale unei lumi interesante, de consolidare a intelectualității românești la cumpăna modernității. Cartea se bucură de prefața marelui istoric ieșean, parcă uitat pe nedrept în ultima vreme, Alexandru Zub, care se interoghează în legătură cu apariția acestui Jurnal: ”Teohari Antonescu era deprins a-și observa, adesea cu ochi critic, propriile fapte…scris mai cu seamă în momente de tensiune, discontinuu, secvențial, Jurnalul în cauză are un aspect de însemnări intime…”. Prefațatorul nu-l uită și pe îngrijitorul editării jurnalului, Lucian Nastasă Kovacs, care ”cu ani în urmă, editorul de acum a făcut un rodnic popas en historien în epoca descrisă de jurnalul pe care îl scoate acum. Publicând apoi volumul Generație și schimbare în istoriografia românească (Presa Universitară Clujeană, 1999), la origine o teză de doctorat, el a pus în lumină mărturii inedite sau puțin cunoscute, susceptibile să contribuie la definirea momentului de cristalizare a școlii critice”. De altfel, istoricul clujean în studiul introductiv îl încadrează pe arheologul Teohari Antonescu în perimetrul istoriografic junimist, fiind un discipol al lui Titu Maiorescu și un continuator în a doua generație a celebrului grup de intelectuali de la Junimea, care a dat direcția culturii române la sfârșitul secolului al XIX. Lucian Nastasă Kovacs, face un portret esențial al istoricului ieșean: ”Situat între eforturile magistrale ale lui Al. Odobescu și Gr. G. Tocilescu de la finele secolului XIX, pe de o parte, și cele ale lui Vasile Pârvan, I. Andrieșescu, D. Berciu, R. Vulpe și mulți alții care au ilustrat cercetarea arheologică în prima jumătate a veacului XX, pe de altă parte, Teohari Antonescu aproape că s-a pierdut în anonimat, neoferind nimic senzațional sub aspectul descoperirilor în teren.” De altfel, istoricul clujean îl apostrofeză cu simpatie, peste timp, ca autorul uitat al cărții ”Lumi uitate”. Teohari Antonescu se trăgea dintr-o familie foarte modestă din Giurgiu (născut în 1866), tatăl decedându-i imediat după naștere, mama recăsătorindu-se cu alt nume, fapt ce a creat viitorului istoric un complex, care l-a urmat toată viața. Studiul și ambiția au fost instrumentele cu care a reușit în viață. Facultatea o urmează la București, unde se bucură de participarea la cursurile lui Gr. Tocilescu, B. P. Hașdeu, V.A. Urechia, Al. Odobescu sau Titu Maiorescu. Își redactează lucrarea de licență la Al. Odobescu, cu titlul și subiectul inedit: ”Cultul cabirilor în Dacia”. Poate apropierea de acest cult misterios și ocult originar din Grecia l-a apropiat de Titu Maiorescu, în care intră în cercul ”protejaților” acestui factotum al culturii instituționale române din epocă, care făcea și desfăcea cariere universitare și aranja căsătorii între tineri săraci și studioși cu fete bogate din lumea bună. Datorită intimității intelectuale cu Titu Continue reading „Ionuț ȚENE: Teohari Antonescu – un junimist întârziat ce a scris despre ”lumi uitate””
Etichetă: Ionuț ȚENE
Ionuț ȚENE: Clujul
Clujul
Clujul acest oraș de universități, interogații și cafenele cu miros de librărie
În fiecare toamnă își deschide brațele ca femeia nostalgică
Are atâta generozitate cu fiecare
iar lumina de culoarea mierii o soarbe zilnic din Grădina Botanică
Doar seara freamătă Galeria Șepcilor Roșii la un derby cu CFR
Trecutul orașului e înscris în undele cronicilor dure ale Someșului
unde pe vremuri Ion și Istvan beau cel mai nobil vin de Cetățuie
unde urcă umbra lui Donath să alunge otomanii și neliniștea îndrăgostiților de pe Tăietura Turcului
iar calul lui Matia aleargă să prindă turnirul bolizilor pe Bulevardul Eroilor
Aici turnurile bisericilor se plimbă singure cum trunchiurile copacilor noaptea în pădurea Baciu
Parcurile au ieșit pe stradă în privirile trecătorilor grăbiți să joace premiera la teatru
Scena pe care o trăim zi de zi în dansul roților de tramvai de pe Splaiul Independenței
când plouă mărunt cu frunze peste gândurile studenților seduși de tăcerea aspră a mâinii de bronz din Piata Avram Iancu
Clujul se ridică și umblă ca Lazăr din poveste
iar sângele lui este atât de tânăr și de proaspăt încât statuile se îndrăgostesc și sărută cu foc
pe podul Elisabeta ce unește maluri abrupte și amețitoare festivaluri
și ideea unei aventuri digitale despre exploratori
————————-
Ionuț ȚENE
Cluj-Napoca
Ionuț ȚENE: Retrocedarea Ardealului de nord nu a fost cadoul lui Stalin! Organizația secretă ”Ardealul”!
După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, când România la presiunea Germaniei și Italiei, a predat Ardealul de nord către Ungaria lui Horthy, pe plan intern și international s-a pus problema recuperării urgente a acestui teritoriu etno-demografic românesc. După introducerea autorităților horthyste cu ciclul arhicunoscut de crime de la Ip, Treznea sau de lângă Turda, românii din acest teritoriu ocupat s-au mobilizat urgent. Pe structurile fostelor organizații PNȚ din teritoriu, sub coordonarea direct a lui Iuliu Maniu și Al. Vaida Voevod, s-a înființat organizația secretă de luptă armată pentru redobândirea acestui teritoriu românesc. Această organizație a fost diferită de cea a lui Raoul Șorban care a salvat mii de evrei trecând clandestin prin pădurea Făget de la marginea cartierului Mănăștur Cluj. Până astăzi se știu foarte puține lucruri despre această organizație. Recent istoricul clujean Onufrie Vințeler a publicat cartea ”Ecouri despre Ardeal și ardeleni” (Ed. Ecou Transilvan, 2019, Cluj-Napoca), care aduce lumină în complicatul dosar istoriografic din perioada dictatului. Onufrie Vințeler a studiat temeinic arhivele de la Moscova și a descoperit documente care atestă implicarea sovietică în contextual international și geopolitic al Europei de est și centrale. Românii din organizția clandestină ”Ardealul” au creat o rețea informativă și paramilitară pentru înlăturarea regimului horthyst și încetarea ocupației străine. Membrii colaborau cu forțele patriotice și partidele democratice din București. În acest sens, au întocmit numeroase memorii către Hitler, Mussolini și Stalin în care cereau retrocedarea Ardealului de nord la România. Semnatarii considerau regimul lui Ion Antonescu în contradicție cu voința țării, românii nu doreau alianța cu puterile Axei. Chiar îl amenințau în scris pe Hitler cu furia românilor care se vor revolta în Transilvania de nord și vor răsturna militar regimul lui Horthy. Din stilul scrisorilor se observă o simpatie funciară pro-engleză. În scrisoarea către premierul Marii Britanii, Winston Churchill, conducerea ”Ardealului” solicită ajutorul britanicilor în lupta împotriva Axei pe teritoriul Ardealului de nord și nerecunoașterea dictatului din 30 august 1940, care nu a fost voința poporului român. Stilul scrisorilor au ceva din viziunea politică a lui Iuliu Maniu, care se pare că a influențat major politicile societății ”Ardealul”. Paradoxal forțele democratice din România nu erau încurajate neapărat de Londra pentru recuperarea teritoriului pierdut, ci de către Moscova. Încă din decembrie 1941, când ministru de externe britanic Anthony Eden a vizitat capitala URSS, acesta a fost confuz în problema Transilvaniei de nord în timp ce Stalin a fost ferm pe poziția retrocedării teritoriului românesc. Stilul manifestelor organizației ”Ardealul”, ușor encomiastic, seduce: „Cu toate că sărbătorile, organizate aici de cei care v-au rupt pe voi, fraților, de noi, gândul nostru a fost tot timpul alături de voi. Inimile noastre nu au încetat niciun minut să bată pentru voi”. Maniu, I. Mihalache și Gh. Brătianu au încercat să înființeze legal Asociația ”Pro Transilvania”, dar generalul I. Antonescu a interzis-o pe 16 noiembrie 1940. Se pare că societatea secretă ”Ardealul” este o continuare a organizației interzise de Antonescu și care a funcționat sub influența lui Iuliu Maniu care devenise un anglofil.
Agenția TASS a primit scrisorile societății dar nu le-a divulgat ca depeșe de presă pentru a nu face indirect jocul Angliei. În scrisoarea către Churchill se spune clar: ”Când adevărata Românie va putea să vorbească și să acționeze, se va vedea cât de legată este România de Anglia.” Deși Eden a ignorat problema transilvană, IV Stalin încă din decembrie 1941, când trupele germane erau la 30 de kilometri de Moscova a susținut că după răboi Transilvania trebuie redată României, deoarece dictatul a fost un pact hitlerist între agresori. Sigur, Stalin nu din simpatie dorea ca Ardealul de nord să revină la România, ci din punct de vedere al interesului geopolitic, pentru că Basarabia, furată prin ultimatumul lui Molotov din iunie 1940, nu dorea să o cedeze. De asemenea, Stalin dorea să cucerească și gurile Dunării. Datorită relațiilor excelente ale lui Iuliu Maniu cu englezii, agenții secreți maghiari nu au putut lua legătura cu guvernul de la Londra ca să negocieze o pace separate și menținerea Ardealului de nord la Ungaria. Londra încă din martie 1941 i-a propus lui Molotov să țină contactul cu Iuliu Maniu ca reprezentant al opoziției române. A. Kerr, ambasadorul britanic la Moscova, îl propune Aliaților pe Maniu ca unicul reprezentant al opoziției române. Conducera URSS aprobă și astfel s-a blocat la Moscova orice influență serioasă a opoziției democrate de la Budapesta ca să pună problema Ardealului de nord ca parte a Ungariei. În 1943, emisarii maghiari au fost respinși de la negocieri, atât de Moscova, cât și de Londra. Se pare că Maniu ca șeful organziației clandestine ”Ardealul”, care acționa în secret sub formă de ”agent” britanic, pentru că altfel nu putea ține legătura cu Londra (era război), a reușit să impună Aliaților ideea retrocedării Transilvaniei de nord la România după război. Disperată opoziția maghiară redactează la conferința de la Teheran două planuri de ieșire din război ale Ungariei și lupta împotriva Germaniei, cu menținera Transilvaniei de nord sub stăpânirea Budapestei. Nici acest plan nu a reușit datorită ingeniozității lui Continue reading „Ionuț ȚENE: Retrocedarea Ardealului de nord nu a fost cadoul lui Stalin! Organizația secretă ”Ardealul”!”
Mariana CONSTANTINESCU: Lansări de carte și recital de poezie în cadrul Zilelor Revistei TRIBUNA
În după amiaza zilei de sâmbătă, 14 septembrie a.c., a avut loc în Sala de Conferințe a hotelului Seven din Cluj-Napoca o amplă manifestare culturală condusă de redactorul șef al revistei, scriitorul Mircea Arman.
În cadrul acestei manifestări și-a lansat cartea profesorul univ.dr.Ilie Rad, scrisă în colaborare cu soția Daniela Rad, intitulată: ”O călătorie la capătul lumii “. După o expunere interesantă și amplă despre călătoria efectuată în America de Sud, coordonatorul manifestării filosoful Mircea Arman l-a invitat pe Ioan Pavel Azap, redactor la revista TRIBUNA, să vorbească despre cartea “Ridurile pietrei “ de Ionuț Țene.
Poetul Ioan Pavel Azap a făcut o retrospectivă despre anii tinereții lor, concluzionând cu aprecierea originalității poezieilui Ionuț Țene. În continuare moderatorul ședinței a dat cuvândul poetului Ion Cristofor, vicepreședintele Filiale Cluj a Uniunii Scriitorilor, care a făcut o analiză pertinentă a poeziilor lui Ionuț Țene, fiind de acord cu cele scrise de poetul Marcel Mureșan în postfața volumului. În încheierea acestui moment autorul a vorbit despre evoluția poeziei sale.
În continuare a urmat un recital de poezie, în care poeții prezenți în sală au citit din creația lor: Irina Lazăr, Mircea Ion Duță, Victor Constantin Măruțoiu, Ion Cristofor, George Mihalcea, Dorin Crișan, Al.Florin Țene, Nicoleta Crăete, Ioan Pavel Azap și Ionuț Țene.
–––––––––––––-
Mariana CONSTANTINESCU
Cluj Napoca
14 septembrie 2019
Ionuț ȚENE: Cum au închis comuniștii poezia la Aiud! Cazul Vasile Voiculescu
Istoricul Marius Oprea s-a întrecut pe sine. Anul acesta a publicat o carte excepțională despre arestarea și calvarul din închisori a poetului Vasile Voiculescu din perioada comunistă – ”Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina Rugului Aprins” (Ed. Corint). Cartea e scrisă cu acribie și talent literar. Istoricul reușește pe baza documentelor din arhivele CNSAS să construiască o frescă exhaustive, o geografie emoțională a gulagului comunismului din România din perioada retragerii trupelor sovietice (1958). Conducerea comunistă după plecarea Armatei Roșii și a consilierilor sovietici, pentru a își arăta fidelitatea față de doctrina comunistă a strâns din nou șurubul și a demarat un val de arestări împotriva intelectualilor în special și a oamenilor Bisericii în general. Gheorghiu Dej s-a speriat de revoluția maghiară din 1956, care a spulberat aparatul de Securitate și pe liderii comuniști maghiari de la Budapesta. Ultimele bastioane ale autonomiei morale erau intelectualii și preoții, fapt ce irita partidul comunist. Dacă în perioada 1948 – 1953 se arestau în general cei care se opuneau într-un fel sau altul comunismului, după 1958 arestările se făceau și printre cei care nu se opuneau public comunismului și încercau să se sustragă societății într-un refugiu intelectual propriu și livresc. De mâna lungă a Securității și partidului comunist nu mai trebuia să scape nici cei care au ales libertatea interioară sau cea religioasă în mănăstirile retrase din Munții Carpați. Dacă nu achiesai cu entuziasm la doctrina totalitară comunistă erai din principiu vinovat în fața marxiștilor. Neutralitatea era un păcat fără iertare în fața nomenclaturii comuniste. Așa s-au născut celebrele procese publice după o relativă liberalizare a regimului: lotul Noica -Pillat sau Rugul Aprins. Prin arestarea lui Dinu Pillat, celebrul autor al romanului ”Așteptând Judecata de Apoi” și a filosofului Noica retras în munții Muscelului, se oferea un exemplu de execuție comunistă, care să sperie întreaga intelectualitate din RPR, că în comunism neutralitatea este pedepsită, iar cu procesul Rugului Aprins s-a încercat destructurarea BOR, ca refugiu pentru clericii ”mistici”, și s-a pus bazele decretului nr. 410/1959 de desființare a mănăstirilor. Acestea nu mai trebuiau să fie un refugiu pentru cei care se roagă la Hristos și nu la Karl Marx. În acest iureș de îngheț ideologic a căzut marele poet Vasile Voiculescu. De mulți ani acesta s-a retras în recluziunea bibliotecii după moartea soției, așa că arestarea lui brutală în vara lui 1958, a venit ca o năpastă neașteptată. Familia era șocată de brutalitatea securității din noaptea arestării, care a dat peste cap la propriu casa și a confiscat 90 poeme ale poetului: „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …” Pretextul este participarea la grupul mistic Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din perioada 1946 -1948, care era perceput de comuniști ca o grupare anticomunistă pentru subminarea statului totalitar. Pentru poet începea calvarul lui Zahei Orbul spre tainele de iad ale subteranei. Nuvela ”Zahei orbul” a fost o premoniție a aventurii în iadul comunist. Întâlnirile cu cunoscutul duhovnic rus Ivan Culigîn, eliberat de armata română dintr-un lagăr din Ucraina sovietică, era capul de afiș al acuzării, deși acestea fuseseră în urmă cu 10 ani, iar călugărul ca și cetățean sovietic demult arestat într-un lagăr din URSS.
Despre fenomenul ”Rugul Aprins” Andrei Scrima a scris o carte fenomenală, care a surprins substratul rezistenței spiritual la regimul comunist. Bolșevicilor le era teamă că icoana Fecioarei Maria, cu un rug aprins, Vasile Voiculescu și ceilalți membri ai grupului vor ”da foc comunismului”, așa cum susțineau anchetatorii. Deși poetul avea 74 de ani, ancheta de la Ministerul de Interne a fost foarte dură. A fost anchetat brutal și înjurat, dar nu bătut, caz rarisim. Cu Vasile Voiculescu au fost arestați Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga, care au fost torturați. Șeful grupului a fost Sandu Tudor, fost jurnalist, care după război s-a călugărit cu numele Daniil de la Rarău. A fost schingiuit brutal în închisoare și ucis de comuniști. Paradoxal procesul a fost complicat pentru securiști să găsească dovezi împotriva lui Vasile Voiculescu, un bătrân retras de peste 10 ani din orice formă de viață socială. Gheorghe Enoiu și ceilalți securiști torționari care au distrus floarea intelectualității române l-au găsit vinovat pe Vaile Voiculescu că a scris…poezie. Au introdus în acuzare versurile poetului, care sunt geniale, dar analizate de niște marxiști comuniști analfabeți. Metaforele poetului au fost diseminate cu toporul unor minți înguste, iar melancolia și nostalgia versurilor au fost considerate ”uneltiri împotriva ordinii sociale”. Tribunalul îl condamnă pe poet la cinci ani temniță grea și cinci ani degradare civică. E trimis la Aiud unde își ispășește pedeapsa cu demnitate prin post și rugăciune. Primește respectul tuturor deținuților politici, chiar și a unor gardieni. Deținutul politic Aristide Dobre a stat în închisoare la Aiud cu Vasile Voiculescu. El ne-a lăsat o mărturie cutremurătoare despre blândețea poetului: ”Ca și în prima clipă când l-am întâlnit (pe V. Voiculescu, nota red.): blând, îndatoritor, liniștit și resemnat. Se ruga și el, dar nu cu voce tare, nu ostentativ. Mai mult bănuiam că se roagă, când îl vedeam într-o anumită atitudine. Cu mine se purta ca un adevărat părinte, eu având 44 de ani și el 74. Îl întrebam uneori – Domnule doctor, oare de ce trebuie să pătimiți la vârsta dumneavoastră? – Domnule Dobre, asta mi-a fost Crucea pe care trebuie să mi-o duc -, îmi răspundea. Îmi povestea despre familie, despre prieteni și se frământa mult pentru manuscrisele care îi fuseseră confiscate în noaptea arestării. Îmi amintesc că spunea de aproximativ 380 de manuscrise confiscate. ”Ultimele sonete” ocupau în inima lui un loc deosebit și mă bucur acum când știu că nu s-au pierdut, că au putut vedea lumina tiparului, dar din păcate prea târziu… Îi povesteam și eu despre copiii mei, Paul și Magdalena. Pentru fetiță mi-a făcut o poezie ca să-mi aline dorul de ea, dar n-o țin minte în întregime. Suna cam așa – ”Fetița mea cu păr bălai / Fetițo de n-ai fi străină prin străini / Ca floarea printre spini…” Prin luna aprilie s-a îmbolnăvit rău. Avea febră mare, nu mai mânca, nu mai putea vorbi bine. Am crezut că i se apropie sfârșitul, mai ales că a ținut să mă roage: Domnule Dobre, când vei ieși din pușcărie, te rog să mergi la familia mea din Str. Dr. Staicovici 34 și să le spui cum am murit iar nepoatei mele Daniela să-i dai o sărutare din partea mea. Am anunțat caraliul, l-am rugat să-i aducă un medic, să-i dea un medicament. Cred că au trecut câteva zile până când s-au îndurat să-l ducă la spital. N-a mai putut merge pe picioarele lui, l-au luat pe targă!” Poetul a refuzat reeducarea și iese demn din pușcărie. Datorită bolii incurabile din cauza detenției, poetul s-a îmbolnăvit de cancer, este eliberat cu un an înainte e termen. E trimis cu trenul la un spital din Turda. Comuniștii știau că o să moară curând și l-au eliberat nu din motive umanitare, ci să nu mai cheltuiască bani cu un deținut bolnav. Fiul poetului Ion Voiculescu vine de la București cu o mașină și îl aduce acasă. Nu mai trăiește niciun an de zile și poetul moare pe 26 aprilie 1963, datorită bolii incurabile, în chinuri groaznice. Înainte să-și dea duhul, poetul îi cere fiului să nu le lase comuniștilor poemele confiscate de Securitate. Continue reading „Ionuț ȚENE: Cum au închis comuniștii poezia la Aiud! Cazul Vasile Voiculescu”
Ionuț ȚENE: În chestiunea unirii, „pro-europenii” de la Chişinău susţin teoria stalinistă a moldovenismului
La Chişinău, „revoluţia europeană” de pe hârtie continuă teoria stalinistă a moldovenismului. Premierul Maia Sandu şi dandy-ul europenismului, parcă au făcut şcoala la Moscova, nu la Bucureşti sau în UE. Aşa cum m-am aşteptat la Chişinău în problema unirii Republicii Moldova cu România nu s-a produs nicio modificare. Căderea oligarhului Plahotniuc care sugea specific la două ţâţe bugetare: Rusia şi România, nu a modificat geopolitic şi geo-economic situaţia. Aceeaşi nomenklatură rapace cu rădăcini leniniste din vremea RSS Moldovenească şi brejnevista RSS Moldova continuă să conducă la Chişinău. Privilegiile politico-economice: preşedinţie, parlament, guvern, ministere, ambasade, servicii speciale sunt mai dragi pentru oligarhii basarabeni decât unirea cu fraţii români. Să fim sinceri, nomenklatura cripto-comunistă, filo-rusă şi coruptă nu va dori niciodată unirea cu România pentru a nu pierde deliciile economice ale puterii. Aşa că se joacă la două capete. Luăm bani şi resurse de la verişorii ruşi şi finanţări europene şi burse de la fraţii români de la Bucureşti. Ne folosim de paşaportul european emis de România ca să muncim şi să ne plimbăm liberi în UE, dar le închidem uşa în nas românilor care doresc unirea, iar lui George Simion îi interzicem să intre în Rep. Moldova. La Chişinău, firmele ruseşti, ucrainene şi poloneze prosperă, cele româneşti mai aşteaptă.
Recent, prin iulie, premierul „pro-european” Maia Sandu a vorbit în Germania că nu e nevoie de un referendum pentru unirea cu România, iar către presa rusă a oferit un interviu în care continuă edulcorat tezele staliniste privind teoria moldovenismului a lui Lartiom Lazaraev din anii 1960: altă limbă şi un alt popor la stânga Prutului. Generalii ruşi de la 1812 şi IV Stalin ar fi fericiţi să o audă pe Maia Sandu? Le-a reuşit schema dezbinării poporului român şi creearea unei alte identităţi, dincolo de Prut. În interviul acordat unei agenţii moscovite, Maia Sandu, cea care s-a pupat politic pe bot cu rusofilul preşedinte Igor Dodon afirmă că trupele ruse nu trebuie retrase din Transnistria, ele fiind considerate de fapt trupe de pace ONU. Întrebată de unire, Maia Sandu a vorbit ca şi IV Lenin: „Cu România ne leagă istoria comună, cultura, legăturile strânse de rudenie şi altele. Dar cu întrebarea despre unificarea a două ţări politicienii deseori speculează, ce provoacă dezbinarea societăţii“. În traducere liberă ar înseamna. conform LARICS: Am revenit la momentul Snegur, când teza oficială era „să ne ţinem de neamuri“, în sensul de „rude“, nu de membrii asumaţi ai aceleiaşi naţiuni. „Istorie comună, cultură, legături strânse de rudenie“ au moldovenii şi cu Rusia sau cu Continue reading „Ionuț ȚENE: În chestiunea unirii, „pro-europenii” de la Chişinău susţin teoria stalinistă a moldovenismului”
Ionuț ȚENE: Literatura universală ne minte – criminalii ucid fără remușcări și mustrări de conștiință!
În general s-a creat premisa indusă în sute de ani de literatură universală, prin personajele complexe descrise cu mare acribie și talent de către marii scriitori ai lumii că, în general, criminalii au mustrări de conștiință și remușcări după fapta comisă. La bibliografia școlară avem imaginea eroilor homerici care plâng după ce ucid în războaie. Cu toții am făcut în liceu, la analiza literară profilul lui Raskolnikov din ”Crimă și pedeapsă” de Dostoievski, care deși s-a crezut pentru o clipă Dumnezeu, după ce a ucis-o pe bătrâna pentru banii de sub saltea a realizat ceea ce a făcut și intreaga narațiune devine o interogație despre păcat, rău și mântuire. Pe aceeași structură interogativă e construită și identitatea psihologică a lui Smerdiakov din ”Frații Karamazov”: dacă va suferi pedeapsa divină după ce a făcut crima, dacă e corect să aleagă răul, nu binele. Aceste dileme morale descrise de literatura universală a creat în opinia publică mondială imaginea criminalului chinuit de propria conștiință. Foarte fals, viața ne învață că criminalul este lombrosian. Chinurile interioare ale prințului Hamlet, dacă să-l ucidă pe amantul mamei sale – regina, care i-a ucis tatăl-regele pentru a îi lua tronul până la toate poveștile despre ”a fi sau a nu fi” inserate în romanele de literatură universală s-a creat profilul psihologic general al criminalului cutremurat de propria conștiință. Realitatea în schimb a ucigașilor cu sânge rece de la Gheorghe Dinică din Caracal, până la Râmarul sau ucigașul cu ciocanul din dosarul ”Someșul” din perioada Clujului comunist, ne contrazice percepția literaturizată. De multe ori vedem la televizor vedete care au ucis din culpă în accidente de mașină un om sau trei oameni și fac în continuare emisiuni umoristice fără să fie deranjați de complexe morale. Criminalii se pare că nu au nicio mustrare de conștiință. După ce ucid cu sânge rece, apoi beau bere sau vin de la frigider și-și fac grătare. Ei ucid ca și cum am călca noi ceilalți din greșeală o muscă sub talpa piciorului.
Tipologia lui Gheorge Dincă, care le-a ucis ca și cum ar ucide un țânțar pe Luiza și Alexandra se apropie mai degrabă de profilul lui Hannibal Lector din romanul ”Tăcerea mierilor” de Thomas Harris sau cu jocul genial al lui Alain Delon în ”Plein soleil”, unde înainte să fie prins de poliție pentru ”crima perfectă” își spunea în șoaptă: ”sunt cel mai bun…”. ”Casa ororilor” era după chipul și asemănarea psihopatului criminal Gheorghe Dincă, care ucidea și se pare Continue reading „Ionuț ȚENE: Literatura universală ne minte – criminalii ucid fără remușcări și mustrări de conștiință!”
Ionuț ȚENE: ,,Caracal, locul unde nu s-a întâmplat nimic!”
Tragedia adolescentei Alexandra din Caracal m-a îndurerat profund, eu fiind și tată de fete. Este povestea unei drame cumplite ce vine parcă din romanele lui Kafka, cu toate bâlbele inexplicabile ale autorităților. În realitate, ”republica de la Caracal” nu e un ”stat paralel” de realitatea românească cum încearcă să ne convingă DW, ci România provincială, absconă, absurdă și inconfundabil surprinsă de romanul lui Mihail Sadoveanu scris în 1933: ”Locul unde nu s-a întâmplat nimic”. Ca și în romanul lui Sadoveanu, transpus genial în 1989 într-o peliculă de film de către regizorul Dan Pița cu titlu: ”Noiembrie, ultimul bal”, interzis de către comuniști pentru aluzia la Congresul XIII, Caracalul este oglinda orașelor periferice sau de provincie românești, a micilor clanuri locale impenetrabile în care modernizarea, deschiderea, empatia umană sau europenizarea nu prea există? Nu întâmplător campania anticorupție s-a desfășurat doar în orașele mari: București, Cluj, Iași, Craiova sau Timișoara și niciodată în provincie, unde clanurile locale fac legea. Mihail Sadoveanu a scris și semnat un roman ”avant la lettre”, care explică în esență situația târgurilor interbelice românești, de fapt de dintotdeauna, mici confrerii ale puterii locale, feudale, ce se complac în corelații sociale dubioase și corupție la toate nivelurile. Târgul moldovenesc descris de Mihail Sadoveanu e un melanj concupiscent între primar, polițist, judecător, negustor, preot, politician și cetățean, unde nu se întâmplă nimic în aparență, în realitate e surprinsă până în măduva societății corupția și combinațiile locale pentru putere și bani între notabilități, care sunt autodistructive și imposibil de spart de puterea centrală de la București. E un fel de ”O scrisoare pierdută” de Caragiale, în care corupția locală este originală și perenă, cu consecințe cancerigene în mentalul colectiv. Răpirea și violarea tinerei de la Caracal de către un monstru masculin cu puseuri de retardat și maniac dezvăluie un oraș prizonier al unei lumi descrise de Mihail Sadoveanu, acum 80 de ani, care nu s-a schimbat în esență nici după intrarea Românei în NATO și UE? Incompetența dispecerului de la 112, a procurorului care a întârziat se pare deliberat descinderea în ”casa ororilor” și a polițiștilor care s-au implicat deprofesionalizat și cu indolență în rezolvarea cazului, nu poate fi înțelească decât în plonjarea în anistoric a orașului de provincie românesc?
Eu m-am născut într-un oraș mic din sudul țării, similar ca și Caracalul unde absolut toată lumea se cunoștea.În orașele mici există o bursă a zvonurilor, toți știu tot despre toți. De aceea este de necrezut că un monstru ca Dincă, care avea antecedente clare penale, psihatrice și de violență conjugală să nu fi fost luat în vizorul poliției, jandarmeriei și SRI-ului local. Cine spune altceva minte cu nerușinare. Gh. Dincă, care deja a declarat trei crime de minore era arhicunoscut în oraș pentru problemele sale cu legea, violență și tulburări psihice. Era certat cu vecinii pentru atitudine violentă. Poliția se face că nu vede? Mai mult, individul era implicat într-un dosar DIICOT cu trafic de minore în Italia și pentru livrarea de prospături la soldații de la Deveselu. Avea o răpire la activ din aprilie când a sechestrat-o și violat-o pe Luiza, iar dosarul lâncezea la poliție. De ce? Alexandra cu un curaj nebun, după ce a fost violată și bătută, sună la 112 și, aici, paradoxal intră în malaxorul autorităților locale care parcă dinadins amână descoperirea adolescentei? E un joc ciudat și suspect de întârziere a localizării de către STS care oferă trei adrese greșite. Poliția se face că nu știe care este cartierul Bold din Caracal, un oraș cu câteva case și blocuri la activ, iar Continue reading „Ionuț ȚENE: ,,Caracal, locul unde nu s-a întâmplat nimic!””
Ionuț ȚENE: Iuliu Maniu – patriot, nu spion. O interpretare istoriografică corectă!
În ultimii doi, trei ani au apărut o serie de articole de istorie tendențioase, aș putea spune chiar răuvoitoare. În centrul țintei demitizante se află Iuliu Maniu, unul dintre realizatorii actului din 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia și fondatorul României Mari. Sfinxul de la Bădăcin a fost un democrat și un om de o moralitate ireproșabilă. E adevărat că îi plăcea să tărăgăneze lucrurile politic și îi mai plăcea statura de ”veșnic opoziționist” care nu oblige prea tare, dar de aici până a fi spion al unei mari puteri e cale lungă și neadevărată. După Lucian Boia, mai există unii istorici care practică metoda NKVD de compromitere a unor personalități naționale, interpretând documente din cadrul arhivelor serviciilor secrete străine ca pe ”sfinte moaște” ale adevărului, așa cum folosesc și astăzi unii minciunile sfruntate ale securității comuniste din arhivele CNSAS pe post de verdict istoriografic? Documentele SOE sau M16 scoase la iveală de Marian Zidaru sau Dennis Deletant privind o eventuală activitate de spionaj în favoarea Marii Britaniei sunt prost, incorect și tendențios interpretate. Unele articole chiar le citează fără niciun filtru istoriografic, pur și simplu ca atare. Copilărească este plăcerea cu care unii istorici citează numele conspirativ de ”Tom” dat de serviciul secret britanic lui Iuliu Maniu, ca și cum acesta ar fi semnat un raport de colaborare cu parole contra cost, ceea ce este o mare și gogonată minciună. Să fi greșit serviciile secrete britanice că nu au folosit în telegramele cifrate pur și simplu numele Maniu, ca să afle mai repede Gestapoul? Sigur, e o ironie! Bineînțeles că pentru cititorul neavizat, faptul că un lider politic major colabora într-o situație politică important cu un serviciu secret al unei mare puteri pare foarte reprobabil, în realitate în vreme de război, absolut toți oamenii politici de marcă a unei națiuni colaborează cu reprezentanții secreți ai unei mari puteri pentru salvarea propriei țări din situația dificilă în care se află și e singura cale să ia legătura cu un govern prieten. Dar de aici până a spune că Iuliu Maniu a fost spion britanic e o distorsionare răuvoitoare a adevărului istoric și o interpretare care nu are legătură cu știința istorică. Din memoriile lui Corneliu Coposu reiese clar că Iuliu Maniu a pregătit venirea generalului Ion Antonescu la putere și alungarea lui Carol al II-lea din țară pe 6 septembrie 1940. Iuliu Maniu a ales o soluție politică provizorie după ultimatumul sovietic al lui Molotov și Diktatul de la Viena pentru supraviețuirea statului român. După întrarea în război a lui Ion Antonescu de partea Germaniei, la 22 iunie 1941 și trecerea Nistrului, Iuliu Maniu nu fost de accord cu această alianță, care ducea la prăbușirea statului român pe viitor. Democrat convins, Iuliu Maniu a luat legătura cu Aliații anglo-americani pentru a identifica un sprijin privind ieșirea din război și din alianța cu Germania nazistă, o poziție politică care s-a dovedit învingătoare după 1944. Într-un război mondial era evident că un lider ca Iuliu Maniu a colaborat cu agenți secreți ai Aliaților, în special cei britanici, care aveau cea mai bună rețea din Balcani. Ca democrat și filo anglo-saxon, cu cine doreați să colaboreze Iuliu Maniu, cu Gestapo, cu Abwehr, cu Himmler sau cu NKVD? Fiind vreme de război Iuliu Maniu nu putea lua legătura cu ambasada Regatului Unit de la București pentru că nu exista. Iuliu Maniu în plin război mondial, cu riscurile de rigoare, a fost constant pentru democrațiile occidentale.
România era prizonieră Axei, iar Iuliu Maniu lupta pentru scoaterea țării din alianța cu dictatura nazistă care a dus la Holocaust. Fiind dictatură și teroare, Iuliu Maniu nu putea acționa ca într-o democrație prin ziare și cluburi politice, că doar PNȚ ca și alte partide erau scoase în afara legii, ci a colaborat cu agentura M16, la fel ca absolut toți liderii politici de atunci din Balcani în frunte cu Tito sau ca marele general francez Charles de Gaulle. Sigur Maniu a primit ca sprijin un aparat de la englezi de transmisiuni TFF pentru comunicare cu rețeaua care dorea scoaterea României din alianța cu Hitler și salvarea Transilvaniei de sub ocupația lui Horthy. În război legile ca și acțiunile sunt excepționale. Mizeria cu banii și diamantele scoasă de istorici ca plată pentru serviciile lui Iuliu Maniu englezilor, care a trait sărac și a murit sărac, e o pură calomnie. Adică Maniu care a făcut România Mare avea nevoie de diamantele SOE, ca să ce? Să fim serios, banii erau pentru plata unor legături și oameni din rețea ca să supraviețuiască într-un regim sau teritoriu controlat de Germania nazistă. Sigur Maniu ca să lupte pentru salvarea democrației române și înfrângerea Germaniei naziste a primit un aparat TFF, dar marele De Gaulle a primit din 1940 de la englezi ca să lupte cu nemții un post de radio BBC la dispoziție, tancuri, avioane, vase de război, consilieri militari britanici, milioane de lire sterline etc. Chiar și hârtia igenică din guvernul din exil al lui De Gaulle era plătită de englezi. În logica lui Deletant și Zidaru și Charles de Gaulle a fost agent britanic plătit??? Istoricii francezi nu cred asta. Această interpretare istoriografică simplistă într-un moment de cumpănă a lumii nu are nicio legătură cu adevărul istoric, izvoarele și documentul. Sigur că Ion Antonescu care știa bine cine l-a pus pe el în fruntea țării și că Continue reading „Ionuț ȚENE: Iuliu Maniu – patriot, nu spion. O interpretare istoriografică corectă!”
Al. Florin ŢENE: Sub egida Primăriei Cluj-Napoca – Vernisajul expoziției de pictură Ovidiu Ignat
De aproape un an și jumătate Primăria municipiului Cluj-Napoca, prin, și în organizarea Biroul de Învăţământ, cultură, culte, sport şi societate, a luat inițiativa să organizeze, sub genericul “Idei transilvane“, expoziții cu lucrări ale pictorilor clujeni în spațiul generos oferit de “Casino “ Centru de Cultură Urbană din Parcul Central “Simion Bărnuțiu “, palat eclectic de inspirație vieneză. Această clădire este, de la o vreme, amfitrionul evenimentelor culturale și artistice ale “orașului-comoară “.
După mai multe expoziții de pictură, organizate în ultima perioadă de un an și jumătate, mult apreciate de publicul iubitor de culoare, poezie și muzică clasică, în data de 9 iulie, a.c.la orele 18 a avut loc vernisjul lucrărilor de pictură semnate de pictorul Ovidiu Ignat.
Vernisajul a fost deschis de scriitorul Ionuț Țene care a prezentat pe amfitrionul expoziției, pictorul Ovidiu Ignat, pe cei care au vorbit despre lucrările expuse: scriitorul Dan Marius Drăgan, prof.univ.dr.Negoiță Lăptoiu și pe soliștii de la Opera Vox.
Programul a început cu lucrări semnate de compozitorul Tiberiu Brediceanu, interpretate de tenorul Constantin Nica, soprana Raluca Persa, basul Ion Stancu și Ioan Vrăsmaș, iar tenorul Filip Ion Sandu a interpretat lucrarea “Stele-n cer “ de Nicolae Bretan. Artiștii au fost acompaniați la pian de Lelia Serafinceanu.
În continuare Ionuț Țene a dat cuvântul scriitorului Dan Marius Drăgan care, printre altele, a subliniat acuratețea culorilor și expresivitatea peisajelor satului transilvan.
Profesorul dr.Negoiță Lăptoiu, cunoscut critic de artă, cetățean de onoare a municipiului Cluj-Napoca, în expozeul acestuia a subliniat că la pictura lui Ovidiu Ignat se observă cadența ritmică a unei pensulații propulsată de freamătul unor intense descătușări. În încheierea cuvântării sale acesta a apreciat efortul constant al Departamentului de Cultură din cadrul Primăriei clujene de a promova public valori spiritual autentice și prin intermediul elegantei galerii de artă din incinta Centrului de Cultură Urbană”Casino “.
La invitația lui Ionuț Țene a mai vorbit criticul de artă Sabin Rusu.
În încheiere, pictorul expozant a mulțumit celor prezenți.
——————————–
Al. Florin ȚENE
Cluj-Napoca
10 iulie 2019