Rugăciunea

 

Mi s-a oprit în piept o rugă oarbă

De mila care pașii îi îndruma.

Mă închinam la cer să fiu iertată

Cu aceeași mână ce păcătuia.

 

Cerșeam la cer o ultimă iertare,

Aceeași ultimă de-un timp încoa’

Tot promițând că nu rămân datoare

Și-n acest timp păcatul se-întărea.

 

Se scuturau tulburător de albe

De îngeri, lacrimi pentru ruga mea

Ce răstignită în piept fără scăpare,

Tot pentru mine biata se închina.

 

Ce milă Doamne, o ce milă mare

Ai pus în rugăciune, că și-așa

Strivită de a vieții încercare

Mă tot ridică rugăciunea ta!

 

Mă doare Doamne, sunt fără scăpare,

Am risipit din harul Tău divin,

Simt că te-am jefuit de rugi și doare

În pieptul meu icoana când mă închin.

 

Nu știu cum ai făcut că arde tare

De fiecare dată când mă pierd,

De parcă în crucea răstignirii tale

Păcatul meu înfige un piron.

 

Ce rugă Doamne ai pus să stea-n hotare

Păcatului ce omul l-a învins,

Că orice vinovat are scăpare

Dacă-n regrete sufletul e prins!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

3 decembrie 2019

Câinele meu

 

Câinele meu m-a întrebat:

”de ce mă iubești?” Și eu am lătrat!

M-am scărpinat de purici, aruncându-i pe el,

ca să văd dacă suntem de o seamă sau mă înșel.

 

Eu câine, el câine, mi-am spus,

în curând îl vom întâlni pe Isus,

eutanasiați, otrăviți sau altfel

de o formă de om, pe nume ”Mișel”.

 

Câinele meu, m-a privit supărat,

I-am înțeles necazul și am oftat.

Mă vrea al lui într-un anume fel,

Puternic și în viață, jelindu-l pe el.

 

Dar eu, scormonind în țărână,

l-am asigurat că lângă el, viața mea e mai bună!

Așa că am ales dintre mulțimi un hingher

Care părea mai uman și i-am dat un hanger

 

Și i-am spus: ia aici jumătate

din sângele meu și dacă se poate,

apasă numai odată, cu tărie

peste câinele meu, să nu știe

 

și să nu mai vadă că eu

am întârziat moartea, să-l pot îngropa pe el.

Și să moară împăcat și fericit

Că eu am rămas și doar el a murit!

02.10.2018

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

Poem

 

Acest poem e-o rugă pentru tine

bunica mea, medalie să-ți fie!

S-a așternut tăcerea și e noapte

și mi-este  dor de tine! Lutul arde

și-n pieptul lutului, un vis s-a stins

și lacrimi cad din stele. Cine a  plâns?

 

Cad șoaptele  dea valma dinspre cer.

Parcă e glasul tău, sau mă înșel?

Și nu mai știu și nu mai văd nimic,

stau și te aștept, biet suflet  osândit

Iar așteptarea asta mă ucide.

Azi nici în vis nu te mai pot ajunge.

 

Ești prea departe, prea de neajuns,

Te-ai dus  bunica mea, în rai, prin munți!

Mă reîntorc cu gândul către cer,

știu că-ai rămas pe undeva, stingher.

Nu te înduri să pleci definitiv,

ți-a mai rămas în lume puiul mic!

 

Eu, puiul tău nevindecat

de dor și de durere. M-ai lăsat,

te-ai dus și peste umbra lunii se revarsă

lacrima cerului, sărată, arsă.

Și vin de-a valma gânduri, sentimente, rugi

și lacrimi…Multe lacrimi…Și tu plângi?

 

Amestec, trist condei, în călimară

și mii și mii de gânduri mă împresoară.

Ce faci, pe unde ești, te odihnești

așa de obosită de lumești

cruci grele peste prea fragile brațe?

Mă vezi din cerul tău? Ce ții în brațe?

 

Că tu numai pe mine mă țineai,

Doar chipul meu aproape îl doreai!

Ce faci ? Aș vrea să știu exact!

Să te visez, bunico,  cum să fac?

Mi-e dor, un dor aprins în rug,

un dor de necuprins! În suflet plâng

 

și strig sperând într-o minune!

Încă o zi, o clipă,  eu cu tine!

M-așez în pat și închid ochii strâns

dar nu te văd și iar cobor în plâns

și iar te chem și iar nu îmi răspunzi!

Ce dor nebun, ce dor de necuprins!

 

Dar știi că te iubesc! Știi că te port

în gând și-n piept! Odorul meu de preț!

Și m-am gândit…Cu mâna mea umilă

să încerc să-ți fac din litere cunună.

Să-ți fac medalie din slove plânse

și să le leg cu panglică din sânge

 

și peste vânt să le arunc spre cer.

Să știi, că pe pământ e frig, e ger

de când te-ai dus și noaptea s-a lăsat,

lumina nu mai vrea să se aprindă în prag

iar  peste pasul tău a înflorit pământul

florile dorului și le ud eu  cu  plânsul…

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

22 noiembrie 2019

Purgatoriul

 

De-o parte și de alta, rai și iad.

La mijloc, purgatoriul. Întunecat!

Credeam când am făcut  întâiul pas

înspre lumină. Binecuvântat

că-mi este drumul .Dar m-am prăbușit.

O, biet atom!

S-au spart din mine visele și-n zbor,

m-au răstignit credințele deșarte.

Credeam că sunt stăpâna vieții…Toate

s-au frânt cu prăbușirea acestui trup

ce îl credeam nemuritor. Din lut

era…  Biet suflet amăgit!

M-am prăbușit, dar încă n-am murit!

Doar am rămas în temnița închisă

de visele deșarte. Încă mișcă

în derizoriul zilei pasul meu.

Biet om ce s-a crezut o clipă Zeu!

Pășesc prin purgatoriu rătăcind

legată de întuneric. Gând nătâng!

Ce fragedă speranță,

că cerul ar putea să-mi dea o șansă!

Nătângă, m-am rătăcit de mine aspirând

un vis prea greu pe umeri prea plăpânzi.

Și ce durere atroce,

să simți cum neputința te întrece!

Golul din suflet a aprins o zare și arzând,

a aruncat peste pământ,

tăciunii aprinși ai bietului meu gând

și acum mă zbat călcând peste jăratec

să scap din purgatoriul ros de patimi.

Voi reuși? Voi regăsi bun, drumul?

Nu știu…Că lângă mine nu-i niciunul

din visele avute. Va avea

acest atom, ăst lut, un strop de stea?

Voi reuși? Nu știu. Dar voi afla!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

12 noiembrie 2019

Verdele crud al copilăriei

 

Pe pământul ce-mi poartă amprenta tălpilor goale

Verdele crud al copilăriei a răsărit în răzoare.

Amintirile se înalță, mlădii, în spice, și-și cer

Plata trupului ce le stă grănicer.

 

Pe poteca timpului, frunzele amestecate cu pământ

Modelează pod din inimă către gând.

Calc iarba plină de rouă și simt

Cum verdele crud al copilăriei se întoarce prin timp.

 

Strălucește apatic în cioburi de plâns, mătase albastră,

luna în restul unui geam oglindind copilăria rămasă

pe poteca timpului, amintire sau vis,

în timp ce verdele crud al copilăriei mă strigă din paradis.

 

Piciorul meu rănit de timp parcurge șontâc

Drumul amintirilor pe urme amestecate cu râs,

cu jocuri și cu ghidușii și cu verde de iarbă amestecată

cu glasuri cristaline și cu fumul coșului de pe casă.

 

Verdele crud al copilăriei  a răsărit în șotron și m-așteaptă să vin

Să arunc piatra spre ultimul pătrat ca să fie jocul deplin.

Până în carnea inimii, bătăile cu săbii de lemn se aud.

Ce sunet ascuțit scoate dorul de verdele copilăriei cel crud!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

6 noiembrie 2019

Și te duci…

 

Te aștept cum aștept răsăritul în zori,

când pe coamă de munți înfloresc primăveri

Când se scutură noaptea de tăceri peste pat,

te doresc cum doresc adierea în obraz

 

când din ram se apleacă frunze verzi unduind

peste sufletul florii. Te aștept adormind

peste perna pe care gândul tău a oftat,

te aștept ca și cum visul meu s-a întrupat

 

nebunesc și fiesc și aprins dar și stins.

Te iubesc pentru că numai tu-mi ești în minți,

numai tu știi să-mi fi dig în fața furtunii.

Te iubesc cum iubește soarele umbra lunii,

 

te iubesc și nu știu cum să-ți spun că mă doare,

că din tot ce îți sunt tu nu-mi ești alinare

și mă sting și te strig, șoaptă stinsă în cenușă

și te duci și-mi rămâi doar în vis și mi-e frică….

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

1 noiembrie 2019

Noi doi

 

Mă doare carnea gândului de noi,

Se zbate ochiul timpului a ploi

Și cad zăpezi din inima golită

de toate verile iubirii. Asuprită,

iubirea tremură între zăbrele

pe care  le-am sudat din vorbe grele.

În pieptul nopților se zbate acut

singurătatea. Zilele au trecut

și au lăsat în urmele de pași

resturi de îmbrățișări. Doar umbre,

lași, nepăsători, trecând prin lume,

Noi doi și-n urma noastră, o iubire….

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

 31 octombrie 2019

Abstract

 

Știai că inima are ochi

și palmele sunt amnar pentru mângâiere ?

Știai că și gândurile au chip? Ele

ne vorbesc desenând peste buzele noastre calde, șoapte în Braille?

 

Știai că dragostea își  odihnește

răsăritul în pieptul celor ce și-au tatuat inima cu aceeași poveste?

Zâmbetul are formă de floare, cuvintele au aromă de soare

Și amestecate, vindecă din cuvinte, tăceri închisoare.

 

Totul e posibil atunci când

pașii noștri străbat  îmbrățișați aceeași bucată de drum,

când ne rămânem în privire unul altuia și în  culoare

se amestecă în răsărit, urma inimii tale.

 

Toate culorile lumii își dau întâlnire în curcubeu

doar să înflorească apoi peste zâmbetul tău.

Urmele cuvintelor rodesc peste buzele mute

și cad în petale, sărutări țesute.

 

Inima iubește în toate limbile cunoscute

Și mâinile mângâie inimi ciute.

Vreau să ști iubire că te doresc abstract

În toate cuvintele chiar și în cele ce încă nu s-au inventat!

25.10.2019

 

 

Păsări albe

 

Izvor de imaginație, mintea creează

Păsări albe pe bolta albastră

Ce navighează la cârma unui dor nesfârșit

Tulburând gândul omului care altfel ar rămâne mic.

Izvor de inspirație, gândul încearcă

Să aducă la viață marea cea moartă.

Nesfârșit cum e, orizontul,

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Versuri” →

Sărutul tău

 

Ars,

peste inima mea, nechemat,

dar atât de adesea visat,

sărutul tău,

mă adună, mă risipește, mă dorește

și mă înflorește.

 

Sărutul tău,

rugăciunea iubirii în icoane de suflet,

ca o clipă curgând din clepsidră

m-a însemnat,

rid adânc peste trup. Blestemat,

în derivă, să fie dorul nesărutat!

 

Să nu te pierd

sărut arborând trandafir

la catargul trupului plâns, ce iubind,

hrană

pentru iubire adună

și note în dansul sub clar de lună!

 

Sărutul tău,

paharul din care se adapă

dorințele mele cu viață,

rană

peste gândul iscând poezie

nopților ce-mi aduc bucurie!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

23 octombrie 2019

Octombrie

 

Se tencuiește ziua în lumină,

Plâng strugurii în vie, arămii,

Se scutură pe degetele zării

Culori din curcubeu în zori de zi.

 

Copacii se dezbracă trist de frunze

Cu glasul tremurând de vânt, șoptind

la pieptul toamnei, jalea prinsă-n umbre,

Orfelinat de ramuri care plâng.

 

Ulcioarele-și răstoarnă-n buze pline

culoarea boabelor ce curg nectar,

Gutuile stau galbene și aldine

peste-un covor portocaliu și cald.

 

Se nasc în mine pofte nesătule,

Miroase a nucă verde și-a porumb.

În jar, sub luna plină și mlădie,

coc boabe crude și le sting cu vin.

 

Răsare ziua și apune noaptea,

Octombrie se scurge încet în timp

ce pașii mei se răscolesc prin iarba

pe care toamna-o țese arămiu.

 

În pieptul meu își scutură regretul

dorințele. Octombrie, chefliu,

mi-a alungat tristețile. Cu  noaptea

fierbinte și frumoasă, bea rachiu!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

22 octombrie 2019