Imposibilă Arcadie
Frumusețea aceasta
te rănește
pașii tăi
nu duc neapărat undeva
clipa în care
iubita îți cere
să renunți
cerul albastru
și gândul că
nu înțelegi
cărei lumi aparții
construiești
încă o dată
planuri
până la
următoarea prăbușire
păsări arbori soare valuri
imposibilă Arcadie.
——————————-
Ioan POPOIU
21 martie 2019
RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)
După serioase şi îndelungate tratative, Sazonov şi-a dat acordul la propunerile lui Brătianu privind frontiera în Bucovina, cu condiţia intrării în acţiune a României în intervalul menţionat. Puterile Antantei depuneau mari eforturi pentru a determinai intrarea României în război, în vara anului 1915. La 25 iunie, Brătianu scria lui Diamandy, la Petrograd, că Sazonov era sceptic în privinţa intrării ţării în război, aceeaşi neîncredere exista şi în cele două capitale ale Antantei. Diamandy relata primului ministru afirmaţiile aceluiaşi Sazonov că dacă guvernul român nu se va decide să intre în război, după acceptarea noilor propuneri, Antanta va renunţa definitiv la sprijinul României, iar tot ce s-a convenit anterior va fi anulat. Diamandy sublinia că Antanta era dispusă la concesii, dar numai cu condiţia ca România să intre în acţiune la termenul fixat. La 10 iulie 1915, în răspunsul către Diamandy, Brătianu afirma că guvernul român era gata să încheie fără întârziere o convenţie politică în privinţa viitoarelor frontiere ale României, ceea ce implica şi o cooperare militară, dar momentul intrării în acţiune rămânea la latitudinea sa.
La 25 iulie Brătianu înştiinţa pe Diamandy că ambasadorul rus a fost împuternicit de Sazonov să declare că ,,se acceptă condiţiile pentru convenţia politică, cu condiţia ca România să se angajeze a nu permite să treacă niciun fel de muniţii sau materiale de război pentru inamici şi ca Antanta să poată supraveghea această trecere”. Guvernul rus urma să trimită un însărcinat la Bucureşti pentru a se elabora o convenţie militară. În scrisoarea către Brătianu, din 5/18 august 1915, Diamandy nota că atitudinea Antantei faţă de România era oscilantă, în funcţie de succesele sau înfrângerile de pe front, şi mai remarca că nu toate ţările alianţei erau doritoare să susţină întregirea hotarelor ei. Nemaivorbind de Rusia, iritată şi nemulţumită de ,,pretenţiile” României, el observa că Anglia era rezervată în această privinţă, unii oameni politici britanici nu voiau dezmembrarea Austro-Ungariei, nici Franţa nu susţinea constant aspiraţiile naţionale româneşti, doar Italia sprijinea cu căldură drepturile legitime ale ţării noastre. În general, puterile Antantei nu doreau altceva decât intrarea României în război, în mod necondiţionat, şi ar fi fost satisfăcute dacă guvernul român cerea cât mai puţin.
În mod cert, în condiţiile existente, în întervalul cuprins între vara anului 1915 şi vara anului 1916, nu era posibilă intrarea în război a României, propunerile ei nefind luate integral în seamă şi fiind supusă presiunilor. La începutul lui noiembrie 1915, Brătianu declara ministrului englez la Bucureşti că, în vederea intrării în război, România punea următoarele condiţii: concentrarea unei armate anglo-franceze de 500 000 oameni în Balcani şi a unei armate ruse în Basarabia; declanşarea unei ofensive ruse puternice pe tot frontul de est, din Baltica şi până în Bucovina; trimiterea de armament şi muniţii de către Franţa şi Anglia. El prevenea puterile Antantei că fără acceptarea acestor condiţii, România îşi păstra libertatea de acţiune. La începutul negocierilor, cercurile militare şi guvernamentale ruse nu împărtăşeau ideea încheierii unui tratat de alianţă cu România, în condiţiile puse de partea română. Dar, în urma telegramei trimise de Poklevsky lui Sazonov, la 19 octombrie/1 noiembrie 1915, acesta şi-a schimbat atitudinea şi, în decembrie, el declara în faţa Dumei că relaţiile cu România sunt amicale şi tind spre o alianţă cu Antanta, ,,atunci când împrejurările favorabile se vor produce”.
Mai mult, generalul Alexeev însuşi se vedea nevoit acum să cedeze şi, în ianuarie 1916, concluziona că poate disloca o armată rusă de zece divizii pentru a sprijini România, când aceasta va intra în acţiune, dar nu pe Dunăre, ci în sudul Moldovei. El considera că se va angaja şi o ofensivă spre nord-vest şi pe tot frontul estic, pentru a permite armatei române să trimită forţe în sud, spre Bulgaria, şi în nord, în Transilvania. Ca urmare, generalul rus cerea trimiterea unui ofiţer român la Cartierul general rus, pentru a discuta bazele unei convenţii militare. Astfel, negocierile diplomatice româno-ruse intraseră pe un alt făgaş, favorabil încheierii unei înţelegeri. În capitală rusă sosea şi N. Filipescu, ,,şeful partidului francofil”, care a fost primit de Sazonov şi de ţar, a avut discuţii cu ambasadorul francez M. Paleologue, arătându-se nerăbdător ca armata română să se alăture armatelor aliate. Pentru accelerarea negocierilor, preşedintele R. Poincare a adresat o telegramă ţarului Nicolae, în care solicita ca Rusia să fie mai conciliantă în vederea cooperării militare cu România. În telegrama din 3 martie 1916, ţarul răspundea preşedintelui francez că a însărcinat pe Tatarinov, ataşatul militar rus la Bucureşti, pentru negocieri cu guvernul român în vederea încheierii unei convenţii militare.
În aprilie 1916, generalul Alexeev arăta generalului Joffre, comandantul suprem francez, că pretenţiile guvernului român erau exagerate şi nu puteau fi acceptate: ,,trebuie dat de înţeles…că adeziunea României nu este o necesitate absolută pentru puterile aliate. Ea poate conta pentru viitor pe o compensaţie care va corespunde exact eforturilor pe care le va face şi acţiunilor sale militare”. Generalul Joffre, pentru moment, aprecia şi el că ,,concursul său (al României), deşi este de dorit, nu este indispensabil…”. Însă, dincolo de această retorică, în acelaşi timp, guvernul român ducea negocieri pentru încheierea unei convenţii militare şi cu Franţa. Aceste discuţii erau în curs între ofiţerii francezi şi colonelul V. Rudeanu, şeful misiunii militare române la Paris, referitor la achiziţionarea şi transportul de armament spre România. Negocierile au început la 16/29 mai 1916, iar proiectul de convenţie militară cu România a fost stabilit în şedinţa din 23 iulie/5 august 1916, cu participarea reprezentanţilor militari din partea Franţei, Rusiei, Angliei, Italiei, Serbiei şi României. Transporturile de muniţii şi armament către România erau pregătite încă de la începutul lui iunie 1916.
În iunie 1916, odată cu declanşarea ofensivei Antantei, au fost iniţiate noi demersuri pentru intrarea rapidă a României în război. Atât Sazonov, cât şi Alexeev considerau acest moment deosebit de oportun şi au insistat în această direcţie pe lângă C. Diamandy şi diplomaţii Antantei, pentru ca aceştia să depună diligenţe serioase ca să convingă pe Brătianu. Primul ministru Brătianu, realist şi lucid, declara lui C. Blondel, ministrul francez la Bucureşti, că era gata oricând să semneze o convenţie militară cu Antanta, dacă aceasta îndeplinea următoarele condiţii: 1. sosirea primului tren cu muniţii la frontieră şi garantarea de către Rusia şi Italia a furnizării a 300 tone de muniţii pe zi; 2. Ofensiva generală a aliaţilor să fie continuă; 3. Ofensiva armatelor ruse în Bucovina şi Galiţia; 4. Garanţii contra unui eventual atac bulgar, în cazul intrării României în război. El mai cerea încheierea unui tratat politic, care să recunoască drepturile României asupra Transilvaniei şi Bucovinei.
Pentru a determina intrarea României în război, la 9/22 iulie 1916, primul ministru francez Briand a dat instrucţiuni lui C. Blondel să aducă la cunoştinţa guvernului român că au fost îndeplinite toate condiţiile puse de acesta şi, pentru a avea valoare, intervenţia trebuie să fie imediată: ,,România îşi va lua locul în coaliţie la momentul psihologic şi va asigura legitim, în ochii tuturor, larga satisfacere a aspiraţiilor sale naţionale (…). Puterile occidentale n-au încetat de a acorda încredere lui Brătianu şi poporului român. Dacă România nu va folosi prilejul actual, ea nu va mai regăsi posibilitatea de a deveni un mare popor prin reunirea fiilor săi”. La Petrograd, Sazonov s-a arătat satisfăcut de declaraţiile lui Briand.
Condiţiile puse de România pentru cooperarea militară erau acum, în sfârşit, acceptate şi în curs de înfăptuire. Într-o scrisoare, datată 29 iunie/12 iulie 1916, se comunicau instrucţiunile date ataşatului său militar la Bucureşti de către guvernul francez, precizându-se că toate condiţiile erau acceptate, iar primul tren cu muniţii va trece frontiera României la 12/25 iulie. Generalul francez M. Janin preciza că intervenţia trebuie să fie imediată: ,,Un atac puternic…va fi o sarcină uşoară pentru armata română dornică de a realiza aspiraţiile sale naţionale”. Dar furnizarea de armament şi muniţii nu scăpa observaţiei agere a ministrului Czernin, care menţiona din surse sigure că, încă de la mijlocul lui iulie 1916, sosiseră la frontierele României muniţii şi piese de artilerie (tel. din 12 şi 17 iulie 1916). Burian informa prompt guvernul german despre pregătirile de război făcute de România.
Dar guvernul român era deja pe calea angajării definitive de partea Antantei, la 18/31 iulie 1916, aliaţii stabileau să întreprindă un ultim demers colectiv pe lângă guvernul român, pentru alăturarea fără întârziere la Antantă. Generalul Alexeev fixa termenul de intrare în acţiune a armatei române cel mai târziu, la 7/20 august 1916. Generalul Joffre înainta lui Briand, la 21 iulie/3 august 1916, un expozeu secret asupa problemei române, în care se arăta că scopul urmărit de aliaţi era determinarea intrării rapide în război a României, prin acceptarea tuturor condiţiilor puse de Brătianu. Anglia, îndeosebi, era pentru intrarea neintârziată şi cu orice preţ a României în război.(tel. generalului Jilinsky din Paris către generalul Alexeev, din 21 iulie 1916). Dar oricât de binevoitoare şi sincere, aceste declaraţii nu erau determinante pentru guvernul român, care insista asupra necesităţii încheierii unui tratat (convenţii) în care să fie consemnate aceste promisiuni. În sensul acesta acţionau diplomaţii români din capitalele Antantei; astfel, la 23 iulie 1916, ataşatul militar român la Paris trata cu delegaţii militari ai Antantei încheierea unei convenţii militare, România opunându-se unei acţiuni militare în sudul Dunării sau declarării de război Bulgariei. În cele din urmă, aliaţii (generalii Joffre şi Alexeev, Briand şi Grey) au căzut de acord ca armata română să lupte numai pe frontul austro-ungar. Generalul Alexeev a insistat ca primul ministru român să fixeze data definitivă, când armata română va intra în acţiune.
Primul ministru Brătianu luase din vreme măsurile necesare în vederea intrării în război. Într-o telegramă din 19 iulie/1 august 1916, adresată generalului D. Iliescu, adjunct al şefului statului major al armatei române, el spunea: ,,Rog aranjează-te astfel ca să ştiu unde eşti, căci măsurile pot fi grabnice. Chiamă contingentele de completează, iar din ofiţerii de rezervă numai un număr redus”. La începutul lui august 1916, preşedintele Franţei Poincare făcea un nou demers pe lângă ţarul Rusiei Nicolae, pentru finalizarea negocierilor cu guvernul român, în vederea intrării neîntârziate a României în război. El aprecia că această oportunitate nu trebuia pierdută: ,,Intervenţia românească imediată va permite ruperea definitivă a echilibrului în avantajul nostru. În câteva săptămâni, când zăpada va cădea în Carpaţi, şi când trecătorile vor fi păzite, momentul util va fi trecut”. Dar noul ministru de externe rus B. V. Sturmer, care luase locul lui Sazonov, minimaliza deliberat însemnătatea intrării în război a României, deoarece nu voia să fie încheiat un tratat prin care să-i fie recunoscute drepturile la conferinţa de pace. În final, la 27 iulie /9 august 1916, ţarul răspundea preşedintelui francez că era de acord cu ideea intrării României în război şi autoriza pe ministrul rus la Bucureşti să semneze convenţia, recunoscând astfel cererile guvernului român.
—————————————–
Prof. Ioan POPOIU
17 martie 2019
Păgâni şi creştini în fosta Dacie romană
Numărul descoperirilor creştine, datate între 275 şi 375, în provincia Dacia, a variat: locaşe de cult la Slăveni (jud. Olt) şi Porolissum (Moigrad-jud. Sălaj)-aici, prin transformarea unui sanctuar păgân într-un locaş creştin, semn al victoriei religiei creştine. La sfârşitul secolului al IV-lea, credinţa creştină cucerise pe cei mai mulţi daco-romani. Basilica de la Morisena (Cenad, jud. Timiş) este controversată, iar alte biserici aflate la Apulum (Alba Iulia), Densuş (jud. Hunedoara), Prejmer (jud. Braşov), Drobeta (Turnu Severin) sunt considerate o speculaţie a teologilor (N. Zugravu). Bisericile aflate sunt puţine din cauza insecurităţii din zonă. Tocmai acum limba română a conservat termenul ce desemna clădirea (lăcaşul de cult) creştină, basilica (biserică)-termenul s-a născut în nordul Dunării, „a fost adus de misionari din sudul fluviului”(Pârvan). La Biertan (jud. Sibiu) s-a aflat o tăbliţă votivă cu inscripţia „Ego Zenovius votum posui”-o ofrandă (donariu), apoi fibula-inel de la Micia (Veţel-jud. Hunedoara) cu inscripţia „Quartine vivas”.
Ca o concluzie generală, creştinarea monumentelor funerare este o dovadă clară a penetraţiei adânci a noii religii printre daco-romani şi, în acelaşi timp, ea este o probă a legăturii dintre cele două ramuri ale creştinătăţii dunărene. Fenomenul acesta a început sub Constantin (după 306) şi atinge apogeul sub Teodosie II (408-450)- prin edictul din 435, el decidea ca templele să fie distruse şi apoi purificate prin creştinare.
Printre argumentele creştinării se afla şi practica înhumaţiei ce se generalizează din secolul al IV-lea. Existenţa creştinilor abandonaţi de Imperiu era o realitate, dar sub aspectul organizării, după 275, nu ştim care era situaţia, nici un episcop nord-dunărean n-a participat la conciliile (sinoadele) de la Niceea, Constantinopol şi la cele locale, dar trebuie să fi fost. Limba română a moştenit două vocabule referitoare la ierarhia ecleziastică: „piscup” (episcopus) şi „preut” (presbyter) – o dovadă că în aşezările daco-romane funcţionau elementele fundamentale ale ierarhiei bisericeşti. Pe de altă parte, secolul al IV-lea a fost epoca de aur a chorepiscopilor, episcopi itineranţi de ţară (sate) şi periodeuţi (misionari). Statutul politic şi canonic al teritoriilor din nordul Dunării, nucleele creştine daco-romane, de pildă, cele de la Sucidava, Slăveni, Romula, depindeau de scaunele episcopale de pe malul drept dunărean, Oescus, Ratiaria, Aquae, Viminacium. Deşi lipsesc obiectele creştine, adepţi ai religiei noi se aflau şi în alte teritorii controlate de Imperiu.
În sursele istorice, nu este menţionat nici un slujitor din comunităţile creştine daco-romane dependente de Moesia Prima şi Dacia Ripensis. În partea centrală şi de nord a ex-provinciei Dacia, rămasă permanent în afara Imperiului, menţionăm bisericile de la Ulpia Traiana, Apulum, Potaissa, Porolissum, care, prin vechimea lor, au conservat structura organizatorică şi ierarhică anterioară anului 275. Putem vorbi aici, în nordul Dunării (Dacia) de o viaţă creştină autonomă, fără ierarhie completă şi complicată, cu sacerdoţi aleşi de credincioşi ce săvârşeau unele taine. Creştinarea altor locuitori şi apariţia unor noi comunităţi a fost opera unui misionarism de contact, direct, „celular” – de la un nucleu daco-roman la altul – în care erau implicaţi credincioşi şi slujitori locali. Acest mod de convertire a păgânilor explică conservarea unor elemente antice (precreştine) în creştinismul românesc. Bisericile daco-romane din nordul Dunării nu erau izolate, ele se aflau în contact cu comunităţile din Imperiu, mai ales din eparhiile Moesia Prima şi Dacia Ripensis, a căror jurisdicţie se extindea şi în nordul Dunării-ceea ce susţinea şi Pârvan. Bisericile creştine latine din Dacia depindeau de biserica-mamă din sud-vestul Dunării, Moesia Prima..Organizarea ierarhică şi dependenţa canonică a bisericilor daco-romane punea problema relaţiilor cu papalitatea ale creştinilor nord-danubieni. În 1900, istoricul Dim. Onciul, în studiul „Papa Formosus în tradiţia noastră istorică” (în Scrieri istorice, 1968) a pus problema jurisdicţiei scaunului roman în spaţiul românesc, care se exercita prin vicariatul de Thessalonic. Ideea este reluată, în 1911, de V. Pârvan, în Contribuţii…, cu argumente epigrafice, literare, arheologice, şi apoi reluată de alţi istorici, precum A. Sacerdoţeanu.
În sud-estul Europei, între 325-381, s-au impus două scaune episcopale: Heraclea şi Sirmium, pentru diocezele Illyricum, Dacia şi Macedonia. Dar, în 381, prin conciliul (sinodul) II Constantinopol, scaunul episcopal de-aici îşi extindea jurisdicţia asupra unor eparhii din sudul Dunării şi, în acelaşi timp, îşi manifesta autoritatea în această zonă scaunul Romei. Cathedra Petri (Scaunul lui Petru) avea un prestigiu necontestat de nimeni în Biserica universală, încă din vremurile apostolice, iar în secolul al IV-lea, el a dobândit noi dimensiuni. Conciliul ecumenic de la Constantinopol (381) stabilise ca bisericile din afara statului roman (neamurile barbare) să se conducă după normele instituite de Părinţi, lucru posibil în sudul Daciei, aflate în contact nemijlocit cu centrele episcopale de pe linia Dunării. Dar în celelalte (majoritatea) biserici daco-romane, situate în afara structurilor civile şi ecleziastice imperiale, adică în centrul, nordul şi estul Daciei, aflate departe de dezbaterile teologice şi dominate de o cultură orală, circulaţia ideilor a fost mai limitată, tradiţia mai puternică, disciplina mai relaxată.
Astfel, în aceste teritorii româneşti sau în cea mai mare parte a lor, starea credinţei şi disciplinei creştinilor nord-dunăreni trebuie să fi fost foarte apropiată de cea înfăţişată pentru germanii eretici (arieni) de către Salvianus: „aceştia au mai degrabă tradiţii decât învăţătură, fiindcă ei nu păstrează ceea ce îi povăţuieşte adevărul legii (creştine), ci ceea ce le-a inoculat stricăciunea unei rele tradiţii. Barbarii nu ştiu nimic altceva decât ceea ce aud de la „învăţaţii” lor şi, astfel, cei neştiutori ai întregii ştiinţe cunosc esenţa legii dumnezeeşti mai mult din învăţătură decât din citit, păstrează mai degrabă învăţătura primită din predica orală decât legea”. Nu sunt cuvinte mai adevărate pentru a zugrăvi starea creştinilor din nordul Dunării. Întregul context istoric-politic-cultural a favorizat, în spaţiul nord-dunărean (viitor românesc), însuşirea unui creştinism mai puţin riguros, cu multe elemente străine de dogma sa, în care s-au infiltrat idei şi tradiţii vechi, precreştine (necreştine), aşadar, un creştinism popular, spontan, mai aproape de sufletul oamenilor. Întrebare: printre creştinii din nordul Dunării au pătruns şi erezii ale secolului al IV-lea? Petre Ş. Năsturel, într-un studiu despre Creştinismul românesc în epoca invaziilor, ajungea la concluzia că strămoşii românilor au păstrat constant simbolul niceo-constantinopolitan (325-381).
Pe parcursul secolului al IV-lea, în sudul Dunării, s-au afirmat mai multe erezii, mai ales cea ariană, încât aceasta a divizat episcopiile sud-dunărene: cele de Sirmium, Singidunum (Moesia Prima), de Ratiaria (Dacia Ripensis) au fost luate de arieni, iar altele (de Viminacium, Oescus, Aquae) au păstrat comuniunea cu Athanasie de Alexandria şi alţi apărători ai ortodoxiei. Abia la conciliul de la Aquileia (381), la care a participat episcopul Ambrosius de Mediolanum, arianismul illyric (sud-dunărean) a fost învins definitiv, prin condamnarea ultimilor săi susţinători. Controversele doctrinare din Imperiu (spaţiul sud-dunărean) au avut efecte şi în spaţiul daco-roman, deoarece episcopii sud-dunăreni ce-şi exercitau jurisdicţia şi în stânga Dunării erau divizaţi, dar se pare că aceste dispute au atins prea puţin pe credincioşii simpli daco-romani. Însă o influenţă a venit de la instalarea, după 275, a dacilor liberi, infiltraţi din teritoriile de nord-vest şi din cele est-carpatice, care prin credinţa lor tradiţională (zalmoxiană) au contribuit la întărirea rezistenţei mediului rural autohton în faţa penetraţiei religiei creştine. Au pătruns apoi elemente etnice germane, purtătoare ale culturii Sântana de Mureş, ritul funerar reflectă o diversitate de credinţe şi obiceiuri religioase ale exponenţilor acestei culturi (civilizaţii).
Nu ştim cum se desfăşura liturghia, dar rezultă că liturghia euharistică şi alte elemente ale cultului creştin se efectuau, în ex-provincia Dacia, în limba latină. În teritoriile daco-romane, latinizarea a început încă sub Principat (ante 275), dar răspândirea rapidă a evangheliei după aceea a accelerat creştinarea şi latinizarea limbajului religios, astfel încât religia creştină a fost un „factor de latinizare”. Dovada cea mai eclatantă a caracterului latin al liturghiei din Biserica daco-romană este atestarea, în vechile scrieri bisericeşti, a expresiei „Doamne, miluieşte”, care provine din „miserere Domine”, folosit în Biserica latină, după cum a arătat Petre Ş. Năsturel, ceea ce demonstrează elaborarea unei „forma mentis”.
Cultul martirilor în spaţiul daco-roman a fost impulsionat de practicarea acestuia în bisericile de pe malul drept (sudic) al Dunării. Anul liturgic, marile sărbători, în nordul Dunării, erau: Naşterea, Boboteaza, Paştele, Înălţarea, Cincizecimea. Ritul funerar în Dacia nord-dunăreană, universul funerar al credincioşilor locali erau dominate de numeroase elemente păgâne, pe care ierarhii, sinoadele şi Imperiul creştin încercau zadarnic să le elimine din comportamentul supuşilor. Dar moştenirea antică (precreştină) era prea puternică pentru a fi uşor eliminată. Prezenţa în limba română a termenilor „priveghea”, „priveghere”, priveghi”, proveniţi din latinul pervigilare („a veghea toată noaptea”) şi a „comânda” („a da de pomană”), „comând” („pomană”) provenite din lat. commendare (a încredinţa) sunt dovezi indirecte ale perpetuării vechii cutume funerare în nordul Dunării.
Într-un ţinut ca cel nord-dunărean al fostei provincii Dacia, rămas politic-administrativ şi bisericesc în afara Imperiului, un conflict acut între vechea şi noua credinţă a fost puţin probabil, dimpotrivă, putem presupune, intuitiv, că n-a fost teritoriu mai propice convieţuirii păgâno-creştine ca cel din nordul Dunării. Este adevărat, limba română conservă cuvântul „zănatic”-dianaticus, adorator al Dianei, „drac” ş.a., dar zelul eroic al apostolilor sud-dunăreni contra „zănaticilor” (de la zână), de care vorbea Pârvan, nu este verosimil, dar nici idilică n-a fost impunerea creştinismului, cum susţinea Panaitescu. În sfârşit, originea cuvântului „păgân”, adică necreştin, necredincios, după Pârvan, termenul paganus a fost introdus de noua credinţă din secolul V şi desemnează pe locuitorul unui pagus (sat)-pagani (rurali). Dar, spune N. Zugravu, nu termenii „pagus” şi „paganus” a generat termenul „păgân”, adică „necredincios”, necreştin. După încetarea ordinii politice şi militare imperiale, a urmat ruralizarea generală a Daciei, a nordului Dunării- în secolul al IV-lea, şi creştinismul, dar şi păgânismul aveau partizani la oraş şi la sat, deci pagani nu putea desemna numai pe rusticii ataşaţi de vechile credinţe necreştine. Concluzie: acest termen „păgân” (necreştin) s-a impus în a doua jumătate a secolului al IV-lea, prin echivalenţa făcută de credincioşii daco-romani între ethnikoi gentes, nationes („neamuri”), „adoratori ai vechilor divinităţi”, şi barbarii păgâni (necreştini) pătrunşi pe teritoriul nord-danubian, după mijlocul secolului IV (goţi, huni). Prin urmare, în spaţiul autohton s-a ajuns la identitatea între romanus şi christianus, astfel încât se poate spune că romanizarea şi creştinarea au devenit elemente de individualizare etnică şi spirituală (religioasă) faţă de „Barbaria” (lumea barbară) şi păgânism.
——————————-
Ioan POPOIU,
istoric/teolog
14 martie 2019
Ioan POPOIU : Aș vrea să-ți mulțumesc, IRINA, pentru amabilitatea de a realiza împreună acest INTERVIU, așteptat de cititorii tăi!
Irina ALEXANDRESCU : Cu drag, Ioan! Interesante întâlnirile cu cititorul ! Astăzi îmi voi închipui că sunt față în față cu el, cu cititorul ! Mulțumesc și eu !
Ioan POPOIU : IRINA, aș dori să vorbim întâi despre tine, te rog să ne spui : cine este IRINA ALEXANDRESCU ?
Irina ALEXANDRESCU : Aș minți dacă aș folosi acel clișeu – un om ca oricare altul. Nu ! Sunt complicată, sunt obosită, cer mult, nu fac decât pentru fiul meu concesii. Sunt un om neliniștit. Odată ce descifrez un răspuns, caut un altul. Trăirile mele sunt extreme, sunt o femeie care se plictisește repede, nu dintr-un capriciu, ci pentru că mereu vreau să simt. Din adolescență am spus : “ urăsc starea de călduț, urăsc griul…prefer o durere dusă la extrem unei monotonii care m-ar ucide !” Nu este ușor să trăiești astfel, atât pentru mine, cât și pentru cel din imediata apropiere. Mă arunc de multe ori pe unde nimeresc ca să scap de mine. Este însă diferit și interesant…Simt continuu nevoia de a avea mintea ocupată .
Nu sunt un om modest și nu cred că modestia este o calitate. Mi se pare că trebuie să fiu corectă în aceeași măsură cu mine și cu ceilalți.
Ioan POPOIU : Să ne referim acum la rădăcini, familie, părinti, ce ne poți spune?
Irina ALEXANDRESCU : Rădăcini…Olteancă până în mijlocul sufletului . Bunicii, atât cei paterni, cât si cei materni au fost olteni…și să mai spun, un pic de sânge bulgăresc (un stră-străbunic a trecut Dunărea, în Romania). Născută în anul 1978 în Craiova. Și aici am rămas…
Eu am fost apropiată de bunicii materni . Bunicul a fost feblețea mea, un om foarte cult, deosebit. Am citit multă istorie tocmai de dragul discuțiilor cu tataie. Filozofie, la fel. Plus că a avut o lume a lui, despre care mi-a vorbit o singură dată…cred că pe undeva îi semăn. Bunica, o femeie puternică, temperamentală, plină de viață .
Părinții mi-au marcat viața. Mama a fost o femeie blândă, un om care a renunțat la visuri. Și a avut multe…Acum a ajuns la un egoim câteodată explicabil, câteodată, nu. Tata, un personaj al copilăriei mele, nu neapărat pozitiv, cu anumite tare cărate în suflet până la moarte…L-am iubit, uneori l-am urât, am fost mereu într-o relație complicată…
Ioan POPOIU : Spui într-un poem: „m-am născut dintr-o sticlă de rachiu și o mamă în roșu aprins „! Cum comentezi?
Irina ALEXANDRESCU : Da, o spun în poemul “Scurtă autobiografie” .Eu am trăit foarte multe momente în care viața m-a pus în genunchi și de multe ori mi-am batjocorit nașterea, catalogând-o prin metafora de mai sus. Viața (aducerea spre existență) mi-a părut o curvă în amor trecător cu un bețiv, anestezicul necesar uneori. Ironie totală, dar dureroasă!
Ioan POPOIU : Ce amprentă a lăsat copilăria asupra ta? A fost una fericită ?
Irina ALEXANDRESCU: Copilăria m-a tatuat pe ambele părți ale cărnii. Am fost un copil maturizat forțat. Nu uit sentimentul de neputință de atunci! Am trăit lucruri îngrozitoare, dar câteodată reușeam să evadez în universul bunicilor, unde, în sfârșit, puteam să râd. Ca o concluzie, copilăria mea a fost atât de fericită, pe cât de nefericită a fost !
Ioan POPOIU: Ai urmat un liceu renumit, cu istorie, tradiție, Colegiul “ FRAȚII BUZEȘTI” din Craiova! Cum au fost acești ani ?
Irina ALEXANDRESCU: Da, Liceul ales de către tata. Și da, cu tradiție, în sensul propriu, chiar. Și el a urmat același liceu. În cazul meu, s-a hotărât clar : profil real, bilingv – franceză.
Nu am iubit acești ani. Mi-i amintesc fără plăcere. Am iubit franceza, dar am disprețuit profesorul ce preda “Limba și literatura română”. La asemenea standarde, domnia sa era undeva sub nivelul mării, ca să folosesc o metaforă .
Ioan POPOIU: Cum era liceana IRINA ALEXANDRESCU ? Pasiuni, înclinații…
Irina ALEXANDRESCU: Oarecum timidă în primii doi ani. Începuse acea perioadă a adolescentului …Eu nu am fost o rebelă în sensul direct al cuvântului. Nu. Nu fugeam la discotecă, nu mergeam în baruri, nu fumam. Eu citeam foarte mult. Plictisitoare chiar. Aceasta era pasiunea mea. La cinsprezece ani, Cioran, m-a pus pe gânduri… Am început să caut sensul vieții, să descopăr singurătatea trecerii, să mă retrag chiar, în mine. Să mă îndepărtez de toți. A fost momentul în care am hotărât să locuiesc singură…Bine, e amuzant…în același bloc în care stăteau și ai mei, dar la alt etaj. Este momentul în care am început să scriu eseuri, viața îmi părea un circ, iar noi, oamenii, niște saltimbanci, un fel de marionete. Da! Acesta a fost primul meu eseu. Și am tot scris texte, nu vers… Apoi au apărut, Țuțea, Nietzsche, Platon, Arghezi, Bacovia…clasicii ruși, francezi, biografii, istorie, cataloage de artă, citeam haotic, dar mult. Nu am fost niciodată o ordonată ; în forul meu interior nu am avut stăpâni. Am scos la iveală câte ceva din personalitatea mea- revolta, lipsa modestiei, ironia, în a douăsprezecea clasă. Unde? La orele de “română “.
La 17 ani m-am îndrăgostit total, frumos…cu scrisori, cu plimbări, “fereastra noastră”- unde făceam în pauze schimb de bilețele, iar el scotea de la piept o garoafă , “banca noastră” din parc, “melodia noastră”, “logodna noastră”, știută doar de noi…o iubire irepetabilă prin inocență .
Încă ceva : îl iubeam enorm pe NICHITA. Îl iubeam de la 13 ani, când am comentat “Marină”. Îmi plăcea că mă provoacă să gândesc, că era diferit, că vedea cuvintele, că mă uimea, mă umilea, prin inteligență. Un genial. Mereu am simțit aproape fizic starea de seducție intelectuală, fie în fața unui text, fie a unui interlocutor.
Ioan POPOIU : Cum ai ajuns să studiezi “Relații Economice Internaționale”? Mai mult, să termini și un master în “Economie Europeană”? De ce nu Filologie?
Irina ALEXANDRESCU: A, marele meu regret! Iar a hotărât tata. Pentru asta nu l-am iertat mult timp, apoi am transferat supărarea spre mine! Eu eram vinovată că nu am mers pe drumul meu, că nu m-am chinuit mai mult să fac ceea ce-mi plăcea cu adevărat și simțeam că m-ar construi altfel. Și sigur aș fi fost o altfel de coloană …mai puțin gârbovită, dar tot încărcată de dureri. De ce? Pentru că scriitura nu este o plimbare pe petale de trandafiri. Nu pentru mine.
Revenind la întrebarea ta, da, am vrut “Filologia”, dar îmi doream să rămân în sistemul universitar. Masterul? Am un obicei…mă încăpățânez să duc un lucru până la capăt. Chiar dacă nu îmi place. Și nu doar un lucru…Apoi, mă gândeam că a face „Facultatea de Litere”, la seral, este ca și cum ai iubi la fără frecvență. Și din iubiri profunde, eu nu ciuntesc! Aici trebuia să o fac!
Ioan POPOIU : IRINA, anii studenției te-au marcat ? Ce percepție ai despre acești ani ?
Irina ALEXANDRESCU: Da, m-au marcat la nivelul autocunoașterii. Am urmat o facultate cu profil economic, dar științele exacte mi-au plăcut. Nu am avut probleme la capitolul acesta. Doar că nu a fost o mare plăcere. Am avut mereu bursa și din orgoliul de a demonstra ca pot fi foarte bună într-un domeniu care nu mă atrăgea, dar și din ambiție și nu în ultimul rând, DE NEVOIE. Da, părinții mi-au dat rar bani. Plecările la mare veneau din pusul la ciorap a patru luni de bursă și câțiva bani de buzunar pe care ai mei binevoiau a mi-i da.
Au fost anii cei mai faini, au fost anii marilor analize, anii în care am început versul, pe agende vechi, nemințind vreodată coala de hârtie, anii în care am făcut cunoștință cu depresia, anii unei mari iubiri. Un carusel! Au fost ANII MEI ! Eu spun că într-o viață, fiecare om are anii lui. Doar ai lui. Ei, aceștia au fost!
Am avut o mână (două, chiar trei)- zâmbesc- de prieteni, oameni frumoși, spontani, oameni cu care mergeam la o bere și ajungeam de fapt la munte cu ce găseam prin frigidere, cu care cântam (aveam cântecele noastre, muzica folk în general), chitări, chefuri cu tematică. Îmi plăcea să inventez tematici, să încerc să-mi hrănesc nevoia de nou și adrenalină, prin originalitate.
Am râs mult, am plâns mult, am suferit îngrozitor, am crezut că mor, am înviat, am simțit că iubesc, greu, dureros, am avut străfulgerări de “fericiri” .
M-am descoperit în acești ani. Am făcut introspecții, disecții pe mine, pe sufletul meu, am căutat cauze și scăpări, am fugit sau m-am chircit sub durerea anxietăților, tristeții. Atunci încă nu mă înțelegeam. Târziu, după ce am născut, acum 8 ani, am ajuns la concluzia ca așa va fi mereu. De ce? Pentru că în ciuda a ceea ce am trăit de timpuriu, rănilor crunte, neprovocate de mine și urmându-mă ca un perpetuum mobile, nu voi fi vreodată o liniștită, un om necomplicat, voi căuta mereu și mereu voi suferi după ce găsesc. Nu va fi ușor și pentru că nu dau eu voie să fie. Cu acest lucru trebuie să trăiesc. Voi iubi ciudat și ciudat mă voi lăsa părăsită sau voi alege să părăsesc ciudat, tocmai când iubesc, nu mă voi opri din a mă căuta…pentru că eu nu m-am găsit total. Acum știu că nici nu este nevoie să te găsești total. Murim necunoscuți și necunoscându-ne.
Ioan POPOIU : Spui în scurta prezentare din volumul tau “Cutite la ținta vie”, că ai început să scrii versuri în studenție. Care a fost contextul ?
Irina ALEXANDRESCU: Contextul ?! – Introspecția, apariția stărilor depresive și o iubire. Am început să vorbesc des cu mine și am simțit nevoia unui confident. Coala! Acolo nu disimulam, nu voiam să fiu înțeleasă, poate doar trăită… acolo am vorbit cu copilul ăla amărât care a plâns prea mult, cu fetița fără botine, acolo mi-am scris bunicii ca să nu îmi moară cândva, acolo mi-am tatuat iubirea, am fost părăsită, am primit lovituri, acolo am fost prima dată femeie, am făcut dragoste, am purtat războaie cu mine și cu alții…acolo am “prins” în poezie, pictura lui Picasso, sau dalta lui Brâncuși. Acolo a început …și tot acolo am știut că era de mult timp în mine.
Ioan POPOIU : Să lăsăm acum biografia și să vorbim despre literatură! IRINA, când ai început să percepi literatura ca pe un univers distinct?
Irina ALEXANDRESCU: Niciodată ! Nu am trăit în cărți, nu am copiat personaje…doar că am simțit-o a mea. Am plâns cu Cosette și am râs cu “Cișmigiu și compania”, am reflectat citind pe Cioran, m-au îndrăgostit necuvintele lui Nichita, am simțit atâtea cu atâtea rânduri. Disctinct? Nu ! Literatura este și universul meu.
Ioan POPOIU : Giovanni Papini, în romanul UN OM SFÂRȘIT, făcea elogiul cititorului, care de la o sută de cărți ajungea la o mie, apoi la un milion! Ce părere ai?!
Irina ALEXANDRESCU: Nu știu dacă Papini, cu acest roman – “Un om sfârșit”, este cea mai fericită alegere. Cunoscând subiectul romanului, aș spune că nu…aici nu este un elogiu al cititorului, în cele din urmă personajul rămânând un frustrat, un om cinic, poate chiar un tiran al negăsirii.
Eu aș spune altfel, odată ce ai deschis o carte, începi încet să descoperi …și cine se oprește din a căuta? Eu una, cu siguranță, NU!
Ioan POPOIU: Ne-am putea imagina o lume fără cărți?
Irina ALEXANDRESCU: Clar, nu ! Cărțile sunt mereu o scară spre sine.
Ioan POPOIU: Te-au pasionat lecturile filosofice sau teologice? Folosești termenul TETRAGRAMA în mai multe poezii !
Irina ALEXANDRESCU: Lecturile filozofice, mult mai mult!
În poezia mea folosesc anumite simboluri din religie, dar pentru a sublinia o idee, nu mereu cu sensul propriu și, după cum știi, cred, unele chiar controversate. Tu ai menționat cuvântul TETRAGRAMA, care, de fapt, este denumirea unui simbol in ebraică, a patru consoane, traduse în alfabetul nostru ca YHWH. Acest simbol este, conform Psalmilor descoperiți în sulul de la Marea Moartă (eu chiar asociez acesta locație cu cuvântul- Tetragramă, în anumite poezii), numele propriu al lui Dumnezeu, IEHOVA. Voi dezvolta foarte puțin, deoarece subiectul merită o dezbatere mai pe larg. Relația mea cu Dumnezeu, care apare de obicei fără majusculă în scrierile mele, este una complicată. Am avut perioade de habotnicie în credițta creștin-ortodoxă, am fost o practicantă convinsă, dar au durat puțin… De cele mai multe ori l-am certat pe Dumnezeu (folosesc majuscula pentru că îmi respect cititorul), l-am amenințat pe Dumnezeu, l-am ironizat și am „folosit” îngerii lui în fel și chip. Destul de „neortodox”. Bunăoară, ei erau bătrâni neputincioși, femei pierdute, foste satane, chiar saltimbanci în circul numit de către mine, Viață. Mereu am simțit că, undeva, o formă superioară există, nu am negat-o. Dacă nu mă înșel, am folosit și în volumul meu „Cuțite la țintă vie”, „Tetragrama”, în poezia „Deocamdată sunt Leila”….Aici este o întreagă discuție, aici vorbesc despre o stare , despre „Samandhi”, despre iluminare și renunțare la ego, stare pe care eu nu am atins-o, motiv pentru care deocamdată sunt Leila („tai lemne și car apa/urc bolovani”). Aici apare ideea că suferința, durerea, nu înseamnă că eu sunt într-o închisoare, din contră, închisoarea sunt eu. După cum spuneam este foarte mult de discutat. Des folosite sunt și cifra 7, numărul 7000 în „Valsul redundant al morții”. Nu este folosit întâmplător. Totul, în ceea ce scriu, are o cheie. Cifra 7, conform numerologiei, este cifra destinului . Eu il folosesc totuși ca pe un număr „retrovers”, o soartă potrivnică. Numărul 7000 („Sapte mii de cruci duc”) apare în Psalmii scriși în ebraică, de 7000 de ori fiind folosit numele propriu al Domnului. După cum spuneam, este nevoie de o discuție mai amplă pentru a explica mai bine simbolistica religioasă din scriitura mea. Oricum, mi-a plăcut întrebarea, recunosc!
Ioan POPOIU: IRINA, cum percepi POEZIA?
Irina ALEXANDRESCU: Cum percep poezia? Așa multe definiții au fost date POEZIEI (bombastice, științifice, clasice…), încât, eu, sincer, nu vreau să fiu altfel decât organică în răspunsul meu :trăire, Ioan, simțământ! Atunci mă poți întreba: bun…și proza ce este? Sunt un om care scrie vers contemporan, dar și clasic. Recunosc, prefer versul contemporan, pentru că nu mă îngrădește.Nu trebuie să fiu atentă la măsură metrică, să văd unde am cezura, mă rog, alte elemente ale tehnicii. Poezia, proza, sunt stări! Transpuse sub o anumită formă. Atât ! Paradoxal, ce mult este acest „atât”!!
Ioan POPOIU: Mai este astăzi poetul, un ales al Cerului?
Irina ALEXANDRESCU: În sinea mea, da! Totodată, uite ce scriu eu despre poet, astăzi:
Un om al literelor
Și atunci ieși
din întuneric.
căra sufertașe cu litere,
căra paltonul negru
albit de ani…
Mâinile-
falange lungi ce încolăceau
condeiul
ca muribundul lumina.
Mergea încet,
gărbovit…
sufertașele se îngreunau
Și nășteau
urlând foamea și neputința..
-Cât ceri pe-o carte, moșule?
scuipă șeful nou
de redacție.
Omul ridică ochii
Și-și strânse literele
la piept !
Cam acesta este adevărul! Într-o lume în care eroticul explicit vinde un milion de exemplare, ce șansă mai are poetul care descrie stări, sentimente? Cred că ți-am răspuns…
Ioan POPOIU: Este cunoașterea însoțită de durere ?
Irina ALEXANDRESCU: Da, clar ! Cunoașterea presupune introspecție, amintire, analiză. Cred că nu are cineva vacuitatea nou născutului…o viață. În cazul meu, cunoașterea, atât cât am putut să cuprind, a însemnat și durere. Am dezvoltat deja subiectul la întrebarea despre anii studenției.
Ioan POPOIU: IRINA, ești o romantică ?
Irina ALEXANDRESCU: Am crezut că nu aș fi o romantică. Pentru că nu puteam iubi. Așa vedeam eu romantismul. Nu am plutit cândva pe valuri de roze, nu mi-a plăcut să idealizez viața. Nu puteam iubi ca ale mele prietene, colege… Mi se părea că am un handicap. De fapt, doream confruntare de idei…simțuri… Îndrăgostirea este foarte importantă pentru mine: eu o asociez, cumva, demenței…în forma ei foarte ușoară… Mă îndrăgostesc de mintea unui om, de capacitatea de a mă surprinde prin afirmații sau întrebări, de firea lui, poate contradictorie mie, dar cu limită în „prea lumeasca interpretare a vieții”. Nu știu, sunt romantică? Îmi plac garoafele !
Ioan POPOIU: Ce a adus nou ROMANTISMUL?
Irina ALEXANDRESCU: A, multe. Atât în literatură dar și în pictură, muzică. A adus în primul rând libertatea, absența oricăror reguli sau constrângeri estetice (prezente la clasicism). Asta mie mi-a plăcut. Mi-a mai plăcut și subiectivitatea trăirilor…Mi –a plăcut si exaltarea. Da, pomeneam la întrebarea anterioară despre garoafe. Cred că sunt mult mai romantică decât mă așteptam! Dar romantismul lui Baudelaire cred că mi se potrivește! Revenind… Am citit de pe la 8-9 ani, Dumas. A, cu Dumas a început atracția pentru biografie, istorie, pentru latura ascunsă, cea din spatele cortinei, apoi Hugo, Goethe, Hesse, …Lord Byron! Extraordinare anumite scrieri! Da ! Mulți…Eminescu, Macedonski. Trecând la pictură, are Goya, spre exemplu, o lucrare care m-a marcat –“Saturn devorându-și fiii”. Grotesc de frumoasă ! Iar ar fi foarte multe de spus și nu vrem să scriem acum un “roman” ( zâmbesc).
Ioan POPOIU: Uite că ai anticipat următoarea întrebare : Baudelaire și FLORILE RĂULUI au revoluționat poezia ?
Irina ALEXANDRESCU: Da! Mai mult decât am crede ! Uite un alt fel de romantism ! Eu îl consider pe Baudelaire Tatăl “esteticii urâtului “. El spune clar : poți creea stare și frumusețe în trăire, din cele mai dureroase, sordide sau non poetice situații ! Și o demonstrează prin “Les fleurs du mal”, volum care a fost supus la propriu unui proces…Ca să nu mai vorbesc de judecata unor „mironosițe” de scriitori, critici cu pudibonderii îndoielnice, dar și genii ai scriiturii (Eminescu caracteriza poezia lui Baudelaire ca fiind „cântarea brutală și nesănătoasă”) …Mie mi se pare un câștig enorm pentru literatură. Nu tot ce este estetic, este frumos, cum nu tot ce este frumos, este adevăr. Câți viermi sunt sub o lucioasă ? Eu am aflat-o din propria drumeție…
Ioan POPOIU: Cum îl percepi pe Rimbaud și poezia modernă în general?
Irina ALEXANDRESCU: Ai făcut o trecere bună de la : „tată” la „fiu”. Eu spun că dacă Baudelaire este Tatăl, Rimbaud este fiul în „estetica urâtului”. Dar nu mă opresc aici. Când citesc poezia lui Rimbaud, pare că citesc propria viață, dar cea întunecată, chiar ascunsă, cu consecințe dureroase. Poate fi autobiografia tuturor, cu o condiție: este cazul să te lepezi de sine și să îl citești „nud”!
Rimbaud a spart clișeele epocii. Poezia lui înoată în originalitate, este un amestec între conștiința de sine și resemnare. Are asociații metaforice neașteptate. Stai să dau un exemplu – „Mâncați pietrișul spart și dalele/De vechi, bătrâne catedrale;/ Prunduri străvechi,diluviale, /Pâini semănate-n dâmburi pale.”- poezia „Foamea”. Impactul apare imediat. Poetul mănâncă, de ar avea vreo poftă…”pietrișul spart și dalele”. Sunt trăiri puternice în spatele a ceea ce ar părea nebunie unui om care ar lua forma propie a cuvântului în vers. Uitați o trăsătură a poeziei lui Rimbaud- o formă de incomunicabilitate totală datorată totalei comunicări. Rimbaud se prezintă, se oferă, dar trebuie să fii pregătit pentru un drum cu el! Nu toți îl pot avea un „tovarăș” de drum, comod. Este un „incomod” frumos!
Îmi ceri părerea despre Modernism –Tema este foarte cuprinzătoare, încerc să sintetizez.
Este clar o modalitate de decorsetare a poetului. Este eliberat de rimă, versificație etc. Ritmul interior al poeziei dă tonul, iar combinațiile de cuvinte, forma. Mai mult, este trecerea de la poezia cu tematică preponderent rurală, la mediul citcitadine mie îmi pare o intelectualizare a poeziei.
Totuși, aici părerile sunt împărțite: mulți consideră poezia modernă o modalitate de a te sustrage redării unei idei, sentiment. Mai mult, se afirmă că „poetul” nu își înțelege poemul și aruncă anumite cuvinte, fără logică, bombastice, pentru vanitatea de a surprinde sau șoca. Cum putem spune asta despre Voronca, Holban sau I. Barbu?
Eu cred că poezia modernă invită spre introspecție, fără a însemna doar descrierea psihozelor personale. Poezia modernă are ritm atunci când urmează ideea. Este ca o trecere de la simfonie la muzica urbană, dar dacă există har, suflet și metaforă de calitate, genurile muzicale sună la fel în urechea cititorului.
Ioan POPOIU: Cum comentezi cuvintele lui Dostoievski că „ar da toată literatura lumii pe plânsul unui copil” ?
Irina ALEXANDRESCU: Dostoievski, din punctual meu de vedere, a fost cel mai bun scriitor rus. Viața și-a pus amprenta asupra operei. Personajele lui sunt reale, palpabile. A suferit crunt perioada anilor de detenție, care l-au reîndrumat spre Dumnezeu, dar și spre analiza lucidă, uneori dură a situațiilor, trăirilor, faptelor descrise. El a căutat psihologic partea umană a unui criminal, motivele din forul interior al acestuia, care au determinat actul in sine. Pare cinic. Și totuși, acest Dostoievski ar da totul pentru lacrima unui copil. Contrastele au cele mai fecunde demonstrații !
Ioan POPOIU: Ajungem astfel la poezia Irinei Alexandrescu! Ți-a apărut recent un volum de versuri cu un impact aparte! De ce CUȚITE LA ȚINTĂ VIE?
Irina ALEXANDRESCU: Da, am observat impactul volumului.
Poetul și omul de litere Mihai Firică spune în recenzia acestui volum că poezia mea este” un elogiu al suferinței și al destrămării iluziei că viața înseamnă o plimbare pe petale de trandafiri” Este clar o destrămare a iluziei ca viața este alunecarea lebedelor pe unde line.
De ce acest titlu? Pentru că este viața mea în acest volum, radiografia sufletului meu. Eu sunt ținta, cuțitele sunt trăirile, „cadourile ascuțite”, aș spune, ale vieții.
Ioan POPOIU: Poezia ta, IRINA, pare să-l șocheze pe cititorul de rând, de ce?
Irina ALEXANDRESCU: Eu mi-am asumat riscul acesta. Într-o lume în care omul îmbracă multe straturi de piele, peste care așează tot atâtea haine, eu apar goală. Azi omul are nevoie de tonuri de alb, de roz, de verde, iar eu îi ofer negru sau un roșu crud. Nu cenzurez trăirea, o pătrund până în miezul acela din care parcă pornește urletul. Nu vreau să retușez. Imaginile (și dau un exemplu „femeia curge sânge prin toți porii\sub pusta cheală\sub scalpul chel\sub sufletul fără gramaj”- poezia „Femeia curge sânge”) sunt îngrozitoare. Aici este durerea unui om care a pierdut tot . Tot ce conta pentru el: tată, mamă, oameni….dar mai ales, copil. Ei, eu așa văd transpusă în vers trăirea lui (a mea). Poate părea șocant.
Ioan POPOIU: Este poezia pe care o scrii un „elogiu al suferinței” ?
Irina ALEXANDRESCU: Nu elogiez suferința. Poezia mea este pătrundere în sine, introspecție, dar eu merg în colțurile în fața cărora mulți oameni( pe bună dreptate și pentru autoapărare) pun ziduri. Acolo eu dărâm tot, intru și le trăiesc. Sau mi le amintesc și le evoc. Și fiecare scriitor emite ceea ce a trăit. Eu am trăit suferința. Nu o omagiez, dar o respect!
Ioan POPOIU: Numeroase poeme din volumul tău au un impact devastator! Cum explici acest lucru?
Irina ALEXANDRESCU: Cititorul vizualizează versul meu. Și imaginile sunt foarte dure. Aceasta este explicația.
Ioan POPOIU: Asistăm, în poezia ta, la o adevărată „erupție” lirică! Spui într-un poem : „Cuvintele mi le topisem\ca să le cresc forța”! De unde această tensiune, IRINA?
Irina ALEXANDRESCU : Da, o spun în poezia „Daune minore”. Cuvintele sunt grele în poezia mea, sunt fierbinți, ard. Eu descriu suferința cu cuvinte pe care nu le îmblânzesc, din contră. Ați crede că vreau să șochez. Nici pe departe, vreau să „arăt” cum este durerea, cum se simte. Și credeți-mă, nu este o auroră boreală, nici catifea roz ! De aici tensiunea despre care mă întrebi.
Ioan POPOIU: Citești poemul „Scurtă autobiografie” și te înfiori ! Am întâlnit foarte des păreri ale cititorului de genul „mă înfioară”, „dureros, prea dureros”, „crunt”, etc. De ce crezi că simt astfel?
Irina ALEXANDRESCU : Pentru că în „Scurtă autobiografie” este toată viața mea, pe scurt! Acolo am exprimat toate trăirile mele de până acum, dar cu tușă apăsată, așa cum le-am simțit.
Să parcurgem puțin poemul. Încep cu „țipă durerea în toate venele/unele de teama crestăturilor în oglindă/ au luat-o spre un sanatoriu de glumeți”. Cum crezi că pare țipătul din tot corpul, sanatoriul de nebuni, în mintea celui ce citește? Ca ceva delicat? Nu ! Dureros! Aici descriu durerea ce o știu de când eram copil- mereu lovit, mereu criticat, vorbesc despre prima întâlnire cu stările depresive, aici îmi batjocoresc nașterea: „m-am născut dintr-o sticlă de rachiu și o mamă în roșu”. Cum crezi că pare? Minunat, ca orice aducere spre ființă? Nu! Înfiorător! Scriu : „când am iubit prima dată…mi-a facut un buchet de drãcilă…și a plecat râzând în hohote „ . Dureros, din nou! Cum am trecut peste? Mi-am omorât sufletul, „i-am adus doi nuferi pe coșciug”…și finalizez poemul cu pierderea adusului meu pe lume, aducând în prim plan „femeia neagră”. Cum crezi că pare? Frumos? NU! Crunt!
Cititorul, repet, vizualizează versul, dar îl și trece prin cordul propriu.
Ioan POPOIU : Ca cititor, ești siderat de titlurile unor poeme: „Am o amorsă cu morfină”, „Plouă cu sânge peste burg”, „Inima mea trage să moară”, „Urletul zace în mine”, „Ieri mi-au tras clopotele”, „Mi-am cumpărat un set de lame” etc. Atmosfera este sumbră, fără speranță! Cum comentezi, IRINA?
Irina ALEXANDRESCU : Așa este atmosfera în toate poeziile mele. Nu mi-am propus fericirea ca tematică, nici durerea, nu a fost „la alegere”! Am scris ce am trăit. Da, am avut nevoie de „amorsa cu morfină”, adjuvant în stările mele de rău, în întâlnirile cu mizeria umană, da, „Urletul zace” în mine odată cu plângerea pierderii copilului meu…și apoi „Mi-au tras clopotele” a moarte peste viață…Cine nu are dureri ? Dar câți spun? Mai mult, câți scriu??? Metraje de dantelărie dulceagă, iubiri „Frose” în damascuri roze, ne închipuim! Dar câți au idilicul în existența lor ?
Eu am propus varianta „live” a poeziei, am jucat la masa campionilor inducției stărilor de bine, cu așa cărți mici, fără flacoane cu parfum. Nici măcar jalnica păpădie (cu toată moartea în care ne suflăm dorințele), nu a avut loc în versurile mele, din contră, afirm într-un poem „ eu doi ciulini vreau” !
Comentariul meu : Asa am simțit, asa am crezut. Nu am lăsat loc speranței mai deloc…cu toate că mai declanșez scurt aparatul sufletului si o fotografiez, ca amintire…!
Ioan POPOIU : Eu detectez, în poemele tale, un exces de luciditate, un pesimism dizolvant, care este benefic poetic. Cum comentezi tu ?
Irina ALEXANDRESCU : Nu este neapărat “benefic poetic”… tocmai vorbeam înainte despre tonurile poeziei, despre nevoia de „petale”. Dar de ce aș fugi de luciditate? De ce mi-aș induce o stare de bine și mi-aș minți cititorul? Tocmai am răspuns mai sus…Din suflet! Pătat, lovit, dar adevărat ! Morfina este nevoia, nu rezolvarea!
Ioan POPOIU : Există o tehnică poetică aplicată atunci când scrii?
Irina ALEXANDRESCU : Nu în poezia contemporană. Acolo nu țin cont de vreo tehnică. Îmi așez cuvintele așa cum le simt. Încep versul întâi și „mă mut” pe următorul în funcție de ceea ce vreau să transmit. Știi, cred, că scriu și vers clasic. Da, acolo țin cont de câteva reguli : tipul rimei, măsura metrică (a nu se înțelege că număr silabe), nu! Simt măsura și ritmul ca un „cântare fără Conservator”. (zâmbesc) Nu caut să am cezura la același număr de silabe. Cunosc regulile tehnicii poetice, dar…mă încorsetează. Am scris maxim zece poezii cu vers clasic în care am numărat, contabilizat și ținut cont, cu bună știință, de tehnica poetică. M-am simțit în altă piele decât a mea.
Ioan POPOIU : Divinitatea pare diminuată sau neputincioasă, în poezia ta, absentă, ca în poemul „De sus, Dumnezeu își acoperă un căscat”! Ce spui , IRINA?
Irina ALEXANDRESCU : Este relația mea complicată cu Dumnezeu ! În poezia cu pricina eu prezint trădarea. Mi s-a spus că nu extrapolez stările, astfel încât poemul să pară al tuturor. Întreb: Cine nu se regăsește puțin măcar, în ceea ce scriu? Trădarea poate fi a iubitului, a prietenului, a părintelui sau fratelui. Toată durerea o cuprind astfel „ mâinile îmi oboseau sacadat/și atunci/ le desfăceam încheieturile…acum am riduri la colțul buzelor/sfârtecate de dinți”. Ei, toată bucătăria aceasta de sentimente o rumeg încet, folosesc îngeri neputincioși ”un înger își coase pene pe aripi/ ramele ochelarilor i se aburesc/a bătrânețe”. Între sfichiuirea cnutului pe sufletul meu și restul, este o delimitare clară, o delăsare parcă, a „sfântului” : „de sus , Dumnezeu își acoperă căscatul /cu mâna albă”. Da, este neputincios, da, este desprins din cadrul meu de suferință! Așa am simțit și l-am învinovățit. L-am transformat în privitor, dar să nu uităm- privirea Lui nu înseamnă absolvirea mea de orice vină . Deci, o relație complicată!
Ioan POPOIU : IRINA, ce urmează acum? Un nou volum, ce proiecte ai?
Irina ALEXANDRESCU : Am finalizat un manuscris cu poezie contemporană, dar și vers clasic, în volumul „Contratimpul trăit”, și mai am în lucru „Diferența dintre noapte și zi…cu Mirona!”, două manuscrise ce mă completează și pe care le iubesc. Acum am început lucrul la „Teatru pe sfert de suflet întreg”, o culegere de texte cu teatru scurt și foarte scurt, contemporan.
Continui să colaborez cu reviste de gen, revista „Sintagme literare”, coordonată de poetul Geo Galetaru, Revista „Oltart”, sub bagheta Profesorului Constantin Voinescu. Am avut și o apariție în revista „Poezia”, sub egida USR, revista coordonată de către omul de litere Christian W. Schenk. Și…mai am o surpriză, dar mă opresc pentru a nu-i anula statutul! (zâmbesc)
Ioan POPOIU : Uite că am ajuns la finalul interviului . O concluzie sau câteva cuvinte cititorilor ?
Irina ALEXANDRESCU : Mulțumesc, oameni frumoși! Mulțumesc, pentru că în ciuda negrului așa proaspăt și roșului închegat, mă citiți ! Și mă trăiți ! Nu vă opriți din a simți ! Negrul poate fi o tușă ce delimitează un alt orizont. Încă o dată, mulțumesc cititorilor mei !
Ioan POPOIU : IRINA, la finalul interviului, îți mulțumesc pentru bunăvoință! Aștept ca, într-o zi, să-mi pui tu aceleași întrebări, lungi, grele și incisive!
Irina ALEXANDRESCU : Eu ! Eu, mulțumesc! Va veni și acea zi a întrebărilor incisive! Nu neapărat lungi. Fii pregătit! Numai bine(dacă se poate)!
——————————————-
A consemnat,
Ioan POPOIU
13 martie 2019
RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)
În noiembrie 1915, s-a deschis noua sesiune a parlamentului, iar liderii ,,Federaţiei Unioniste”, Take Ionescu şi B. Şt. Delavrancea, au adresat interpelări incisive primului ministru privitoare la motivele pentru care România nu a intrat în război, în conjuncturile favorabile, aşa cum îi dictau interesele. Brătianu a preferat, ca de obicei, să nu dea explicaţii în legătură politică externă a ţării, arătând că manifestaţiile erau inoportune şi se vor lua măsuri împotriva celor care tulbură liniştea publică. Au mai adresat interpelări, în legătură cu programul de reforme şi atitudinea faţă de război, N. Iorga, A. C. Cuza ş.a. De pe banca guvernamentală s-a răspuns argumentat că afirmaţiile celor din opoziţie erau pătimaşe şi nedrepte, iar solicitarea insistentă ca România să intre în război, cu orice preţ, era un act politic nechibzuit, făcându-se apel la solidaritatea internă. La rândul lor, P. P. Carp şi C. Stere au pledat pentru ca România să intre în război alături de Triplice, dar C. Diamandy răspundea lui Carp: ,,fie că am voi, fie că nu am voi, este imposibil ca România să poată merge alături de Puterile acestea”.
În această împrejurare, Take Ionescu, vorbind din partea opoziţiei unioniste, a rostit un lung discurs în care, cerând intrarea în război alături de Antantă, respingea politica de expectativă a guvernului ca nedemnă. El afirma că nu erau decât două căi politice de urmat: politica ,,instinctului naţional”, orientată împotriva Austro-Ungariei, şi politica lui Carp, împotriva Antantei . P. P. Carp, nemulţumit, a respins aserţiunile lui Take Ionescu, iar în finalul dezbaterilor din Cameră a luat cuvântul primul ministru, care a declarat că guvernul nu poate participa la discuţii pe teme externe, dar o va face când acestea vor fi folositoare ţării. Dezbateri pe aceleaşi teme au avut loc şi în Senat, unde au luat cuvântul C. Argetoianu, N. Filipescu, N. Xenopol, I. Grădişteanu, Al. Marghiloman ş.a., iar la sfârşit a vorbit Brătianu, care a respins acuzaţiile la adresa guvernului, arătând că acesta, strâns unit, serveşte interesele Românei.
Guvernul nu putea să răspundă solicitărilor, interpelărilor, căci ar fi stânjenit acţiunile sale diplomatice, de aceea opoziţia, nerăbdătoare, devenea tot mai zgomotoasă în manifestaţiile şi întrunirile publice. Opoziţia conservatoare, ostilă Antantei, făcea demersuri pe lângă rege pentru schimbarea guvernului Brătianu, i s-a propus lui T. Maiorescu să devină prim-ministru, dar acesta a refuzat, propunerea venind chiar de la O. Czernin. Viena şi Berlinul insistau pe lângă regele Ferdinand să fie schimbat guvernul Brătianu, dar suveranul transmitea prin Al. Beldiman, la Berlin, la 31 ianuarie/13 februarie 1916, că ,,a schimba guvernul ar fi o aventură periculoasă, dată fiind cvasi-unanimitatea Parlamentului şi a opiniei publice”. La 1/14 martie 1916, T. Maiorescu prezenta regelui formula unui guvern ,,conservator naţional”, a avut loc chiar o întrevedere cu Brătianu, dar fără niciun rezultat.
În anii neutralităţii, în afara presiunilor politice şi militare, România a fost constrânsă să ducă o politică economică şi financiară compatibilă cu neutralitatea sa, dar şi în acord cu interesele sale naţionale. Competiţia între puteri şi-a găsit expresia în domeniul petrolului, prin scăderea ponderii capitalului german, dar s-a făcut simţită şi în privinţa creditului. În aceşti ani, ţara a primit credite din partea ţărilor Antantei, pentru a putea rezista presiunilor financiare germane, reuşind astfel să-şi procure armamentul necesar înzestrării armatei. României i-au fost acordate 10, 012 milioane lire de Banca Italiei, în 1914, 5 milioane lire sterline de Banca Anglei, în 1914, şi alte 7 milioane, în 1915. Concentrările şi rechiziţiile au afectat parţial gospodăriile ţărăneşti, cantitatea de grâu a crescut de la 22,9 milioane qintale, în 1913, la 24,4 milioane qintale, în 1915, în aceeaşi vreme, cantitatea de porumb a scăzut de la 30,5 milioane la 23 milioane qintale.
Izbucnirea războiului şi ulterior blocarea Strâmtorilor au provocat serioase probleme comerţului românesc; volumul comerţului exterior s-a redus considerabil: de la 4,5 milioane tone, în 1913, la 1,4 milioane tone, în 1915, iar importul a scăzut de la 1,3 milioane t la 290 000 t. În octombrie 1915, au fost create trei comisii, ,,Comisia centrală pentru vânzarea şi exportul cerealelor şi al derivatelor”, ,,Comisia pentru exportul vinului” şi ,,Comisia pentru export”. Puterilor Centrale li s-a livrat cantitatea de 547 786 tone cereale, apoi încă 850 593 tone cereale şi legume. Pentru a împiedica aprovizionarea Triplicei, Biroul Britanic din Bucureşti a cumpărat 800 000 tone cereale, depozitate în magaziile statului. Cerealele vândute s-au ridicat la preţul total de 566,3 milioane lei. Cea mai mare parte a sumelor acestora, blocate la Banca din Berlin, a fost pierdută de statul român. Din totalul cantităţii de petrol exportate, 1,3 milioane tone, 617 700 tone au fost vândute Puterilor Centrale. Exporturile au favorizat mai ales interesele financiare ale marilor producători, ceea ce a reprezentat o bogată sursă de câştig. În ceea ce priveşte pregătirile militare ale României, acestea au solicitat credite externe, au fost efectuate patru împrumuturi, în valoare totală de 400 milioane lei, la Banca Naţională. Apoi, pentru a reduce datoria, în ajunul intrării în război, a fost emis un împrumut naţional în valoare de 408 milioane lei.
În primăvara anului 1915, în condiţiile în care Italia declarase război Austro-Ungariei, la 10/23 mai, negocierile României cu puterile Antantei au intrat într-o nouă fază. Încă de la mijlocul lui aprilie 1915, primul ministru Brătianu cerea lui Diamandy, ministrul român la Petrograd, să prezinte o notă cu noi propuneri lui Sazonov, principala condiţie pusă de guvernul român, pentru încheierea tratatului de alianţă, fiind garantarea de către puterile Antantei a reunirii cu România a teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români. Imediat, adjunctul lui Sazonov (acesta fiind plecat din Petrograd) comunica în aceeaşi zi (17/30 aprilie) ambasadorului rus la Paris să intervină pe lângă Delcassé, pentru a nu fi susţinute ,,pretenţiile” guvenului român. La 19 aprilie/2 mai, Sazonov (revenit în capitală) relua tratativele oficiale cu România, având asentimentul Franţei şi Angliei. La 20 aprilie/3 mai 1915, Diamandy înmâna lui Sazonov personal o notă, în care erau prezentate condiţiile intrării României în război: garantarea de către puterile Antantei a unirii la România a Bucovinei până la Prut, a Transilvaniei, a Banatului în întregime şi a unei părţi din teritoriul ungar până în apropiere de Seghedin. Dar Sazonov s-a arătat nemulţumit de conţinutul ei, considerând drept exagerată o asemenea cerere.
Dar a intervenit şi un element nou în aceste negocieri, în aceeaşi zi, Comandamentul general al armatei ruse transmitea Ministerului de Externe că nu ar fi indicat ca guvernul rus să abdice de la interesele sale de ordin strategic în tratativele purtate şi că ar trebui să cântărească bine exigenţele guvernului român . Se deducea astfel că problema participării României la o intervenţie împotriva Austro-Ungariei era privită şi de conducerea armatei ruse ca fiind secundară, de-aici tergiversările părţii ruse.
Din Bucureşti, Poklevsky raporta ministrului său că Brătianu nu renunţa sub niciun motiv la condiţiile formulate, România fiind decisă să nu intre în război, dacă acestea nu vor fi admise. La începutul lui mai, Sazonov răspundea printr-un memorandum referitor la propunerile româneşti, pe care le aprecia, din nou, ca exagerate şi inacceptabile. El afirma că pentru Rusia alianţa cu România este dezirabilă, dar nu putea consimţi la satisfacerea propunerilor guvernului român: ,,Condiţia lui Brătianu începe a da de bănuit, pentru că el prezintă în mod expres cereri inacceptabile pentru a face imposibilă o înţelegere şi pentru a evita războiul”.
La începutul lui mai 1915, Sazonov remitea lui Diamandy un ,,aide memoire”, în care făcea referire la condiţiile formulate de guvernul României pentru intrarea în război. La rândul său, Brătianu era nemulţumit de modul în care vedea diplomaţia rusă problema viitorelor frontiere, solicitând acordarea de garanţii care să fie stipulate într-un tratat de alianţă. Anglia şi Franţa făceau demersuri la Petrograd pentru urgentarea unei înţelegeri cu România, în acelaşi sens intervenea pe lângă Sazonov şi ambasadorul francez, M. Paleologue. Guvernul rus era dispus să se arate mai conciliant, însă cu condiţia ca România să intre în război înainte de mijlocul lui mai 1915 . Între timp, evenimentele se precipitau în favoarea Antantei, la 10/23 mai 1915, Italia declara trăzboi Austro-Ungariei, fapt primit favorabil în România, unde au fost organizate noi manifestaţii pro-antantiste.
După intrarea Italiei în război, tratativele româno-ruse au continuat cu mai multă intensitate, în scopul încheierii unui acord final între cele două părţi. Încă o dată, guvernul rus se arăta intransingent faţă de propunerile româneşti şi susţinea că aliaţii apuseni erau de aceeaşi părere. La 20 mai 1915, guvernul rus dădea un comunicat în care se spunea că România nu putea obţine mai mult decât i se recunoştea de către Rusia . În virtutea acestuia, guvernul rus insista ca România să accepte propunerile sale, fără modificări şi fără condiţii. În ciuda atitudinii ruse, guvernul român nu era de acord ca ţara să intre în război, fără încheierea unei înţelegeri precise cu Rusia. Brătianu declara lui Poklevsky că România era gata să se angajeze definitiv împotriva Austro-Ungariei, îndată după semnarea unei convenţii politice cu puterile Antantei. Însă înaintea intrării în acţiune, era necesară o convenţie militară cu Rusia, pentru stabilirea colaborării dintre cele două armate şi trimiterea de ajutoare de către aliaţi. Brătianu preciza că, odată cu semnarea acestor documente, România nu va mai întârzia în niciun fel participarea sa la război. El sublinia că, dacă puterile Antantei acceptă toate cererile politice formulate de România, aceasta putea intra în război în decurs de cinci săptămâni.
Trebuie spus că Franţa şi Anglia au insistat îndelung ca România să intre în acţiune o dată cu Italia, însă Comandamentul general rus a decis ca problema participării României la război să fie trecută pe plan secund. Pe de altă parte, România nu era pregătită în acel moment să urmeze exemplul Italiei, armata sa era slab echipată, nu avea armamentul şi muniţiile necesare, iar intrarea ei în război nu i-ar fi ajutat pe aliaţi. Decisive au fost motivele de ordin politic şi în special poziţia guvernului rus, sprijinită de comandamentul general, care se opunea intervenţiei României în război. Pentru a înţelege aceste tergiversări, ar fi necesar să fie analizate obiectivele de război ale Rusiei şi, în general, ale Antantei. Rusia se opunea intrării României în război, în mai-iunie 1915, pentru a nu leza legăturile cu Bulgaria (pe care dorea s-o atragă în Antantă) şi pentru că urmărea să ofere Serbiei compensaţii teritoriale pe seama Austro-Ungariei (de aceea se opunea pătrunderii trupelor române în Transilvania). Dar Franţa şi Anglia erau împotriva tendinţelor ruseşti în sud-estul Europei, în acest scop au iniţiat debarcarea în Dardanele şi au urgentat intervenţia Italiei şi a României în război.
—————————————–
Prof. Ioan POPOIU
11 martie 2019
Păgâni şi creştini în fosta provincia Dacia
După retragerea aureliană, între sfârşitul secolului al III-lea şi finele celui de-al IV-lea, fosta provincie romană oferă o privelişte dezolantă: puţine inscripţii, morminte, obiecte mărunte, nici o ştire literară, încât percepţia asupra vieţii religioase, în nordul Dunării, nu poate fi deplină. Adevărata dimensiune a continuităţii vechii religii, rezistenţa credinţelor păgâne şi interferenţa lor cu noile valori, modalităţile de inserţie a creştinismului şi formele sale de organizare sunt greu de reconstituit.
O istorie a păgânismului şi a confruntării lui cu creştinismul, în Dacia postaureliană, este imposibil de scris: o mare parte a patrimoniului vechii religii a murit aproape instantaneu, prin încetarea ordinii politice romane. Păgânismul provincial, atât de bogat, divers şi complex, nu putea rămâne fără atavisme, dar, în contextul evoluţiei comunităţilor daco-romane, ele trebuie căutate în formele mai modeste de organizare şi manifestare a vieţii religioase. Astfel, în sudul Banatului şi Olteniei, reintegrate Imperiului, în secolele IV-VI, credinţele vechi păgâne au fost încurajate un timp de politica religioasă tradiţională a unor împăraţi, de intransigenţa faţă de creştini şi de staţionarea unor trupe, instrumente ale politicii imperiale. Aşa de exemplu un altar roman de la Drobeta dedicat lui Jupiter, de către un tribun pentru oamenii săi din trupă, este o manifestare a păgânismului oficial într-o localitate aflată sub stăpânire romană. O inscripţie de la Sucidava (Celei, jud. Olt) menţionează refacerea unui templu al zeiţei Nemesis din secolele III-IV. Apoi o statuetă a zeilor Lari din Sucidava, din secolul al IV-lea, denotă că unii dintre limitaneii (soldaţi) din castrul de la Dunăre erau ataşaţi credinţelor vechi, romane. Pot fi menţionate şi alte exemple. Însă dincolo de aceste manifestări, superstiţiile şi practicile magice populare din secolele II-III d.H ale stăpânirii romane au supravieţuit un timp îndelungat, chiar şi după creştinarea severă de la sfârşitul secolului al IV-lea. O figurină ce o reprezintă pe zeiţa Hecate într-un mormânt din necropola de la Sucidava, din secolul IV, probează credinţa unui locuitor în forţa spirituală a imaginii, după interzicerea credinţelor păgâne şi distrugerea imaginilor sacre vechi, instrumente magice, protectoare şi binefăcătoare (talismane).
Această credinţă e dovedită şi de inscripţia de pe o cărămidă de la Căuniţa de Jos-Gornea (jud. Caraş-Severin)- amulete apotropaice puse în mormânt, vechi obicei păgân. În domeniul funerar, înhumaţia era predominantă, conform descoperirilor din necropola Sucidavei, din secolul al IV-lea, dar incineraţia nu era abandonată, se introduceau monede în mormânt, cutumă religioasă păgână romană. În nordul provinciei Dacia, unde se perpetuează o „romanitate fără Imperiu” (M Bărbulescu), asistăm la supravieţuirea unor credinţe tradiţionale romane, unii adepţi ai păgânismului s-au refugiat la nord de Dunăre în secolul al IV-lea. Infiltrarea unor grupuri de daci liberi, care au activat credinţele vechi de substrat (zalmoxiene), denotă conservatorismul tenace al mediilor rustice, care au influenţat ritul de înmormântare şi pe cel funerar. În timpurile târzii ale secolului al IV-lea, comportamentul păgânilor întârziaţi este unul specific, tainic, modest, inofensiv. Cei rămaşi, la Ulpia Traiana, Tibiscum, Napoca, n-au abandonat credinţe şi rituri vechi romane, altădată active, probe ale loialităţii faţă de Imperiu. În acest secol, se produce o schimbare de mentalităţi şi credinţe în favoarea creştinismului. Cimitirele din oraşe indică şi ele o importantă mutaţie spirituală în conştiinţe.
În Dacia, după 275, nu există dovezi ale funcţionării vreunui templu păgân, dar în locaşurile de cult de la Ulpia Traiana, se mai oficiau rituri. Oricum, primii creştini au devastat sălile şi au aruncat statuile şi alte obiecte în fântâna sacră. La Porolissum (Moigrad-jud. Sălaj), templul lui Bel a devenit, sub Teodosie (379-395), parte componentă a bisericii creştine. Dar nu toţi zeii vor fi fost uitaţi. V. Pârvan considera că starea de nesiguranţă, ivită după încetarea protecţiei imperiale (275), i-a făcut pe daco-romani să-şi încredinţeze soarta în mâinile zeilor „păstrători” şi „apărători” (conservatores), „sărbătoarea dedicată lor (dies conservatoria) devenind dintr-o zi de odihnă, bucurie şi petrecere, una de îngrijorată şi smerită reculegere şi închinare a sufletului către zeii nemuritori pentru salvarea din primejdiile fără sfârşit”. El a demonstrat, în acelaşi timp, cât de ataşaţi trebuie să fi fost unii locuitori ai fostei provincii Dacia faţă de zeiţa Diana, foarte populară şi particularizată în nordul Dunării, devenită un fel de „zeitate supremă păgână”, echivalentă cu „Destinul”, „Soarta”, „Norocul”, iar „zânele” şi „zănaticii” îşi au originea în Diana şi dianatici.
Dar religia nu se identifică întotdeauna cu ideea de zei şi spirite, şi din această perspectivă trebuie abordate realităţile spirituale ale Daciei, după 275. Astfel, abandonaţi de autorităţi, constrânşi la un trai modest, reduşi la o cultură simplă, daco-romanii au fost siliţi să nu mai caute sacrul doar în edificii (temple) şi personificări divine, iar gândirea şi practica religioasă s-au refugiat în cutume, situri, superstiţii şi legende, elemente ale spiritualităţii populare străvechi.
Unele descoperiri arheologice ca şi materialul lexical de origine latină din limba română ne ajută să ne imaginăm care era universul de credinţe, practici, gesturi şi reprezentări cu valoare religioasă, specifice acestor latinofoni din nordul Dunării, situaţi în afara Romaniei, şi aflaţi în pragul creştinării. Astfel, „a amăgi” (arhaic), adică „a face semne cabalistice cu mâna, a descânta, a vrăji”, din latinul vulgar admagire (de la magus-mag, vrăjitor şi magia-magie, vrăjitorie, apoi „a fermeca” (popular fărmăca, fărmeca), de la latinul pharmacum, „a descânta”, de la discantare, „soarte, soartă” din latinul sors, sortem, sau „altar”, „vărgură”, „păcat”, „drac”, „închina”, „rugă”, „ajuna” sau termenul provenit din substrat, precum „balaur” (monstru), smău, bală, „ghionoaie” (ciocănitoare). Inexistenţa templelor, lipsa idolilor, absenţa dedicaţiilor nu constituie premise ale abstractizării sacrului, ce vine în întâmpinarea ideii Dumnezeului creştin, nevăzut, infinit? Nu este o premisă a creştinării? Expresie a persistenţei păgânismului, după retragerea aureliană (275), este domeniul funerar. Mormintele de incineraţie, de la sfârşitul secolului III sau din secolul IV, de la Iernut, Lechinţa de Mureş şi Sărăţeni (jud. Mureş), Sf. Gheorghe (jud. Covasna), Soporu de Câmpie (jud. Cluj), cimitirul 1 Brateiu (jud. Sibiu), unde se practica, până la anul 400, acelaşi rit funerar, indică fără echivoc conservatorismul locuitorilor daco-romani din sate, întărit şi de influenţe venite din substrat, practici şi obiceiuri funerare ce coboară în vremurile vechi dacice şi daco-romane, care au lăsat urme în spiritualitatea creştină. Ca exemplu menţionăm monede aflate în morminte ca obol, la Iernut şi Brateiu, vase de băut pentru morţi, însoţite de banchetul funebru, la Brateiu.
Marea mutaţie, în plan religios, pe teritoriul fostei provincii Dacia este răspândirea creştinismului cu mai multă intensitate decât înainte de 275-concret, înmulţirea monumentelor şi obiectelor creştine, creşterea numărului de adepţi şi dezvoltarea comunităţilor creştine. Progresul creştinismului în fosta provincie Dacia trebuie văzut ca o continuare a unui proces început în secolele II-III. Retragerea aureliană n-a însemnat şi micşorarea nucleelor creştine sau o sincopă în difuzarea noii religii, comunităţile din nordul Dunării s-au putut întări prin primirea unor creştini trecuţi în stânga fluviului, în urma persecuţiilor de la hotarul secolelor III-IV, în timpul lui Diocletian. După 313, oficializarea religiei noi, progresul creştinismului în Dacia a fost favorizat de alţi factori precum înglobarea la Imperiu a părţii de sud a teritoriului transdanubian: sudul Banatului şi Dacia Ripensis (zona dintre vărsarea Cernei şi a Oltului până la „Brazda lui Novac”). Structurile bisericeşti din sudul Dunării s-au extins şi asupra ţinuturilor din nordul ei, astfel încât bisericile daco-romane din aşezările situate în sudul Daciei s-au aflat în directă şi continuă legătură cu creştinătatea sud-dunăreană. Consecinţele acestei situaţii au fost stimulative pentru comunităţile din nordul Dunării, ale Daciei postaureliene, înlesnite de similitudinea culturii şi limbii. În plus, trecerea unor creştini în „ţinuturile barbare”, din cauza măsurilor excesive luate de statul roman, a contribuit la reuşita noii religii în rândurile daco-romanilor.
——————————-
Ioan POPOIU,
istoric/teolog
6 martie 2019
Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)
Însă în scurt timp, la urcarea pe tron a regelui Ferdinand, acesta i-a respins demisia, iar guvernul şi-a continuat activitatea, concentrat asupra pregătirii militare şi economice. Pentru calmarea spiritelor agitate ale opoziţiei, guvernul a dat un nou comunicat referitor la păstrarea neutralităţii ţării. În timpul acesta, la conservatori divergenţele se accentuau, N. Filipescu acţiona decis şi febril pentru separarea de Al. Marghiloman. Acesta, după consultarea lui T. Maiorescu, a întrunit din nou Comitetul executiv al partidului, în tentativa de a anihila acţiunile pro-antantiste ale lui Filipescu şi susţinătorilor săi- ei cereau intrarea imediată în război împotriva Austro-Ungariei. Îndată după şedinţa partidului, la care participase, N. Filipescu a constituit un Comitet naţional ,,de acţiune imediată”, împreună cu B. Delavrancea, I. Grădişteanu, N. Xenopol, Th. Ionescu şi dr. C. Istrati, anunţând înfiinţarea unei noi formaţiuni, ,,Acţiunea Naţională”. În final, la 1/14 noiembrie 1914, conducera Partidului conservator era convocată pentru o desolidarizare faţă de ,,Acţiunea Naţională”, dar fără succes, stabilindu-se participarea la acţiunile acesteia pe cont propriu.
După înfiinţarea ,,Acţiunii Naţionale”, s-au intensificat manifestaţiile şi întrunirile în favoarea intrării României în război de partea Antantei. Astfel, la întrunirea din 16/29 noiembrie 1914, în numele principiului naţionalităţilor, se cerea intrarea imediată în acţiune pentru eliberarea românilor din Transilvania. În acelaşi timp, N. Filipescu continua cu febrilitate campania pentru intrarea ţării în război, adâncind şi mai mult ruptura dintre conservatori, formaţiunea sa manfestându-se drept gruparea cea mai dinamică şi mai activă, care agita deschis pentru Antantă şi intrarea în război. Venind de la Sinaia, Filipescu a fost întâmpinat cu urale la Ploieşti de o mulţime numeroasă de suţinători, care cereau să fie abandonată neutralitatea. În Bucureşti, N. Filipescu a fost condus de mulţime în Piaţa Universităţii unde, de pe piedestalul statuii lui Mihai Viteazul, a adresat un apel înflăcărat pentru înfăptuirea unităţii naţionale.
Această grupare, ,,Acţiunea Naţională”, condusă de N. Filipescu, Take Ionescu şi Barbu Delavrancea, era virulent antihabsburgică şi antantofilă, organizând adunări, manifestaţii, campanii de presă, pentru a influenţa opinia publică. ,,Opoziţia”, care susţinea intrarea rapidă în război, era fascinată de idealul unei ,,Românii Mari”, având uneori un aspect romantic!. Ambii lideri, N. Filipescu şi Take Ionescu, erau animaţi de bune intenţii şi cunoşteau situaţia politică, dar, în nerăbdarea lor, făceau abstracţie de necesitatea recunoaşterii aspiraţiilor naţionale prin tratate de către puterile Antantei. Grupării, care promova acest romantism politic, i se opunea, ca un corectiv necesar, politica pragmatică a lui Brătianu, care s-a ferit să se angajeze faţă de Antantă, până ce puterile ei nu i-au garantat satisfacerea unor aspiraţii naţionale legitime.
La 16/29 noiembrie 1914, se deschidea noua sesiune a Parlamentului (Adunarea Constituantă), dar Mesajul tronului nu făcea referire la reforme şi problemele războiului, ci conţinea un apel la concursul sincer şi la sentimentul patriotic pentru sprijinirea guvernului în actualele împrejurări. În şedinţa din 3/16 decembrie, în răspunsul la mesaj, regele era asigurat de unitatea forţelor naţiunii în faţa dificultăţilor, iar primul ministru făcea apel la toţi să sprijine politica externă a guvernului. I. Lahovary, din partea Partidului conservator, raspundea afirmativ: ,,toţi fiii României, în asemenea cazuri, au uitat dezbinările, fiind uniţi într-un suflet şi o gândire”. La 4 decembrie, Take Ionescu, şeful Partidului conservator-democrat, declara şi el că sprijină apelul guvernului, o problemă mai importantă decât cea externă nu exista în acel moment, iar partidele din opoziţie trebuie să dea dovadă de înţelegere faţă de problemele guvernului, în asemenea împrejurări. În Senat, Al. Marghiloman şi C. Dissescu îşi exprimau acordul cu decizia guvernului de a nu fi dezbătut proiectul de răspuns la mesaj .
În decembrie 1914, divergenţele dintre conservatori erau tot mai acute, conform consemnărilor lui Marghiloman, în schimb gruparea antantofilă reuşea să obţină sprijinul grupării radicale ardelene, în frunte cu Oct. Goga şi Vasile Lucaciu, care a trecut în România, în toamna anului 1914, unde acţiona în favoarea unirii. Împreună cu ,,Liga Culturală”, ,,Acţiunea Naţională” şi alte asociaţii, gruparea ardeleană organiza întâlniri cu participarea unor personalităţi culturale şi politice din România, N. Iorga, B. Delavrancea, Take Ionescu, N. Filipescu, I. Grădişteanu ş. a. În cadrul întrunirilor, se cerea deschis guvernului o acţiune militară împotriva Austro-Ungariei. Ei organizează ,,Cercul Bucovinenilor şi Transilvănenilor din Bucureşti”, care edita o gazetă săptămânală, ,,Ardealul”, militând pentru unirea românilor. În acelaşi timp, V. Lucaciu, Const. Mille şi directorul băncii ,,Albina” din Sibiu plănuiau difuzarea unui manifest pentru unire, în Transilvania, în 100 000 de exemplare. Mai mult, Oct. Goga urmărea să organizeze o legiune de ardeleni, care să fie pregătită pentru o eventuală acţiune în Transilvania, după unele date, legiunea număra 5000 de oameni, la începutul anului 1915.
Membrii legiunii cereau românilor din armata austro-ungară să dezerteze şi să treacă în România. Se urmărea apoi să fie introduse în Transilvania materiale revoluţionare, pentru pregătirea unei revolte a românilor de-aici, atunci când marşul armatei române va începe. La începutul lui 1915, după o serie de date, un număr de 20 000 de oameni, apţi pentru serviciul militar, părăsiseră Transilvania îndreptându-se spre România.
La 14/27 decembrie 1914, Congresul extraordinar al ,,Ligii” a ales un nou comitet care avea în frunte pe V. Lucaciu (preşedinte), B. Şt. Delavrancea (vicepreşedinte), apoi N. Iorga, S. Mândrescu, Th. Ionescu, N. Filipescu, Oct. Goga, membri. În acest context, asociaţia şi-a schimbat denumirea în ,,Liga pentru Unitatea Politică a Tuturor Românilor”, iar în noul program se afirma că ,,singura politică externă …e aceea care tinde a grăbi eliberarea românilor siliţi a-şi da viaţa în marginile Monarhiei Austro-Ungare”.
La începutul anului 1915, opinia publică românescă era în cea mai mare parte pro-antantistă. La 11/24 ianuarie 1915, a fost organizat un banchet în cinstea lui R. W. Seton-Watson, care spunea în discursul său: ,,Astăzi ni se deschid două drumuri, dintre care unul duce la salvarea neamului românesc”. Au mai rostit cuvântări Take Ionescu, B. Delavrancea, N. Filipescu, I. Grădişteanu, despre datoria de a lupta pentru unitate, adresându-se mulţumiri Angliei. La 11/24 februarie 1915, locuitorii capitalei au făcut o primire entuziastă generalului francez Pau, sosit într-o vizită: ,,Oraşul întreg era în picioare şi pe toate figurile se puteau citi sinceritatea şi căldura sentimentelor pe care populaţia ţinea să la afirme pentru Franţa şi pentru soldatul erou”. La 15/28 februarie 1915, în sala ,,Dacia”, s-a desfăşurat o mare întrunire a Ligii, sub preşedinţia lui V. Lucaciu, unde cei prezenţi s-au pronunţat în favoarea intrării in război alături de Antantă, pentru eliberarea românilor din Transilvania. Au luat cuvântul Oct. Goga, N. Filipescu, Take Ionescu, B. St. Delavrancea, N. Iorga. N. Filipescu a adresat regelui un îndemn simbolic: ,,Mărirea ce ţi-o urăm, Sire, este: să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda”.
La rândul său, Take Ionescu rostea o cuvântare patetică în favoarea eliberării românilor din Transilvania, arătând că această politică trebuie susţinută nu de un grup, ci de întreaga ţară: ,,Nu este vorba ca să trăim într-o Românie mai mică sau mai mare. Dacă ar fi vorba numai de o mărire a ţării, s-ar putea înţelege şi o amânare a chestiunii. Toate pot să iasă din războiul acesta, un singur lucru nu poate să iasă: să rămână lucrurile (aşa) cum au fost. Acest cataclism l-au adus alte cauze, alte curente decât voinţa noastră şi din acesta nu putem să ieşim decât sau mari, strălucitori şi puternici, sau aşa decăzuţi în proprii noştri ochi, încât s-ar seca şi izvorul patriotismului”. El îşi exprima certitudinea în victoria Antantei şi cerea intrarea în război alături de această grupare: ,,pentru noi, oricine ar învinge, dacă ar învinge fără noi, aproape acelaşi blestem ar fi”.
Alături de acţiunile ,,Ligii”, care orientau şi dominau opinia întregii ţări, s-au situat cele ale ,,Acţiunii Naţionale”, condusă de N. Filipescu (vezi supra), care includea pe acei conservatori favorabili participării României la război alături de Antantă. Cele două grupări pro-antantiste au organizat numeroase acţiuni comune, iar la 17/30 septembrie 1915, a fost constituită ,,Federaţia Unionistă”, care cuprindea aripa conservatoare pro-antantistă, care avea drept şef pe I. Lahovary, N. Filipescu fiind preşedintele Clubului Conservator, apoi Partidul Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu, şi ,,Liga pentru Unitatea Naţională a Românilor Transilvăneni Refugiaţi în România”. ,,Federaţia”, având ca preşedinte pe energicul şi inflexibilul N. Filipescu, ajuns apoi preşedinte al conservatorilor dizidenţi, după moartea lui I. Lahovary, se pronunţa hotărât pentru unificarea statală a românilor şi, dincolo de avertismentele guvernului, a organizat întruniri în toată ţara. La 18/31 octombrie 1915, au fost organizate întruniri şi manifestaţii la Craiova, Brăila, Ploieşti, Tr. Severin, unde participanţii, în special N. Filipescu, s-au arătat vehemenţi cu ,,trădătorii neamului” (cei care se opuneau unirii), iar liderul conservator declara: ,,Fără Ardeal, nu dau două parale pe dinastie”.
Manifestaţiile ,,Acţiunii Naţionale”, tor mai frecvente, întrunirile ,,Ligii pentru unitatea românilor” au continuat, la 15/28 martie 1915, a fost organizat un Congres al românilor din provinciile subjugate, cu participarea liderilor din cele două formaţiuni, cerându-se din nou intrarea în război. Mişcarea pentru unificarea statală a românilor se intensifica pe ambele versante ale Carpaţilor, la manifestaţiile din Vechiul Regat se adăuga atitudinea fermă, radicală a unor lideri ca Maniu şi Goldiş, priviţi ca extremişti de guvernul maghiar. În noiembrie 1915, acţiunile opoziţiei unioniste au continuat, fiind organizate noi manifestaţii în Bucureşti şi în provincie .
—————————————–
Prof. Ioan POPOIU
4 martie 2019
Ioan POPOIU: Aș vrea să ți mulțumesc din partea redacției LOGOS ȘI AGAPE, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!
Mariana, aș vrea pentru cititorii tăi să zugrăvești un autoportret spiritual al tău! Cine este MARIANA GRIGORE?!
Mariana GRIGORE: Si eu îți mulțumesc pentru onoarea de a mă invita sa iau loc pe scaunul dialogului cu mine.
Mariana Grigore este…Mariana Grigore. Destul de greu să mă definesc chiar și într-un tablou spiritual fără rame pentru că, nu vorbesc prea mult despre mine. Modestia, subiectivismul sau analiticul exagerat în raport cu propria persoană, pot cauza deformări ale imaginii din propria oglinda.
Ca să rezum, aș spune că sunt un om simplu în complexitate și complex în simplitate.
Ioan POPOIU: Mulțumesc. Propun, Mariana, să ne întoarcem spre origini! Spune ceva despre familia ta, îndeosebi părinții, locul natal!
Mariana GRIGORE: Cred ca aș avea nevoie de încă o viață ca să vorbesc despre ei.
Am avut o relație afectivă puternică cu prietenul pe care l-am numit tată. Dar acum, după ce Dumnezeu a pus aripi și pe umerii mamei, înțeleg că iubirea pentru amândoi a cunoscut dintotdeauna semnul egal.
Ioan POPOIU: Eternitatea s-a născut la sat, are dreptate Blaga?!
Mariana GRIGORE: Să nu strivim ,,corola de minuni a lumii” pentru că sub ea se ascunde ,,veșnicia” care ,,s-a născut la sat”. În acel loc, timpul are toată răbdarea, bunătatea, lumina, frumusețea sufletească, din lume.
Eu m-am născut într-o comună dâmbovițeană de lângă Târgoviște…și mă simt eternă.
Ioan POPOIU: Este copilăria un paradis pierdut?!
Mariana GRIGORE: Copilăria este un paradis veșnic în noi, nu se pierde ci se câștigă în fiecare clipă în care sufletul nu uită să râdă candid.
Ioan POPOIU: Ani de liceu…, ce ne poți spune despre acești ani, Mariana?
Mariana GRIGORE: Am urmat cursurile liceului economic din Târgoviște, secția contabilitate și nu m-am regăsit în această specializare.
Visam…mereu am fost o visătoare prin lumea cu prea multe lumi. Cărțile mi-au fost un prieten fidel.
Ioan POPOIU: Ai terminat liceul și ai urmat Dreptul! De ce Dreptul? Cum percepi perioada studenției?
Mariana GRIGORE: Îmi amintesc că în copilărie, eram în clasa a VI, am urmărit un film, se numea ,,Avocata”. Pledoaria susținută de eroina principală a filmului a avut un impact puternic asupra imaginației unui copil. Iar acel copil, a devenit persoana adultă care, de pe postul de consilier juridic pe aria litigii, pledează.
Ioan POPOIU: Suntem după facultate, dileme existențiale, asumarea unor răspunderi, unde începe viața reală?!
Mariana GRIGORE: Viața reală nu începe, ea există ca o continuitate a firii pe care uneori nu o conștientizăm. Dileme? ..am avut și am, le trăiesc și mă trăiesc. Așa cum am scris într-un poem, sunt doar un om.
Ioan POPOIU: Ce este maturitatea?
Mariana GRIGORE: Maturitatea? …este imaturitatea care ne face să credem că suntem filosofi.
Nu o să spun că este o etapa în care am umplut cu experiență, geamantanul vieții, deși, respect această teorie. Maturitatea, în viziunea mea, nu are vârstă. Doar noi, oamenii, o măsurăm în ani.
Ioan POPOIU: Să pășim pe teritoriul literaturii! Există un univers al literaturii?
Mariana GRIGORE: În adolescență, pornind de la premisa greșită ca dețin secretul dragostei de înțelepciune pentru că luasem un premiu la olimpiada națională de filosofie, am încercat să citesc operele lui Franz Kafka. Dezamăgirea a fost mare, nu îl înțelegeam în acel moment.
Am continuat cu Stendhal, Dostoievski, Augustin Buzura, Păunescu și Nichita Stănescu. Citeam orice îmi crea emoție în acel moment, chiar și Rodica Ojog-Brașoveanu.
Ioan POPOIU:. De ce trebuie să citim cărți?!
Mariana GRIGORE: Cărțile sunt realitate și vis, alb și toamnă, dor și sărbătoare, tăcerea din spatele cuvintelor. Cărțile sunt pagini care se rescriu apoi în noi. Întrebarea ar fi, ce suntem noi fără cărți ?
Ioan POPOIU: Ajungem astfel și pe tărâmul poeziei…Cum ți se pare începutul ILIADEI: „Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul”! Mai este actual HOMER?!
Mariana GRIGORE: O evocare a muzelor întru desăvârșirea creației.
Poemele istorice vor fi mereu tributare istoriei pentru că fiecare timp are Troia sa și lupta pentru ea.
Homer? Nici acum nu se cunoaște semnificația exacta a numelui său. Oscilând între orb, războinic și poet. Eu mă opresc la poetul care se bucură de veșnicie și muza lui nemuritoare, sursă pentru poezie.
Ioan POPOIU: Eminescu îl evoca pe Shakespeare, din care citea cu voluptate! Cum îl percepi pe marele elisabetan?!
Mariana GRIGORE: Ca pe un mare spirit al literaturii universale, așa cum este și Mihai Eminescu. Clasic, romantic dar în același timp extrem de actual.
Ioan POPOIU: Și HAMLET?!
Mariana GRIGORE: Doar un Prinț de Danemarca Hamlet ne poate răspunde la această întrebare, în deplinătatea cunoașterii hamletienei opere.
Așteptăm răspunsul, atât eu cât și cititorii.
Ioan POPOIU: De la Renaștere ajungem la Romantism! Deviza romanticilor era „Furtună și Avânt”! Ce este romantismul ?
Mariana GRIGORE: Trăire. Așa cum trăim, așa iubim
Ioan POPOIU: Putem trăi fără romantism?!
Mariana GRIGORE: Eu aș spune că nu poți să trăiești fără să respiri său să visezi. Am definit fără să știu, romantismul
Ioan POPOIU: Cum te raportezi la poezia modernă? Baudelaire, Rimbaud, Lautreamont?!
Mariana GRIGORE: Invocându-l pe Dumnezeu pentru a mă accepta în lut însuflețit …ținând în palmă florile răului dar, stând la masa amestecului dintre conștiința de sine și resemnarea metaforizată de Rimbaud.
Ioan POPOIU: Unde situezi poezia română, de la Alecsandri și Eminescu la Arghezi și Blaga, mai sunt acești poeți un model ?!
Mariana GRIGORE: Fiecare muză are poetul său. Și fiecare poet, pagina sa de Univers
Ioan POPOIU: MARIANA, când ai început să scrii POEZIE?!
Mariana GRIGORE: Daca a scrie este sinonim cu a publica, din anul 2017…
Scriu de când mă știu, fără a lăsa trăirea tribut cuvântului
Ioan POPOIU: Există o definiție a poeziei?!
Mariana GRIGORE: Poezia este sufletul așa cum explorează sau sedimentează fiecare emoție. Poezia este viața cu fluturi pe aripi sau căderi în golul pasului șchiopătat al toamnelor bacoviene.
Ioan POPOIU: În 2017, ai debutat cu volumul TABLETE PENTRU SUFLET CALD! Cum a fost receptat de public? Care este mesajul pe care-l transmiți? Cum a fost receptat?
Mariana GRIGORE: Doar publicul poate să răspundă la această întrebare. Percepția mea subiectivă ar spune că e minunat că mi-am învins teama de a publica și am atins cu mâna o stea. Mesajul este divinitatea cuvântului iubire
Ioan POPOIU: Vorbești mult despre iubire în poemele (tabletele) tale! Cum vezi iubirea?
Mariana GRIGORE: O sa-ți răspund cu un vers din poema ,,Definiție!?…Ce e iubirea, Mă întreb în acest amalgam de sensuri, de paradigme…Ce e iubirea!?…Iubire. Așa o văd, ca pe o absență a definiției.
Ioan POPOIU: Spui, la un moment dat, „iubirea are mii de fațete”! Te rog să insiști puțin!
Mariana GRIGORE: Noi, oamenii, trăim intens fiecare emoție și acționăm în consecința acelei emoții. Iubirea este o trăire multiplă care se îmbracă în suflet sau se dezbracă de noi. Poate fi o grima care, însă, așteaptă o scenă deschisă de dumnezeire. Să nu uităm să iubim crezând în ,,carpe diem quam minimum credula postero”.
Ioan POPOIU: Iubirea, în poezia ta, este elevată, are o dimensiune spirituală, nu este niciodată intimă! Cum comentezi ?
Mariana GRIGORE: Are o doză mare de intimitate pentru ca dezgolește sufletul, îl expune și de multe ori îl lasă fără apărare în fața cuvintelor rostogolite de pe muntele indignității.
Dimensiune spirituală?…poate gnoseologie și cosmogonie într-o introspecție a fierberii interioare
Ioan POPOIU: Spui într-un poem: „Îmi simt uneori inima ca pe un tablou neterminat”,,,
Te rog să comentezi
Mariana GRIGORE: Mi-am imaginat trăirea unui pictor în fața șevaletului care fuge ca o morgană din fața culorii. Așa se simte și sufletul când nu își împlinește unica menire…dar visează rostind în ecou: Amor meus amplior quam verba est „
Ioan POPOIU: La sfârșitul lui 2018, a apărut al doilea volum al tău, IUBIRE…LA RĂSCRUCE DE TRĂIRI! Este dedicat mamei tale, după plecarea ei. Ce aduce nou volumul în poezia ta, Mariana?!
Mariana GRIGORE: Este noutate din punct de vedere al genului literar. Poezie, care precede poemului în proză din cartea de debut.
Această carte este icoana sufletului meu. Când Dumnezeu i-a dat haină divină mamei, cartea se afla la tipar. De acolo a ieșit cu aripi pe umeri și lacrimi pe suflet.
Ioan POPOIU: În Prefață, Elena Volcinschi vorbește despre poeta MARIANA GRIGORE ca despre o „minune a condeiului „! Cum comentezi ?!
Mariana GRIGORE: Doar condeiul sufletului și ars poetica versului domniei sale pot să comenteze.
Ioan POPOIU: Te exprimi într-un poem: „Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului „! Te rog, Mariana, să ne dai mai multe amănunte!
Mariana GRIGORE: Este o invitație la reflecție și nu la reflexie. Și o reacție umană la criticile distructive care tindeau uneori să-mi îngroapă trăirea în mocirla mărgăritarelor.
Ioan POPOIU: Un alt poem se intitulează metaforic, SIMFONIA IUBIRII ! Mă gândesc că poezia ta alcătuiește o singură simfonie! Cum comentezi, Mariana?!
Mariana GRIGORE: Poezia mea este trăire in esența cuvântului…alb, bucurie, vortex, oază, periplu sau tristețe statică…trăiesc în cuvânt și îi respir porii din silabe.
Toate aceste sentimente se regăsesc în simfonia inimii.
Acest poem este dedicat ei.
Ioan POPOIU: Titlurile poemelor sunt expresive, metaforice, ANAMNEZA…, FLAMENCO, INGER MURIND, ALAE JACTA EST!, PICTOGRAMA ALEGORICĂ, ACRONIM PENTRU IUBIRE, TOAMNĂ DIN FRUNZE DE GÂND etc. Cum comentezi?!
Mariana GRIGORE: Poți comenta tu?…Eu le-am trăit, scriind…
Ioan POPOIU: Ce ne poți spune, în final, despre poezia ta, despre tine, proiecte, vise, viziuni…Te rog, MARIANA?
Mariana GRIGORE: Despre mine?…că sunt…
Poezia?…este un sunt în mine trăire
Proiecte?…să fiu…mereu iubire în pagini de trăire.
Ioan POPOIU: În încheierea interviului, aș vrea să-ți mulțumesc încă o dată din partea cititorilor tăi, care prețuiesc poezia ta, așteptând următoarea carte! Eu, ca autor al interviului, am o speranță și o dorință pe care o adresez poetei și prietenei Mariana Grigore: aștept ca, într-o zi, sa-mi adreseze la rândul ei întrebări, într-un alt interviu! Toată viața noastră este alcătuită din întrebări și răspunsuri! Mulțumesc încă o dată, distinsă poetă MARIANA GRIGORE!
Mariana GRIGORE: Mulțumesc pentru că ai permis iubirii să plutească pe cer de trăire, visând că cel puțin în cadrul acestui interviu, a fost aripă.
Ioan POPOIU: Mariana Grigore ,,a atins cu mâna o stea!“
––––––––––––––-
A consemnat,
Ioan POPOIU
1 martie 2019
Creştinismul daco-roman în secolul al IV-lea
Unul din cele mai interesante momente din istoria spaţiului mediteranean este considerat secolul al IV-lea, căruia îi este propriu un adevărat „dualism religios”. Un interval de graniţă, revendicat de două lumi: păgână şi creştină, veche şi nouă, un tărâm al convieţuirilor tolerante şi al ostilităţilor deschise, al continuităţii şi rupturii, al tradiţiei şi înnoirii. Acest secol încheie un „ciclu istoric” început încă din secolul al II-lea- „Antichitatea târzie”– definit de antropologia istorică, când s-au pus fundamentele civilizaţiei creştine. Viaţa religioasă a secolului al IV-lea denotă caracterul intermediar al perioadei: el debutează sub semnul păgânismului intransigent şi sfârşeşte sub zodia creştinismului intolerant, „totalitar” (Culianu). Între aceste limite, se succed ani de toleranţă, de conflicte şi reconcilieri, de reacţii violente şi reveniri spectaculoase-legislaţia imperială, prevederile sinoadelor Bisericii, scrierile epocii reflectă starea de incertitudine specifică secolului.
Păgâni şi creştini în Scythia Minor. Tabloul religios al ţinutului dintre Dunărea de Jos şi Marea Neagră, în vremea Principatului, se prezenta plin de „complexitate şi varietate” (D. M. Pippidi), „vitalitatea” vechilor credinţe împletindu-se cu aspiraţii şi tendinţe noi, orientate către „monoteism şi universalitate”. În Scythia, lupta dintre vechea şi noua religiozitate, în secolul al IV-lea, nu este prezentă în inscripţii, dar alte mărturii fac referire la această luptă inevitabilă. La începutul Dominatului (după 284), în Scythia, acest tablou nu se schimbă, păgânismul se dovedeşte încă puternic, fiind încurajat de includerea sa printre teritoriile controlate de Licinius (308-324), care, între 320-324, a sprijinit cultele tradiţionale (păgâne). Inscripţiile dezvăluie ataşamentul pe care simpli credincioşi şi comunităţi întregi îl aveau faţă de zeităţi. Dintr-un act mitraic aflăm despre serbarea Saturnaliilor, în Scythia, la începutul secolului al IV-lea, iar trupele romane, la 322-323, îl cinsteau pe Deus Sanctus Sol, zeu mitraic. Actele funerare din Scythia erau prezente şi ele, expresie a forţei păgânismului, teme, idei, credinţe, cutume. În primul sfert al secolului al IV-lea, lumea preponderent păgână domină în Scythia, în vremea lui Licinius, a cărui conducere n-a marcat sfârşitul păgânismului în Dobrogea. Actul de martiraj al Sf. Aemilianus de la Durostorum arată că, la mijlocul secolului al IV-lea, templele păgâne erau deschise şi se desfăşurau ceremonii, sub Constantius (337-361). Cercetarea arheologică din Dobrogea ne oferă imaginea supravieţuirii păgânismului şi a convieţuirii acestuia cu creştinismul în ofensivă- la Dinogetia (Garvăn-jud. Tulcea), este atestată continuitatea cultului familiei, zeii locali şi credinţa în zeii tradiţionali ; la Histria, un grup îl înfăţişează pe Hercule. Sf. Augustin spune într-o scrisoare: deşi templele erau distruse, slujitorii au rămas păgâni. Ca în multe părţi ale lumii mediteraneene, viaţa religioasă a populaţiei rurale din Scythia Minor era tributară fondului vechi de credinţe ancestrale – cultul străvechi al vetrei descoperit la Teliţa (Jud. Tulcea), ataşamentul faţă de Hercule, ceea ce denotă conservatismul mediilor rustice, cauza genezei creştinismului popular între români.
Aşadar, în secolul al IV-lea, în Scythia Minor, păgânismul este o realitate, dar vechea religie era pe cale de stingere în faţa creştinismului oficializat, apoi atotputernic. Existau în Moesia Inferior-Scythia Minor, încă înainte de Constantin, creştini izolaţi şi nuclee creştine. Din actul de martiraj al Sf. Epictet şi Astion de la Halmyris (Murighiol, jud. Tulcea), se cunoaşte numele primului preot creştin de pe pământul românesc, Bonosus, şi faptul că în jurul lui 300, Scythia avea o episcopie – se cunoaşte numele episcopului de Tomis, Evangelicus, care apăra dreapta credinţă. Persecuţiile tetrarhilor, la începutul secolului al IV-lea, n-au oprit ascensiunea creştinismului, noua religie îşi continuă evoluţia, dar numărul creştinilor, ca şi în restul Imperiului, era insignifiant în comparaţie cu masa păgânilor. Creştinii erau orăşeni, proprietari, militari. Episcopia tomitană şi-a continuat existenţa.
După 324, anul morţii lui Licinius, când s-a instalat pacea Bisericii în Orient, asistăm la dezvoltarea vieţii creştine în Dobrogea (Scythia) – în anii 364-381, aici păstorea episcopul Bretanion, adept al credinţei niceene, care l-a înfruntat pe împăratul Valens, arian. În acest timp, Biserica s-a organizat în parohii, conduse de preoţi, dioceze (eparhii), conduse de episcopi şi provincii ecleziastice, coordonate de mitropoliţi. Pe vremea lui Teotim I (390-407), se situează începutul dependenţei canonice a unei părţi a pământului românesc (Dobrogea, sudul Moldovei, sud-estul Munteniei) faţă de centrul bisericesc al Constantinopolului şi consolidarea raporturilor dintre episcopia Tomisului şi nucleele creştine din nordul Dunării. Din secolul al IV-lea, suntem martori la rapida ascensiune a creştinismului în Scythia Minor, înmulţirea numărului de credincioşi, sporirea complexităţii actelor de cult, formarea, extinderea structurilor administrativ-juridice ale Bisericii, ceea ce se reflectă şi în construcţia de bazilici creştine. Cele mai multe biserici erau construite în oraşe, semn al dezvoltării comunităţilor creştine-de pildă, la Tomis, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, erau trei biserici, dar cea dintâi biserică creştină din provincia Scythia s-a ridicat la Beroe (Piatra Frecăţei-jud. Tulcea). Alte biserici creştine s-au construit la Histria, Argamum, Dinogetia, Callatis. Creştinismul era preponderent citadin, dar, în secolul al IV-lea, el începe să pătrundă şi în lumea păgână rurală. Începutul convertirii satelor dobrogene se oglindeşte şi în construcţia unei biserici în localitatea Teliţa-Amza, jud. Tulcea şi biserica martirică de la Niculiţel, jud. Tulcea. Păgânismul era mult mai tenace în mediul rural.
În practicile funerare creştine, în Scythia se observă preluarea unor obiceiuri funerare păgâne-de pildă, într-o necropolă creştină de la Tomis s-a aflat o cameră funebră destinată prânzului funerar, cutumă de certă origine păgână. Creştinismul oficial a respins banchetele funebre, practica aducerii de ofrande şi săvârşirea libaţiilor la morminte, dar creştinismul popular a conservat integral obiceiurile păgâne. Aceasta o arată sursele bisericeşti, inscripţiile, descoperirile arheologice, pictura murală, cina funerară fiind o dovadă a întâlnirii între pietatea păgână şi cea creştină. În concluzie, în secolul IV, în Scythia (Dobrogea), creştinismul progresează mult, iar păgânismul este în defensivă.
——————————-
Ioan POPOIU,
istoric/teolog
27 februarie 2019
La editura Scrisul Românesc, din Craiova, în colecţia Orfeu, a apărut nu demult (decembrie 2018) volumul de poeme, Cuţite la ţintă vie, autoare Irina Alexandrescu. Volumul este însoţit de o prefaţă (Elogiu suferinţei), semnată de Mihai Firică, şi de o dedicaţie a autoarei, ,,Fiului meu, Tudor – radiografia sufletului”. Textul este precedat de cuvintele poetei (Irina Alexandrescu), care, într-o scurtă autobiografie, se prezintă pe sine cititorilor, zugrăvindu-ne un autoportret sufletesc. Aflăm că poeta este născută la 15 septembrie 1978, în Craiova, a urmat liceul ,,Fraţii Buzeşti” şi facultatea de Ştiinţe Economice. Irina mărturiseşte că a început să scrie versuri în vremea studenţiei, ,,ca o modalitate de dialog sincer cu mine însămi, cu tot ce trăiam”! Poeta subliniază o dimensiune esenţială a scrisului ei: ,,nu am minţit vreodată coala de hârtie şi am prezentat trăirea mea, cruntă adeseori, în toată goliciunea ei”. Vorbind despre volumul publicat, Cuţite la ţintă vie, autoarea accentuează că este ,,o autobiografie în versuri…, tonurile sunt negre, tuşele trasate apăsat…”. Şi poeta încheie astfel: ,,trăiesc aşa cum scriu şi scriu întocmai cum trăiesc”!
Când analizăm (radiografiem) poezia Irinei Alexandrescu trebuie să pornim de la aceste rânduri de o copleşitoare sinceritate. Într-o dedicaţie, poeta încerca să sintetizeze esenţa volumului său prin această formulare: ,,o radiografie a sufletului femeii”!
Acestea fiind spuse, să trecem la ,,disecţia” (termenul se potriveşte poetei!) poemelor care alcătuiesc cuprinsul volumului. Cu ce să începem dacă nu cu poemul ce dă titlul volumului: ,,De o viaţă întreagă arunc cuţite / la ţintă vie / şi ele se întorc rapid / ca un bumerang! / am doar celuloza albă / ca produs existenţial / cu pana şi o călimară / în care am picături de sânge / închegat / le-am adunat ţipând din tot corpul / gura amuţise sub loviturile sacadate / ale unei sorţi retroverse / ca uterul mamei care m-a născut / (…) de o viaţă arunc cuţite / la ţintă vie / ea doar stă / la capătul în care eu încep să nu mai fiu” (Cuţite la ţintă vie). Poemul rezumă o viaţă, o trăire, un stil, este chintesenţa unei vieţi de un neobişnuit dramatism, deloc comune.
Poemul cu care se deschide volumul este o veritabilă Ars poetica, care nu are nevoie de comentarii: ,,Cuvintele mi le topisem / ca să le cresc forţa, / să erupă odată cu mine / şi se simţeau bătând / şi viscoleau în scorburi, / (…) sângerând cu corpul pământul negru / al vieţii de până atunci. / Erupeam peste tot, / înfigeam urletul în liniştea cerului, / ravagiile biciuiau pretutinden”! (Daune minore). Asemenea ,,erupţii” ne întâmpină în multe poeme. Poezia autoarei nu este o înşiruire cuminte de versuri, ci un strigăt de revoltă (o ,,erupţie”) împotriva unei ordini divine şi umane, pe care poeta nu o înţelege şi nu o poate accepta. Viaţa însăşi, această mare taină, este respinsă cu repulsie, ca o mare povară: ,,Urăsc această viaţă în care / iubirea este o alegorie, / o minciună deşănţată. / Aleargă în pielea goală pe / sufletele noastre, / aruncă ciobul / în şotroanele buzunarelor minţii / (…) de ieri tot mănânc celuloză / în forme diferite şi / mi-e o scârbă totală de mine, de tine, / de tot ce înconjoară existenţa zgomotoasă / a maşinilor de oameni (…) ne mâncăm secundele / cu dureri crunte, / cu umbre în van / şi nopţi de alb. / Mi-am smuls ochii azi dimineaţă / şi sunt fericită / că n-o să mai văd alt soare / ce oricum / răsărea gratuit” (Urletul zace în mine).
Un poem ni se pare definitoriu pentru arta poetei şi stilul ei, Scurtă autobiografie: ,,Da! m-am născut dintr-o sticlă de rachiu şi o mamă în roşu aprins / la marginea unei case cu firma dansantă / gemetele îmi sfredelesc şi astăzi auzul / de aceea eu tac / Tic-tac pe suflet / care suflet ? nu am, numai o zăbală din care muşc / în fiecare dimineaţă / pentru curajul unei alte lumini / când am iubit prima dată…/ (…) m-a cuprins în braţe şi mi-a făcut un buchet din dracilă de la marginea bălţii / -Ia de sângerează, acum! mi-a spus încet şuierător / şi a plecat râzând în hohote / am sângerat / a doua zi i-am adus doi nuferi galbeni i-am pus pe coşciug / zâmbind în colţul asimetric al gurii / (…) cam asta se întâmplă în viaţa oricui, nu ?”. În faţa unui realism atât de virulent, de crud, critica este dezarmată, simpla lectură este relevantă. Oriunde ne-am opri, spre exemplificare, ne întâmpină aceeaşi atmosferă, acelaşi stil, fiecare poem trăgându-şi seva din celălalt. Ca exemplu, dar am putea lua multe altele, iată poemul ,,Inima mea trage să moară”: ,,inima mea gri ca pusta sub cerul de stâncă / trage să moară / în ţintirimul tău / de unde îşi aruncă îngerii aripile / eu le prind într-un lighean ciuruit / şi le dau cu smoală / nimic ,,nu” va mai fi la fel / în capătul sufletului / mort lângă mort groapă lângă groapă / stau aliniate toate ale mele / (…) n-am eu loc în lumea aceasta / eu aduc moartea / depersonalizată / eu tai gânduri / schimb genetica omului din apropiere / mutilez (…) / nu mai înţeleg (…) nici înrudirea dintre tată si copilul său / schilodit în bătăi / eu am stat mereu între noi şi moartea noastră / (…) cu tot greul răsuflării plămânilor curioşi”! Quot erat demonstramdum!
Ce observă poeta în realitatea cotidiană, cu privirea sa ascuţită (o privire-laser!), cu acea luciditate fără odihnă ?! Citiţi şi vă uimiţi: ,,Este sărbătoare în acest burg, / femeile îşi scutură fustele maron închis / şi-şi agaţă ciorapiii în pantofi cu toc / foarte înalt. / Miresele merg pe jos / cu limuzinele pe lângă / şi soţii lor / sparg uşile bisericilor cu mănuşi albe. / Preoţii îşi calcă sutanele în picioare / au pantofi de lac. / Florăresele îşi anină trandafiri negri / în părul alb / Bolnavii şi-au pus perfuziile la butonieră, / mamele nasc azi cu tăieturi în cruce / pe pântecele plat / (…) Este sărbătoare în acest burg / De ce n-ar fi” ? (De ce n-ar fi ?). Poeta se analizează pe sine cu aceeaşi luciditate, aceeaşi privire tăioasă, vitriolantă, o îndreaptă şi asupra propriei persoane: ,,am o amorsă cu morfină / pentru dormitorul meu / înţesat cu insomnii / în reprize de agonii conştiente / dracii îi voi jupui / cu cozile lor / îmi agăţ un ştreang / o cordelină veche / (…) unde eşti, viaţă? / te caut să te zugrăvesc / în negru” (Am o amorsă cu morfină).
Într-un poem, ce pare inofensiv ca titlu, poeta realizează un portret antologic, fără egal, al unei fiinţe anonime, aproape de dispreţuit: ,,mi-e scârbă de ce am ajuns să simt, / urlu în mine de atâta gârbovire neputincioasă! / (…) am nevoie de morfină ca să nu mai simt / această dureroasă golire, / această luptă cu mine pentru / nimic. / te-ai înconjurat de lumesc / de lucruri mărunte, / ca un bordel / de curve / cu blazon. / eu ard sahare în pustiu, / (…) eu ard iarna sub sâni, / (…) şi-mi sare cămaşa în chinuri. / da! eu îmi tai părul cu satârul / Eu sunt ţigancă!” (Eu sunt ţigancă!).
Poemele Irinei Alexandrescu sunt, cele mai multe, poeme-stări, radiografii sufleteşti, în alb şi negru, îndeosebi, cu tuşe apăsate: ,,îmi adun paşii…/ spre negrul nopţilor mele albe/ (…) eu vreau să merg în linişte / pentru neliniştea mea cea faţă către faţă / la sfârşitul oraşului, în cimitir / la marginea lumii, cărunţi, / fără vreme / morţi în viaţă / cu capul în mâini / îşi caută un neechilibru / părinţii negri în morminte de copii / merg şi veghează / ruperea lor sub cruci / (…) să fii părinte schilodit de durere, să-ţi moară pe buze-un amin!/ Din cartea deschisă-n blesteme, curg şiruri de vieţi părăsite, te miri că n-ai niciun semn, clipite murite în zile fugite (…) afară e haos, sicriu cu copil se plimbă prin naos, e alb şi prea mic să stingă lumina / (…) nu sunt metafore, nu este artă aceasta, / este o baltă din sânge / de mamă sub greutate, / cocoşată / sub fotoni, / lumină albă / în nopţi de nonculoare / sunt îngerii Tăi, orbitori ” (Greutatea fotonilor sau un adevăr cocoşat). În aceeaşi notă, atât de răspândită în poezia sa, este şi un alt poem, cu un titlu cât se poate de expresiv: ,,se ia o coală de hartie / albă / se scrie primul cuvânt care-ţi vine în minte / de când ea a vrut să plece / (…) ţi-a spus azi în maşină că pleacă / pleacă pentru ca tu să te cauţi / unde ? / în lumea asta să afli unde eşti şi cine / şi unde vrei să-ţi fie mormântul / dar EA tot pleacă / plânge dar pleacă / te iubeşte dar pleacă şi vă iubiţi îngrozitor / şi tu o e acuzi de ,,lumeasca-i interpretare a vieţii” / EA ţipă la tine că-n viaţă e lumesc atunci când copiii albesc / sub dureri şi-şi spun ,,Tatăl nostru” / şi fac cruci mici cu mânuţe perforate de branule colorate / şi când ea nu-ţi mai dă mâna stângă dar plânge / şi tot nu se întoarce la tine…” (Cum omori durerea).
Poemele, diferite ca titlu, au aceeaşi temperatură interioară, sunt febrile: ,,mă bântui cu scenariile reîntâlnirilor în seri lungi / epuizante / cu genocid de neuroni / şi orgasme satanice / zile la rând noapte de noapte / apoi pauză / nopţile cărunte în care-ţi căutam falangele albe în vintre…” (Prima iubire ). Un alt poem se încadrează foarte bine în această manieră de a scrie: ,,pe stradă merg oameni cu umbrele / plouă cu sânge / pe trupurile negre de gânduri / undeva un pui de cuc îşi caută mama / (…) ce burg este acesta ? de unde atâtea biserici / şi sfinţi cu gurile căscate de foame ? / ce faceţi, mes dammes? / (…) aşteaptă baluri serate discuţii ruseşti / la ceşti de Bohemia / şi un sicriu alb / un soţ negru, rânjind la balerină! / plouă cu sânge / peste burg” (Plouă cu sânge peste burg). Atmosfera aceasta, înconfundabilă, prin tonalitate şi stil, este prezentă în numeroase poeme: ,,În venele mele nu mai este loc de viaţă, / stau toate încolăcite ca şerpii pe stâncile mormintelor / cu blazon / În colţ de creier urlă sirena sufletului / cu şapte mii de noduri – speranţe sinucise în fiecare zi / Soarele îşi caută încet picioarele umflate / de gută / (…) am cratime în ochi / şi semne de întrebare în plexul deschis / pentru formolizare / Trec prin gări părăsite mâinile mele goale, pline cu fulgii / rupţi din aripa unui înger / (…) Cohorte de satane se împreună în budoarul meu / şi ies mirese / şi-şi sfâşie voalurile / şi gurile lor ard a sânge / Duhoarea este parfumul meu No. 5, / un asemenea Chanel la butoniera cadavrului / ce mă îmbracă zilnic / Îngerii se aliniază în lovituri de bice / peste carnea-mi adusă: ,,Îţi trebuie oarecare decenţă…de cnut, femeie!” / îmi zic ei dumnezeieşte / Eu stau dreaptă în faţa sorţii”( Îti trebuie o oarecare decenţă).
Poemul care pare să sintetizeze volumul, un veritabil autoportret poetic, este intitulat, paradoxal, ,,Aceasta nu este viaţa mea!”: ,,Aceasta nu este viaţa mea şi / nici nu a fost! / Eu trăiesc mereu înapoia după / minele retuşat cu cărbune de turbă / (…) îmi reconstruiesc venele smulse, / spăl geamurile ochilor cu irişi / (…) aorta o leg bine de inimă / mi-a scăpat de câteva ori / şi a făcut ravagii. / Îmi ascut durerea şi scrijelesc / pielea degetelor până la os. / (…) Toată bucătăria asta de / autoaranjare sintetică o împachetez / liniştită! / Şi liniştită o arunc în abisurile mele / doar balenele ucigaşe o mai ciopârţesc uneori / lovind un ocean de vise / cu coada îndoită / Eu doar mă uit!”.
După aceste extrase consistente din poemele menţionate (dar sunt multe altele demne de a fi amintite!), putem încerca unele concluzii. Nu este volumul unei debutante, ci a unei autoare definite, cu vocaţie poetică. Graţie unui talent poetic ieşit din comun, Irina Alexandrescu este scriitoare, înainte de a fi primită în breasla respectivă, prin forţa şi originalitatea poeziei sale, care-l copleşesc pe cititor. Dacă nu ar mai scrie altceva, prin poemele din acest volum, autoarea este deja prezentă în câmpul poeziei româneşti. Poeta îşi prezintă, în aceste versuri, ca pe o ofrandă, viaţa sa de un rar dramatism, de o tragică luciditate, făcând din suferinţă un titlu de nobleţe şi un blazon! Ea este consecventă marturisirii sale din autobiografie: ,,trăiesc aşa cum scriu şi scriu întocmai cum trăiesc”!
——————————-
Ioan POPOIU
26 februarie 2019