Gheorghe PÂRLEA: Ninge

NINGE…

 

De-ar ninge odată
peste griul din gând,
peste viaţa-mi uitată,
un boţ de pământ
adăstat de-un mormânt.

De-ar ninge odată
peste biata-mi ogradă,
o punte de humă
peste care încă mai las
urme şi glas,
arsură de brumă.

De-ar ninge,-n sfârşit,
aş uita de pământ
frământat, tăvălit,
numai bun de zidit
într-un gol de mormânt.
***
Dar iată că ninge
şi-obida îmi stinge,
nici urmă de lut,
nici gând de durut…
Să ningă, să ningă,
obida să-ți stingă,
biet pumn de pământ,
vremelnic cuvânt,
vremelnic cuvânt…

———————————

Gheorghe PÂRLEA

5 februarie 2019

Gheorghe PÂRLEA: Plămadă ni-i nestrămutată

PLĂMADA NI-I NESTRĂMUTATĂ

 

Ce zis-aţi voi? C-aş fi roman,
Aşa, croit “ca din condei”,
Metamorfoză peste an
A drepţilor străbuni ai mei?
*
Şi-ar fi lăsat strămoşii felul
Trădând cumva, ca dintr-o toană,
Ce leagă şi-n mormânt inelul?
Şi-ar fi uitat ei duhu-n goană?
*
Credinţa asta e-n zadar,
Nu-i demnă de vreun adevăr
Clădit temeinic, după har –
E-o vorbă spusă în răspăr.
*
Niciun popor nu-şi smulge viţe
Din stânca înrădăcinată
Spre a le ţese-n alte iţe –
Plămada ni-i nestrămutată!
*
De ziserăţi c-aş fi roman,
Eu zic că-s dac, că sunt de-aici
Mai dinainte de Traian,
De când Carpaţii erau mici.
*
Şi urlă lupul cel din steag
În sângele-mi netulburat:
“Nu eşti în Dacia pribeag,
Nu ai Istorie de dat!”

———————————

Gheorghe PÂRLEA

1 februarie 2019

Gheorghe PÂRLEA: Nimic fără Dumnezeu în poemele lui Marin Beșcucă din volumul „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”

Recent, am recitit (după o variantă din CrestinOrtodox.ro), poemul „Cântecul Potirului” de Nichifor Crainic, considerat, alături de „Iisus în celulă” de Radu Gyr”, ca aparținând celor mai frumoase poezii născute în închisorile comuniste, literatură ajunsă sub privirile noastre prin reconstituirea ei după surse orale. Așadar, o literatură salvată de memorie. Și amintesc aici, legat de vehiculul poemului lui Nichifor Crainic, numele preotului Opre Crăciun, supraviețuitor al calvarului de la Aiud.

Citind și recitind cele două poeme numite, am ajuns să mă întreb dacă doar dramatismul mediului concentraționar poate stimula asemenea creații lirice de excepție. Desigur, nu dispun de competența necesară în a oferi răspunsul la o asemenea întrebare. Și nici nu am la îndemână o analiză a fenomenului – care e posibil să existe. Am invocat deci o interogație retorică.

Am putea totuși să ne întrebăm, cu posibilitatea de a avea și un răspuns, cum stăm azi cu poezia rezultată din raportul poetului cu Cerul. La o reacție spontană, s-ar părea că nu stăm bine, de vreme ce libertatea anarhică de azi, în care Dumnezeu se află, ca pe vremea iluminismului ori a modernismului, într-o paradigmă de marginalizare, desigur, cu oarecari diferențe. Iluminiștii renunțaseră să se mai ocupe de Dumnezeu, considerându-L neimplicat, după crearea omului, în viața pământească, iar moderniștii l-au ignorat complet, invocând inexistența Lui.

Dar iată că despre postmodernismul literar aflăm că el nu exclude credința, pietatea, căutarea mistică, acestea manifestându-se „liber prin vasele comunicante ale mentalităţii postmoderne” (Corina Braga). Circulația aceasta liberă însă ar avea drept caracteristică o atitudine de ridiculizare și caricaturizare asumată de scriitor în raportarea sa la Creator (pr. dr. Daniel Enea).

Desigur, generalizarea cu privire la caracteristicile curentelor culturale nu exclude existența unor situații particulare. În acest context al temei, excepția pe care încerc să o prezint aici cititorului e un poet care scrie, deși aparține postmodernității (în formă), poezie cu o puternică încărcătură religioasă. E vorba de poetul Marin Beșcucă, pe care îl aflăm, în substanța scrisului său, sub un puternic și continuu monolog ce îl invocă pe Creator ca pe Cel ce „e totdeauna bun”, ca pe Cel ce te ridică mereu, „nu te lasă la pământ”.

Intervenția mea de aici e de pe poziția cititorului comun și se limitează la unul dintre volumele numitului poet, ales anume pentru asta din suma cu două cifre a cărților pe care le semnează, tomuri ce, fără vreun merit sau efort personal depus spre a le obține, le am cu autograf în modesta mea bibliotecă. Referitor la această neverosimilă posesie, când l-am întrebat pe generosul autor „De ce eu?”, dumnealui a invocat… prietenia. O prietenie în virtual, cu efecte, iată, în real (mă refer la raftul bibliotecii mele care îi conțin cărțile).

Cartea asupra căreia fac aici câteva referiri reprezintă expresia poetică a autorului Marin Beșcucă contextualizată temei religiozității, nu însă ca poezie religioasă după definiția clasică, ci ca literatură care conține predominant relația poetului cu Cel care întreține în noi scânteia sau, în cazurile mai rare – Marin Beșcucă încadrându-se în această excepție –, focul sacru. Volumul invocat are titlul „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”, apărut în 2018 la Editura „Aureo” din Oradea.

Floricel, fiul lui Florin și al Florinei – iată, numele fiului nici că putea fi un altul; dacă nu prin botez, atunci prin decizia poetului care îl istoricizează în carte –, e un mai tânăr prieten al autorului, preot, „ mare iubitor de oameni (firește), „un tip de om aparte”, cu „un ceva pe care ți-l impune” și cu gânduri ce „se prindeau în același zbor” cu ale poetului, prietenul său. În conținutul ei, cartea ni-l dezvăluie doar subliminal pe cel căruia îi este dedicată, căci poemele volumului reflecă sinele poetic al autorului. Floricel e catalizatorul reacției, stimulentul care produce compusul poetic.

Poetul crează în acest volum – prin cuvânt, firește – ceea ce face pictorul cu edificiul cel inițial, dezgolit de imagini interioare spre a-l desăvârși apoi ca Biserică, trup și suflet întru Domnul. Cu imaginea ființială a lui Floricel, ca interlocutor pasiv, poetul lucrează asupra propriei ființe, dezvăluindu-ni-se împreună. Cititorul cu care mă identific aici nu-l poate vedea, așadar, pe poet decât de mână cu Floricel, căci lumina ființei „Tânărului Purtător de Har” se reflectă spontan pe chipul celui care o „gestionează” în poem. El, poetul, e „inginerul de lumini” care exploatează efectele blendelor în platoul de creație, valorificând potențialul reflectorului, sursa luminii, harul împărtășit în doi: unul, Floricel, care poartă harul frumuseții interioare, celălalt, îndrituirea harică de a pătrunde în peștera care ascunde lampa lui Aladin. Poemele/ secvențele poetice, din această carte, în număr de 130, alcătuiesc un summum dual, expresia întregului poetic rezultat din actul confesiunii/ monologului poetului, avându-l pe Floricel ca persoană a doua „tăcută”.

Dar ce-ar fi subiectiva și sumara mea prezentare de aici, fără mostrele, în context, de trăire poetică. Așadar, voi preleva câteva frânturi de poem pe care le voi selecta spre a releva câteva repere. Țin însă, înainte de asta, să fac eventualului cititor al acestui demers o precizare (eventual, preventivă), anume că poetul Marin Beșcucă folosește în poemele sale o marcă gramaticală proprie, o licență de autor, adaptând la diateza reflexivă verbe care sunt consacrate la diatezele activă sau pasivă. Asta însemnând că poetul suportă asupra sa trăiri pentru care lingvistica oficială nu oferă soluții particulare (în context, mi-amintesc de topica neoficială privind unele semne de punctuație, în cazul cunoscutului poet Cezar Ivănescu).

În poemele volumului numit vom găsi, între altele, reflecții asupra autocunoașterii, condiție primară în a a face posibilă creșterea spirituală. În poemul „Licărire” poetul dă sens dificultății privirii în interiorul propriu, aventura introspecției. Întâi ironizează privirea selectivă, tendința narcisistă a celui care experimentează cercetarea propriilor stări: „și tragi din retină să se vină/ numai ce ție-ți-e pe plac…/ nici măcar sufletul nu-l întrebi,/ pofticios nevoie-mare!/ și-ți tragi o imagine,/ alta-și-alta-și-alta,/ și,/ ba pe-asta, nu!/ șoptești de buzele să nu te simtă,/ auzul să nu te audă…”. Poetul continuă, în poem, natura frământărilor legate de reperele bunei călătorii lăuntrice: „îți faci trupul semn de întrebare/ și lași liber ochiului…/ dar nu vrea să plângă,/ și el vrea să știe tot!/ din licărire se devine scânteie,/ focul vrășuie stâlcind cronologia…/ deja sunt mai bătrân/ o emisferă din viață așteaptă răspunsuri,/ cealaltă refuză jocul…/ și gluma se-ngroașă!/ din nou,/ de sub clipă,/ o licărire!/ îți cere drept testament:/ mie nu trebuie să-mi spui,/ am fost peste tot!…” Și poetul deapănă ghemul temei, adresându-se confesorului: „ …i-așa comedie în gânduri, Floricel,/ subtil,/ totul ți se prezintă din divin,/ este o curgere care te prinde de origini,/ iar amintirile vin să-ți ceară drept de tezaur,/ eh!… ce vânt de la ruși!”

Crezul poetic al lui Marin Beșcucă conține substanța dictonului născut din retorica lui Cicero, prin adaptare la Dumnezeul creștinilor: „Nihil sine Deo!”. Poetul îl invocă adesea pe Dumnezeu, ca în poemul „Bucuria harului”: „eu sunt născut Poem!/ așa mi-a născocit Mărțișor!…/ Iar Poemul de mai sunt simte în totumu-i/ bucuria harului – în totumu-i!/ vezi tu Floricel,/ eu n-am conceput o fracțiune de timp/ să nu-mi iau în conștient prezența Șoaptei/ Nihil sine Deo,/ la mine, a jucat primordial!/ m-am venit târziu și greoi,/ dar în mine a curs de celula dintâi,/ apoi am intrat în disoluție,/ de unde mi-am adus memoria apei,/ apa este apa vie deci,/ Dumnezeu!/ Bine mi Te-ai venit, Doamne!/ am mai spus,/ iar curgerea mea s-a devenit fundamentală…/ Nihil sine Deo, Tânăr Purtător de Har,/ m-a prins în metabolismu-i divin/ și m-am rămas prin oarba-mi credință,/ dar, biet om!/ am acceptat Poemul de catapeteasmă, / și, Floricel,/ toate curgerile mele s-au fost în căutare, băiatul meu…”

Marin Beșcucă e încredințat că din același „Nihil sine Deo!” s-a născut și poetul ce-i poartă numele și prenumele: „Nihil sine Deo/ mi-era pasul sângelui, Floricel,/ mi-era amprenta bătăii în inimă,/ Nihil sine Deo!/ iar sufletu-mi știa toate astea,/ însă-i plăcea să mă ispitească…/ dar nu mi l-a lăsat Dumnezeu!/ într-o noapte cântecul de cocoș mi-a ciupit doar visul,/ iar visul n-a mai apucat să ascundă/ și Dumnezeu mi-a pus Șoapta pe căpătâi,/ era Poemul, Floricel./ Poemul!” („Și căile mele nu le-au cunoscut”).

Iată, în mult prea sumara mea perindare peste natura numitei cărți a poetului Marin Beșcucă, și un fragment de poem psalmic, parcă turnat în matricea Psalmilor lui David, care, citit cu sufletul, face posibil și acordul de harpă: „Doamne,/ sunt eu, robul Tău!/ Doamne,/ dă-mi Lumina!…/ aici este totul înserat, iar tremurul/ din glas își smulge genunchii și te-așezi,/ secătuit!/ să duci ființa la țărână,/ Doamne,/ Tălpile Tale…/ da, Doamne, știu că acum calci pentru mine,/ calcă peste mine, Doamne,/ ce poate fi mai sfânt?/ calcă peste mine, Doamne!/ da, Doamne, prin toate mi Te-ai venit mie,/ eu Poemul Ți-l înridic Slavă!” (“Sfințenie”)

Așadar, poetul Marin Beșcucă poartă în eul său liric fiorul divin, bucuria comuniunii în Logos. S-ar zice că „manifestul” său poetic contravine modei actualei epoci culturale, căci nu-i de-ajuns să accepți doar forma constructului poetic de azi, ci trebuie să-ți adaptezi și fondul la conceptele modei, la deziderate precum… „concret”, „aici și acum”, „fizic și senzorial” , „colocvial” etc. – de fapt, un „univers al opacității”, constată ceilalți. Poate că tocmai din cauza asta, poetul Marin Beșcucă, are încă, absolut nedrept, doar „viză de flotant” în spațiul monopolizat de literații „oficiali”.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

31  ianuarie 2019

Gheorghe PÂRLEA: Moștenitorilor

MOȘTENITORILOR

 

Noi nu murim de tot în astă lume,
Păstrăm prin voi în sat un strop de viaţă,
Lăsându-vă zălog aici un nume
Şi-un sipet în odaia cea din faţă.

Noi nu plecăm la cer când bate vântul,
Ci ne tocmim aici cu noimă dusul –
De când e lumea noastră şi pământul
Amiaza ne-a hrănit mereu apusul.

Noi nu plecăm de-aici cu tot cu vlagă,
Lăsăm şi-o adiere de suflare
În tot ce-am strâns cu sârg într-o desagă,
Drept leac, prin cele vremuri, la uitare.

Moştenitorule, şi tu la fel ţi-adună
La ce-ţi rămâne zestre de la mine,
Iar tot obolul tău din zi cu vreme bună
Nu-ţi fie-n viaţă spor doar pentru tine!

———————————

Gheorghe PÂRLEA

22  ianuarie 2019

Gheorghe PÂRLEA: Poetului

POETULUI
                                        (Cu sfială, lui Eminescu)

 

Pierdut sunt în pustiul rece-al zării,
Corabie-s, cu pânze sfâşiate,
Mi-i stoarsă vlaga de vampirii mării
Şi mă hrănesc cu ţărmuri inventate.

Dar din acest preaplin de neputinţă
Zvâcneşte-n mine bobul de lumină,
Prevestitor semnal de biruinţă,
Acord suav de muzică divină.

Din marea răvăşită de furtună,
Epava sufletului meu în agonie
Zăreşte-n ceaţă nesperata dună
Nascută din măiastra-Ţi poezie.

Pe ţărmul cel de vis al muzei Tale,
Descătuşat din valuri de mormânt,
Îţi sorb acum nectarul din petale –
Proteica substanţă de Cuvânt…

———————————

Gheorghe PÂRLEA

15 ianuarie 2019

 

Foto: Eminescu, bust de Lazăr Dubinovschi, 1910

Gheorghe PÂRLEA: Rondelul dorului de mama

RONDELUL DORULUI DE MAMA

 

Undeva, peste un nor,
Între Ceruri și Pământ,
Ostenește-un aprig dor
Zămislit pe un mormânt.
*
Urcă dorul meu de zor,
Parcă prins într-un descânt,
Undeva peste un nor,
Între Ceruri și Pământ.
*
Și-unde dorul meu s-a frânt,
Toarce caierul-fuior
Mama mea într-un pridvor,
Sus, în casa unui sfânt,
Undeva peste un nor.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

11 ianuarie 2019

Foto: „Bătrână torcând”, Aurel Băeșu

Gheorghe PÂRLEA: Mugure de-aripă

MUGURE DE-ARIPĂ

 

Îmi pipăi omoplatul uneori,
Cu ochii aţintiţi adânc în nori
Şi întrebându-mă în pripă:
Să fi avut cândva aripă?
Iar de-am avut-o, când a fost?
De-mi are întrebarea rost,
Înseamnă că de mult, cândva,
Strămoşul meu chiar o avea…
Şi înger tainic, pământesc,
Îl văd în cinul îngeresc,
Zburând pe-acord de lerui-ler
Între pământ şi ‘naltul cer.
*
Îmi pipăi omoplatul uneori,
Cu ochii aţintiţi adânc în nori,
Făcând de întrebări rispă:
De ce, doar urmă de aripă?
Şi cum de noi, în timpul nostru,
Pierdut-am zborului tot rostul?
*
Îmi pipăi omoplatul uneori,
Cu ochii aţintiţi adânc în nori,
Şi mult mă mir cum poţi să cazi
Dinspre un ieri înspre un azi
Şi cum aşa, din clipă-n clipă,
Rămâi cu-n mugure de-aripă?!
*
Acum, în iarna mea de-aici, din sat,
Adăst ca bobul meu din omoplat
Să aibă-o dăruită primăvară,
Spre-a zămisli din el o… aripioară.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

8 ianuarie 2019

Gheorghe PÂRLEA: Crăciunul

CRĂCIUNUL

 

Din an în an, aducerea aminte
A Tainei ce întrupat-a Pruncul din Înalt
Renaşte-n noi copilul dinainte,
Ca lacrima, la suflet, şi-n trup – neîntinat.
*
Să-mpodobim cu daruri Pomul Bucuriei,
Ghirlandele iubirii atârne tot mai Sus
Şi-n imnice cântări să-I mulţumim Mariei
Că ni-L aduce,-n slavă, pe Dumnezeu-Iisus
*
Să prelungim această graţie Divină,
Să nu grăbim întoarcerea-n uitare.
Şi până iar la noi Crăciunul o să vină,
Sfioşi, să facem paşi spre Înălţare.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

23 decembrie, 2018

Gheorghe PÂRLEA: La răscruce

LA RĂSCRUCE

 

Nu-i rectiliniu drumul vieţii noastre,
Căci altfel n-ar mai exista ispita
Răscrucilor, cu dezlegări în astre,
Menite să ne tulbure orbita.
*
Cântar fiindu-mi zilnic o răscruce,
Mereu mi se măsoară-n viaţă fapta:
Spre stânga mintea vrea ades s-apuce,
Dar inima înclină înspre dreapta.
*
S-o iau, mă-ntreb, pe-a minţii cale stearpă?
S-ascult de-al inimii acord de harpă?…
Şi viaţa mea mereu în van se duce,
Tot căutându-mi sensul… la răscruce.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

18 decembrie, 2018

Gheorghe PÂRLEA: Căluți-de-mare, semne de-ntrebare

CĂLUȚI-DE-MARE, SEMNE DE-NTREBARE

 

Le-am văzut odată chipul
şi de-atunci,
caii pitici
îmi măsoară timpul,
tropotind prin adâncuri.

Ba, deseori
evadează din mare
şi se clătesc de sare
cu valuri de nori,
nechezând prin înalturi.

Şi între ape şi cer,
eu trudesc
să le cosesc
cu o coasă ştirbă, fără arcer,
fân de adâncuri,
fân de înalturi.

Și, de-i înnorat,
ori de-i zi cu soare,
căluții-de-mare –
semne de-ntrebare –
stăruiesc mereu
împrejurul meu,
tropotind prin adâncuri,
nechezând prin înalturi.
*
Dar de azi, îmi pare rău,
căluți nărăvași,
căutați-vă slujbaș,
fiindcă fânul meu
nu-i nici iarbă de mare,
nici iarbă de zare,
fânul meu din țepoi
e mereu început de răspuns
suspendat între jos şi sus,
între cândva şi apoi,
între răsărit şi apus.

Am totuşi,
căluţi nărăvaşi de mare,
ceva să vă dăruiesc:
câte un punct pentru fiecare,
ca să vă desăvârşesc
ca… semne de-ntrebare.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

13 decembrie, 2018