Guvernul Lascăr Catargiu (1871-1876), definit drept ,,cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiei de la 1866”, a fost cea mai durabilă formaţiune ministerială de la începutul domniei lui Carol. Constituirea guvernului şi dizolvarea Adunării, cu majoritate liberală, au încurajat o însemnată parte a conservatorilor să treacă la reorganizarea regimului instituit în 1866, în scopul restrângerii libertăţilor publice şi a înlăturării liberalismului din viaţa politică. În acest sens, este semnificativă ,,Petiţia de la Iaşi”, prin care se cerea modificarea Constituţiei şi introducerea unui regim conservator patriarhal. Aşa-numita petiţie, elaborată de Gr. Sturdza, cerea restrângerea libertăţii presei, introducerea pedepsei cu moartea, proclamarea stării de asediu la nevoie, creşterea censului electoral, reînfiinţarea Consiliului de Stat ş.a.. Această petiţie, semnată de 89 de persoane, între care Gr. Sturdza, M. K. Epuranu, T. Maiorescu, a fost depusă la Cameră, dar n-a fost dezbătută. După victoria în alegeri, guvernul conservator a considerat inoportună modificarea Constituţiei.

Alegerile parlamentare s-au desfăşurat în mai 1871 şi, graţie serviciilor administraţiei conservatoare, au asigurat guvernului majoritatea necesară, grupările liberale, divizate, nereuşind să se impună. În sânul guvernului existau disensiuni care reflectau neînţelegerile din interiorul taberei conservatoare, alcătuită din mai multe grupări, Vechea dreaptă, Juna dreaptă şi Centrul, dar primul-ministru Catargiu şi coaliţia pe care o conducea a reuşit să se menţină la putere. Imediat după preluarea puterii, noul guvern a fost confruntat cu necesitatea soluţionării complicatei afaceri Strousberg. La 24 mai/4 iunie, cele două camere au fost convocate în sesiune extraordinară pentru rezolvarea chestiunii şi, după lungi dezbateri, la 17 iulie 1871, Camera a votat o lege prin care se prevedea anularea concesiunii, acţiune ce urma să fie cerută unui tribunal de arbitri. Legea a fost primită cu ostilitate de presa şi conducerea germană, consulul german Radovitz afirmând că dispoziţiile ei vor provoca o ,,iritare nespusă în Germania”. În aceeaşi vreme, Bismarck intenţiona să se adreseze Turciei, pentru ca deţinătorii de acţiuni să nu fie păgubiţi.

La 4/16 octombrie 1871, un tribunal de arbitri a anulat concesiunea Strousberg, apoi deţinătorii de acţiuni s-au constituit în ,,Societatea pe acţiuni a căilor ferate române” şi au trimis un delegat la Bucureşti pentru a trata cu guvernul român. Tratativele au constat de fapt în prezentarea unei convenţii, pe care statul român trebuia s-o accepte fără nicio modificare. După ce a fost însuşit de guvern şi acceptat de Cameră, proiectul a dobândit forma unei legi, adoptată în decembrie şi promulgată în ianuarie, iar la 14 februarie 1872, se încheia convenţia pentru construirea şi finalizarea liniilor ferate, prevăzute în concesiunea Strousberg, sub supravegherea statului român. Acesta garanta o dobândă de 7% şi se obliga să achite cupoanele, începând de la 1 ianuarie 1872. În 1875, Societatea acţionarilor din Berlin, silită să facă un împrumut de 78 milioane franci, se punea problema unei răscumpărări a reţelei de către statul român, ajungându-se în final la soluţia răscumpărării întregii reţele de căi ferate.

Guvernul Catargiu a iniţiat un vast program de reforme, menit să ,,reorganizeze în sens conservator” (Russu) administraţia, justiţia, învăţământul şi alte domenii. Noul cabinet a urmărit să tempereze ritmul înnoirilor, fără a se opune acestora, iar guvernarea sa neîntreruptă timp de cinci ani a fost un factor pozitiv de stabilitate. Guvernul a acordat o atenţie deosebită problemelor financiare şi economice, în 1871-1872, au fost votate mai multe proiecte de lege privitoare la monopolul tutunului, reorganizarea Curţii de conturi, majorarea impozitului funciar, taxe de timbru şi înregistrare. Nu s-a reuşit înfiinţarea băncii naţionale, ,,de scont şi circulaţiune”, în 1874, dar în schimb a fost înfiinţat Creditul Funciar Rural, prin legea din 29 martie 1873, cu capital autohton, urmat în anul următor de Creditul Funciar Urban. Apoi s-au căutat soluţii pentru stingerea datoriei flotante, ceea ce s-a realizat pe calea ipotecării a 381 domenii ale statului, prin lansarea unui împrumut intern de 72 milioane lei. Pe alt plan, în 1872, a fost adoptată o nouă lege a tocmelilor agricole, favorabilă proprietarilor de moşii, pe baza căreia ţăranii aveau să fie siliţi, cu ajutorul dorobanţilor, la executarea muncilor ,,tocmite”, înăsprindu-se stipulaţiile legii anterioare din 1867. În 1873, a fost adoptată legea pentru încurajarea industriei zahărului şi, în acelaşi an, România a avut un pavilion propriu la Expoziţia universală de la Viena.  În paralel, erau manifeste tendinţele de modernizare în agricultură, se plănuia chiar ,,o sistemă raţională de irigaţiuni”. În 1874, a fost adoptată şi o legislaţie silvică, criticată inclusiv de principe, în care erau avute în vedere mai curând interesele private decât cele generale.

Pentru consolidarea propriilor poziţii, conservatorii au urmărit reorganizarea administraţiei locale, în 1872, a fost modificată legea consiliilor judeţene, iar în 1874, aceea a consiliilor comunale. Constituţia nu era modificată, însă prin alte mijloace era vizată restrângerea libertăţilor publice şi instituirea unui control riguros al puterii centrale asupra celei locale-se remarca tendinţa ca primarii să fie numiţi şi nu aleşi. Pe de altă parte, revizuirea modalităţilor de administrare a justiţiei şi a codurilor de procedură civilă şi penală, legea admisibilităţii în magistratură, reforma regimului închisorilor, reorganizarea curţilor cu juraţi au reprezentat un progres evident în justiţie şi administraţie. În ceea ce priveşte relaţiile dintre Stat şi Biserică, s-a adoptat  legea de alegere a ierarhilor bisericeşti şi de instituire a Sinodului, aplicată din 1873, şi s-au reorganizat seminariile. Progrese s-au înregistrat şi în domeniul instrucţiei, acordându-se atenţie învăţământului secundar, real şi comercial, şi îndeosebi şcolilor secundare. Perfecţionarea treptată a instituţiei statului modern era o certitudine: în Mesajul domnesc din mai 1875 se arăta că ,,suntem un popor mic…, putem însă fi apreciaţi ca un mare popor, prin puterea dreptului nostru, prin respectul şi încrederea ce vom şti a inspira”.

Armata, care-l preocupa şi pe principe, s-a aflat în atenţia guvernului conservator, o nouă lege de organizare a acesteia a fost adoptată, în februarie 1872, prin modificarea şi completarea celei din 1868. Armata teritorială, în care erau incluşi tinerii care nu serveau în armata activă, era împărţită în opt regimente de dorobanţi şi opt regimente de călăraşi, la care s-au adăugat, în 1876, încă opt regimente de dorobanţi. Pe de altă parte, în vara lui 1872, sub pretextul reorganizării, s-a trecut la dezarmarea gărzii civice, creaţie a radicalilor. În acelaşi an, a fost instituită medalia militară şi a fost votată o lege de reorganizare a învăţământului militar. Pe acelaşi plan, manevrele militare au fost aproape nelipsite, în 1872, au avut loc mari manevre pe un teritoriu întins, în prezenţa şi a unei delegaţii sârbe, principele menţionând ipoteza unui moment ,,când armata ar fi chemată a apăra drepturile ţării”. În 1873, a fost organizată tabăra de la Furceni, iar la manevrele din toamna 1874 au fost prezenţi reprezentanţi militari ai statelor europene. În acelaşi an, generalul I. Em. Florescu, însoţit de ofiţeri, a asistat la manevrele armatei germane, iar peste un an a fost prezent la manevrele militare din Rusia. În sfârşit, în 1875, manevrele au avut loc în Moldova, între Iaşi şi Furceni. Să menţionăm că, în 1874, o lege pentru înaintările în armată a contribuit la reechilibrarea ei, precum şi o lege a recrutării bazată pe principiul unui serviciu militar generalizat.

   În aprilie 1875, I. C. Brătianu, primit în audienţă de principe, îl sfătuia pe acesta să schimbe guvernul conservator. În primăvară, după adoptarea Constituţiei din 1866, se încheia o legislatură normală de patru ani pentru Cameră. Era un moment decisiv pentru evoluţia politică ulterioară a statului modern român. Fruntaşii liberali s-au mobilizat pentru confruntarea electorală din aprilie 1875. Încă din ianuarie-februarie, grupările liberale au început unificarea şi au înfiinţat, sub conducerea lui M. Kogălniceanu, jurnalul ,,Alegătorul liber”, care a pornit o campanie virulentă împotriva conservatorilor. Întrunirile liderilor liberali aveau loc în casa englezului Lakeman, aflat anterior în serviciul Turciei, sub numele de Mazar-Paşa. Rezultatul acestor contacte sistematice a fost închegarea coaliţiei de la ,,Mazar-Paşa”, în care erau reprezentaţi liberalii radicali conduşi de Brătianu şi Rosetti, moderaţii din jurul lui M. Kogălniceanu şi I. Ghica, precum şi ,,fracţioniştii” lui N. Ionescu. S-a adăugat acestora şi Manolache Costache Epureanu.

Alegerile din aprilie 1875, organizate de conservatori, au provocat tensiuni în viaţa politică, opoziţia a avut emisari în toate judeţele, în oraşe ca Bucureşti, Craiova şi Piteşti, au avut loc ciocniri, guvernul fiind silit să apeleze la armată şi poliţie. Liberalii au reuşit să pătrundă în Cameră, dar conservatorii au obţinut o majoritate ,,mai solidă decât cea precedentă”, scria principele tatălui său.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (13)” →

Criza politica se accentua, în decembrie 1870, Strousberg anunţa că nu poate plăti cupoanele obligaţiilor Societăţii de Căi Ferate şi că plata trebuia achitată de statul român! Conflictul s-a acutizat, când s-a constatat că lucrările nu sunt corespunzătoare, ceea ce îl punea pe principe într-o situaţie delicată. În Cameră, atmosfera era tensionată. Răspunsul la Mesaj era  apreciat de principe ca fiind ,,de necrezut”, iar urmarea a fost căderea guvernului Epureanu. Acesta a fost silit să se retragă sub presiunea opoziţiei liberale, alcătuită din radicali, ,,maişti”, ,,fracţionişti” şi moderaţi. După prăbuşirea guvernului conservator, poziţia lui Carol devenea extrem de şubredă, el nu a mai putut uza de prerogativele constituţionale, pentru a numi un nou guvern. În ontextul dat, noul prim-ministru avea să-i fie impus principelui de Cameră, la 18/30 decembrie 1870, în persoana lui Ion Ghica, care era asociat cu conspiraţia din vară. Structura noului guvern era liberală, iar numirea lui S. Mihăilescu, radical, apropiat al lui Rosetti, ca prefect al poliţiei, şi alegerea unui consiliu radical la Bucureşti erau fapte semnificative. În aceeaşi vreme, în Cameră, s-a format o comisie de anchetă a concesiunii Strousberg, iar ,,Românul” apărea în chenar negru în ziua în care ,,hoardele teutone calcă sacrul pământ” al Parisului! La toate acestea se mai adăuga o situaţie financiară extrem de precară, neputând să fie plătită nici măcar lista civilă a principelui!

Constituirea noului guvern n-a dus la micşorarea tensiunii politice, Adunarea continua să rămână ,,una din principalele tribune de luptă împotriva principelui”. Între timp, divergenţele între principe şi Cameră, o bună parte a clasei politice, au atins un punct culminant, când, la 15/27 ianuarie 1871, în ziarul ,,Allgemeine Augsburger Zeitung”, a apărut scrisoarea principelui Carol către Auerbach, un personaj fictiv. În scrisoare, el îşi exprima decepţiile, dar învinuia pentru situaţia creată nu ,,poporul în general”, ci oamenii politici, care ,,s-au dus să-şi facă educaţia politică şi socială în străinătate” şi care ,,nu au altă gândire decât a aplica la ei şi fără discernământ ideile admise acolo şi îmbrăcate într-o oarecare formă utopică”. Principele susţinea că ţara a trecut astfel ,,fără nicio transiţiune, de la un guvern despotic la constituţiunea cea mai liberală, o constituţiune precum nu are niciun popor din Europa…o constituţiune quasi-republicană”. Scrisoarea putea fi percepută ca un act de provocare la adresa opoziţiei liberale. Principele încerca să-şi impună punctul de vedere în problema reorganizării regimului, dovadă criticile la adresa constituţiei liberale şi afirmaţiile despre discrepanţa dintre stadiul de dezvoltare al societăţii şi instituţiile moderne create după 1866. În încheiere, poate ca un mijloc de presiune, Carol readucea în discuţie intenţia de a abdica.

Efectul scrisorii în opinia publică şi în Cameră a fost devastator, gestul principelui Carol a declanşat un veritabil vacarm politic. Discuţiile au fost deschise prin interpelarea lui N. Blaremberg, care califica scrisoarea, ,,dacă nu era apocrifă”, drept un ,,act de înaltă trădare” (,,Românul”). Primul-minstru a fost nevoit să declare că scrisoarea era autentică, ceea ce a provocat o vie reacţie şi indignare în Adunare, care era ostilă planurilor principelui de ,,reorganizare” a regimului din 1866, prin modificarea Constituţiei. În situaţia periculoasă ce se crease, când între Principe şi Adunare se căscase o prăpastie, M. Kogălniceanu, păstrându-şi luciditatea, a găsit o soluţie de compromis şi a propus o moţiune ce conţinea şi devotamentul faţă de principe şi ataşamentul faţă de Constituţie. Acelaşi Kogălniceanu, realist, declara lui Radowitz, reprezentantul Prusiei, că ,,principele nu are pe nimeni pentru el în ţară şi chiar de aceea, cu siguranţă, el va rămâne pe tron”.  Principele, în ceea ce îl privea, se considera, cum o mărturisea împăratului Wilhelm şi cancelarului Bismarck, ,,un avanpost mult împins înainte, ca santinelă de graniţă contra Orientului” ori ca un căpitan ,,care pe marea furioasă trebuie să persiste zi şi noapte la postul său”.

Lipsit de sprijinul Camerei, dominată de majoritatea liberală, Carol s-a orientat spre Senat, format preponderent din conservatori, stabilindu-se o apropiere politică, liberalii fiind sever criticaţi şi consideraţi vinovaţi de toate dificultăţile prin care trecea ţara. Dar Camera nu voia să facă nicio concesie faţă de principe şi, în februarie 1871, a refuzat să discute bugetul şi legile financiare, apreciind afacerea Strousberg ca fiind mult mai importantă. Comisia de anchetă instituită, formată din adversari declaraţi ai principelui, a prezentat un raport în care concesiunea era violent criticată. La începutul anului 1871, atmosfera politică devenise extrem de încărcată, ideea detronării principelui avea o mare răspândire, iar spre primăvară lucrurile s-au precipitat. La 10/22 martie, în sala ,,Slătineanu” (Capşa), colonia germană din Bucureşti, sub auspiciile consulului general Radowitz, sărbătoarea victoria asupra Franţei şi proclamarea imperiului. Dar, în aceeaşi zi, considerând sărbătorirea ca o sfidare a opiniei publice, a avut loc o puternică contramanifestaţie, tolerată de guvernul Ghica şi încurajată probabil de prefectul de poliţie, localul a fost atacat de manifestanţi şi lovit cu pietre. Numai intervenţia armatei, ordonată de generalul Al. Solomon, comandantul garnizoanei, a pus capăt manifestaţiei. Primul-ministru Ghica s-a prezentat în faţa principelui abia la ora unu noaptea. În aceeaşi noapte, Carol i-a convocat la palat pe locotenenţii domneşti din 1866. S-au înfăţişat imediat Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu, apoi principele le-a anunţat abdicarea. Cei doi s-au opus acestor intenţii, iar Catargiu s-a arătat dispus să-şi asume guvernarea. În noaptea de 11/23-12/24 martie, noul guvern de coloratură conservatoare era deja format.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (12)” →