„Poarta Bucegilor’’, (oraşul Buşteni), ni s-a „deschis” în acel glacial 28 noiembrie 2013 (zi în care, după cum se ştie, în fiecare an, deasupra Sfinxului românesc, Soarele creează o piramidă energetică) asaltată de ceaţă şi de un vânt înspicat, supărător. Deloc încântaţi, dar nu dezarmaţi, împreună cu minunatul meu prieten, profesorul Gheorghe Valerică Cimpoca, am pornit către Sfinx survolând pădurea imensă și înzăpezită de conifere, pe care o ghiceam și pe ea înfrigurată.
Cabina urca în zumzetul sacadat al rolelor ce o antrenau pe cablurile groase de oţel, plină de turişti. Cu toții ne gândeam temători, la ce ne așteaptă acolo sus pe platoul Bucegilor, când, ca la un semnal magic, aproape de penultimul stâlp al telefericului am intrat, parcă, într-un alt fel de spaţiu. Cerul s-a luminat brusc și soarele a năvălit în interiorul cabinei printr-o puzderie de săgeţi calde, binefăcătoare, producând în interiorul glacial, instantaneu, un murmur general de neaşteptată şi plăcută surpriză.
Ieşind din staţia telecabinei, am pornit voiniceşte şi în linişte la drum, singurul zgomot care ne însoţea fiind , scârţâitul zăpezii sub bocancii noştri. Înaintam fără grabă, dar eficient, muntenește, în pofida raniţelor ce le purtam în spinare. La un moment dat am zărit cuşma dacică a Sfinxului, relevându- i-se în continuare, pas cu pas, pe măsură ce înaintam, profilu-i grav, hotărât și tainic.
După ce am depăşit Babele, ne-am oprit, în sfârşit, la câţiva metri de megalitul impunător, misterios, controversat şi unic. Eram lângă Sfinx și era cald, bine şi o pace ca de început de lume. Vântul adia aici, blând şi soarele dogorea ca vara, scânteind feeric în zăpada ce acoperea întinsurile, munţii și văile, tronând majestuos din înaltul cerului imens, transparent si albastru. Mi-am scos fularul şi căciula năpădit de senzaţii vechi, râvâșitoare , (de om al muntelui şi prospector geolog, de poet născut, convins, şi loial) ce le credeam atrofiate de mediul nociv, otrăvitor al „civilizaţiei’’ citadine, în care rugineam de peste două decenii, şi care mă năpădeau, iarăşi, aproape fluide. Duhul Muntelui era din nou, cu mine şi în mine, și îl simțeam în creierul şi în inima mea frumos, mândru, invincibil etern şi patern.
Noi cei, veniţi din Cetatea Chindiei, am fost printre primii care am ajuns la Sfinx, dar pe măsură ce timpul trecea se adunau tot mai mulţi oameni, veniţi de cine ştie unde, bărbaţi şi femei în vârstă, tineri şi copii. Am văzut printre ei şi câţiva invalizi şi am admirat performanţa acestora de a fi ajuns in acest spațiu. Fiecare şi-a căutat un loc, s-a aşezat, s-a întins cu faţa in sus, ori pur şi simplu a rămas în picioare, contemplativi și rabdători. Fiecare privea spre Soare, spre acelaşi Soare pe care, dincolo de Timp, îl scrutează şi Sfinxul , fără contenire. Dar, mai ales, fiecare tăcea cu gândurile cu problemele si cu dorinţele lui. Se tăcea, ca intr-un templu sacru.
Cineva îmi spunea că „O rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă’’. La un asemenea moment eram martor acum, în acest templu natural fără coloane, ziduri ori acoperiş şi în care nimeni nu vocifera, nimeni nu perora. Şi, Doamne, câtă diferenţă între fiestele de import, procesiunile sau demonstraţiile zgomotoase, impregnate de vulgarităţi, chiote, vaete şi lozinci ipocrite (cu care, cotidian, suntem bulversaţi din ce ce în ce mai des şi pe multiple căi) şi această odă, mută de adulație închinată sincer și cu speranţă, deopotriva Creatorului, Soarelui şi lui Sfinxului…
Când a conceput regnul animal, Creatorul, i-a inoculat omului, în comparație cu celelalte vietăți, într-un mod special, Plăcerea. Ce să fi însemnat oare asta, mituire, șantaj…? Pentru că Plăcerea,
PREAMBUL
Portret Ion Iancu Vale
Poetul este coloana spirituală, fără sfârşit, care leagă cerul de pământ. Indiferent că aceasta intră sau nu, în graţia de obicei subiectivă a contemporanilor şi a criticilor ,dacă devine celebru sau dacă rămâne un mare anonim într-o lume pe zi ce trece din ce în ce mai inaptă, în stabilirea valorilor spirituale, Poetul este alesul Divinităţii. El are astfel, Acolo, Undeva, jilţul lui de cinstire şi mărire. Pentru că Poetul este unul din marii sacrificaţi în dumnezeire, atunci când, modest şi cu credinţă, îşi etalează menirea. Trebuie să se ştie însă că nu Poetul îşi alege această stare de graţie, pentru că el nu este făcut, el este născut şi starea lui este predestinată.
La ceas reavăn de zori de ziuă Glasul, cu timbrul său grav și sonor, mi-a străpătruns iarăși somnul, rostind :” Definiție definitivă, a crengii shiraz”. M-am trezit și am așternut aceste cuvinte pe hârtie. Din ilogica propoziție, m-a frapat inițial ultimul cuvânt, căruia i-am receptat perfect grafia.