Etichetă: Gheorghe Constantin Nistoroiu

Gheorghe Constantin NISTOROIU: REFORMA în TRANSILVANIA

„Totdeauna furtunile m-au fascinat. Oricât ar fi

   fost de dramatice le contemplam dezlănţuirea

   cu o bucurie ciudată, cu un sentiment pe care

   l-aş numi frică contemplativă, chiar dacă termenul

   este hazardat.” 

(Ana Maria Marin von Saanen)

  

   În Octombrie 1542, prin oficierea missei evanghelice, celebrată de Johannes Honterus, Braşovul devine primul centru al Reformei. În Dieta din Alba Iulia-1543, au fost prezentate Reformationsbuchlein. Un an mai târziu, 1544, la Universitatea Săsească cu prilejul adunării de Sf. Ecaterina s-a adoptat acceptarea Reformei la oraşe, iar la sate în 1545. În 1547, între radicali şi moderaţi s-a redactat un compromis: Kirchenordnung aller Deutschen in Siebenburgen, care va căpăta în 1550 caracterul legal al Mărturisirii de credinţă. Paul Wiener a fost ales şi numit prim-preot al Sibiului în 1553. Din Braşov, Reforma s-a extins rapid în cele Trei Scaune: Sepsi, Kezdi şi Orbai. Între 1551-1552 s-a format prin teologul Szegedi Kis Istvan un alt centru al Reformei în Banatul timişan. După moartea episcopului Ioan Statilius de Alba Iulia, în 1542, scaunul a rămas vacant, iar forma de organizare a fost înlocuită prin: fraternităţi preoţeşti, decanate şi vicearhidiaconate. Decanatul de Sibiu a introdus în 1543 formula de hirotonisire aplicată la Wittenberg, adoptată şi de comunităţile maghiare. Arhidiaconatul Oradei s-a organizat în 1544, iar cel al Sălaj-Sătmarului în 1550. În 1553 s-a ales un superintendent pentru decanatele săseşti, astfel că Transilvania avea în 1557, 3 superintendenţe: două maghiare la Cluj şi Sătmar şi una a saşilor. Regina Isabela a Ungariei şi Petru Petrovics-locţiitorul princiar al Transilvaniei aduc schimbări în politica religioasă, secularizând episcopiile de Oradea şi Alba Iulia. Din 1556, Clujul devine oraş protestant.

   Prin sinodul de la Czenger din 1559, Ungaria acceptă Confessio hungarica, pentru ca la următorul sinod de la Debreţin din 1567, calvinismul să devină confesiunea oficială a ungurilor.

   În Transilvania calvinismul prin Gaspar Heltai (sas maghiarizat) i-a câştigat pe principii şi pe nobilii maghiari, centrul lor devenin Cluj-Napoca.

   Ioan Sigismund (1559-1571) principele calvin al Transilvaniei a oficializat în 1564, în dieta de la Aiud, calvinismul ca religie de stat. ( Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu în recenzia la lucrarea: Fr. Wendel, Calvin. Source et evolution de sa pensee, Paris-1950, în <<Ortodoxia>>, XII (1960), nr. 2, p. 299-306)

   Să urmărim varianta cercetătorului Ovidiu Ghitta privitor la unirea cu Roma.

   Conciliul de la Trento a impus procesul de convertire la <<dreapta credinţă>> catolică, de îndreptare a “ereticilor” şi a “schismaticilor” pentru a putea fi integraţi în Biserica latină. În urma dialogului posttrentin cu liderii Bisericilor locale din statele conduse de suverani latini, Proiectul de “unire” a debutat cu Polonia-Lituania (1595-1596) şi Croaţia-Slovenia (1611).

   Prima încercare de convertire a “schismaticilor” ortodocşi a făcut-o iezuitul bănăţean Gheorghe Buitul pe la 1625, cu ierarhul Vadului, dar a eşuat.

   În secolul al XVII-lea confesiunea calvină în Ardeal devenise religie de stat, ridicându-se astfel împotriva extinderii ameninţătoare a catolicismului.

   Mişcarea clerului rutean din Ucraina Superioară favorabilă unirii, l-a determinat pe principele Ardealului Gheoghe Rakoczi I, să-l convingă pe vlădica de la Muncaci, Vasile Tarasovici, să adere deschis la unirea cu Roma în 1640.

 

   Transilvania de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, trecea prin mari tulburări, socio-politice graţie stăpânirii habsburgice, instaurată după înfrângerea Turciei din 1683. Mihail Apaffi principele Ardealului (1661-1690) prin acordul de la Viena 1686 şi tratatul încheiat cu habsburgii la Blaj în 27 Octombrie 1687, a pus la dispoziţia imperialilor care au pătruns cu armata în principatul românesc 12 cetăţi şi oraşe, întreţinerea şi contribuţii băneşti substanţiale, în schimbul domniei ereditare a principelui. Sub presiunile generalului Caraffa, la 9 Mai 1688, Dieta Transilvaniei acceptă protectoratul Austriei.

   Împăratul Leopold I (1658-1705) a emis la 4 Decembrie 1691, Diploma leopoldină-Constituţia Transilvaniei în 18 puncte, care rămâne valabilă peste un secol şi jumătate. Principatul urma să fie condus de un guvernator ales de Dietă, confirmat de Curte, un guvern şi o <<Cancelarie aulică transilvană>>, cu sediul la Viena.

   Toate aceste măsuri aveau drept scop pierderea pentru totdeauna al oricărui vis al Transilvaniei de a-şi recăpăta independenţa.

   Diploma leopoldină prevedea privilegii doar pentru cele trei etnii: ungurii, saşii şi secuii şi drepturi pentru 4 religii: catolică, luterană, calvină şi unitariană. Poporul român şi religia sa ortodoxă împământenite milenar erau doar “acceptate”, legiferându-se astfel jugul întreit: naţional, social şi religios.

   Pacea de la Carloviţ din 26 Ianuarie 1699, aduce Transilvania sub jugul habsburgic până la Consfinţirea Marii Uniri de la 1918.

   Consolidarea stăpânirii habsburgice în Ardeal şi-a asumat-o Biserica romano-catolică, care a trecut imediat la măsuri extreme faţă de creştinii ortodocşi români, privind atragerea acestora la unirea cu Biserica papei şi ruperea relaţiilor lor cu fraţii din cele două Ţări valahe ortodoxe. Preoţii ortodocşi din Ardeal aveau aceeaşi stare cu iobagii, graţie prozelitismului calvino-luteran impus de conducătorii calvini.

   Istoricii iezuiţi şi cei greco-catolici au impus samavolnic acelei epoci tulbure: un pretins sinod de <<unire>> în 1697.

    Pretinsa unire cu Roma a fost o distribuţie presupusă, propusă şi ajustată după un scenariu papal foarte prost, chiar pontifical de prost.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: REFORMA în TRANSILVANIA” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Arhitoleranţa românilor creştini uzurpă Adevărul ceresc şi pământesc (cazul Boia Lucian)

      „A fi român în ţara ungurească era o

      crimă în faţa cârmuitorilor acestei ţări,

      clădite, din veac, pe temelia fărădelegilor.”

(pr. dr. SEBASTIAN STANCA)

 

   Arhitoleranţa creştinilor români ortodocşi este împotriva Iubirii şi a Dreptăţii lui Dumnezeu, Care ESTE ADEVĂRUL – VIAŢA – IUBIREA – LIBERTATEA absolută.

   Arhitoleranţa creştin-ortodoxă a vlaho-românilor nu este nici ceva firesc, uman, nu este nici o virtute cardinală şi nici o virtute evanghelico-creştină, fiindcă am asuma Iubirea lui Hristos, Dragostea lui Dumnezeu, fără evidenţa Dreptăţii Sale, uzurpând astfel Adevărul absolut, nemaiavând deci nimic din moştenirea spirituală divină, nici Iubire, nici Dragoste, nici Dreptate, nici Adevăr, nici Libertate, nici Veşnicie.

   Vina cea mare nu o poartă sfertodocţii, semidocţii, parveniţii, proletarii comunicării, slugoii dezinformării, calomniatorii, detractorii, alogenii, urâtorii de Frumos, de Adevăr, de Hristos, de România – Grădina Maicii Sale, ci toţi Românii creştin – ortodocşi care nu iau ATITUDINE prin cuvânt grăit, prin cuvânt scris, prin faptă, prin instituţii, prin organisme neguvernamentale, prin asociaţii culturale, prin cenacluri, prin reviste, prin Sinodul Bisericii Ortodoxe, prin forumul Academiei din România, prin Uniunea Scriitorilor din România, pardon, îmi cer iertare, ultimile trei entităţii dau semne că nu mai sunt de mult în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului său drept măritor creştin.

   Atitudine se poate lua prin orice fel de manifestare, dar ATITUDINE SĂ FIE!

 

   Faptul că după ATITUDINEA diversă a unor ROMÂNI VEGHETORI de ŢARĂ, ei, epigonii, pigmeii, blasfemitorii rămân aceeaşi, continuând însă cu şi mai multă ură viscerală să profaneze Neamul, adică Biserica lui Hristos, deci pe Însuşi Dumnezeu, ne autorizează să fim fermi, să fim verticali, să fim dârzi, să stăm de veghe, să nu ne clătinăm, să nu îngenunchem, să ne apărăm, să luptăm, să nu ne dezbinăm, să nu ne lăsăm frânţi, să putem birui pururea vrăjmaşii Naţiei noastre.

   În faţa Naţiei noastre şi a lui Dumnezeu nu putem merge şchiopătând, nu putem merge târâşi, nu putem sta pe loc, nu putem da înapoi ca racul. Îngenunchem în faţa lui Dumnezeu şi a Neamului pentru rugă şi binecuvântare, pentru a ne ridica întăriţi, zeloşi crezului şi elanului nostru de neatârnare, de libertate, de suveranitate.

   Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune în parabola Sa, să întoarcem şi celălat obraz, adică obrazul drept, nu se referă la lovire, la pălmuire, la înjosire, la vasalitate, la robie, la stigmatizare, ci la ATITUDINE în spiritul Dreptăţii, în spiritul Adevărului.

   A întoarce spatele DREPTĂŢII Neamului înseamnă a uzurpa ADEVĂRUL divin!

      A întoarce spatele ADEVĂRULUI ceresc înseamnă de fapt a răstigni DREPTATEA Neamului întru care l-a hărăzit Dumnezeu!

 În evidenţa ATOTŞTIINŢEI, în AULA Autorităţii Divine Hristice Absolute, Întreita Putere – Autoritate a lui IISUS HRISTOS ca Învăţător – Profet, Preot – Arhiereu şi Împărat – Judecător, cei care dezertează de la ADEVĂR, adică LAŞII, MIŞEII, TRĂDĂTORII de pe orice treaptă s-ar afla, se automutilează spiritual, se chircesc moral şi devin sterpi sufleteşte. Adică, pierd din perspectiva realizării întregului ca fiinţă şi persoană, rămânând o dâră fizică cu fîlfâirile unor zdrenţe de conştiinţă, precum oastea lui Hamza paşa, înfiptă în pădurea de ţepi de la Giurgiu a celui mai drept Voievod vlaho-român VLAD ŢEPEŞ,  atârnând între stârvurile descompuse şi trenţele rupte fluturânde.

      V L A D  Ţ E P E Ş

 

   … Măria Ta, îndură-te şi scoală,/ De sub povara lespedei bătrâne,/ Dă iar prin veac un iureş, o năvală,/ Stropşeşte ţeasta hoardelor păgâne// Şi fă să crească rânduind în vârfuri/ Călăii toţi traşi în frigări ca mieii,/ Priveliştea pădurilor de stârvuri,/ Să tremure de-a pururi toţi mişeii! (Dr. Ionel Zeană, armân, deţinut religios, poet, Golgota Românească, Soc. Cult. Lamura – 1995)

   Cei care decad din misiunea şi vocaţia de învăţător – profesor (plinătatea de îndrumător, formator, educator), nu mai ajung nici măcar la înălţimea CATEDREI.

   Faptul că s-a îngrijit editorial de Trilogia MARIA Regina României, nu-i aduce nici o prestanţă, ci cel mult o ipostază ştiinţifistă, care nu-l apropie de VATRA ROMÂNEASCĂ  a ISTORIEI, ci de nişte tăciuni fumigeni prefăcuţi în cenuşă.

   Ce doreşte profesoraşul Boia Lucian?

 

   Trădând Adevărul şi slugărnicind mistificarea ne cere să facem acelaşi lucru?!

 

   Să folosim ca surse pentru adevărul istoric acceptat de maghiari, doar „născocirile”, „dovezile”, „teoriile” cardinalului Leopold Kollonich, Franz Joseph Sulzer cu fantoma sa Geschichte des transalpinischen Daciens, Johann Christian Lieser Engel cu trucajul agoniei Geschichte des Ungarischen Reiches und seiner Neberlander, Halle-1804; Fortsetzung der allgemeinen Welthistoire durch eine Gessellschaft von Gelehrten in Deutschland und England ausgeferigel, John Iacob Gebaur cu Geschichte des Ungarischen Reiches, Viena-1813; ori himerele, ororile şi fărădelegile unor Verboczi Istvan, Albert Apponyi, Lajos Kossuth, Istvan Tisza, Julius Wlassics, Francisc Fodor, Albert Berzeviczy, Oliver Eottevenyi, Miklos Horthy, George Lukas, Bela Foldes, Emil Nagy, Eugene Horvath, Joseph Karl Eder, Robert Roesler, Mihai Roller, Endre Barabas, Tom Lantos, George Soros, Victor Orban, Laszlo Tokes, K.W. Johannes, Kelemen Hunor etc.

   Să nu fi auzit oare profesoraşul Boia Lucian de marii noştri Înaintaşi ISTORICI, FILOSOFI, TEOLOGI, POEŢI, STOLNICI şi PEDAGOGI thraco-geto-daco-români, Luminaţii Şcolii Traco – Geto – Dace Ortodoxe pre /post Hristos: Aristophan, Herodot, Strabon, Seneca, Cato Major, Diodor din Sicilia-Tracul, Pliniu cel Bătrân, Cotys I, regele-poet, sf. Dionisie-Areopagitul, Pomponius Mela, Carpacrat din Alexandria, Tertulian, Dexip, Berosus, Eutropius, Eusebiu de Cezareea, episcop, sf. Împărat Constantin cel Mare (307-337), sf. Ioan Casian, Procopiu de Cezareea, Iordanes Gotul, Clausius Claudianus, Paulus Orozius, Zosimes, Ştefan de Bizanţ, Anicius Manlius Severinus Boethius, Leonţiu de Bizanţ,   Ioannes Lydes, Isidor de Sevila, Nestor, Niketas Choniates, Gheorghe Kedrinos, Mihail Psellos, cel mai mare enciclopedist al veacului al XI-lea, Kekaumenos, Theodoros Prodomos, Ioannes Kinamos, Nicolaus Calicles, Nicephoros Blemmyotes, Alonso de Cartagena, episcop, Gonzalo de Hinoso, episcop, Leonic Calcocondil, Claudius Salmasius, Joanes Magnus Gothus cu celebra sa Historia de omnibus Gethorum Sueonumque Regibus, Poggio Bracciolini, în Diseptationes convivales, 1451, Enea Silvio Piccolomini-papa Pius al II-lea, în Historia rerum ubisque gestarum locorumque descriptio, 1489, Nicolaus Olahus, mitropolit vlahoromân, regent şi vicerege maghiar, J. Vadianus în, Epitome trium trerae partium, Asiae, Africae et Europae compendiarum locorum descriptione, continentes, Tiguri, 1534,  Johannes Lebel cu, De oppido Thalmus, 1542, Antonius Bonfinius, cu Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basilae, 1568,  Bonaventura Vulcanis Brugensis, cu faimoasa lucrare De literis  et lingua Getarum sive Gothorum, Lyon, 1597, Carolus Lundius, Antonio Maria Graziani în De Ioanne Heraclide Despota, Johann Troster cu Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia. Das ist Neue Beschreibung des Landes Siebenburgen, Nurnberg, 1666, Udrişte Năsturel, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Andrei Şaguna, Miron Costin, Ion Neculce, Eudoxiu Hurmuzaki, Constantin Hurmuzaki, Nicolae Densuşianu, Ioan Inochentie Klein, episcop greco-catolic, înnobilat baron de Maria Tereza şi expulzat de papa-vicarul lui Hristos 19 ani pe un maidan al ghenei sale pontificale, Simion Bărnuţiu, Aurel Popovici, George Pop de Băseşti, Ioan Georgescu, Ioan Hannia-vicepreşedinte al ASTREI (1867-1870), Nicolae Popea-episcop de Caransebeş, mb. al Academiei Române (A.R.), Ilarion Puşcariu-arhiereu vicar, al Arhiepiscopiei Sibiului, preşedinte al ASTREI (1889-1901), mb. A.R., A. D. Xenopol, Nicolae Bălcescu, Nicolae Bălăşescu, afirma pe la 1848, în Gramatica sa, Cazabo Emmauskoe Sveatoe Blagovestvovanie, că, că românii, în suta XII, pe la anul 1100 d. Hr. ar fi avut în limba română tradusă Liturghia”, Mihail Eminescu, Bogdan Petriceicu Hajdeu (vorbitor a 22 de limbi), Ioan Crişan, dr. în Istorie cu teza Beitrager zur Geschichte der Kirklichen Union der Rumanen in Siebenburgen unter Leopold I-Sibiu, 1882, dr. Nicolae Bălan-Mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. Ioan Lupaş, mb. A.R., dr. Silviu Dragomir, mb. A.R., dr. Onisifor Ghibu, mb. A.R., dr. Romulus Cândea, mb. A. R., dr. Nicolae Colan, mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. dr. dr. pr. prof. univ. Dumitru Stăniloae, mb. A.R., doctor honoris causa al mai multor Universităţi de prestigiu, dr. dr. Nicolae Popoviciu, episcop de Oradea, dr. dr. dr. Teodor Bodogae (vorbitor a 12 limbi), dr. dr. dr. Nicolae Mladin-mitropolit al Ardealului, dr. dr. pr. prof. univ. Ştefan Lupşa din Miersig-Bihor, mb. ASTRA, dr. dr. pr. prof. univ. Sofron Vlad, dr. dr. dr. pr. prof. univ. Milan Şesan (vorbitor a 7 limbi), dr. pr. prof. univ. Mircea Păcurariu, mb. A.R., dr. Nestor Vornicescu-mitropolit al Olteniei, mb. A.R., dr. dr. Antonie Plămădeală-mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. dr. prof. univ. Theodor M. Popescu (vorbitor a 8 limbi), mb. A.R., Constantin Gane,  Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, P.P. Panaitescu, Gheorghe I. Brătianu, Ion Nistor, A. Gociman, Constantin Giurăscu, Dinu Giurăscu, Constantin Papanace, Pr. Ion Moţa, Pr. Dumitru Bălaşa, Pr. Dimitrie Bejan, dr. pr. prof. univ. Gheorghe Drăgulin, Ştefan Pascu, mb. A.R., David Prodan, dr. Şerban Milcoveanu, Vasile Posteucă, Gheorghe Racoveanu, Iosif Constantin Drăgan, Mircea Muşat, Ion Pătroiu, Narcis Zărnescu, George Giuglea, Vladimir Colin, pr. dr. Sebastian Stanca,dr. Marija Gimbutas,dr. Aurora Petan,  Silvia Păun, Maria Dogaru, Ioana Vintilă Rădulescu, Ecaterina Goga, Ana Maria Coman, Maria Bărbulescu, Gheorghe Gabriel, Nicolae Miulescu, Pandele Olteanu, dr. Artur Gabriel Silvestri-filosof al culturii, prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, prof.univ.dr.hbt.Gheorghe Buzatu, Radu Stan Carpianu în Lex antiqua Valachorum, Cornel Bârsan,prof.univ.dr.Ioan Scurtu,prof.univ.dr. Gheorghe D. Iscru, gen.(r) Radu Theodoru,prof.univ.dr. Ion Coja,prof.univ.dr.comandor(r)Jipa Rotaru, dr.gen.(r)Grigore Stamate,prof.univ.dr.Cristian Troncotă,prof.univ.dr. Corvin Lupu, Alexander E. Ronnett,prof.univ.dr Ioan-Aurel Pop- președintele A.R., Ioan Popoiu, Paul Păltănea, dr. prof. univ. arhid, Constantin Voicu, Teroarea horthistă în Nordul Transilvaniei, Biserica Strămoşească din Transilvania în Lupta pentru Unitatea Spirituală şi Naţională a Poporului Român,dr.col. Constantin Moşincat, George Roca, Constantin Mustaţă, Ion Măldărăscu, Ion Mazere-Luneanu/ Gelu Neamţu, cu Masacrul de la Luna-Septembrie 1848, sau cercetători care nu s-au dezis de adevărul istoric precum, Edward Gibbon, I.C.Schuller, Jawaharlal Nehru, Lovendhal-Papae, Paul Joseph Schafarik, J.F. Neigebaur în (Beschreihing der Moldau unde Walachei- <<Cronologie>>, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859), Franknoi Vilmos cu tulburătoarea A Hunyadiak es a Jagellok Kora 1440-1526, Budapest, 1896, ori Ekstrom Par Olof, Louis de Valle Poussin în magistrala lucrare (Histoire du monde, Indo-europeens et indo-iraniens. L’inde vers 300 av. J.C.), Karl Marx cu celebrele sale Însemnări despre români, Jaques Matter, J.A. Vaillant, La Roumaine, I, 1844, A.de Gerando, La Transylvanie et se habitants, Paris 1845, Amedee Thierry, Julius Jung,, E.A. Bielz,  L. A. Florus, Jerzy Colendo, Jacob Ziegler Landav, Iulius  Jungetu, A. Dopsch, C. Tagliavini, K. Jaber, Ernst Gamillscheg cu Uber die Herkunft der Rumanen, Berlin, 1940, Gustav Kisch, F. Altheim, Giono Lupi, Paul Bataillard, Jules Michelet, Edgar Quinet, Elias Regnault, jurnalistul evreu-american Milton G. Lehrer cu La Transylvanie – terre roumaine, R.W.Seton-Watson, în A History of the Roumanians from Roman times to the completion of Unity, Cambridge, 1934, sau de Paul Veyne care atrage atenţia celor hărăziţi să slujiească ISTORIA, că le este interzis categoric şi imperativ să construiască „realităţi” pe fundaţia unor pseudo teorii, în Comment on ecrit l’histoire suivi de Foucault revolutionne l’histoire – Cum se scrie istoria, Foucault revoluţionează istoria, Editions du Seuil, 1971, ori de celebrii jurnalişti contemporani de la CERTITUDINEA, Miron Manega, Nagy Attila, sau chiar de maghiarii Csallany Deszo, Huszti Andras, cu O es ujj Dacia, 1791, Josef Kemeny, Josef Ladislau, sociologul Joseph Diner-Denes cu La Hongrie. Oligarchie. Nation.Peuple, Tibor Joo cu provocatoarea <<Nouvelle revue de Hongrie>>, chiar mentorul lui Boia Lucian, Endre Barabas, discipolul lui Joseph Karl Eder şi al lui Robert Roesler, persecutorul Şcolii româneşti din Ardeal, recunoştea totuşi evidenţa majoră şi milenară a valahilor, Az erdelyreszi nepfajok birtokarandya în „Kozgazdasagi Szemle, 1905.

 Să nu fi auzit săracul profesoraş nici de celebrele CULTURI ale civilizaţiei dacice: Antina-Mehedinţi, Precucuteni,/ Cucuteni,/ Dudeşti,/ Hamangia,/ Starcevo-Criş,/ Gârla Mare,/  Basarabi/ Sân-Nicolau Mare, Sanctuarul de la Căscioarele, lângă Dunăre (cca. 5000 de ani î.d.Hr., Biertan, Moigrad, Moineşti/ Poduri-Bacău, (Soborul zeiţelor – 21 de statuete feminine/ Vestalele, cultul focului), Arcul de Triumf de la Salonic (sec. IV.d.Hr., Enisala/ Babadag – Tulcea, Trufeşti-Bacău, Liubcova Caraş Severin, Cârna/ Dunăreni – Dolj, Savestari – Durostor, Cernavodă, Techirghiol, Sălcuta, Boian, Vadastra, Teiu, Gumelniţa, Petreşti, Hârşova, Sighişoara, Porolisum, Potaisa – Turda, Cioclovina – Tismana – Gorj, Drobeta – Turnu Severin, Izlaz, Celei/ Sucidava, Buridava, Histria, Romula – Reşca – Mehedinţi, Băiceni – Iaşi, Agighiol -Tulcea, Sîncrăieni – Harghita, Şimleul Silvaniei, Pietroasele – Buzău, Herăstrău -Bucureşti, etc.

   Sau mai recenta consacrare a cetății de la Sântana –Arad,  descoperită de un colectiv format din : dr. Peter Hügel, Victor Sava (Complexul Muzeal Arad), Florin Gogâltan (Institutul de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca), Baoqūan Song (Ruhr-Universität Bochum, Germania), Dorel Micle (Universitatea de Vest Timişoara).

    Echipele de arheologi au reuşit să descopere doar o mică parte din uriaşa cetate de la Sântana. În schimb, cu ajutorul tehnologiilor de ultimă generaţie, au fost efectuate măsurători magneometrice, cu ajutorul cărora a fost „desenată” cetatea. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Arhitoleranţa românilor creştini uzurpă Adevărul ceresc şi pământesc (cazul Boia Lucian)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: CURCUBEU de OCTOMBRIE la ORADEA

   „Octombrie-a lăsat pe dealuri

      Covoare galbene şi roşii.

      Trec nouri de argint în valuri

      Şi cântă-a dragoste cocoşii.”

(GEORGE TOPÂRCEANU)

 

 

     Marama Toamnei se răsfrânge în aura lui OCTOMBRIE, ca un nimb celest de lumini, ca un şipot de ape cristaline împletite într-un mănunchi de azur, ca o vie doldora de ciorchinii săi grei, surâzători, atârnând în soare, ninşi de argintiul brumărel ispitindu-ţi ochii, inima, pofta şi mâna să-i culeagă.

    Ca nişte raze târzii, strălucitoare peste ramurile întinse ale Codrului, fratele ancestral al vlaho-românului, întotdeauna primitor şi protector, dincolo de falanga brazilor săi veghetori, mai stăruie frunzele multicolore, poleite în aur, argint şi aramă, ţesute parcă de pe Iile din lada de zestre a celor mai frumoase românce.

   Păsărelele neaoşe, gingaşe, năstruşnice, rămase în Patria lor dragă, vrăbiuţele, mierlele şi piţigoii dau un chiot vesel în vântul cald ce se coboară diafan peste caierul vremii – catedrală răsfrântă-n amurg, ca un imn strămoşesc al străbunilor noştri dragi, cei de demult şi cei din totdeauna.

   Chilimul lui Octombrie se aşterne smerit, ascultând cobzarul toamnei ce desferecă trecutul străbun încărcat de torentul istoriei strămoşilor noştri aprigi. Prin aer cad frunze de aur, de argint şi arămii. Peste dealuri înalte se întinde şirul Păunilor alai. Pan înrourat cu inima zglobie, sună peste culmi voievodale din iscusitul său nai.

   Lăsăm în urmă Gara Suceava-Burdujeni, tăcută martoră, a vremurilor în care aici era hotarul nedrept al nordului României.

   Fagii înalţi, semeţi, milenari care au ţesut în podoaba frumuseţii lor brocartul regal al Bucovinei, cu rădăcinile înfipte adânc în pământul moştenirii lor, precum pelasgo-tracho-geto-dacii în glia străbună, nepieritoare, înalţă braţele lor cuprinzătoare, rugătoare spre ceruri, împletind albastrul bolţii infinite cu funzele lor aurii, stăruind astfel într-un psalm hieratic pentru zămislirea din nou a unirii tuturor  românilor.

   Pasărea de fier cu goana ei leneşă mă poartă grăbită totuşi spre Cetatea ORADEI, alături de doamna mea, traversând cu respiraţia tăiată plaiurile sublime ale mirificelor noastre ţări valahe: Ţara Dornelor, Ţara Năsăudului cu Scaunele sale arhiereşti, impunătoare, Ţara Someşului, ce se rotesc în extaz de sărbătoare înspre Biharia – Ţara Crişurilor, Ţara Voievodului MENUMORUT.

   Ţara Dornelor – zugrăveşte un Tablou majestuos ce înregimentează falnic desfăşurarea LEGIUNILOR DE BRAZI, ca o graniţă – garanţie de veghe milenară…

   Casele înstărite în haine de sărbătoare stau, parte încolonate ca pelerinii creştini în Noaptea Învieiri să primească Lumina lui HRISTOS, parte risipită pe sub poalele Brazilor seculari precum mărgelele pe Altiţele şi Iile regale cu care se împodobesc şi se mândresc frumoasele fecioare, femeile dacice şi chipeşii lor juni ori bărbăţi.

   În Ţara Năsăudului, dealurile şi măgurile privite de departe, par ca nişte altițe uriaşe, aprinse şi divers colorate, iar, mai de aproape, broderia lor se transferă pe ţesătura unor covoare gigantice de o mare frumuseţe princiară, care fascinează pământul acesta atât de omenos cu prea mulţi, reflectându-se pe cerul totdeauna primitor.

   Prin Ţara Someşului, casele multe, mari, chipeşe sunt ordonate frumos, precum boierii, cavaleri ai lui Mihai Vitezul la intrarea triumfală în Alba Iulia – Capitala Unirii Daciei sale, precum recruţii cu emoţia arzândă în ziua jurământului militar sau cum erau oştenii Armatei generalului Traian Moşoiu eliberatorul Oradei, ori ca leii Diviziei 11 Infanterie a generalului Ernest Broşteanu, salvatorul Basarabiei…

   Râurile repezi, albastre de cer îşi întind năframele vii de ape, peste argintul undelor nude, peste luciul de chihlimbar reflectat de coroanele majestuoase ale fagilor. Pe aceeaşi esplanadă montană, Brazii veşnic verzi, înalţi, temerari şoptesc cum au ţesut în mrej de lună, în apoteoză de soare, în gherghef de legendă drumul strămoşesc de care dorul cel mare ne poartă din poartă-n poartă.

   Brâul de rocă, şerpuia în urma trenului, stând permanent prezent ca zidurile unei Cetăţi Voievodale – seculare, iar prin unele zone apăreau şisturi conturate ce se rânduiau ordonate simetric precum Cărţile în biblioteca unui mare bibliofil, Dumitru Ionescu – Bucureşti sau a unui mare om de cult şi cultură, Mitropolitul Andrei Şaguna al Ardealului.

 

   Înălţată pe Câmpia de Vest, deasupra Crişului Repede, cu privirea înspre Răsăritul Ortodoxiei, Cetatea ORADEI – cetate de cultură şi de rezistenţă românească, flutură fascinant, tainic şi temerar ca un Drapel milenar peste mărinimoasa Ţară a Bihorului.

   Deşi, atestată cert interesat după unii, în anul 1113, ea presupune o aşezare mult mai veche, dat fiind faptul că în perioada domniei marelui voievod MENUMORUT (sec. X), se bucura de o însemnată reputaţie, de o largă înflorire materială şi spirituală, stând neclintită şi regală în cale năvălitorilor barbari ai timpului, ei venind şi plecând precum furtuna, ea rămânând şi veghind asemeni Stâncii zidită pe temelia veşniciei.

   În Pantheonul spiritual al Cetăţii Oradea ard permanent aprinsele Icoane sacre ale Neamului dacoromân: voievodul Menumorut, marele mecena Emanuil Gojdu, marele vlădică Roman Ciorogariu – Şaguna orădenilor, generalii Traian Moşoiu, George Bacaloglu, Henri Mathias Berthelot, coloneii dr. Ioan Ţepelea, Grigore Aricescu, maiorii Boerescu, Greceanu, av. dr., om politic Lazăr Aurel, Coriolan Pop – prefect, părintele Ion Moţa – Orăştie, Luminător al Cuvântului, Mircea Zaciu, scriitor, istoric literar, Gheorghe Ardeleanu-Beiuş, poet, deţinut religios, Gheorghe Brânda- Căpâlna, deţinut religios, părintele Liviu Brânzaş (1930-1998) –  Sâniob-Bihor, deţinut religios, ctitor, mărturisitor al celebrei sale Raza din Catacombă, părintele Ioan Negruţiu (1915-2003), Borşea-Bihor, deţinut religios, ctitor, mărturisitor, părintele ieromonah Ioan Iovan (1922-2008), Husasău de Criş, deţinut religios, ctitor ş.m.a.

     Vorba marelui poet mistic, trăitor, mărturisitor, deţinut religios Vasile Posteucă: „Aparţinem, unui neam mare şi nobil. În care Dumnezeu şi-a risipit cuvântul şi lumina, cântecul şi dorul, bunătatea şi înţelepciunea, cu dărnicie de adevărat Tată.” (Vasile Posteucă, Destinul Imperial al Românilor – Dumnezeu, Neamul, Omul, Ed. Criterion Publishing, p. 38)

   ORADEA  a rămas peste timp, deasupra vremurilor o mare CETATE a CULTURII.

   ORADEA – sufletul şi inima Bihorului mi-a transmis prin căldura oamenilor ei de cult, de spirit şi de cultură, fiorul unei spiritualităţi care arde doar în Candela filocalică a trăirii sofianice, ce surâde tainic într-un azur serafic ca un Curcubeu de Octombrie.

  Acest gând aveam să-l retrăiesc privind volumul CENTENAR 1919 – 11 Octombrie – 2019, al Colonelului dr. Constantin Moşincat, expus în zeci de exemplare, prezentat şi dăruit cu multă mărinimie în Casa Armatei, sau numită mai nou, Cercul Militar Oradea.

   Stânci în calea pierderii identității românești sunt și cele două volume ale lui GEORGE ROCA, TAINA SCRISULUI – 100 de Scriitori, Eseuri de Motivaţie Literară, Antologie iniţiată de Autor, Ed. Anamarol, Bucureşti-2019, pe care le-a strâns la pieptul său mare, larg, cald, cât o Patrie creştină înainte de a mi le dărui.

    Născute din dragoste pentru cei care slujesc Cuvântul dar și din Dorul propriu de tot cei românesc, aceste volume au fost lansate peste tot pe unde braţele celor dragi l-au îmbrăţişat cu căldură, cu admiraţie, cu preţuire, cu aleasă recunoştinţă şi pe unde a răsunat şi s-a înălţat, ca o Liturghie ortodoxă, graiul cel dulce şi sfânt al Limbii noastre, odrăslită în sufletul fagure de miere al părintelui Alexei Mateevici.

 

   Limbă despre care pastorul evreu luteran îi spunea în S.U.A. părintelui Gheorghe Calciu, adevărul că Limba română este limba paradisului, fiindcă „ea îţi îngăduie să exprimi orice adâncime sufletească şi orice înălţime cerească.” (Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, în precuvântarea lucrării mistice a lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă. Ediţia a II-a îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Ed. Bonifaciu, Bacău-2012, p. 14)

   În preambulul Centenarului m-am întâlnit în timp şi peste timp cu bunul meu orădean, scriitor şi poet GEORGE ROCA, reconfigurându-ne ctitoria PRIETENIEI.

   O Seară de cultură, de cântec şi poveste, ne dă de veste, ne întâmpină şi ne îmbrăţişează cu drag în Casa Armatei a Cercului Militar Oradea.

   Generali în uniformele lor impunătoare, colonei cu priviri de şoim, ofiţeri cu avânt slobozit, preoţi de mir, preoţi militari, cunoscuţi, membri de familie, elevi, tineri, oameni de cultură, cărţi, diplome de excelenţă, tricolorul, sigla Cultului Eroilor…

   Colonelul dr. Constantin Moşincat, Gazda de onoare mă prezintă pe rând: părintele Vasile Sabău, d-nul general Gheorghe Tudor Bihoreanu, d-nul general Vasile Creţ, d-nul general de divizie Mihai Corneliu Lungu, d-nul avocat scriitor Paşcu Balaci, d-nul colonel-inginer Dan Poinar, d-nul plt. maj. Florin Mirică, d-na Daniela Ciuta – preşedinta ASTRA – Carei ş.a.

   Fiind alături de amfitrionul militar orădean, scriitorul dr. Constantin Moşincat și de  poetul – scriitor George Roca, gândul naște regretul că nu sunt prezenți și  comandorul prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru dar și bunul meu prieten,marele romând  Ion Măldărescu – Vâlcea. Împreună eram cu adevărat o Chintă royală.

  O privesc pe doamna Voichiţa Moşincat, emoționată de succesul soțului dar cu inima şi sufletul alături de vlăstarele- rândunele ale fiului Sergiu Moşincat, Viviana Maria şi Bianca Andreea, care aduceau cu ele în atmosfera festivă a maturilor, gingășia și speranța în viitor.

   Colonelul inginer Dan Nicolae Poinar deschide festivitatea trecând în revistă istoria Casei Armate – Oradea. Colonelul dr. Constantin Moşincat ne face cunoştinţă cu cartea domniei sale, înflăcărată, plină de lumină şi de veac istoric: CERCUL MILITAR ORADEA CENTENAR 1919 – 11 OCTOMBRIE – 2019, cu un eseu introductiv de cel care a fost COPILUL DE TRUPA al Casei Armate, actualul poet – scriitor GEORGE ROCA. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: CURCUBEU de OCTOMBRIE la ORADEA” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ÎNTÂLNIRE PESTE TIMP ȘI TIMPURI

 

„Toamna şi-a întins marama de aramă pe zăvoi;

   Taie aerul cu zboruri mici şi frînte rîndunele;

   Frunze cad şi-n praf de aur, de la munte după ele

   Pică şi treptat se umflă gîrla turmelor de oi.”

(ION PILLAT)

 

 

   Octombrie şi-a gătit Caleaşca princiară, pornindu-şi solia sa angelică, dincolo de timp, dincolo de spaţiu, dincolo de ţărm, dincolo de mare, dincolo de deal, dincolo de munte, dincolo de soare, dincolo de vânt, dincolo de codru, dincolo de ţară, dincolo de cântare, dincolo de nostalgie, dincolo de stele, dincolo de legendă, dincolo de Sydney, înspre Oradea, marea Cetate a Bihariei Voievodului martir Menumorut.

   Buna vestire, aleargă, se bucură, tresaltă, vălurindu-mi inima într-un mănunchi de grădină pe sub care s-au strâns dumitriţele albe ca la o vecernie de Toamnă în Mănăstirea voievodală Putna a sfântului Ştefan cel Mare, unde Lumina lină, se pogoară cu mantia PRIETENIEI sale cereşti sub acoperământul căreia mă cuprinde într-o caldă îmbrăţişare, întâlnirea istorică, de suflet, de Rug aprins, de romanţă, de poezie cu poetul şi scriitorul GEORGE ROCA.

   Providenţa a ţesut mai de mult cu borangicul vrerii şi luminii Sale, broderia de aur a prieteniei noastre, urmând ca la plinirea vremii, peste timp şi spaţiu să ne contopim în azurul unei întâlniri serafice, a unor zori binecuvântaţi ai lui OCTOMBRIE – 17- 2019.

   Glasul buciumului care a pregătit această întâlnire sublimă a sunat prin viersul dulce al Vestalei lirice, MARIANA GURZA – Timişoara, emina noastră dragă şi prin trâmbiţa unui alt PRIETEN ales, colonelul (r) dr, CONSTANTIN MOŞINCAT, în Cetatea sa de la ORADEA, cu prilejul invitaţiei la sărbătoarea CENTENARULUI 1919 – 11 Octombrie – 2019, cinstită în sânul cald, familial al Cercului Militar Oradea.

   Frunzele arămii ale lui Octombrie cad într-o melancolie cernută a azurului, precum zborul rătăcit al Păsărelelor gingaşe, zburdalnice. Sus, stau de veghe şi ard permanent Luceferii în Candela lor mare, albastră. Nucul din poartă tremură cu braţele sale de monah centenar, podidindu-şi lacrimile în frunzele sale de borangic.

Toamna pentru iubitorii de Frumos, pentru Oamenii – Copii ai Creaţiei harice, lumina nu mai vine de sus, ci se pogoară din splendoarea de Păun a Codrului Împărat. Pentru Prieteni însă, lumina se prelinge din Icoana sufletului lor aprins de Iubire. Parcă de aici, din Sânul cald al PRIETENIEI cereşti, răsare şi PATRIA lor dragă.

   În inima mea înflăcărată de VALAH creştin ortodox mi-a pătruns o sublimă cântare, cu un refren celest, repetându-se ca într-o RAPSODIE a lui Ciprian Porumbescu sau ca într-un purpuriu AZUR de ROMANŢĂ, unde tainele PRIETENIEI sacre, se risipesc în Iubire, dăruind doldora  împrejururi FRUMUSEŢEA întru podoaba ei serafică.

   Vântul cu o adiere mirabilă îmi deschide larg poarta, pe care intră, Doamna mea, MARIA NUŞA NICOLETA cu vestea cea bună: Domnul Colonel Moşincat te invită la Centenarul Oradei, unde va fi prezent şi prietenul tău drag George Roca. Mergem? Când? Dimineaţă! La drum…

   Joi-17 Octombrie 2019, părăsim hotelul, păşind în cadenţă amândoi, cu bucurie, cu emoţie prin Cetatea Bihariei în braţele ei calde, apretate, primitoare.Purcedem prin centrul Capitalei dătătoare de cultură. Oraşul fascinează la fiecare pas. Clădiri impunătoare, gotice, frumoase, străzi curate, oameni cu priviri şi mers domol. Vrem să-l salutăm pe Mihai Vitezul dar  îl găsim pe soclu pe regele Ferdinand, care-şi lasă privirea în pământ în Piaţa Unirii.

   Facem câteva poze, până la venirea colonelului Moşincat, care bucuros ne ia în primire la pas în drumul grăbit spre întâlnirea marei surprize pregătite…, adică îmbrăţişarea cu GEORGE ROCA. Numai că, eu vorbisem cu MAGISTRU la telefon pe 16 Octombrie, Miercuri pe la ora 12,00, în drum spre Gară, în drum spre Oradea, în drum spre el.

     Ajungem la intersecţia cu strada Eminescu, pe care stă prezentă, peste timp, clădirea înaltă de piatră în care se regăsesc de un veac apărătorii hotarului Bihariei,  Casa Armatei – Cercul Militar.

    Aveam să aflăm că lipită de Casa Armatei este  Casa Doamnei Roca,urmată doar la câteva case de Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ÎNTÂLNIRE PESTE TIMP ȘI TIMPURI” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA (partea a IV-a)

„Pătrunderea vieţii de dincolo în viaţa de aici,

   prezenţa ei în fiecare moment al istoriei,

   constitue înţelegerea mistică a existenţei.”

                          (NAE IONESCU)

 

 

   Pasărea-timp, dacă nu te rânduieşti în vreme, prin vreme, deasupra vremii, vine si smulge pe toate cele ale sale, clipele, zilele, anii, zorile, azurul, rotirile, lundu-şi zborul înalt deasupra depărtărilor inefabile unde străjuiesc stăpânirile celeste. Rotirea timpului omului trebuie să fie vremea roţii daco-tracice a menirii vieţii cu urcuşul şi coborâşul său, vremea devenirii sale, a dacului-român nemuritor, vremea sufletului tău frumos înveşmântat întru menirea serafică lăsată de Dumnezeu. Sufletul trebuie permanent să se rotească deasupra vremii pentru a putea îmbrăţişa deopotrivă pământul şi cerul, astfel încât negrăita bucurie să-ţi cuprindă inima. În rotirea timpului tău trebuie să aşterni permanent vremea în care se aşează Dumnezeu, pentru a-ţi aprinde tăria cugetării, pentru a-ţi lărgi la infinit tăria simţirii, pentru a-ţi înălţa, ca o cupolă peste timp şi spaţiu, tăria voinţei în care să ardă continuu ţelul luminat ales.

   Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea s-a întrupat dintru plămada nemuritoarea a meleagurilor argeşene, dospită întru tărâmuri milenar-legendare, întru toate strălucirile cereşti ale creaţiei harice, precum şi întru toate menirile pământeşti carpatin-universale, consfiinţindu-se astfel, prin profetismul său creştin ortodox, ca una dintre cele mai emblematice figuri ale gândirii serafice, ca unul dintre cele mai puternice ecouri de rezonanţă mistică, ca unul dintre cele mai proeminente simboluri ale memoriei seculare a dacoromânilor.

   PETRE ŢUŢEA, în viziunea românului american (am avut bucuria neştearsă de a-l cunoaşte şi preţui), cel care îi închină o cultică Crestomaţie – un Mănunchi de eseuri, evocări şi articole elaborate de unele dintre cele mai alese personalităţi ale Culturii ortodoxe române, care l-au cunoscut şi iubit pe Profetul argeşean,  îl zugrăveşte ca pe valahul care „era de o inteligenţă orală proverbială. Fascina printr-o gândire aforistică, şocantă, dacă avem în vedere mediocritatea din imediata noastră apropiere”, iar profesorul – filosof Gheorghe Vlăduţescu, îndrumătorul meu la cursurile de Filosofie, sublinia după iniţierea sa în Tratatul de antropologie creştină, vol. I, al celui care era supranumit când „Socrate al Bucureştilor”, când „Socrate al României”, că geniul Profetului argeşean „nu a stat în răspuns, ci în întrebare.” (Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion, Bucureşti, 2010, p. 5-6)

   Împodobite cu licuricii sidefii ai nopţii stelare, clipele gândului alb, curat, strălucitor, primenitor, pogorâtor din argintul harului, împrăştie peste aria timpului nostru albastru, lumina divină a cuvântului dătător de viaţă, răsfrântă în mireasma faptelor aurii, a ctitoriilor bune, a zidirilor de seamă, a îngemănărilor deosebite, a creaţiilor miraculoase, surprinzând angelic bunătatea văzătoare, mesianică în tot ce oglindeşte şi fiinţează natura, astfel încât în lămurirea ei sibilică, vestalică se pogoară sublima privire a lui Dumnezeu, Cel Care dă vremii vrerii Omului, timpul creştinului ortodox, a Valahului prin excelenţă, tăcerea, acea Mare Tăcere, ce grăieşte necontenit mărgăritarele – cuvinte ca pe o simfonie dăinuitoare de limpezime, ca pe un tril de ciocârlie, ca pe o rapsodie de privighetoare sau ca pe o încântare psaltică de vecernie mănăstirească, Lumină lină, unde se pogoară, se repogoară, unde se aşează, se reaşează şi se îmbrăţişează cunoaşterea ca sălaş al iubirii, stârnind continuu setea timpului fără să astâmpere vreodată spaţiul sideral, unde totul devine nemărginirea înveşmântată în porfira verde regală, divină a transcendentului.

   Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea şi-a construit meditaţia, contemplaţia şi s-a reconstruit filosofic în cultura creştin-ortodoxă dacoromână, urcând pe culmile marilor momente, devenite monumente miraculoase ale gândirii universale, devenin unul dintre marii artişti ai cugetării, ai „moşirii” cuvântului, precumpănitor interogativ-aporeic în sensul în care întrebarea naşte răspunsul întru relaţia omului creştin cu sinele său, cunoscându-se, recunoscându-se, descoperindu-se, redescoperindu-se, reîncreştinindu-se prin Suferinţă, Libertate, Adevăr şi Iubire.

  

   În răstimpul curgerii timpului prin vremea dăinuirii noastre toate încercările peste care se pogoară mai ales suferinţa trebuie călăuzite înspre căile bucuriei, întâi ca acceptare, mai apoi ca înţelegere, întâi spre cunoaştere, mai apoi ca înţelepciune, întâi ca trăire, mai apoi ca iubire, întâi ca menire, mai apoi ca suprafiresc, întâi în plan metafizic, mai apoi în extazul mistic, pentru a se depăşi omul din condiţia de fiinţă umană temporală în cea de persoană creştină, spirituală veşnică, astfel că înţelegerea devine convorbire, iar cunoaşterea comuniune, anulând timpul şi spaţiul.

   Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea prin geniul său subtil interogativ, profund şi strălucitor, înălţător şi provocator, răscolitor şi primenitor dă naştere unei antropologii creştine dintre cele mai emerite şi erudite opere cu caracter spiritual religios, care se alătură cu cinste capodoperelor filosofice ale lui Aristotel, Platon, Seneca, celor teologice ale sfinţilor Theotim I Filosoful, Dionisie Areopagitul, Ioan Casian, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Gură de Aur, papa Grigore cel Mare, Bernard de Clairvaux, Simion Noul Teolog, Grigorie Palama, Iustin Martirul şi Filosoful, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, operelor lui Kant, Hegel, Heidegger, tratatelor lui Henri Bremond, Hans Urs von Balthasar, Alexander Schmemann, Dimitrios Ballanos, Vladimir Lossky, Christos Yannaras, Olivier Clement, scrierilor filocalico-sofianice ale sfinţilor Nicolae Cabasile, Nicodim Aghioritul, Nicolae Velimirovici, Iustin Popovici, sau cele mistico-profetice ale lui Mihail Eminescu, Nae Ionescu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Nil Dorobanţu, Vasile Băncilă, Ioan Ianolide, Nichifor Crainic, Virgil Maxim, Mircea Vulcănescu, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Lucian Blaga, Radu Gyr, Ioan Alexandru, Aspazia Oţel – Petrescu, Maica Teodosia – Zorica Laţcu, Mircea Eliade, Ernest Bernea, Dumitru Stăniloae, Dimitrie Bejan, Sofian Boghiu, Artur Gabriel Silvestri, Mihail Diaconescu.

   Dacă, unii teologi ortodocşi de marcă, precum Yannras şi Schmemann, arzând mai mult în creuzetul metafizic aţâţat de focul apus, de jeratecul mocnit sub cenuţă al spiritualităţii apusene, consideră creştinismul ca o „nereligie”, dar care a adus tuturor religiilor Apocalipsa, teologii mistici ortodocşi vlaho-români, fiinţesc şi consfinţesc prin HRISTOS şi prin Suferinţa întrupată Iubirii în perioada de maximă prigoană şi aprigă persecuţie creştină a secolului al XX-lea, CREŞTINISMUL CA SINGURA RELIGIE VIE – DĂTĂTOARE DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ VEŞNICĂ.

   Dacă, în general marii teologi sunt oamenii împliniţi religios, filosoful creştin Petre Ţuţea este un teolog ortodox desăvârşit!

 

   „SOCRATE al DACOROMÂNILOR” – Petre Ţuţea a mers cu paşii săi grei, încărcaţi de naţionalism – creştin cu fruntea înaltă, semeaţă, brodată de azurul carpatin, în purpură serafică de profet, cu intuiţie de mare pedagog, cu aură de clarvăzător pustnic – ascetic, cu porfira demnităţii regale, cu flamura onoarei şi sabia cavalerismului peste suveranitatea spiritului vremii sale şi după.

 

   După 13 ani şi jumătate a frecventării „cursurilor” postdoctorale prin academiile şi universităţile sistemului totalitar concentraţionist, dincolo de marea sa personalitate, rafinată, subtilă, autoritară şi sublimă a lumii naţional-universale, Petre Ţuţea a devenit o PERSOANĂ HRISTICĂ care, şi-a reînfiat poporul român, scoţându-l din impactul istoric, al normalităţii, al necesităţii biologice, transcendându-l deci, (o parte a lui, cea bună), dintr-o tisteţe metafizică într-o mistică a chemării, a devenirii, a definirii etnico – religios – spirituale. Din universul celular – penitenciar el a făcut Capelă strălucirii sufletului său, adorând cerul dreptei credinţe şi venerând pământul Strămoşilor săi. A pătimit pentru geniu şi a compătimit idiotul. „Geniul nu apare decât prin ierarhia cerească a speciei umane şi funcţia idiotului – sunt oameni care sunt idioţi – e pozitivă, că fără el nu am înţelege nici geniul, nici normalitatea.” (Dialogul între Petre Ţuţea şi Lucian Despa, în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel Stănescu…, p. 159)

 

   În afară de sine, omul, creştinul se luptă, se înfruntă, se confruntă cu timpul şi spaţiul, derulând legăturile de cauzalitate răsfrânte asupra tuturor faptelor sale, analizând toate efectele ce se imprimă vieţii sale, cele asupra vieţii semenilor care urmează aceeaşi Cale a luminii Adevărului, observând în acelaşi fel şi pe cele asupra naturii înconjurătoare de care suntem indisolubil legaţi prin timp şi spaţiu, prin legile ei naturale întocmite de Dumnezeu – Atotcreatorul, dar şi răul celor răi, al  ateilor şi al creştinilor deopotrivă cu care se împletesc năpustindu-se apocaliptic asupra Binelui.

   Doctorul în Drept, Filosoful prin excelenţă, Teologul fascinant al Agorei creştin – ortodoxe, Dacoromânul argeşean a intrat programat prin prigoană şi persecuţie religioasă în închisoarea – emblemă a comunismului, alături de zecile de mii de alţi camarazi, Fiii Aleşi ai României, Eroi şi Martiri deopotrivă, drept, dârz, demn, geniu, creştin, erudit, raţional, cucernic şi a ieşit tot cu fruntea sus, vertical, neînfrânt, plin de onoare, profet, mistic, mărturisitor, cult, iertător, înduhovnicit.

   În paradigma timp – spaţiu ce se pogoară ca o cupolă serafică de Sus, din cerul vieţii, intervin pentru om, pentru creştin, legăturile fireşti şi suprafireşti, precum natura, arta, şcoala, educaţia, istoria, literatura, filosofia, religia, părinţii, neamul cu suferinţa şi iubirea sa în toată durata existenţială a lumii imanente.

   Ţăranul pune o singură întrebare naturii: Natură, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu cine sunt eu?

   Sunt Mama Mamei tale. A doua mamă!

 

   Artistul zugrăveşte o fascinantă întrebare magnificei arte: Artă, de unde pogoară frumuseţea ta desăvârşită, pentru a mă înălţa privirii tale de extaz?

   De la sublimul Creaţiei divine, Poemul Frumuseţii absolute a lui Dumnezeu!

   Învăţătorul adresează o întrebare smerită şcolii formatoare: Şcoală, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu ce trebuie să te învăţ eu?

   Învaţă!

   Pedagogul rosteşte înflăcărat o întrebare Educaţiei: Educaţie, ce trebuie să fac eu, ca tu să mă educi pe mine?

   Educă-te!

 

   Istoricul are şi el o sinceră întrebare către istorie: Istorie, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu cine este Neamul meu? Cine este Lumea înconjurătoare?

   Cel drept, cel rămas în istorie! Trebuie să-ţi cunoşti Neamul pentru a cunoaşte lumea şi trebuie să cunoşti lumea pentru a-ţi cunoaşte Neamul!

   Filologul se adresează Limbii sale Literare: Limbă, de unde vine graiul tău dulce, suav, înmiresmat că să ştiu cum să te cânt mai duios, mai frumos, mai divin?

   Din inima mare cât iubirea şi din sufletul frumos cât cerul al dacoromânului!

 

   Filosoful creştin prins în labirintul cunoaşterii sale, rosteşte două întrebări cunoaşterii: Cunoaştere, spune-mi cât cunoşti tu, ca să mă pot cunoaşte pe mine?

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA (partea a IV-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: GEORGE ROCA – IERARHUL EPARHIEI CUVÂNTULUI

 

„Esenţa cuvintelor ne reaminteşte şi că, înainte de orice, ar fi esenţial în viaţa fiecăruia, mai întâi a fost o carte de unde am luat Lumina literelor şi a fost o Şcoală de unde un învăţător ne-a arătat un drum.”

 

(ARTUR GABRIEL SILVESTRI)

 

   Hărăzit de Dumnezeu ca sacerdot al Cuvântului în Cetatea Diasporei Româneşti, GEORGE ROCA – ROMÂNUL şi alţii, puţini asemenea lui, sunt predestinaţi să slujească şi să slăvească LOGOSUL dumnezeiesc prin strălucirile grăirii scrise, operei creative ale unor iubitori de FRUMOS întru toată splendoarea cugetării lor.

   La început când Bunul Dumnezeu-Cântarea Cerească Treimică şi-a pogorât Bunătatea Sa în Creaţie, Frumuseţea Chipului Său şi Dragostea în Omul dacic, acesta, Bărbat/ Femeie fiind, au fost înveşmântaţi în porfira de taină a Cuvântului.

   „Cuvântul, spunea cel care l-a rostit cu gura sa de aur, este cea mai mare jertfă, cea mai sfântă şi cea mai bună dintre toate jertfele!” (Sf. Ioan Gură de Aur).

 

    Cuvântul lui Dumnezeu, literă cu literă, vocală şi consoană s-au gătit în Iie de sărbătoare românească prinzându-se în Hora mare şi Sfântă a Creaţiei cereşti.

   Cuvintele divine ţesute din borangicul Luminii sacre, sunt brodate apoi pe ştergarele trandafirii, serafice ca-ntr-un azur al surâsului dacic carpatin.

    La Început este Cuvântul dumnezeiesc – Obârşia tuturor cuvintelor-făpturi: Cerul cu Îngerii lui, Pământul cu odraslele sale, Lumina cu strălucirea-i serafică, Ziua cu zâmbetul ei omenos, Noaptea cu înţelepciunea sa, Apa cu vieţuitoarele zglobii, Iarba cu mireasma florilor, Pomii cu mugurii verzi surâzând, Plantele legănându-se îmbobocite, Codrul cu rapsodiile maeştrilor lui, Soarele cu apoteoza sa, Luna şi Stelele cu candelabrele lor aprinse şi sus de tot, peste toate acestea, în vârful Kogaionului, ca un rege înveşmântat în splendoarea frumuseţii este aşezat Omul dacoromân carpatin – Chip al Dumnezeului – Logos şi al Fecioarei Maria.

   Despre acest Poem divin şi sublim al Creaţiei, dumnezeiescul Vasile cel Mare, ca unul care si-a plămădit din frumuseţea pământului mătăniile credinţei, care şi-a rezemat fruntea de cer, punând rânduială în universul cugetului său, rostuind şiragurile înţelepciunii, înfiorat de admiraţia Creatorului, rosteşte îmbujorat şi smerit frumosul său cuvânt:

   „Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a veselit lumea, a adus dintr-o dată peste toate o privelişte veselă şi voioasă. Văzduhul s-a umplut de lumină, sau, mai bine spus, avea atârnată în el lumina în întregime, care trimetea pretutindeni, până la marginile pământului, revărsările stălucirii ei…Aruncând glas în lume, Dumnezeu a pus dintr-o dată în lume frumuseţea luminii…Şi într-o clipită de vreme, pământul ca să păzească porunca Creatorului a început şi desăvârşit odrăslirea…Pământul şi-a primit podoaba de la florile ce au răsărit din el, cerului i s-a dat ca podoabă florile stelelor şi a fost împodobit cu perechea celor doi luminători care, ca nişte ochi gemeni, se uită spre pământ. Rămăsese să se dea şi apelor şi aerului podoaba lor…Ne-a făcut în potenţă asemănători cu Dumnezeu, lăsându-ne pe noi să fim lucrători ai asemănării. Asemenea lui Dumnezeu ne facem devenind creştini. Cum anume ? Prin Evanghelie. Dar ce este creştinismul ? Asemănarea cu Dumnezeu pe cât este cu putinţă omului: urăşte răul, fii bun, milostiv, compătimitor şi te îmbraci în Hristos devenind asemenea lui Dumnezeu.”

   (Sf. Vasile Cel Mare, Omilii la Hexameron, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004)

   Se spune despre dacoromânul creştin ortodox, îndelung-răbdător în chibzuiala dulcelui său grai, că împarte cu stânga inima şi cu dreapta cuvântul-suflet mărgăritar.

Monahi, poeţi, diaconi, scriitori, preoţi, filosofi şi arhierei-ctitori ai graiului românesc au dăltuit cu migala lor sacră Chipul cel frumos şi cel dîntâi al Limbii noastre divine.

 

 Cuvântul această minune şi mirare dumnezeiască întrupează în Omul ales al Iubirii creştine Poemul Vieţii Sale!

   „Nu sunt graiuri, nici cuvinte, /ale căror glasuri să nu se audă.

   În tot pământul a ieşit vestirea lor, /şi la marginea lumii cuvintele lor.”

                                             (PSALMUL 18)

   Prin focul rugăciunii inimii sale, creatorul creştin ortodox primeşte harul luminii cuvintelor de la Cuvântul dumnezeesc, dăruind-o celor ce slujesc şi slăvesc Taina Sofianică a Logosului – Hristos.

   Graiul dulce românesc este cel mai frumos dar al Vieţii dăruită de Dumnezeu, iar scrisul ales este heraldica dacică a aristocraţiei autorului.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: GEORGE ROCA – IERARHUL EPARHIEI CUVÂNTULUI” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: JIPA ROTARU – ASUMAREA RĂSPUNDERII

       „Antonescu! Regele, mai mult ca oricare altul în această ţară, ştie cât îţi datorează România Mare!”

(Regele FERDINAND I)

„M-am străduit să dau Ţării onoarea şi dezrobirea şi să şterg petele neiertătoare ale trecutului, fiindcă  fără onoare şi drepturi, fără încredere şi dreptate,  un Neam nu poate trăi.” 

(Mareșal ION ANTONESCU)

 

 

   Recentul studiu ASUMAREA RĂSPUNERII, al prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru – Comandor (r), istoric militar, trage cortina celor 7 pagini ale Prefeţei, pornind în marşul Asumării răspunderii pe aliniamentul altor 7 pagini, trecând apoi cutezător la asaltul Resorturilor asumării slujirii cu responsabilitate a intereselor ţării şi neamului, desfăşurat pe elaborarea strategică a celor 32 de pagini încărcate de cercetare, sârguinţă, abnegaţie, spirit, tenacitate ştiinţifică şi disciplină academică militară.

   Documentele inedite ocupă cele 106 poziţii ale Listei bibliografice de 4 pagini, iar Anexele completează Divizia Memoriei Documentelor pe următoarele 239 de pagini.

   ASUMAREA RĂSPUNERII se adaugă şirului mare de lucrări elaborate minuţios, migălos, preţios, testamentar, Pantheonului naţional spiritual, impunându-se ca un studiu de referinţă, mai ales că s-a ţesut şi pe ASUMAREA CURAJULUI autorului.

 

   Istoricul militar Gheorghe Jipa Rotaru nu aduce un cult al personalităţii Mareşalului Ion Antonescu, pentru că însuşi personajul colosal ION ANTONESCU şi-a clădit pe temelia Destinului vieţii lui, altarul persoanei sale creştine, respectiv cultul unicităţii personalităţii sale, care îl aşează de la sine, ca Icoană a Eroului – Martir în lumina Apoteozei Adevărului.

   Cultul personalităţii nu este o persiflare politicianistă a demagogilor parveniţi, a slugarnicilor Ocultei, a vrăjmaşilor de Neam, a urâtorilor de Biserică, a celor care fug permanent de Adevăr, ci o cunoaştere, o recunoaştere, o cinstire a persoanei şi memoriei celui care şi-a întrupat viaţa întru Destinul Neamului, venerândul.

   Cultul personalităţii nu este altceva decât arderea FIINŢEI metafizice în flacăra mistică a PERSOANEI care dă strălucire şi lumină sieşi şi celor din jur!

   NERECUNOŞTIINŢA este unul dintre cele mai grele păcate, strigătoare la cer, asemănătoare celor împotriva Duhului Sfânt, care se plăteşte de către toţi politicienii şi toţi factorii de răspundere care o slugărnicesc. NU SE IARTĂ NICIODATĂ!

   Orice început începe cu Începutul. Purcederea din sânul Mamei sale, distinsa aristocrată BARANGA, apoi răsfăţul din braţele alintării, l-a făcut pe copilul Ionel să ţâşnească din îmbrăţişarea Dumbravei minunate a Copilăriei, ca o predestinare prin descendenţa ostăşească spre memoria Marilor Comandanţi Români şi străini.

   Se poate spune fără nici o ezitare că naşterea viitorului Mareşal a avut ca prim botez, auspiciul RĂSPUNDERII, ţesătură tainică prin care s-a urzit întreaga sa viaţă, dar în mod plenar VOCAŢIA şi MISIUNEA sa de Conducător, de Voievod ales.

   Spiritul RĂSPUNDERII naşte şi renaşte cea mai nobilă ASUMARE!

 

   Celor sortiţi să călăuzească DESTINUL Neamului, sunt hărăziţi de Dumnezeu, de la naştere până la moarte să crească viguros întru virtute, să se desăvârşească deodată cu ASUMAREA RĂSPUNDERII în toate etapele vieţii, slujirii şi slăvirii, devenind astfel, Alter-egoul moralei sale creştine pe care se dăltuieşte caracterului ONOAREA  demnităţii alese cofiinţiale, eterne întru Dumnezeu şi Neam.

   „Onoarea, spunea marele filosof evreu-german Artur Schopenhauer (1788-1860), este conştiinţa exterioară, iar conştiinţa este onoarea interioară.” (Th. Simenschy, Un dicţionar al Înţelepciunii, Ed. Junimea-Iaşi, 1979)

      De la ciclul primar până la Şcoala Superioară de Război, paşii copilului, zelul adolescentului, bărbăţia adultului, autoritatea oştenului, demnitatea conducătorului au parcurs doar calea EXCELENŢEI. Dincolo, însă, de toate aceste cunoaşteri, urcări, înălţări, deasupra meritelor sale, ION ANTONESCU rămâne în Istoria naţional – universală, UN MARE CAVALER AL ONOAREI, nobleţe atinsă de puţini bărbaţi militari ori civili în Istoria lumii, precum marele Duce francez Henri de Rohan.

   Când era comandantul armatei franceze în aliata sa Elveţie, a rupt intrigile cardinalului-premier Richelieu prin care îi cerea să-i trădeze pe elveţieni: „Dacă nu mi se dă posibilitatea să fiu totodată un francez şi un om de onoare, atunci prefer acest din urmă lucru, chiar dacă ar trebui să rămân fără patrie!” (Generalul Ion Gheorghe, ataşat militar şi ambasador la Berlin 1940-1944, Mareşalul Antonescu – Un Dictator Nefericit, Ed. Machiavelli, Bucureşti-1996, p.343)

   În aceeaşi notă de demnitate se aude şi strigătul de la Pavia al onoarei regelui FranciscI I: Tout est perdu hors l’honneur!

   Onoarea este Efigia demnităţii Cavalerului Valah prin excelenţă!

 

   Poate aud şi larvele politruce cum inspirat le numeşte Generalul aviator (r) Radu Theodoru, „speţa viermiformă de ordonanţe ale intereselor străine”, colecţionară de  „acuze şi teze preluate şi încornorate de vicleimul bacşişarilor din presa finanţată de ocultă… Scribi cumpăraţi astăzi ca şi în timpul ocupaţiei bolşevice, politicieni acefali, subordonaţi intereselor străine, după asasinarea Mareşalului, înrolaţi sub flamura kominternului, astăzi sub cea a Noii Ordini Mondiale condusă de oculta financiar-militară occidentală, au dus şi duc o campanie nemernică de profanare a memoriei naţionale, a reprezentanţilor emblematici care au ilustrat conştiinţa de sine a românilor; sub dictatul kominternist prin holocaust cultural, adică prin spălarea memoriei colective scoţând momente cheie ale istoriei şi personalităţile care le-au exprimat din circuitul învăţământ-cultură, sub dictatul ocultei-suprastatale prin denigrare şi minimalizare, de la aşa zisele manuale alternative până la marile campanii de presă susţinute de misiţii ocultei.”  (Radu Theodoru, Mareşalul, Ed. Lucman, Bucureşti-2012, p. 7-8)

 

   Clarviziunea generalului Constantin Prezan, viitorul Mareşal, unul din braţele mari şi tari ale Înfăptuirii Daciei Mari, respectiv România Mare, a determinat apropierea, cunoaşterea, colaborarea, prietenia, fidelitatea, camaraderia, eroismul şi martiriul dintre conducătorul Statului Naţional, ION ANTONESCU şi ministrul său de Război, generalul CONSTANTIN PANTAZI.

   Aprecierea generalului Constantin Prezan, privindu-l pe ofiţerul Antonescu, apropiatul său colaborator este destul de grăitoare: „… este un ofiţer de o mare valoare, cu cunoştinţe, vederi limpezi, energie, conştiinţă, forţă de lucru şi mult caracter. Merită cu prisosinţă pentru binele Armatei, a fi pus cât mai repede pe treptele mai înalte ale ierarhiei.” (c.f. Jipa Rotaru, Asumarea Răspunderii, Ed. Ro.cart, Bucureşti, 2019, p. 10)

   Citatul ales cu grijă, non multa sed multum a fost aproape neîntrerupt. „Vrea să cunoască şi să priceapă în adâncime resortul acţiunilor marilor căpitani ai timpului: Alexandru Macedon; Hanibal, Scipio Africanul, Cezar, Gingis Han, Napoleon, Moltke. A meditat serios la portretele lui Plutarh şi a intrat în toate amănuntele ştiinţei, artei şi vieţii lui Foch, Ludendorff, Petain, Hindemburg, Napoleon.” (General de corp de armată Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii. Ed. Publiferom, Bucureşti-1999, p. 10)

   Format în lumina, prestanţa, geniul şi autoritatea generalului Constantin Prezan, ofiţerul de excepţie a devenit unul dintre MARII OSTAŞI ai PATRIEI, dăruindu-se cu trup şi suflet Naţiunii şi lui Dumnezeu, de la războaiele balcanice, cel de întregire şi cel de reîntregire, până la demnitatea cu care a sfidat moartea trimisă de devotatul ei regal, monarhul mişel – Michail I, în Valea Piersicilor de la Jilava.

   Privit prin câteva dioptrii socio-psiho-politico-raţionale TRĂDAREA regelui Michail I de la 23 August 1944 apare astfel:

   Iuliu Maniu, la puţin timp: „Ziua de 23 August este o zi de biruinţă şi un izvor de propăşire naţională.” (Vasile Niculae, Ion Hincioiu, Stelian Neagoe, Doctrina ţărănistă în România. Antologie de texte, ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1994, doc. 81,p.269)

   Avocatul de Bădăcin şi lider ţărănist ultradilematic uitase de recunoştinţa afirmată în 18 Iulie 1941, după eliberarea marilor cetăţi româneşti Cernăuţi şi Chişinău de sub sovietici: „…Recunoştinţa ţării pentru generalii, ofiţerii şi soldaţii români şi pentru Dv., Domnule General, Comandantul de Căpetenie, va fi eternă.” (Ion Calafeteanu, Iuliu Maniu-Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice. 1940-1944, p. 78-80; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea – editori, Pace şi Război (1940-1944), Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, vol. I, Casa Editorială Demiurg, Iaşi-2008, p. 489)

   Corneliu Coposu, după 1989: „23 august 1944 a fost salvator pentru România.” (Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 53)

   Iată şi părerea Mareşalului faţă de liderii ţărănişti, datată după 16 Septembrie 1940:

   „Partidul naţional ţărănesc este o emblemă, o problemă şi o dilemă. Emblema este Mihalache: ţăranul român cu perciuni de jupân. Problema: Dr. Lupu – nu are talent şi vorbeşte; nu are bani şi trăieşte, iar natura l-a făcut roşu ca să nu roşească. Dilema: Dl. Maniu, când poate veni la putere nu vrea şi, când vrea, nu poate.”

  (ANIC, fond Ion Antonescu, dosar 4/ 1929-1942, f. 144)

   Ioan Scurtu: „După ce Ion Antonescu s-a anunţat în audienţă, regele, împreună cu generalul Sănătescu, generalul Aldea, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ion Mocsonyi-Styrcea şi Mircea Ioaniţiu au discutat în legătură cu atitudinea ce trebuia adoptată… În acest scop, garda Palatului a fost pusă în alarmă; începând cu ora 12 toate intrările în Palat, mai puţin cea din aripa Creţulescu, pe unde urma să intre cei doi Antoneşti, au fost baricadate şi pregătite pentru respingerea unui eventual atac. Aceste măsuri arătau limpede că, în fapt, obiectivul fundamental al regelui Mihai era arestarea mareşalului.” (Universitatea Spiru Haret – Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2003), Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2003, p. 100)

  

   Pamfil Şeicaru la câţiva ani din exil: „La nici un popor istoria nu a înregistrat un caz similar de orgie a renegării naţionale. Nu numai că s-au predat armatei Rusiei sovietice 170.000 de ostaşi oţeliţi în trei ani şi două luni de război, dar s-a surpat rezistenţa morală a naţiei prin violenţa cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea României, în speranţa că îşi vor găsi titluri la recunoştiinţa învingătorilor.” (Pamfil Şeicaru despre 23 august 1944, citat de Constatntin Hlihor, Armata Roşie în România, ed. Pro Universitaria, Bucureşti-2012, p. 30)

   Drama Mareşalului s-a contopit cu DRAMA României, care a îndurat, a suferit, a pătimit TRAGEDIA unui DESTIN, impus, împroşcat, urgisit, profanat mai întâi de un  rege  corupt până în măduva oaselor, trădător şi ucigaş, de fiul (?!) acestuia, mişel – Michail I, care l-a depăşit în tot răul prin trădare, vânzare, laşitate, minciună, de camarila Palatului dirijată de mama sa, grecoaica prinţesă Elena, de iresponsabilitatea liderilor politici istorici, neasumaţi RESPONSABILITĂŢII istorice şi de primul aliat, Horia Sima, alias Iuda Iscarioteanu al românilor.

   Fatalitatea a venit şi ea peste noi şi prin faptul că Mareşalul, Conducătorul Statului Naţional n-a avut şansa colaborării cu unul dintre cei mai curaţi, curajoşi, cavaleri şi mistici ROMÂNI, mai ales că îl preţuia într-un mod deosebit, camaraderesc.

   „Regimul politic, consemnează autorul Jipa Rotaru, instaurat de Ion Antonescu în toamna anului 1940 a fost un regim de autoritate personală, colaborând într-o primă şi scurtă perioadă (Septembrie 1940-Ianuarie 1941) cu Garda de Fier, bazându-se apoi pe o serie de generali, ofiţeri, economişti şi oameni politici puşi la dispoziţie de partidele istorice.” (pag. 12)

   Cu privire la Garda de Fier, trebuie menţionat faptul că ea nu mai exista atunci. Elita ei (peste 250 de lideri), fusese ucisă din ordinul lui Carol al II-lea în noaptea de 21-22 Septembrie 1939, cu complicitatea uzurpatorului Horia Sima, Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: JIPA ROTARU – ASUMAREA RĂSPUNDERII” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis-între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a IV-a)

 

„Şi-n fiecare limpede apus,

  Cu fiecare-ngenunchere-n tină,

  Ţi-agoniseşti, departe-n cer, lumină

  Şi-n cartea veşnicii-nscrii un plus.”

(DEMOSTENE ANDRONESCU)

 

   Poate că cel mai mare DAR oferit de DUMENZEU, fiului Său creat – Omul, după Suflet, Viaţă, Cunoaşterea lui Dumnezeu şi Mântuire este DARUL SCRISULUI.

   Daco-românul creştin ortodox – renăscut prin aderarea şi asumarea jertfelnică a Evangheliei, Crucii şi Învierii lui Hristos, trebuie să devină o conştiinţă trează, creativă, ca ALES al NEAMULUI, cu suflet curat, iubitor şi mărturisitor în faţa lui Dumnezeu, dârz şi apărător al Neamul său, o identitate hristică, militând permanent cum ne îndemna călăuzitorul de neam, Părintele mărturisitor Crăciun Oprea, pentru: „recreştinarea Neamului românesc şi omenesc.” (Revista, Atitudini, Aprilie 2012)

   Certitudinea că ne-a hărăzit Bunul Dumnezeu într-o anume VATRĂ STRĂMOŞEASCĂ, specifică firii noastre pelasgo-thraco-getodace, ca NEAM prea ales o demonstrează faptul că ne-a înzestrat cu prima SCRIERE din lume, cu primii PROFEŢI, cu multitudinea Schiturilor şi Mănăstirilor, acolo unde s-a plămădit scrierea, învăţarea şi cunoaşterea Luminii CUVÂNTULUI, cu diversitatea GENIILOR, cu multitudinea PERSONALITĂŢILOR, cu osebirea VLĂDICILOR, cu deosebirea unor mari VOIEVOZI, cu dragostea MAMELOR – iluştri pedagogi, cu Filocalia misticilor DUHOVNICI, cu Sofianismul pătrunderii serafice a FILOSOFILOR creştini.

   Virtutea unei culturi eminamente creştine, de esenţă ortodoxă, filosofico-teologico-literară constitue cu predilecţie ZESTREA unei naturi a Spiritului MESIANIC HRISTIC fără egal, care-şi întinde înrâurirea peste milenii, tinzând permanent spre AZURUL contemplaţiei, unde toată configuraţia CHEMĂRII vocaţionale îmbrăţişează sublimul ALEGERII ca Misiune a Slujirii şi Slăvirii FRUMOSULUI întru toate cele ale Sale.

   Menirea ELITEI CREŞTIN OROTODOXE DACOROMÂNE – CĂLĂUZITOARE  şi CONDUCĂTOARE care, s-a renăscut şi împlinit întru HRISTOS este aceea de a se asuma cu tot sufletul, cugetul, fiinţa şi jertfa sa CREAŢIEI, spiritului Evanghelic sub dinastia virtuţii imperative a hegemoniei LOGOSULUI, întru toată splendoarea Dumnezeirii Sale, pentru ca NEAMUL, NAŢIUNEA, respectiv poporul – comunitatea prezentă să-şi poată îndeplini întru totul TOATE FUNCŢIUNILE EI FIREŞTI, hărăzite de ATOTCREATORUL.

 

   ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS a întrupat întru sine SPIRITUL Culturii filosofico-teologice ca MISIUNE a DEVENIRII, aşa cum peste timpul milenar avea să definească ACADEMIILE/ UNIVERSITĂŢILE concentraţionare prin naturile metafizico-mistice, genurile  literar-patristice, estetice, memorialistice, etice, filosofice, politice, psihologice, teologice, martirice sub VOCAŢIA MĂRTURISIRII, prin spectrul azurului serafic aureolat de constelaţiile împlinirii FILOCALICO – SOFIANICE, adică „DRUMUL CĂTRE NOI ÎNŞINE”, definit de mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu.

 

   Secţiunea a II-a:Personalităţi teologico-literare (continuare)

  1. Sf. IOAN CASSIAN (360-435).

  

   Adulat pe bună dreptate ca: „cel mai mare dascăl ascet al lumii creştine”, Sfântul Ioan Cassian s-a născut într-o familie dacică aristocrată, la Vicus Cassianus/ Cassianorum/ Cassiaci pe Valea Casimcei de pe ţărmul Mării Negre a Cetăţii HISTRIA, în anul 360. Marele istoric Vasile Pârvan (1882-1927) a reuşit arheologic să scoată la lumină în anul 1912, vatra Vicus Cassiaci, considerată de Tillemont, E. Schwartz şi H.I. Marrou ca locul natal al sfântului dac, iar în pădurea Şeremet a descoperit dăltuite în stâncă, două inscripţii geto-dacice: „Hotarele Cassienilor şi peşterile” şi „Hotarele peşterilor Cassienilor.”

   Despre biografia sa, fac referire discipolul său Ghenadie/ Genadius de Marsilia, pe la 470, în opera De viris illustribus: <<Cassianus natione Scytha>>, Hyeronimus Platus în lucrarea De bono status religiosi: <<Ioannes Cassianus genere Scythia, (cf. Patrologia latină, col. 51), patriarhul Constantinopolului, eruditul şi ilustrul teolog Photios/ Fotie (820-895), în capodopera sa Biblioteca.

   În veacul al XX-lea, au îmbrăţişat spiritualitatea de excepţie a Sfântului Ioan Cassian, savantul teolog Dumitru Stăniloae, mitropoliţii basarabeni Dr. Nestor Vornicescu al Olteniei, Antonie Plămădeală al Ardealului, savantul patrolog Ioan G. Coman, teologul Nicolae Chiţescu, Iustin Moisescu, arheologul Ion I. Barnea, prof. univ. dr. Pandele Olteanu, istoricul-arheolog Vasile Pârvan.

   Dintre străini, de personalitatea şi opera Sfântului Ioan Cassian s-au bucurat academicienii: abatele Henri Bremond, Hans Urs von Balthasar, Dimitrios Ballanos.

   Savantul francez Henri Irenne Marrou (1904-1977), i-a dedicat un studiu: La patrie de Jean Cassien – 1947, subliniindu-i calitatea de „român”, iar filologul şi istoricul englez Owen Chadwick, rectorul Universităţii Cambridge,  i-a dedicat o monografie John Cassian. La fel au procedat savantul Philippe Rousseau şi iezuitul abate Jean-Claude Guy în Jean Cassien. Vie et doctrine spirituelle.

   Aristocraţia dobrogeană, îndeosebi familia Cassianus a impus posterităţii stilul conacelor boiereşti, celebrele villae rusticae, care au lăsat până astăzi amprente în ţinutul Dobrogei, îndeosebi pe Valea Teliţei/ Troesmis, pe Valea Capacliei/ Niculiţel, la Moşneni-Callatis-Mangalia.

   Caracterul dârz, integru care i-a conturat celebritatea personalităţii sale enciclopedice s-a datorat ţinutului înfrumuseţat cu viaţa creştină a mănăstirilor şi după spusele sale, prin: „stăruinţa profesorilor şi lectura fără încetare”, dar şi graţie prieteniei tânărului consătean Gherman, camaraderie asemănătoare celei dintre marii sfinţi capadocieni Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz

   În Colationes I, mărturiseşte legătura sufletească deosebită alături de Sfântul Gherman, „frate nu prin naştere, ci prin duh”: <<Cum guo Germano mihi ab ipso tyrocinio ac rudimentis militiae spiritualis ita individuum deinceps contubernium tam in coenobio, quam in eremo fuit, ut cuncti ad significandem sodalitatis ac propositi nostri parilitatem pronuntiarent unam mentem atquae animam duobus inesse corporibus>> – „Cu Sfântul Părinte Gherman am avut sălaş nedespărţit încă din timpul noviciatului şi de la începutul iniţierii noastre duhovniceşti, atât în viaţa de obşte, cât şi în pustiu, încât toţi, pentru a explica prietenia şi asemănarea planului nostru de lucru, ziceau că în cele două trupuri ale noastre se află o singură minte şi un singur trup.” (trad. Ioan G. Coman)

   Cea mai cunoscută operă a sa Colationes XVI, păstrează un rezumat: Către egumenul Leontie, publicat de savantul teolog Dumitru Stăniloae în Filocalia.

   În lucrările sale, dincolo de textele Scripturii, Ioan Cassian a citat din autorii săi preferaţi: Cicero, Horatius, Ovidius, Persius, Sallustius, Virgiliu.

   Cei doi fraţi întru duh au călătorit la Bethleem, stând într-o chilie de lângă Sf. Mormânt vreme de 2 ani, apoi au purces spre Pustia Sketică a Egiptului, sau de-a lungul Nilului, pelerinaje cu semnificaţii şi implicaţii privind iniţierile spirituale. Ardoarea lor avea drept ţintă capitala Imperiului – Constantinopol şi în mod fericit întâlnirea cu Patriarhul Ioan Gură de Aur. Recomandarea lor era prietenia marelui Ierarh cu Episcopul Tomisului Theotim I Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis-între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a IV-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ISTORIA – ETERNA REVENIRE A TRĂIRII TRECUTULUI – PREZENT întru întruparea VIITORULUI

  „La început Este Cuvântul şi Cuvântul Este Dumnezeu

  şi Dumnezeu Este Cuvântul!” (Evangelia Apostolului Ioan 1,1)

 

„România nu are ocrotitor decât

   pe Dumnezeu şi sabia sa.”

(Mihail Kogălniceanu)

   Apostolul şi Evanghelistul Ioan, ucenicul Mântuitorului Hristos mărturiseşte ca martor al chemării, alegerii şi trăirii istorice alături de Dumnezeu-Fiul–Întrupat, din Fecioara MARIA cu voirea Duhului Sfânt, grăind prin inspiraţie mistico-teologică a harului Duhului, în Evanghelia sa, că Fiul lui Dumnezeu ESTE CREATORUL A TOATĂ CREAŢIA divino-umană în COMUNIUNE ABSOLUTĂ cu DUMNEZEU TATĂL Ceresc-ATOTCREATORUL şi cu  DUHUL SFÂNT–SFINŢITORUL a TOATE.

   „La început Este CUVÂNTUL şi CUVÂNTUL Este DUMNEZEU şi DUMNEZEU Este CUVÂNTUL!… Toate prin EL s-au făcut; şi fără EL nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut. Întru EL este Viaţă şi viaţa este lumina oamenilor.”  (Evanghelia Sfântului Ioan, 1,3-4)  

   Tâlcuirea celor 3 versete evanghelice afirmă universal şi confirmă cosmic că DUMNEZEU – SFÂNTA TREIME ESTE SUPRA ISTORIA ABSOLUTĂ a VEŞNICIEI!

   Există, o SUPRA ISTORIE DIVINĂ ABSOLUTĂ şi o ISTORIE imanentă, relativă ce trebuie permanent asumată transcendenţei divinităţii ADEVĂRULUI!

   IISUS HRISTOS ESTE SUPRA ISTORIA ADEVĂRULUI DIVIN ETERN!

   „EU sunt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA!”  (Ioan 14,6)

   Mântuitorul aşează SUPRA ISTORIA în graniţele veşnice ale ZIDIRII SALE, lucrând sinergic cu Omul creştin ortodox, cel renăscut întru redevenirea sa, istorico- religioasă, cea ontologică, imanentă, asumată, jertfelnică, firească şi suprafirească prin transcendenţa martiriului său întru Dumnezeu şi Neam prin Cruce şi Înviere.

   Firească prin viaţa existenţială de atitudine a conştiinţei morale şi suprafirească prin înălţarea mistico-religioasă de creator, educator, duhovnic, erou, martir şi sfânt.

   Viaţa Dumnezeirii este GÂNDIREA – LOGOSUL – FĂPTUIREA întru ABSOLUT!

   Toate cele trei Ipostaze dumnezeeşti sunt AUTORITATEA DIVINĂ ETERNĂ, aflată în COMUNIUNE permanentă cu CREAŢIA SA, prin FĂPTURA SA, înfiiată Dragostei Sale, OMUL, şi reînfiiat IUBIRII jertfelnice – răscumpărătoare a lui Iisus Hristos – Mântuitorul Omenirii, Fiului după har, care ÎL recunoaşte, cinsteşte, slujeşte, slăveşte şi mărturiseşte prin Suferinţă, Jertfă şi Dragoste, neuzurpând nici o clipă CHIPUL drag, divin, dăruit, consfiinţindu-şi astfel atributele imperative ale VIEŢII ziditoare întru mântuire, prin Gândul – Cuvânt – devenit  Faptă bineplăcută Ziditorului.

   Toate aceste însuşiri dumnezeeşti transmise şi moştenite de Făptura creată: Gândul curat – Cuvântul plin de mireasma luminii şi Fapta înnobilată de rodul divin al adevărului sunt temelia vieţii Omului creştin ortodox, întru care trebuie să se reflecte continuu AURA DEMNITĂŢII caracterului său mistico-religios.

   Fiecare creştin ortodox este chemat să împlinească TRINITATEA DEMNITĂŢII sale hristice, dar mai presus de toţi, sunt aleşii: teologul, preotul, filosoful şi istoricul.

   Fiecare Seminţie, Naţie îşi are Destinul ISTORIEI sale pecetluit în raport cu Soarta prin care conlucrează trinitar cu: Dumnezeu, Neamul în poporul prezent şi lumea.

   Cuvântul este slava care mărturiseşte despre LOGOSUL LUMINII DIVINE, răsfrânt însă şi întru strălucirile gândirii alese şi măreţele înfăptuiri ale oamenilor chemaţi să facă ISTORIE, precum EROII, MARTIRII, SFINŢII sau să scrie ISTORIA trecutului-prezent prin imperativul naţionalist al OBIECTIVITĂŢII – subiective.

   Obiectivitatea-subiectivă înseamnă trăirea autorului cu toată fiinţa, cugetul şi sufletul său, viaţa cât mai fidelă a Eroului său în plenitudinea faptelor lui supra fireşti.

„ISTORIA – CARTEA CEA DINTÂI A UNEI NAŢIUNI!” este şi LETOPISEŢUL Creaţiei religioase al acelei Naţiuni!

 

   Dacă RELIGIA, respectiv Ortodoxia este PROFETUL-ÎNAINTEMERGĂTOR al Naţiunii creştine respective întru cunoaşterea lui Dumnezeu, ISTORIA trebuie să fie APOSTOLUL cunoaşterii Neamului, a Naţiunii sale şi a poporului ei contemporan.

   Făptuitorii ISTORIEI, Oamenii aleşi, asumaţi cu responsabilitatea dreptei credinţe, creaţiei întru frumos, jertfirii martirice şi măreţiei eroice a poporului lor, definesc CALEA POPORULUI DACOROMÂN, înălţându-l de la Enigma şi Miracolul lui istoric, cum inspirat a scris istoricul martir George I. Brătianu, la cea de Minune şi Taină, Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ISTORIA – ETERNA REVENIRE A TRĂIRII TRECUTULUI – PREZENT întru întruparea VIITORULUI” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii?!? (partea a VIII-a)

  „Operaţiunile de ocupare a Budapestei au

   fost conduse de Colonelul Antonescu, pe

   atunci Şeful Biroului Operaţii al lui Prezan.”

(ION PANTAZI)

 

   Scornirea stupidei şi dementei teorii roesleriene a pretinsului spaţiu rămas gol, nelocuit pentru a-şi legaliza ei, hunii teritoriul în Panonia şi Transilvania este contrazisă indubitabil de  existenţa Voievodatelor româneşi destul de puternice şi înfloritoare în secolele IX – X, şi chiar parţial de către Cronica lui Anonymus.

   Simon de Keza, predicator la Curtea lui Ladislau Cumanul a inventat istoria migratorilor huni, pe care ei o susţin vehement ca o „nouă imagine istorică” a maghiarilor, dar a fost spulberat de la A la Z de Paul Lendvai, în celebra scriere „Ungurii, timp de un mileniu învingători în înfrângeri, Ed. Humanitas, Bucureşti-2007.

   Voievodatul Banatului lui Gelu (890-905) şi a urmaşilor săi: Tuhutum, Horca, Geula (Jula/ Iuliu cel Bătrân, Iuliu cel Tânăr, situat pe braţul Mureşului până la Dunăre, pe direcţia nord-sud şi pe est-vest de la Olt până la Tisa, care îmbrăţişa întreg Banatul (sârbesc-unguresc), cu părţi din Crişana şi Oltenia, rămâne independent prin marele Voievod Ahtum (cca.1000 – 1028/1030), până la 1030. Episcopul Mihail din Devol, mărturiseşte pe la anul 1118, că ţarul bulgar Gavril Radomir căsătorit cu Margareta de Ungaria, fiica Saroltei – Oltei, regina lui Geza I, la rându-i fiica lui Iuliu cel Bătrân, se numea Romanos, confirmând astfel, faptul că „familia Iulianeştilor era de origine română, descendenţi ai lui Gelu Valahul!” (Cornel Bârsan, Istorie Furată – Cronică Românească de Istorie Veche. Ed. Karuna Bistriţa-2013, p. 407)

   Caracterul simplu, precar şi barbar este trăsătura esenţială a descendenţilor  sălbaticului Atilla, iar setea de înavuţire şi stăpânire i-a călit în goana cailor şi a dominaţiei de teritorii, ocupând în anul 862, Atelkuz – Ţara dintre râuri, aşezată între Prut şi Nistru, forţaţi apoi de băstinaşi după 40 de ani să se aşeze în Câmpia Panonică în timpul lui Curzan/ Kurszan, fiul lui Cundu/ Kundu, teritoriu care aparţinuse ducelui valah Salanus, fiul voievodului Kean. Cundu fiind ucis de bavarezi, conducerea triburilor a fost preluată de Arpad. Urmarea luptelor dintre Arpad şi Salanus care vizau teritoriul Vlahului s-a ajuns la un armistiţiu în care voievodul român cedează huno-maghiarilor unele teritorii. Hapsânii lui Arpad doreau însă şi alte teritorii, ca cel al Bihariei, condus de Menumorut. Voievodatul Bihariei aşezat între Mureş-Someş-Tisa, fusese întemeiat pe la anul 800 de către Morout, bunicul lui Menumorut. Arpad, aflând probabil de OMENIA noastră genetică, milenară a trimis o solie către voievodul valah cu salutul său rânjit, cu câteva daruri şi cu pretenţia stupidă devenită de atunci Testamentul huno-ungro-maghiarilor, de a-i cere teritoriul său dacoromân, de a cere ulterior şi mereu Ardealul. Aşa pur şi simplu! Voievodul nostru i-a primit, i-a ascultat, i-a omenit şi a treia zi le-a arătat calea spre întoarcere, grăindu-le blând, regal şi autoritar: „Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru: datori îi suntem ca unui amic, cu toate ce-i sunt necesare fiindcă e un om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu îl voi ceda niciodată, câtă vreme voi mai fi în viaţă.” (Cornel Bârsan, Istorie …, p. 388)

   De atunci, de la Menumorut până astăzi şi mai departe poate, huno-ungro-maghiarii n-au încetat să ceară, să fure, să pretindă, să uzurpe, să revendice, să cerşească, fie o parte românească, păduri, ape, munţi, bogăţii, fie o ţărişoară chiar…

   Iar politicienii/ politrucii, parveniţii de astăzi care n-au auzit de marele Menumorut îi ţin pe huni la sân şi la guvernare de 30 de ani. Această faptă din partea românaşilor politicoşi este un ACT de MARE TRĂDARE!

   Lupta dintre Arpad şi Menumorut s-a încheiat în favoarea primului, pecetluită cu căsătoria fiului lui Arpad, Zulta/ Zoltan cu fiica lui Menumorut, din care se va naşte viitorul rege Taksony. „ <<Ducatele>> lui Glad, Gelu şi Salanus vor fi conduse, după moartea lor, de către urmaşii lor, acceptând suveranitatea maghiară, dar fiind independenţi din punct de vedere administrativ şi economic.” (ibid., p. 396)

   După dezastrul de la Lechfeld din 955, când maghiarii au fost căsăpiţi de Otto I cel Mare (936-973) al germanilor, regele maghiar Taksony (947-972), a fost nevoit să ceară sprijinul puternicului Voievod de Alba Iulia/ Bălgrad, Iuliu cel Bătrân, înţelegere consfiinţită prin căsătoria fiicei lui Iuliu cel Bătrân, Sarolta/ Oltea cu Geza fiul lui Taksony, care va deveni regele Geza I (972- 997), respectiv regina Sarolta ce vor da naştere la 5 copii: Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii?!? (partea a VIII-a)” →