Etichetă: Gheorghe Constantin Nistoroiu

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Dan LUCINESCU

   „Suferinţa este o chemare la jertfă, o

   ascultare, un dar, o cale de catharsis,

   de purificare şi de iluminare.”

              (Aspazia Oţel Petrescu)

 

   Dumitru Dan Lucinescu s-a născut în Botoşani la 21 Mai 1927, în familia Alexandrinei Lucinescu – Stăcescu şi a magistratului-avocat Teodor Lucinescu. A urmat Colegiul Naţional Militar „Nicolae Filipescu” şi „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi. A absolvit cu brio câteva şcoli de aviaţie la Sân Petru Braşov, obţinând brevetele A, B, C. A demisionat din Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie şi a urmat Facultatea de Matematică şi Fizică-Chimie în cadrul Universităţii Iaşi. Când era în anul trei a fost arestat în data de 24 Aprilie 1948. Judecat de Tribunalul Militar Iaşi a primit sentinţele: – 15 ani muncă silnică pentru crimă contra ordinii sociale; – 10 ani muncă silnică pentru delict de uneltire; – 8 ani muncă silnică pentru instigare contra ordinii sociale; – 5 ani muncă silnică pentru colportare de materiale scrise interzise. A executat o perioadă de detenţie de 15 ani în penitenciarele Târgu Neamţ, Iaşi, Suceava, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud. În timpul detenţiei sale întrega familie a fost prigonită şi persecutată. În penitenciarul Suceava l-a avut coleg de celulă pe părintele Iustin Pârvu, iar la Piteşti a trecut prin Iadul reeducării, fiind torturat 6 luni de zile aproape continuu, între Decembrie 1950 – Mai 1951. Tatăl său a avut domiciliu obligatoriu la Roman şi decăzut din autoritatea profesională de magistrat la cea de muncitor, iar mama condamnată politic. Ambii au decedat. O soră-studentă la Arhitectură în anul V, condamnată politic 3 ani şi decedată. Altă soră-studentă la medicină, înfiată de o mătuşă, abandonează facultatea, supravieţuind ca asistent medical. După ce a fost eliberat Dan Lucinescu s-a angajat în 1963, ca sudor pe Şantierul Energo-Montaj Bucureşti, lucrând în paralel şi ca operator-tehnician ultrasunete la Trustul Energomontaj.

 

   Activitate ştiinţifică:

 

   – a elaborat volumul ştiinţific „Tehnologii ultrasonice, magnetografice şi de analiză spectrală”, Ed. IDT-1968;

   – a fost transferat în Academia Română, devenind cercetător la Centrul de Mecanica Solidelor al Academiei Române în 1969;

    – a absolvit în 1975, Facultatea de Mecanică-Bucureşti cu media 10, apoi cursurile de Pedagogie şi cursul post-universitar de Energie Nucleară;

    – a devenit lector pentru cursurile post-universitare la Politehnică şi pe platforma Măgurele;

    – autor al patru invenţii brevetate în ţară şi străinătate, una fiind vândută în 1968, RFG-ului de statul român. Cea mai importantă invenţie a fost focalizarea fascicolului de ultrasunete, care a permis apariţia aparaturii şi tehnicilor medicale bazate pe ultrasunete (determinarea sexului fătului, chirurgia bazată pe ultrasunete etc.);

    – a elaborat tehnologiile de control nedistructiv (NDT) şi indicatorii de calitate a imaginii (ICI);

    – a condus direcţia Laboratorului 13 INMT şi pe cel al Laboratorului NDT Energomontaj;

    –  a publicat peste 300 de lucrări tehnice;

    – a elaborat tehnologiile NDT pentru grupul nr. 1 de la Centrala nucleară de la Cernavodă;

    – din anul 1990 a desfăşurat o intensă activitate de scriitor în domeniul istoric, filosofic, teologic, autobiografic;

    – în anul 1992 conducea Serviciul de Investiţii Nucleare, an în care s-a pensionat şi s-a stabilit în Suedia;

    – din anul 1992, a devenit membru al Societăţii Naţionale Suedeze de NDT;

    – membru al Uniunii Scriitorilor din Suedia;

    – membru al Uniunii Scriitorilor din România;

    – în anul 2009 a fondat împreună cu arhimadritul Iustin Pârvu Fundaţia creştină Arsenie Boca.

   Obiectivele Fundaţiei:

  • promovarea valorilor româneşti şi a spiritualităţii creştine;
  • cunoaşterea şi promovarea elitelor naţionale şi a cultului eroilor;
  • promovarea valorilor intelectuale şi artistice ale tinerilor supradotaţi;
  • dezvoltarea sistemului de învăţământ creştin-ortodox;
  • contribuţia efectivă la formarea civică, culturală şi spirituală a noilor generaţii;
  • desfăşurarea de activităţi bioetice privind conştientizarea opiniei publice despre efectele distructive ale deprinderilor negative (alcolismul, fumatul, drogurile, prostituţia, violenţa, pedofilia, traficul de persoane etc.) şi a utilizării greşite a tehnologiilor (avortul, clonarea umană, eutanasia etc.)

   Programele Fundaţiei:

  1. Promovarea valorilor naţionale şi ale eroilor neamului. O Românie binecuvântată sau redescoperirea binecuvântărilor lui Dumnezeu date acestui neam. 3. Tineretul şi educaţia lui creştină.

   Activitate literară:

   Ciclul VITRALII

   Lupta, Ed. Fides Iaşi-1997; Jertfa, Ed. Fides Iaşi-1997; Spre Război 1939-1941, Ed. Fides Iaşi-1998; Voievodul (închinat lui Mihai Viteazul), Ed. Fides Iaşi-1998; Efemeritate şi Divin, Ed. Siaj-2007; Destine, Ed. Siaj-2008; Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre, Ed. Siaj-2009; Aspiraţii, Ed. Siaj-2009; Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ed. Siaj-2009; Întoarcerea din Neguri 1963-1987, Ed. Siaj-2011; Sfârşit întunecat de Ev – Căderea Imperiului Bizantin, Ed. Siaj-2012; Sfârşit de lumi; Spania; Din Scandinavia la Pontul Euxin; Ancorare în absolut; Omul-Creaţie Divină; Depăşirea Condiţiei Umane.  

 

   Filme documentare editate de Fundaţia creştină Arsenie Boca

 

 

  1. „Cultul Maicii Domnului”, Ciclul: repere spirituale româneşti, DVD, 2 părţi, 2009. 2. „Lupta şi Jertfa lui Dan Lucinescu, Ciclul: repere spirituale româneşti, DVD, 40 min., 2009. 3. „La aniversară” – Portret Părintele Iustin Pârvu, Ciclul: repere spirituale româneşti, DVD, 30 min., 2010. 4. „Demascarea”, Ciclul: Eroii, 70 min., 5. „Eroism şi jertfă pe frontul de est”, Ciclul: Eroii, 53 min., 6. O întâlnire binecuvântată cu Părintele Arsenie Boca, Ciclul: repere spirituale româneşti, 62 minute.

 

  Câteva reflecţii din scrierile sale:

 

    Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre – este o lucrare în care se prezintă viaţa unui monah creştin ortodox de excepţie, de o dimensiune spirituală copleşitoare, inedită, deosebit de firească în sensul menirii Omului creştin care poartă lumina chipului lui Hristos, dar plenar miraculoasă prin desfăşurarea ei în plin sistem concentraţionar comunist, peste care Ieromonahul crează cea mai înaltă şcoală de renaştere, de reînnoire a sufletului creştin în frumoasa şi fascinanta Ţară a Făgăraşului. Autorul are prinosul bucuriei de a-l fi cunoscut pe părintele stareţ al ilustrei ctitorii a lui Constantin Brâncoveanu, distrusă de habsburgi şi refăcută, prăbuşită şi restaurată, pe când el era student, optimist, înflăcărat, încrezător în generaţia sa, plin de speraţă pentru Neamul său care nădăjduia spre înaltele sale misiuni. De cealaltă parte, părintele Arhimandrit Arsenie Boca ridicase Flamura misiunii şi mărturisirii noastre ortodoxe în plină ocupaţie bolşevică, în plină ofensivă sovietică de distrugere, de anihilare a oricăror forţe naţionaliste iubitoare de Dumnezeu şi de Neam.  Autorul şi personajul său au stat faţă în faţă la o Agapă de Înviere a Domnului, unde marele monah întrevede calvarul tânărului student, al generaţiei sale, al fiilor Patriei dragi, chiar şi prigoana abătută asupra sa, dându-i binecuvântarea pentru a urca înspăimântătoarele suferinţe ale Golgotei Româneşti. „Ultima masă pascală din tinereţea mea am sărbătorit-o cu părintele Arsenie, în a doua zi a Învierii Domnului, la casa de pe mica insulă, formată de braţele apei Sâmbăta… Părintele Arsenie ştia cu harul său, că această masă era, într-un fel, o masă de despărţire, anticipând, cu harul său, nelimitatele suferinţe ce mă aşteptau în curând.” (Dan Lucinescu, Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre, Ed. Siaj-2009, p. 37)

   Înzestrat cu o tărie de caracter și cu educație dintre cele mai alese, Dan Dumitru Lucinescu a crescut din plămada trecutulului de luptă al Neamului, luptând la rândul său cu zel, cu credință, cu îndârjire, cu nădejde în Rezistența Anticomunistă, înflăcărat de Aura Voievozilor Eroi legendari, precum Burebista, Decebal, Gelu, Menumorut, Mircea cel Bătrân, Radu cel Mare, Alexandru cel Bun, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Petru Rareș, Ioan Vodă Viteyul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu ș.a.

      Cartea VOIEVODUL este închinată Întregitorului regatului DACIA, MIHAI  VITEAZUL, care dincolo de înfăţişarea sa înaltă, frumoasă, autoritară, artistocrată, charismatică, dincolo de capacitatea lui de mare strateg, dincolo de diplomaţia deosebit de rafinată, dicolo de viziunea lui profetică de unificator, Voievodul Valah întruchipa o profundă credinţă ortodoxă care s-a reflectat în trăirea sa şi îndeosebi asupra numeroaselor ctitorii voievodale. A reparat şi înzestrat biserica domnească din Curtea de Argeş, susţinând şi supraveghind deopotrivă refacerea bisericii domneşti din Târgovişte. A renovat şi înzestrat Biserica Sf. Dimitrie-Izvorâtorul de mir din Craiova, apoi a înzestrat cu vii şi sate mînăstirile Coşuna, azi Bucovăţ şi Strehaia prin hrisovul din 20 Februarie 1594. A ctitorit biserica cu hramul Sf. Ierarh Nicolae şi mânăstirea Mihai Vodă din Bucureşti, căreia i-a întocmit un hrisov domnesc de donaţie cuprinzând 40 de sate, „din care 13 fuseseră cumpărate de voievod contra sumei de 472.000 aspri, la care se adaugă şi un sat donat de Doamna Stanca.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Ed. Fides   Iaşi-1998, p. 100)

   Înainte de a deveni Domn, tânărul negustor Mihai ajunsese prin propria sa iscusinţă în înaltele dregătorii, ca cea de Ban de Strehaia şi de Craiova ajungând unul dintre marii boieri ai ţării, stăpânind pământuri, sate şi multe podgorii dintre cele mai alese culturi de viță de vie. „Căsătorindu-se cu jupâniţa Stanca primeşte ca zestre alte multe pământuri. Ajunge astfel proprietarul a aproximativ 60 000 ha.” (Petru Demetru Popescu, Basarabii, Ed. Albatros, Bucureşti 1989, p. 185)

   În vremea domniei sale au avut loc două sinoade ecumenice desfăşurate în Ţările Române. Primul a avut loc la Iaşi probabil în 1595, sub înrâurirea lui Nichifor Dascălul, patriarhul ecumenic, la care Domnul muntean i-a delegat pe cei doi ierarhi ai săi, Partenie de Râmnic şi Luca de Buzău. Tema sinodului a fost menţinerea rutenilor veniţi din Polonia în religia lor ortodoxă. Celălalt Sinod ecumenic a avut loc la Timişoara în 13 Aprilie 1596. Mihai Vitezul a trimis aceeaşi chiriarhi la sinod. Tema Soborului a fost noi norme de reglementare a vieţii monahale, impunând în egală măsură restricţii şi drepturi suplimentare, precum: „protejarea călugărilor împotriva abuzurilor unor boieri, care pretindeau bunuri şi cadouri din venitul mînăstirilor” şi interzicerea oricăror acţiuni „punitive laice împotriva mînăstirilor şi călugărilor, asupra cărora puteau decide numai episcopii.” (Dan Lucinescu, op. cit., p. 101)

   În plan militar Domnul muntean s-a dovedit a fi unul dintre cei mai mari strategi ai timpului său, calitate care i-a adus laude şi din partea duşmanilor, având o mare însemnătate pentru ştiinţa militară, îndeosebi prin vestita bătălie de la Călugăreni. Nicolae Bălcescu a rămas entuziasmat de faima celebrei bătălii şi a gloriosului Domn în faţa căruia s-ar fi posternat demn chiar ilustrul Napoleon Bonaparte, care s-a folosit în bătăliile sale de strategia marelui înaintaş Valah. „În sfârşit, soarele veni să lumineze această mare zi de miercuri 13/ 23 august, menită a fi briliantul cel mai strălucitor al cununei gloriei române.” (Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Vitezul, Editura pentru Literatură, Bucureşti 1967, p.91)

   Scriitorul Ioan Sîrbu, tot din admiraţie pentru Domnul valah şi pentru renumita localitate Călugăreni ne pune în faţă o evocare minunată prezentând însemnătatea strategică a locului ales, întruchipând osmoză dintre viteazul Voievod şi natura locului parcă predestinat lui pentru a-l face nemuritor. „Ni se deschide inima cînd auzim numele de Călugăreni şi închipuirea ni se aprinde. E cel mai desfătat loc pe pămîntul istoric al ţărilor noastre româneşti. Pădurea lui de stejari, oaste ce nu se calcă în bătaie, dealurile lui lătăreţe, întinse, ziduri peste care glonţul de tun nu ajunge, nămolosul Neajlov, apă ce nu îngăduie vaduri oriunde, şi un viteaz ce ştiu să le asculte chemarea de prieteni, cu oastea-i de oameni ca stejarul, toţi şi toate ce pomenire mîndră lăsară din vremea de altădată.” (Ioan Sîrbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, domnul Ţării Româneşti, Ed. Facla-1976, p.164)

    Voievodul valah considera Voievodatul său ortodox ca pe Fiul moştenitor al  Bisericii străbune-Marea Familie tradiţională, având menirea divină de a se sprijini reciproc atât pentru slujirea lui Dumnezeu cât şi a Neamului. O Biserică mare protejează un Voievodat puternic, iar un Voievodat mare îşi înnoieşte o Biserică înălţătoare, care la rândul ei îl înfloreşte prin cultura sa şi întăreşte prin unitatea de credinţă strămoşească împotriva vrăjmaşilor din afară.

   Mihai Viteazul şi-a reluat seria ctitoriilor, ridicând la Slatina mănăstirea Clocociov, sprijinind mănăstire Snagov, renovând biserica Sfântul Gheorghe din Scheii Braşovului, refăcând şi ajutând prin danii biserica din Remeţi, apoi marea catedrală din Alba Iulia. S-a îngrijit şi a sprijinit lucrările de restaurare ale bisericii catolice din Tîrgovişte. Au urmat  o biserică la Ocna Sibiului, alta în Someş la Lăsărdea şi una în partea de sud a Cetăţii Făgăraş, continuînd cu acelaş zel şi grijă domnească la repararea mănăstirilor Golgota, Cosana şi Bistriţa.

   Construirea sau refacerea lăcaşurilor de cult s-a făcut în paralel cu opera de construcţie a ţării de fiecare dată după răgazul dintre luptele dese purtate cu turcii.

   Voievodul Valah Mihai Viteazul, considerat prin meritele sale excepţionale MIHAI BRAVU, adică cel mai mare şi cel mai viteaz Domn-Rege pe care l-a avut Dacia de la Decebal încoace, „restaurator al Dachiei”, înzestrat cu „virtuţiile cele mai alese”, a fost „învins”, culmea ironiei de două dintre marile sale virtuţi supreme pe care le poate avea numai un mare aristocrat şi anume: nobleţea cavalerismului său prin excelenţă transmisă prin filiaţia legendară a Cavalerului trac şi boieria credinţei sale ortodoxe prin iubirea de vrăjmaşi, care între timp amândouă i-au devenit fatale.

   Ctitoria sa cea mai grandioasă, UNIREA CELOR TREI ŢĂRI SURORI  într-un regat DACIA MARE şi JERTFA sa curată, martirică l-au aşezat de atunci în rândul Cetei Sfinţilor lui Dumnezeu. Mai puţin în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

   Fascinat de fenomenul religios străbun pe care-l purta în suflet ca pe odorul cel mai de preț, testamentar al vieții, al personalității, al motivației, al responsabilității sale Dan Dumitru Lucinescu ne aduce o lămurire esențială privind abordarea istoriei naționale, sinonimă unei teologii istorice, printr-o metodă de complementaritate care permite o deschidere de excepție, mult mai profundă, mult mai elevată. El nu se oprește doar la o evaluare de seamă a personajelor istorice, ci le implică deopotrivă în natura semnificațiilor, ce se răsfrâng peste eternitate.

Ştefan cel Mare şi Sfânt

   Domnul Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a aşezat şi el în Aura eternităţii celor mai mari Voievozi pe care i-a avut neamul nostru milenar, prin tot ce a năzuit, a înfăptuit, a împlinit, a ctitorit şi a biruit prin faima sa legendară. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Dan LUCINESCU” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mircea ELIADE – Profet al Eternității

    „Mircea Eliade trebuie gândit în triunghiul:

   Dumnezeu, om şi natură, în care domină

   Sacrul, adică realul atotcuprinzător, cauza

   unică a tuturor lucrurilor.” 

Petre Ţuţea

 

 

    Mircea Eliade s-a născut la 28 Februarie 1907 în Bucureşti. Ioan Petru Culianu consemnează data de 9 Martie 1907, în familia căpitanului de armată Gheorghe Ieremia care din admiraţie pentru marele lingvist, poet şi om politic Ion Eliade-Rădulescu şi-a schimbat numele în Eliade. În şcoala primară apar clar semnele luminoase ale unui copil precoce, iar în cea secundară pe care a absolvit-o la Colegiul „Spiru Haret”, deja ard licăririle scânteilor în fascinantul domeniu al literaturii cu primele povestiri în 1919, un prim jurnal în 1921, primele romane, Memoriile unui soldat de plumb, Romanul adolescentului miop în 1922, şi deschiderea Drumului spre orientalistică, Calea care îl va consacra în eternitate, cu primele articole în 1924. Din anul 1925, a  urmat Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. În 1926, a intrat ca redactor al faimosului cotidian Cuvîntul condus de filosoful Nae Ionescu, înteţindu-şi atacurile împotriva profesorului-istoric Nicolae Iorga prin articolele sale, când acesta se abătea de la Destinul imperial al românismului. În anul 1927 a călătorit în Italia unde i-a cunoscut pe Giovanni Papini, V. Macchioro şi G. Gentile. În anul 1928, tot în Italia şi-a pregătit documentarea despre Filosofia Renaşterii italiene pentru susţinerea tezei de Licenţă în Filosofie. Primind o bursă de la Maharajahul Manindra Chandra Nandi din Kassimbazar şi-a continuat studiile La Calcutta-India (dec.1928-dec.1931), unde i-a audiat pe marii filosofi Rabindranath Tagore şi Surendranata Dasgupta, autorităţi în Filosofia indiană şi în Istoria religiilor. În ţară, în 1929 i-a apărut primul roman, Isabel şi Apele Diavolului. În 1930 au început în India frământări civile care au dus la închiderea Universităţii din Calcutta. Mircea Eliade a locuit în casa profesorului său Surendranata Dasgupta, dar apoi s-a produs o ruptură între mentor şi discipol, probabil cauza a fost efectul care a dat naştere ulterior romanului de mare succes Maytreyi, astfel că Mircea Eliade a fost nevoit să peregrineze pe la mănăstirile Hardwar şi Rishikesh (în Svargashram-ul lui Shivananda) din Himalaya. În anul 1931 s-a întors în patrie, iar în anul 1932 şi-a susţinut doctoratul la Universitatea Bucureşti cu o teză despre Yoga, publicată la Paris-Bucureşti în 1936 sub titlul, „Yoga. Essai sur les origines de la mistique indienne. A predat cursuri de Filosofie şi Istoria Religiilor la Universitatea Bucureşti, între 1933-1940. În anul 1933 i-a apărut romanul de succes Maytreyi, parţial autobiografic şi documentar indian. Ediţia critică apărută la Fundaţia pentru Literatură şi Artă – B. P. Haşdeu – Scrieri literale, morale şi politice, i-a adus în 1937 premiul Societăţii Scriitorilor din România. La alegerile parlamentare din anul 1937 a fost ales deputat. În 1938 devine editorul revistei Zamolxis (1938-1942). După instaurarea dictaturii regale de către Carol al II-lea la începutul anului 1938, Mircea Eliade v-a fi arestat şi internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde v-a fi întemniţat şi mentorul său, filosoful Nae Ionescu. Activitatea sa publicistică a fost prodigioasă în cadrul revistelor: Calendarul, Credinţa, Cuvîntul, Criterion, Gândirea, Buna Vestire, Tinerimea Română, Vremea, Sfarmă Piatră, susţinând şi celebrele conferinţe la Radio România: „Secretul Indiei”, „Eseul european şi eseul românesc”, „Mesaj cultural de 6.000 de ani”, „Arta şi tehnica criticii.” În anul 1940-1941 a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra, iar din 1941-1945, tot ca diplomat cultural la Lisabona. S-a stabilit la Paris, unde a predat Istoria Religiilor la Ecole des Hautes, între 1945-1948, apoi la Sorbona între 1948-1956. Între 1956-1957 a ţinut cursuri la „Haskell Lectures”, iar din 1957-1985, devine titularul catedrei de Istoria Religiilor la Universitatea Chicago, devenită din 1985, Catedra „Mircea Eliade.”

 

   Opera sa erudită este eminamente covârşitoare, cât un Everest de creaţie spirituală.

    Spunea odată Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că: „Nici un Profet nu este cinstit în cetatea sa!” Din nefericire şi nenorocire în Patria noastră-Ţara Profeţilor, acest Adevăr divin a căpătat cetăţenie veşnică.

     Opera Profetului Mircea Eliade a însumat, „peste 1500 de cărţi, eseuri şi articole de specialitate, dedicându-i-se peste 500 de lucrări omagiale. Celebru şi respectat în Occident, Eliade a fost denigrat în România de pe poziţii marxist-leniniste de către Oscar Lemnar, Zaharia Stancu, Pavel Apostol ş.a.” (Rost-manifest românesc, an I, nr. 2, aprilie 2003)

   A fondat revistele Luceafărul, la Paris în nov. 1948, apoi cu Ernest Junger, Antaios (1960-1972), colaborând intens şi la publicaţiile româneşti: Fiinţa Românească, Cuvântul în Exil, Revista Scriitorilor Români, Buletinul Bibliotecii Române (Freiburg), Caete de dor, co-editor la revista History of Religions din 1957.

   „Mircea Eliade a primit titlul de Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din Franţa, SUA, Anglia, Belgia, Argentina, precum şi mai multe premii din partea unor instituţii prestigioase; a devenit membru al Academiei belgiene şi a fost decorat cu „Legiunea de Onoare” în anul 1978.” (ibid., Rost-manifest românesc, an I…)

   Cea mai mare parte a lucrărilor sale au apărut în ediţii consecutive fiind traduse în limbile de largă circulaţie universală. „Faima internaţională a lui Eliade este confirmată de o lungă serie de distincţii, doctorate honoris causa etc., pe care nimeni nu poate prea lesne să le enumere (probabil că nici măcar el însuşi…). Una dintre primele este DHC la Universitatea din Yale, în timp ce ultimele sînt DHC la Universitatea din Lancaster (august 1975), DHC la Sorbona (14 febr.1976), catedra oferită de Academia Regală din Belgia (20 febr. 1977) şi altele. (Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Cittadella Editrice, Assisi, 1978/ Ed. Polirom, Bucureşti-2004)

 

    OPERA – lucrări filosofice şi ştiinţifice:

   Solilocvii (1932); Fragmentarium (1939); Ifigenia (1939) dramă în trei acte şi cinci tablouri cu premiera în sala „Comedia” a Teatrului Naţional din Capitală în 12 Februarie 1941; Mitul reintegrării (1942); Traite d’histoire des religions (1949); Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase (1951); Images et symboles (1952); Das Herlige un das Profane (1957); Birth and Rebirth (1958); Nuvele, Madrid (1963), From Primitives to Zen (1967); Religions australiennes (1972); Histoire des croyances et des idees religieuses I-III (1976-1983); Mircea Eliade/ Ioan P. Couliano, Dictionnaire des Religions, Editions Plon-1990.

  Ioan Petru Culianu care a colaborat timp de patru luni, în 1975 cu Mircea Eliade ca cercetător postdoctoral la Divinity School, Uniersitatea Chicago, i-a dedicat o monografie în anul 1977, prezentând o listă mai vastă a Operei savantului, astfel:

  1. a) Operele lui Eliade

   Alchimia asiatică; Cosmologie şi alchimie babiloniană; Mitul reintegrării; Comentarii la legenda Meşterului Manole; Insula lui Euthanasius; Amintiri I. Mansarda; Le Yoga. Immortalite et liberte; Techniques du Yoga; Traite d’histoire des religions; Le Mythe de l’eternel retour; Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase; Images et symboles; Forgerons et alchimistes; Mythes, reves et mysteres; Naissances mystiques; Patanjali et le yoga; Mephistopheles et l’Androgyne; Aspects du mythe; Le Sacre et le profane; De la Zamolxis a Gengis-Khan; La Nostalgie des origines; Religions australiennes; Fragments d’un journal (I); Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashions; Histoire des croyances et des idees religieuses; Myths, Rites, Symbols; From Primitives to Zen.

  1. b) Lucrări despre Eliade

   Altele în afara celor 500 de lucrări omagiale: Dialectic  Altizer, M. E. and the Dialectic of the Sacred; Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Cittadella Editrice, Assisi, 1978, la care se adaugă cu cinste şi venerarea adusă de Petre Ţuţea în, Mircea Eliade, ed. îngrijită de Tudor B. Munteanu, Cluj-Napoca, Eikon-2007.

   Profetism Românesc al lui Mircea Eliade care îmbrăţişează în cele două volume: Itinerariu spiritual * Scrisori către un provincial *Destinul culturii româneşti şi România în eternitate sunt o împletire de idei geniale, presărate ca nişte safire strălucitoare pe broderia regală a unor eseuri fascinante. Cele două volume de Profetism Românesc sunt elaborate astfel: în primul volum au fost adunate primele două părţi din Cuvîntul, revistă de prestigiu a generaţiei de aur, condusă de filosoful gîndirist Nae Ionescu, Itinerariu spiritual şi Scrisori către un provincial, apărute între 1927-1928, iar partea a III-a Destinul culturii româneşti este o chintesenţă a gândirii sale răsfrântă pe aripile unui sfert de veac, prin care generaţia sa îşi asuma viitorul de aur al culturii române, luptând cu patima patriotică, cu flacăra spiritului, cu focul credinţei, cu jarul jertfei lor împotriva Cosmosului şi Timpului pentru a rezidi TOTUL.

   „Totul pentru împlinirea personalităţii lor!/ Totul pentru aşezarea României în eternitate! Şi într-adevăr au dat totul! În 1953, când Marea Generaţie era decimată – cu program, planificat, satanic – Magul ei – cum l-a numit încă de tânăr Victor Stroe – ştia, cu siguranţă şi seninătate, că orice s-ar întâmpla şi oricât de mari vor fi încercările la care poporul său va fi supus, El nu va mai putea fi scos  de pe orbita pe care „tânăra generaţie” – a lor – reuşise să-l aşeze. Aceasta, pentru că orbita poporului şi culturii româneşti a fost şi este însăşi orbita Europei. Mircea Eliade este cel dintîi care a cunoscut acest adevăr!” (Precizări cu privire la Ediţia de Faţă,/ Mircea Eliade,  Profetism Românesc, Vol.  1, p. 157) 

   Menirea Profetului creştin ortodox, dacoromân dincolo de nemărginita sa iubire întru Dumnezeu şi nemăsurata dragoste pentru Neamul său, trebuie să împlinească Destinul poporului său descifrându-i viitorul naţiei, dându-i prin slujirea, jertfa şi iubirea sa infinită un sens mesianic, consubstanţial cu Voinţa Mântuitorului Hristos.

   Neamul nostru a fost ales şi hărăzit de Dumnezeu dintru început cu geniul profetic, a cărui dimensiune spiritual-religioasă a rămas neîntreruptă de-a lungul timpului milenar prin şirul de Profeţi Aleşi ai diverselor naturi de creaţie-slujire-jertfire-iubire, privind o reîntrupare a omului ca Om, o renaştere a creştinului ca mistic ortodox.

   „Profetismul lui Mircea Eliade a implicat, de la început, acest mesaj, şi este secretul gloriei lui mondiale. Nu istoricul religiilor, nu savantul, nu exegetul mitului omenirii a fascinat pe contemporani, ci profetul Eliade, păşit din „pustiul” ţării natale pe scena mondială o dată cu cea mai teribilă catastrofă ce-i lovise neamul. În acel moment, profetismul românesc al lui Mircea Eliade se implică în destinul umanităţii întregi, aşa cum profetismul lui Cantemir devenise european în urma catastrofei din 1711… Dar în măsura în care suflul profetic al culturii româneşti, de la Cantemir-Eminescu-Iorga, se continuă în opera sa, profetismul mondial al lui Mircea Eliade este o prelungire a culturii române în universalitate.” (Dan Zamfirescu, Mircea Eliade – Profet al Neamului Românesc, în Mircea Eliade, Profetism Românesc, Vol.1, p. 7)

   Să ne amintim că unul dintre cei mai mari PROFEŢI ai Neamului dacoromân Părintele ieromonah ARSENIE BOCA, după ce s-a împărtăşit din Universul Ortodox al Teologiei creştine, a survolat înălţimile Cosmologiei prin scrierile lui Rudolf Steiner şi cele ale compatriotului său Mircea Eliade, pe care şi-l aminteşte cu recunoştiinţă în autobiografia scrisă în vremea arestării sale în temniţele securităţii din Râmnicu Vâlcea. „…Aveam problema voinţei şi stăpânirea simţurilor. Mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare… Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte din studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.” (Iovu Mihuţ, Copilăria Părintelui ARSENIE BOCA – Documentar.  Ed. Icoana, Arad-2012, p. 11)

   Părintele Profet ARSENIE BOCA avea harul înainte vederii, care conştientiza peste vreme sensul unei împliniri, miracolul unei întrupări, edificiul unei zidiri, ctitoria unei înnoiri spirituale, profeţia care îi era hărăzită lui Mircea Eliade spre a o împlini întru Destinul Neamului său urmând Calea mesianică a Profetului absolut IISUS HRISTOS.„Importanţa capitală a profetismului eliadesc decurge, pentru noi, din faptul că nimeni nu a ştiut mai bine ca el să întrevadă şansele pe care însăşi catastrofa istorică sub care se prăbuşise ţara şi cultura română le oferea poporului român şi spiritualităţii sale. În destinul altui popor ce transfigurase catastrofa în mesianism, el a ştiut să discearnă o cale de mîntuire şi înălţare a neamului său. În acel moment, profetismul românesc a păşit într-o nouă vîrstă, s-a plasat pe o nouă orbită, mondială. Geniul profetic al lui Mircea Eliade nu numai că a prevăzut un viitor devenit prezent, dar a şi contribuit esenţial la împlinirea profeţiei!” (Dan Zamfirescu…, p. 8)

  Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mircea ELIADE – Profet al Eternității” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIORIŢA – ALEASĂ PENTRU SACRIFICARE

   „Nimeni n-a dat o expresie mai frumoasă,

   mai armonioasă şi mai adâncă sentimentului

   de nemurire cosmică, <<panteistă>>, decât

   românii: Mioriţa.”

(VASILE BĂNCILĂ)

 

 

    Poate că niciodată Dacoromânia de-a lungul istoriei sale eroico-martirico-legendare – Vatră milenară de spiritualitate universală nu a avut un stat mai antinaţional, mai anticreştin, mai acultural, mai proeminent în incultură ca cel de astăzi. Aşezat pe ruinele unei false democraţii, prins între aluviunile intereselor Internaţionalei oculte, mocnind pe tăciunii testamentari ai proletcultismului, pâlpâirile fumegânde ale mârşavilor calomniatori, profanează cu ură demonică şi venin de cobră, Cultura ortodoxă – simbolul sacru – sensul etnicităţii şi eternităţii noastre. Neoproletcultiştii denigratori, aculturali, sprijiniţi de neoliberalii-hiene, căci Mihail Eminescu îi numea pe părinţii lor liberali, „lupii roşii”, progeniturile lor doctrinare de astăzi nu pot fi numiţi altfel, decât hiene – om ticălos, nemernic. (cf. Dicţionarului Enciclopedic)

   Moştenirea liberală cu cinismului ei machiavelic nu s-a prescris încă. De la birul pe scris promulgat în 1935, sub guvernarea lui Guţă Tătărăscu, s-a trecut astăzi sub un alt Guţă, mai ortopan, la prigonirea lui Mihail Eminescu din Ziua lui naţională, prin ziua culturii lor – aculturale. Sărmanii de ei, n-au auzit ce spuneau despre Eminul nostru Luceafăr, marile genii universale, B. P. Haşdeu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Nichifor Crainic, Pantelimon Vizirescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Ioan Petru Culianu, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Ioan Alexandru, Mihail Sebastian, Constantin Noica, mitropolitul Antonie Plămădeală, arhiepiscopul Calinic-Argeşeanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, marii duhovnici părinţi Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Nicolae Steinhardt, marii apologeţi ai românismului Mihail Diaconescu, Theodor Codreanu, Mugur Vasiliu, sau măcar de Emil Cioran care, prin analiza sa spectrală asupra culturii a enunţat: „Afară de Eminescu, totul e aproximativ în cultura românească.”

 

    Mihail Eminescu este o Fiinţă simbolică, un Geniu al creaţiei harice, un Luceafăr al poeziei sublime, o Paradigmă aleasă universală, o Regulă de Aur a autorităţii Literare, un Profet al religiozităţii ortodoxe, o Afirmare al legitimităţii culturale, o Asimilare a spiritualităţii universale!

 

– Cum poate atinge umbra lor târâtoare de pe pământ aura lui serafică de pe cer?!

   De fapt ce pretenţii poţi să ai de la aceşti profanatori al căror nume pus în rama anagramei hebraice le încifrează caracterul schimonosit al fiinţei lor:

   pata-pie-vici – cel ce urlă aspru, – behăitul foarte al jderului;

   boia – boiada – ţapul ruinii, slugă, servitor al ruşinii;

   ţene-ţenah – loc aspru, spinos, loc cu spini, loc cu ciulini;

   ţepene – valenţe superficiale de rinoceri. (Vasile Băncilă, Opere – X; Nicolae Moldoveanu, Dicţionar biblic de nume proprii şi cuvinte rare. Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti-1995)

 

   Atentatul spiritual comis asupra culturii ortodoxe, sacrificând prin sinistra propunere de a fi scoasă din programa şcolară capodopera naţional-universală MIORIŢA, le divulgă caracterul roşu-sângeros al liberalilor.

   De fapt caracteristica liberalilor ca doctrină politică nu este civismul etic, ci cinismul lor machiavelic.

 

   Niciodată un guvern semidoct condus de un premier molcuţ la minte, n-a îndrăznit bravura de catran, de a se amestea în spiritualitatea noastră naţional-universală, impunându-şi părerea fudulă, înceţoşată, prelinsă din bezna minţii sale de a scoate din programa şcolară opera clasică, naţional-universală, nemuritoare– Mioriţa.

   MIORIŢA este o metafizică a aflării străvechimii noastre ca act martiric, a căutării profunzimii noastre în noi înşine ca act eroic, a găsirii scânteierilor noastre ca act liturgic al nemuririi, a înfierii noastre mistice ca dat sacru creştin al înnoirii.

   Poporul Neamului profetic, acest Poet anonim, acest creator tainic al MIORIŢEI a săvârşit o vibrantă jertfă-slujire în faţa Naturii create şi a Creatorului ei.

   Vasile Alecsandri, acel „rege al poeziei”, cum îl venera Mihail Eminescu a dat o nouă efigie creaţiei populare Mioriţa, conturând-o într-o valoare nemuritoare. „Cântecul acesta bătrânesc rămâne singur între mii de cântece, ca un pisc pleşuv. În el e tristeţea de a trăi şi chemarea fericiţilor morţi. În el se înscrie sufletul de resemnare al rasei. În el e şi vechimea şi stăruinţa şi sufletul ei blând. Toate îi sunt argumente de esenţă divină; prin glasul poetului anonim a vorbit Domnul Dumnezeu.” (Opere, vol. 16, ESPLA, Buc., 1959, pp. 610)

     Balada creaţiei populare Mioriţa, botezată de geniul lui Vasile Alecsandri, surprinde prin chipul sacru ce se răsfrânge între transcedental şi transcendent. „Nu e numai potrivire de rimă aici, nu e numai „poezie”, ci e intuiţia structurală a lumii. Bravo lui Alecsandri! El a trăit adânc viziunea românească. Altfel nici n-ar fi putut „corecta” Mioriţa.” (Vasile Băncilă, Opere, vol. X, Sistem de filosofie. 5. Comunităţile existenţei: A. Comunitatea ontologică: Existenţa ca fiinţă. B. Existenţa românească. Ediţie îngrijită de Dora Mezdra. Muzeul Brăilei „Carol I”, Ed. Istros-2015, p. 408)

   Geneza baladei Mioriţa este Moldova de Sus, creaţie populară care a încununat Pantheonul spiritualităţii româneşti – universale, înrâurind covârşitor dezvoltarea literară, metafizică, esoterică, cosmologică, artistică. „Mioriţa” – poate sta alături cu orice manifestare artistică de oriunde.” (Ion Diaconu, „Psihologie în creaţia populară”, în Opere, vol. 20, EPL, Buc., 1967, p. 45)

   Esenţa dacismului, flacără sacră a mitologiei vechii noastre Dacii o găsim reflectată într-o comoară nepreţuită, „depozitată în Mioriţa.” (Radu Dragnea, în Dreptul la memorie în lectura lui Iordan Chimet, vol. 4, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 70)

   MIORIŢA este un act de creaţie spirituală care valorifică în actul de trăire particulară atât aspectele clare, sacre dar şi cele obscure, profane ale sufletului omenesc. Mitul naţional exemplifică lupta existenţială, care prin tragismul vieţii, prin mistica suferinţei creatoare se instaurează libertatea iubirii creştine care dă alt sens existenţial, care dă altă semnificaţie şi grandoare stărilor obscure, creaţia împlinind valenţe universale. „Toată istoria lumii nu este decît istoria miturilor naţionale şi a luptei dintre feluritele valorificări ale vieţii.” (Mircea Eliade, Profetism Românesc – România în eternitate, Vol. 2, Ed. „Roza Vînturilor”, Bucureşti-1990, p. 197)

   Viaţa prin moartea eroic-martirică devine o nouă zidire a vieţii, ca chip al nemuririi.

   Puritatea naturală a baladei Mioriţa se înveşmântă în conturul ei serafic, astral.

   MIORIŢA este în universul creaţiei, în egală măsură o Metafizică şi  o Cosmologie.

   Folclorul este unul dintre cele mai renumite instrumente ale cunoaşterii, care aduce mitul străvechi peste timp unde se analizează altfel problema morţii în misterul supravieţuirii sufletului, lăsând perspectivei taina nemuririi. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIORIŢA – ALEASĂ PENTRU SACRIFICARE” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XII-a)

 

„Am băut mierea Necuprinsului / Din cupa lotusului veşnic, / Am străbătut tunelul suferinţelor, / Am aflat calea ascunsă a fericirii, / Am văzut razele de lumină / Străbătând tăcuta pustie a nopţii.”

 

(RABINDRANATH TAGORE)

 

 

   În sufletul frumos al marilor DACOROMÂNI creştini ortodocşi, arde şi străluceşte permanent aura Icoanei Profetului Neamului Valah, Mihail Eminescu.

   Între Luceferii poeziei universale, Mihail Eminescu este SOARELE care străluceşte deasupra tuturor limbilor şi deasupra tuturor timpurilor.

    În fiinţa sa şi-a întrupat duhul naţiunii pentru a se dărui deplin fiinţei Neamului.

   În el s-au zidit parcă stâncile carpatine, straja de veghe milenară cu brazii ei falnici şi temerari din care au ţâşnit apoi marile râuri de creaţie celestă, unde cerul şi-a privit şi potrivit fruntea sa albastră, strălucitoare, eminesciană, din care au odrăslit miraculos Luceafărul poeziei, filosoful metafizicii şi profetul gândirii creştin-ortodoxe.

   Profetul Mihail Eminescu este SFINXUL înţelepciunii carpato-danubiano-pontice!

     „Eminescu, cugeta înţelept George Călinescu era un român de tip carpatin.”

     (George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964, ediţia a IV-a, p. 318)

   Dumnezeu l-a hărăzit dincolo de geniul său universal, cu duhul profeţiei creştine ca întrupare a vocaţiei hristico-ortodoxe întru misiunea de destin a Neamului nostru.

   Un geniu poate fi mare prin pedagogia sa rafinată, prin spiritualitatea sa religioasă, poate fi naţional prin patriotismul său înflăcărat, poate fi universal prin erudiţia sa enciclopedică, dar adesea nu este complet şi nu este desăvârşit, fiindcă ori se „ridică” deasupra neamului său încorporându-i doar o particularitate distinctă şi atunci se depărtează de destinul neamului, ori este mai prejos de asumarea întru totul a erudiţiei, a pedagogiei, a spiritualităţii religioase, a misticii creative, a naţionalismului creştin, a culturii enciclopedice şi atunci rămâne neputincios, chiar infirm spiritual.

   Un geniu poate fi doar geniu naţional-universal sau poate fi şi savant, dar nu profet.

   Geniul, savantul nu au sinele religiozităţii şi nici conştiinţa naţionalismului ortodox.

   Nicolae Iorga, rămâne unul dintre cele mai mari genii ale omenirii, un grandios savant, dar, un munte de mândrie şi o mare de orgoliu, nelăsând să pătrundă în el şi să se răsfrângă în juru-i razele de lumină, de căldură şi de adevăr ale iubirii de Dumnezeu şi ale dragostei de Neam.

   Profetul creştin ortodox poate fi deopotrivă şi geniu şi savant, dar mai presus de cele două naturi spirituale poate fi un mare mistic – filocalic împlinitor al iubirii divine şi al jertfei sacre întru Neamul său ales, ca arhetip între celelalte neamuri.

   Mihail Eminescu, Profetul neamului nostru dacoromân, a primit frumuseţe din Frumuseţea Fecioarei Maria, lumină din Lumina Logosului şi  harul înţelepciunii din harul Duhului Sfânt.

   „Aşadar, grăia contemporanul nostru sfântul ierarh Nicolae Velimirovici, orice înţelepciune din cer şi de pe pământ se naşte din Fecioara şi Atotsfântul Duh, căci toate inimile din cer şi de pe pământ îşi au izvorul în Fecioara şi în Duhul.” (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe Malul Lacului. Trad. din lb. engleză de Paul Bălan. Ed. Anestis-2006, p. 28-29)

   Aici, trebuie să fie vorba exclusiv numai de inimile pline de har, de DUH în care sălăşluieşte CUVÂNTUL şi din care izvorăsc cuvânt, duh, lumină, libertate, adevăr, comuniune, frumuseţe, iubire, mărturisire, înţelepciune doar întru Hristos, fiindcă multe, chiar foarte multe inimi se convertesc la cu totul altceva…

   Aceeaşi mărturisire o sublinia şi distinsa ambasadoare a Culturii româno-universale, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, academician, viitoarea Maica Benedicta, prin anii ’79-’80, în cadrul colocviului Eminescu, la Roma, că, „orice lucrare intelectuală, orice lucrare a minţii noastre este de inspiraţie a Duhului, deoarece cuvântul este expresia CUVÂNTULUI, deci lucrare a Duhului şi a Cuvântului împreună.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, Să nu pierdem verticala. Interviuri şi dialoguri, Ed. Nicodim Caligraful, Putna-2013, p. 129)

   Atenţie, însă!!!

   Nu „orice lucrare intelectuală”…, nu „orice lucrare a minţii noastre.” Trebuie remarcat un lucru esenţial, chiar un fenomen fundamental, de a se înţelege odată pentru totdeauna, că SEMANTICA aceloraşi Cuvinte nu este identică peste tot în fiecare limbă vorbită, scrisă, fiindcă ea păstrează UNICITATEA propriei limbii, Duhul limbii care îmbracă sau nu spiritualitatea religioasă în funcţie de raportarea, de măsura, de jertfa trăirii întru lumina CUVÂNTULUI, între reflexele de extaz şi Diamantul de splendoare ale LOGOSULUI divin.

   Cuvintele pogorâte din CUVÂNTUL în făptuirea operei gândite, vorbite, scrise, grăite întru slujirea şi slăvirea lui DUMNEZEU, au lumina, simbolistica şi hermeneutica DOGMEI  ADEVĂRULUI ABSOLUT. Ele nu pot avea altă interpretare decât cea dată, odată veşnic de Hristos: „EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL, VIAŢA!”

 

   În afara acestei unice interpretări hristologico-evanghelice răsar EREZIILE.

   Cuvântul oricare ar fi el în diversitatea termenilor folosiţi ca exprimare, ca expresie orală sau în diversitatea operelor scrise de natură filosofică, istorică, literară, teologică, trebuie să aibă găteala mantiei de catifea a Trandafirului roşu regal, sceptrul Adevărului absolut cu reflexele de rubin ale flăcării Duhului Sfânt şi apoteoza serafică a Liturghiei cultului creştin-ortodox pentru a fi în comuniune cu LOGOSUL.

   IISUS HRISTOS nu este un filosof ilustru, un învăţător luminat, un teolog magistral, un poet genial, un ierarh al deşărtăciunii lumeşti, un profet oarecare, sau un Guru al înţelepciunii unei comunităţi anume, ca să I se atribuie însuşirile în funcţie de expresiile de invocare ori de meditaţie asupra cakrelor sale.

   IISUS HRISTOS ESTE FILOSOFIA VIEŢII VEŞNICE, ÎNVĂŢĂTORUL COSMIC, TEOLOGUL REVELAŢIEI SUBLIME, POETUL FRUMUSEŢII DESĂVÂRŞITE, CHIRIARHUL DUMNEZEIRII, PROFETUL ABSOLUT al SLUJIRII şi SLĂVIRII, ÎMPĂRATUL şi JUDECĂTORUL VIEŢII, BIRUITORUL MORŢII, LOGOSUL DIVIN!

   LOGOSUL dumnezeesc a împrumutat cuvântul grăirii profetului nostru ca să dea farmec formei de expresie, mireasmă rostirii, ca limba noastră să atingă sublimul.

   Mântuitorul HRISTOS a revelat profetului Său dacoromân Taina Iubirii din care a odrăslit înmiit Taina divină a cuvintelor ce s-au revărsat peste Olimpul creaţiei spirituale, iar peste cuvintele de har s-a pogorât Dragostea Cerului surâzător.

   Opera integrală a Profetului este o expresie genială care se adaugă strălucirii întregului pantheon al spiritualităţii dacoromâne şi universale înlesnind cu mai mare uşurinţă cunoaşterea neamului, respectiv a poporului în vremea comunităţii sale prezente, dar şi diversele probleme legate de spiritualitatea altor popoare.

   Cu cât urcăm prin rugă în sălaşul sinelui nostru metafizic, cu cât ardem mai aprins în flacăra naţionalismului creştin-ortodox, cu cât ne adâncim mai mult în taina menirii noastre mistice, isihaste, cu atât mai mult şi mai sus înaintăm spiritual spre Kogaionul Eminescu care perpetuu se transfigurează în sălaşurile creaţiei sale geniale, revelatoare, călăuzindu-ne din datul firesc al vieţii religioase, din ortodoxia-cosmologică înspre dimensiunea transcedentală. „Ortodoxia noastră ţărănească, mărturisea marele filosof creştin Nae Ionescu, nu este atât o religie cu biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie în care elementele de dogmă strict ortodoxă se ipostaziază în realităţi concrete; de ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei contribuind la crearea unui suflet specific românesc.” (Nae Ionescu, Misticism, fals misticism şi Ortodoxie, în „Predania”, an 1, 15 Martie 1937)

   Stăpânind limba pelasgă-sanscrită Mihail Eminescu străbate Valea Indusului la pas cu învăţătura sruti, urcând înspre piscurile munţilor Hindu Kush pentru a savura mireasma înţelepciunii Samhitelor: Rig-Veda, Sama-Veda, Yadjur-Veda, Atharva-Veda, Brahmanas, Aranyakas şi Upanişadele, care aveau la origini creaţia teistă pelasgă. Analizând legile lui Manu, Manu-smrti, trece la Ramayana lui Valmiki, la Mahabharata lui Krishna Dwaipayana, dă măsura karmei şi samsarei, apoi supune fizicii, spiritualităţii materiei, logicii şi epistemologiei, adevărul reflectat de şcolile darşanas, admirându-i pe Gautama cu celebra Nyaya Sutra, pe Kananda cu valoroasa Vaiseshika a misterului cosmologic, pe Kapila, care dă tentă dualistă sistemului său ateu, apoi de la Badarayana trece la  Şankara şi se opreşte la marele poet alvar Kalyan – Tirumankai, iar de aici la luminatul Ramanuja. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XII-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mircea Vulcănescu – deţinut religios şi martir al Neamului dacoromân (partea a II-a)

   „Cine ştie să moară, nu va fi rob niciodată!”

                 (Lucius Annaeus Seneca)

 

„În <<raiul bolşevic>> nu trebuia să existe nici  cel mai firav firicel de glorie spirituală. Categorii întregi sociale trebuiau distruse după un plan desfăşurat cu perseverenţă, treaptă cu treaptă.”

                      (ASPAZIA OŢEL-PETRESCU)

 

   Profesorul, filosoful, sociologul Mircea Aurel Vulcănescu a pătimit pentru Adevăr, convins că suferinţa, iubirea şi jertfa sa întru Adevăr numai prin moartea martirică i se deschidea Calea spre Învierea întru Hristos – Domnul Vieţii veşnice.

 

         „APĂRAREA” şi „ULTIMUL CUVÎNT”, au  fost publicate întâia oară în străinătate, de Virgil Ierunca în „Ethos”-Paris, 1983, caietul IV, p. 9-104, sub genericul  „ULTIMUL CUVÎNT”, iar în ţară sub formă de serial  în „Orizont”-Timişoara, anul II, 1990.

   Justiţia proletară din România Penitenciară nu a avut demnitatea celei finlandeze, care fiind somată să judece „criminalii lor de război”, a răspuns temerar şi autoritar: „Noi avem numai eroi, nu avem criminali de război!”

 

   Procurorul i-a imputat filosofului Mircea Aurel Vulcănescu fapte prin deducţie, solidarizândul cu faptele fostei guvernări antonesciene pentru ca procesul să aibă conotaţia logicii impuse de la Moscova în vederea din start a condamnării grele. „Ascultând această incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mîndrie şi de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creştin nu este mai mare cinste care să i se poată face decît de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar şi de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfărîmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talere acelei dreptăţi pe care sînteţi puşi s-o apăraţi şi fără de care nu e posibilă convieţuirea pămîntească.”(Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, Bucureşti-1992, p. 10)

   În faţa actului mârşav de acuzare adus doctorului în Drept, filosofului Mircea Vulcănescu, acesta suprapune acuzaţiilor generale impuse, caracterul general al guvenului Ion Antonescu care, în acele vremuri de vitregie naţională privind politica de apărare a ţării, a impus salvator o dictatură militară, autoritară şi apolitică, unde răspunderea o avea un singur om dar cu concursul tuturor colaboratorilor săi, și definește în fața completului de judecată cele două entităţi fundamentale: naţiunea şi naţionalismul creştin ortodox.

 „Onorată Curte, am fost totdeauna naţionalist, dar naţionalist luminat, aşa cum am învăţat acest naţionalism de la dascălii mei Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan… Am socotit totdeauna naţiunea ca o unitate de vrere, întemeiată pe unitatea pământului, a sîngelui, a datinilor şi a soartei, menită să exprime, în felul ei particular, valorile universale. Am încercat să mă apropii de neamul meu ca să-l cunosc şi să-mi aflu în el un îndreptar pentru singurătatea mea lăuntrică şi ca să-i aflu nevoile, spre a-l ajuta. Şi nu am dispreţuit niciodată alte neamuri pentru că înţelegeau să trăiască potrivit felului lor de a fi. De aceea atitudinea mea a fost socotită totdeauna ca o formă de universalism.”  (Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 35)

   Tirul acuzatorilor s-a năpustit ca într-un poligon de tragere, nemilos, înfierbântat asupra ţintelor care trebuiau ciuruite sau doborâte, conform instucţiunilor în care s-au pregătit atât de absurd şi de ucigător. Înţeleptul filosof ştia cu ce regim atât de ne-„popular” are de-a face şi nu s-a plâns, ştiind că jertfa lui este bine primită de Dumnezeu şi de neamul său, cerând doar dreptul său suprem pentru care a trăit şi a luptat în viaţa care i-a fost retezată de ucigaşi. „Sînt în lumea asta riscuri pe care datoria bărbătească, ca şi datoria ostăşească, te obligă să ţi le asumi… Este dreptul pe care-l am să-i cer ca, dacă va judeca şi va hotărî că trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr!” (ibid., p. 147-148)

 

   După câteva „popasuri” prin închisorile comuniste a ajuns la fioroasa temniţă Aiud.

 „Şcoala de vară” de la Aiud a fost deschisă de Decanul Filosofiei româneşti Mircea Vulcănescu în lunile Iulie, August, Septembrie 1948, sub un şopron unde se prelucra răchita, aducându-i în prezent pe marii filosofi şi teologi ai lumii, Socrate, Platon, Aristotel, Seneca, Teotim I Filosoful, Origen, Dionisie Areopagitul, Clement Alexandrinul, Plotin, Evgarie Ponticul, Fericitul Augustin, Sapho, Sf. Ecaterina, Abelard, Toma d’Aquino, Pico Della Mirandola, Kant, Kierkegaard, Cantemir, Mihail Eminescu, Iulia Haşdeu, Nae Ionescu, paralel cu Mântuitorul Iisus Hristos şi marii apologeţi creştini sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nissa, Niceta de Remesiana, Ioan Casian, Augustin, Maxim Mărturisitorul etc, cu o audienţă covârşitoare în care se reflecta ca o aură peste luceferii creaţiei ortodoxe, „valoarea extraordinară a <<prelegerilor>> pe care Mircea Vulcănescu le ţinea aici aproape în fiecare zi.”(Teodor Duţu, După 50 de ani – Amintiri despre cei care nu mai sunt. Vol. 1, Ed. Alpha MDN Buzău, Noiembrie 1999, p. 197)

   Diversitatea temelor abordate era fascinantă: economie, finanţe, istorie, istoria religiilor, literatura naţională şi universală, ortodoxia românească, apartenenţa noastră la Ortodoxia universală, Schisma cea Mare, fizică nucleară, istoria universală a sinuciderilor etc.

      Deşi, la Aiud fără voia persecutorilor a fost adunată aproape toată Elita spirituală (o mică parte se afla în exil) în care străluceau Luceferii spiritualităţii culturii ortodoxe cu care orice naţiune s-ar fi mândrit dacă i-ar fi avut – Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, Ernest Bernea, George Manu, Radu Gyr, Alexandru Ghica, Nichifor Crainic, Dumitru Oniga, Ioan Petrovici, părintele Ilie Imbrescu, Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil), Traian Trifan, Traian Brăileanu, Alexandru Mironescu, între ei Soarele fiind însă Mircea Vulcănescu, căruia aproape toţi corifeii îi confereau aura de cel mai desăvârşit om al culturii ortodoxe. „Dar când era vorba de Vulcănescu, toţi cădeau de acord să recunoască şi să spună că este cel mai strălucit dintre intelectualii români ai primei jumătăţi de secol 20… În ciuda unanimei recunoaşteri, Vulcănescu era faţă de orcine de o inimaginabilă modestie.” (ibid., p. 198)

 

   Filosoful, discipolul favorit al marelui gânditor creştin ortodox Nae Ionescu, era cel care da strălucire gândirii şi cunoaşterii sale enciclopedice, fascinând şi atrăgând ca un magnet auditorul, astfel încât un inginer chimist, deţinut politic care trăia doar în carapacea sa tehnico-ştiinţifică a izbucnit extaziat de bucurie în gura mare:

   „- Ăsta nu e om, ăsta e o dumnezeiască maşină de exprimat poetic şi pe înţelesul oricui cele mai rigide şi mai anoste cunoştinţe din orice domeniu.” (ibid., p. 199)

   Poetul, filosoful, teologul, profesorul-academician Nichifor Crainic care ştia valoarea tuturor Corifeilor Aiudului, îl venera pe Mircea Vulcănescu, exclamând cu admiraţie în anul 1950, neanticipând sfârşitul marelui filosof, „dar despre Vulcănescu eu cred că este nu doar cel mai reuşit exemplar pe care l-a dat neamul românesc între cele două războaie, ci acela care având talie europeană, după ce va descoperi în sine nevoia de a spune ce are de spus, va acoperi cu umbra lui tot ce a strălucit până acum în istoria culturii româneşti (a erudiţiei româneşti, de la Cantemir la Iorga). Peste capul întregii sale generaţii de luceferi, el va fi ca un soare.” (ibid., p. 200)

   Una dintre prelegerile lui Mircea Vulcănescu a fost o cronologie a istoriei celor mai cunoscute cazuri de sinucideri începând cu Filosoful antichităţii, Socrate până la cele în masă din rândul armatei japoneze, posterioare capitulării după înfrângere. Deşi pare paradoxal la prelegerea sinuciderilor s-a adăugat ulterior într-un fel şi pe sine. Fiind în Zarcă pe timp de iarnă, autorităţile pentru a mări supliciul victimelor aruncau apă pe ciment care îngheţa bocnă, imediat. După câteva zile i-au introdus în celulă un tânăr elev creştin Eduard Tomescu pe care Vulcănescu l-a salvat cu preţul vieţii sale. „S-a aşezat pe spate, pe cimentul rece şi umed şi l-a ţinut pe pieptul lui.” (Nicolae Trifoiu, Permanenţe, Aprilie 2003)

   Gheorghe Andreica în „Mărturiile…” sale precizează că elevul Edi a „profitat” de iubirea mentorului său doar câteva minute, fiindcă „La ora aceea în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu pentru a se salva pe sine.” (Gheorghe Andreica, Mărturii… Mărturii… din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti-2000) 

    Edi Tomescu a fost un rebotez al sângelui cu sacrificiul suprem al sacerdotului filosof Mircea Vulcănescu care a căpătat o pneumonie şi neputând-o trata fiindă „bandiţii” nu aveau dreptul la asistenţă medicală s-a stins destul de uşor. „Asasinarea lui Mircea Vulcănescu şi a lui George Manu au fost două din cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.” (Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români din secolul XX – Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraş-2010, p. 512)

   Mircea Nicolau, un apropiat şi un mare admirator al religiozităţii şi culturii universale a filosofului-sociolog-jurist Mircea Vulcănescu i-a dăltuit o efigie nemuritoare. Mircea Vulcănescu este „cel mai încăpător spirit al generaţiei ’27, omul care avea în sine şi enciclopedismul lui Mircea Eliade şi ludicul ionescian, <<Erlebnis>>-ul lui Cioran şi retorica lui Ţuţea, lirismul lui Sebastian şi logica lui Noica, omul care era la fel de <<acasă>> în D. Gusti (cultul organizării şi eficienţei) şi Nae Ionescu (daimonia egocentrică).” (Mircea Nicolau, Permanenţe, Decembrie 2002)

   Unul dintre marii trăitori, gânditori, mărturisitori creştini ortodocşi, autorul unei celebre trilogii mistico-teologice Ioan Ianolide, coleg de temniţă la Aiud cu filosoful Mircea Vulcănescu, l-a surprins pe acesta în toată splendoarea frumuseţii sale fizico-spiritual-religioase. „Mircea Vulcănescu era un bărbat înalt, frumos, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate, un profund gânditor, care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase, din pricina temniţei şi a morţii premature. În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 306)

   Fostul student, greco-catolic Ion Halmaghi, al lui Mircea Vulcănescu şi apoi camarad de suferinţă în temniţa de la Aiud, sublinia cele trei caracteristici majore ale sistemului concentraţionar expuse de tânărul mare filosof: „1. Starea de suferinţă naţională, care va declanşa un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credinţei în Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinţi ale mântuirii. 2. Prezenţa impresionantă, numerică, pretutindeni, a generaţiei care a fondat şcoala naţionalismului modern românesc, propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătate morală a unei atitudini de încredere şi optimism, încrederea în puterea creatoare a elitelor în toate domeniile de manifestare omenească… 3. Procesul de fermentaţie al unei noi lumi româneşti… Deţinuţii politici din România, şi cu ei ţara – o imensă închisoare – şi-au ascuns în Dumnezeu conştiinţa misiunii lor.”

   (Ion Halmaghi, Pittsburgh, 1975)

   Distinsul gazetar, camarad de suferinţă în aceeaşi diabolică temniţă tereziană Gabriel Bălănescu, născut în Berbeşti-Vâlcea, mărturisea în cartea sa, licărirea geniului gândirii româneşti-universale care arunca încă reflexe pe trupul său frânt şi în jurul multora. „Aplecat, îngenunchiat pe duşumea, doar ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai amintea pe cel de altădată. Mircea Vulcănescu, una dintre cele mai strălucite inteligenţe ale generaţiei dintre cele două războaie.” (Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii (cronică rezumată din închisori), Ed. „Dacia”, Madrid-1981, reed. la Ed. Gordian, Timişoara-1994)

   Constantin I. Stan adaugă şi el un cuvânt smerit alesului filosof atât de preţuit în temniţa Aiudului. „Renumitul filosof şi om de cultură Mircea Vulcănescu, discipol al lui Nae Ionescu, a desfăşurat o susţinută activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, fiind un adversar declarat al concepţiilor marxist-leniniste.” (Constantin I. Stan, Crucea Reeducării – O istorie a <<reeducărilor>> în temniţele comuniste din România (1948-1964), Ed. Christiana, Bucureşti-2010, p. 167)

   Un alt apropiat al filosofului Mircea Vulcănescu din temniţa Aiud a fost şi părintele Nicolae Grebenea, care îl venera. „Mircea Vulcănescu, acest om excepţional şi întru totul superior, filosof, literat, chimist, matematician, sociolog. Dar calităţile lui de inimă întreceau marile lui calităţi intelectuale…Era un filosof creştin. A fost mare în viaţă; a fost şi mai mare în moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof.” (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric, Ed. Scara, Bucureşti-2000, p. 273-274)

     Despre omorârea filosofului Mircea Vulcănescu povesteşte părintele Nicu Crăcea în ultimul său volum al mărturisirilor, fiindcă ţinea conferinţe în multe celule. „Schingiuirea inumană a lui Mircea Vulcănescu a mers până acolo, că a rămas jos, nemişcat… l-au luat de picioare şi l-au dus. Din clipa aceea, nimeni nu l-a mai văzut pe Mircea Vulcănescu.” (Nicu Crăcea, Dezvăluiri…Dezvăluiri, Vol. V, Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2001, p. 166)

   Unul dintre veteranii închisorii Aiud Grigore Caraza, consemnează moartea gânditorului Mircea Vulcănescu. „Acolo, în Zarca Aiudului, a murit filosoful Mircea Vulcănescu, fost ministru în timpul lui Antonescu.” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 135)

   Ultimile cuvinte abia şoptite ale filosofului Mircea Vulcănescu le-a îmbrăţişat Ion Constantinescu-Mărăcineanu: „Am crezut şi mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat.” („Memoria”, citată de Cezarina Condurache, Sfinţii Închisorilor-28 de biografii exemplare. Ed. Evdokimos, Fundaţia Profesor George Manu-2015, p. 56) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mircea Vulcănescu – deţinut religios şi martir al Neamului dacoromân (partea a II-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIRCEA VULCĂNESCU – prof. univ. dr. dr. filosof, sociolog, publicist, ministru (partea I-a)

   „Numai prin restaurarea interioară a fiecărui

   român în duhul adevărului şi al iubirii se va

   naşte o nouă lume.”(Părintele Liviu Brânzaş)

 

 

   Mircea Aurel Vulcănescu s-a născut din părinţi olteni, Mihail (inspector financiar) şi Maria, la 3 Martie 1904, în Bucureşti. Între 1910-1914, frecventează şcoala primară la „Cuibul cu barză” şi „Izvor”. Intră al treilea la Colegiul <<Matei Basarab>> cu media 8, 81. În 1915, Societatea „Tinerimea Română” l-a premiat la un concurs de istorie. S-a înrolat ca cercetaş în cadrul Poştei Centrale. Suportă un vremelnic refugiu în Moldova între 1916-1918. S-a bucurat de înfăptuirea prin marea jertfă a poporului creştin a Marii Uniri a tuturor Românilor, rostind în numele elevilor un înflăcărat cuvânt de pe soclul ecvestru al lui Mihai Viteazul din Capitală în 29 Decembrie 1918.

   În toamna anului 1921 s-a înscris în paralel la facultăţile de Litere-Filosofie şi Drept, participând la fondarea Asociaţiei Studenţilor Creştini din România, devenind astfel membru al Elitelor spirituale ale asociației  şi colaborator de seamă la „Buletinul A.S.C.R.”.

 

   S-a format îndeosebi sub înrâurirea filosofului Nae Ionescu, a istoricului Vasile Pârvan şi a sociologului Dimitrie Gusti. Satisface stagiul militar la Şcoala Militară de Geniu-Bucureşti, între 1923-1924,ca voluntar.

   Ca student elaborează studii aprofundate despre „Cercetări asupra cunoştinţei”, „Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei”, „Încercare asupra existenţei”, „Concepţii originale din Încercarea asupra existenţei”, „Note asupra esenţei”, „Sistemul meu filosofic: existentismul.” (Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei. Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti-1991)

 

      Anul 1925 devine foarte important pentru consacrarea gânditorului Mircea Vulcănescu, astfel:

   Ianuarie debutează cu o teză în sociologie, „Individ şi societate în sociologia contemporană” ,  cu care și-a luat licenţa în Litere şi Filosofie cu Magna cum Laudae.

   În Aprilie acelaşi an participă la Goicea-Mare-Dolj alături de D. Gusti la prima cercetare sociologică și  îşi ia apoi şi licenţa în Drept.

   În 4-12 August participă la Geneva la un simpozion din partea Federaţiei Universitare Internaţionale pentru Societatea Naţiunilor, prezentând lucrarea Viaţa universitară.

  În 25 Octombrie s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, care-i va dăruii  fetiţa Elene-Maria-Viorica.

   În Noiembrie ajunge la Paris pentru desăvârşirea studiilor în drept, sociologie şi ştiinţe economice unde  îşi va pregăti doctoratul.

  În  anul 1927, în cadrul Facultăţii de Drept din Paris şi-a luat Doctoratul în ştiinţe economice şi politice, sub îndrumarea profesorilor C. Bougle şi Paul Fauconnet, cu tema „Încercare asupra profesiunilor intelectuale.” Tot la Paris a audiat cursurile religioase ale marilor filosofi-teologi ruşi, Nicolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Leon Zander, Jacques Maritain, cursuri frecventate şi de tânărul Serghei Saharov, care va pleca la Muntele Athos, călugărindu-se sub numele de ieromonahul Sofronie Saharov, unul dintre Stâlpii Ortodoxiei. Conferenţiază în capitala Franţei alături de Vasile Băncilă şi V. Pavelcu. Vine în ţară în 1928.

   Între 1928-1932 face studii de cercetare sociologică în localităţile Drăguş-Făgăraş, Runcu-Gorj şi Cornova-Basarabia.

   În 1929, Ianuarie-Februarie declanşează o campanie anti sinodul B.O.R., printr-o serie de articole apărute în cotidianul Cuvântul având în vedere că Patriarhul Miron Cristea devenise membru În Consiliul de Regență. În luna Mai s-a încadrat în Ministerul de Finanţe, la Oficiul de Studii ca referent. De la 1 Octombrie ajunge asistentul universitar al profesorului Dimitrie Gusti pe catedra de sociologie, etică şi politică. Între anii 1929-1935 va preda la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială, cursurile de economie politică şi ştiinţe juridice, în paralel cu cel de statistică morală la Şcoala Superioară de Statistică (1930-1935). În 1930 s-a căsătorit cu Mărgărita-Ioana Niculescu, care îi va dărui două zâne, Elisabeta-Alexandra (Sandra) în 1931 şi Ioana-Maria-Mărgărita (Măriuca) în 1933. Din anul 1930 până în 1944 va fi asistent pe catedra de etică.

   În Martie 1932 îi apare studiul Logos şi eros în metafizica creştină, în revista ortodoxă „Floarea de foc”,(an I, nr. 10, 12 Martie 1932).

   În Octombrie  1932 a iniţiat Asociaţia de Arte, Filosofie şi Litere – „Criterion”, susţinând seminarii în cadrul simpozioanelor „Idoli” sau „Tendinţe 1933”, conferenţiind despre „Lenin şi leninismul; Filosofia lui Freud; Andre Gide, călăuză a vieţii interioare; Istorismul prin resemnare în spiritualitatea tinerei generaţii etc.

   În 11 Noiembrie 1933 ţine conferinţa, Jean Cocteau şi zădărniciile virtuozităţii.

   În 1934, scrie studiul Condamnarea lui Origen, iar la 15 Octombrie apare „Criterion. Revistă de arte, litere şi filosofie”, sub semnăturile lui Mircea Vulcănescu,  Alexandru-Christian Tell, Henri H. Stahl, Constantin Noica, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion Cantacuzino, Sandu Tudor, grup lăudat de P. Morand, „Din grupul <<Criterion>>, unul dintre cei mai importanţi dintre ei, Mircea Vulcănescu, este neotomistul ortodox.” (Paul Morand, Bucarest, Paris, Librairie, 1935, p. 212)

   În 19 Iunie 1935 ajunge director la Direcţia Vămilor. 

   În Februarie 1936 vorbeşte despre Gargantua, iar în toamnă expune Paradoxurile vieţii spirituale.

   În  Iulie 1937 – director al Datoriei Publice. Prezintă Cronica actualităţii. Externă.

   Tot în anul 1936, a făcut parte din conducerea Asociaţiei Ştiinţifice pentru „Enciclopedia României”, cu studiul de peste 100 de pagini, Războiul pentru reăntregirea neamului.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIRCEA VULCĂNESCU – prof. univ. dr. dr. filosof, sociolog, publicist, ministru (partea I-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Geneza fenomenului concentrațional în România (partea I-a)

Despre fenomenul concentrațional s-a scris mult în ultimii 30 de ani reliefându-se atrocitățile feroce la care au fost supuși deținuții politici și cei religioși, dar nu s-a scris aproape deloc despre contextul legal care a făcut posibile arestările în masă a tuturor celor care deveneau indezirabili grupului de interese ce deținea puterea politică în România.

   Sacrificarea haotică a Elitelor românești a început sistematic ca urmare a două Decrete-legi promulgate de nimeni altul decât de Mihai I, loialul colaborator al lui Stalin.

    Astfel, la data de 27 ianuarie 1945 era publicat în Monitorul Oficial al României nr. 17 la paginile 415-418, Decretul –lege privind urmărirea și pedepsirea criminalilor de război din data de 12 ianuarie 1945. Alături de cei dovediți că au săvârșit acte violente față de populația civilă din zonele ocupate – evident fiind vorba de teritoriile Uniunii Sovietice vremelnic ocupate de armatele românești – urmau să fie aspru pedepsiți toți cei care ”părăsind teritoriul național s-au pus în slujba Germaniei hitleriste și au atacat țara prin scris, prin grai sau prin orice alt mod. ”

    Această ultimă teză, ” prin orice alt mod ” avea să fie folosită ulterior de proaspeții desemnați ” Acuzatori publici ”  exponenții slujbași ai Curții speciale pentru criminalii de război, pentru acuzarea  bravilor militari români, generali și ofițeri ai Armatei române care, la data promulgării decretului, luptau încă pe fronturile din vest pentru Rege și Țară  dar care, odată întorși acasă, ajungeau incomozi pentru regimul bolșevizat brusc.

    Dacă s-ar realiza o istorie care să reliefeze ”independența” justiției în România, atât de dezbătută astăzi, articolul 12 litera b) din acest Decret-lege de cumplită rezonanță ar merita să fie punctul de pornire deoarece prin el se consacra :

” Art. 12  Curtea specială pentru criminalii de război este compusă din :

  1. b) Judecători aleși dintre cetățenii români majori de ambele sexe, membri ai grupărilor politice: Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc, Frontul Național Democratic. ”

    Acesta este începutul sfârșitului tragic pentru mii de ofițeri români dintre care peste 80 de generali români asasinați în temnițele regimului monarhic inițial și transmise ”pașnic” tovarășilor bolșevizați peste noapte.

     Dar, cum nu erau toți incomozii regimului hibrid monarhic- bolșevic militari supuși primului decret, la 20 ianuarie 1945 acelaș Mihai I avea să promulge Decretul – lege privind urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării, publicat la data de 27 ianuarie 1945 în Monitorul Oficial al României nr. 17 paginile 418-419.

    Deci, în ianuarie 1945, în urma negocierilor, exponenții politici reprezentativi, cert arbitrați de Casa regală a României, au convenit să procedeze la instaurarea terorii generale prin instituirea acestui Tribunal special pentru cei vinovați de dezastrul țării ai cărui judecătorii erau astfel numiți :

   ”Art. 5 Tribunalul special pentru cei vinovați de dezastrul țării, este compus din :

  1. b) Judecători aleși dintre cetățenii români majori de ambele sexe, membri ai grupărilor politice: Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc, Frontul Național Democratic.

     În vederea formării completului de judecată, partidele liberal și național țărănist vor desemna câte 10 membri, iar Frontul Național Democratic va desemna 20 membri, care să formeze listele judecătorilor aleși. ”

      Cine urma să fie considerat vinovat de dezastrul țării era clar precizat în articolul 1 din acest Decret-lege :

  ” art. 1. – Sunt vinovați de dezastrul țării :

  1. a) Acei care au instaurat regimul de dictatură și având răspunderea politică efectivă, au pus în primejdie securitatea statului, prin încheierea de tratate de alianță politică cu Germania hitleristă, prin permiterea intrării armatelor operative germane pe teritoriul țării sau prin pornirea războiului împotriva U.R.S.S.și a Națiunilor Unite.
  2. b) Acei care militând printr-o activitate susținută pentru o politică externă alături de Germania hitleristă, au consimțit la cedarea Transilvaniei de Nord;

     c)Acei care prin amenințări, prin acte de teroare sau orice acțiune ilegală au urmărit să impună României o orientare politică alături de Germania hitleristă;

  1. d) Acei care interesat s-au pus în slujba organelor de propagandă germană, activând în scopul de a alătura și a aservi România Germaniei hitleriste.”

   Este evident că primul condamnat ar fi trebuit să fie chiar Mihai I deoarece toți ceilalți acționaseră doar sub autoritatea regală !

   Istoria oficială, scrisă de istoricii politic corecți,  excelează atunci când în discuție este Mihai I, cu evidențierea factorilor de presiune – obligație a acestuia, care a fost forțat de tăticul Carol al II-lea să revină pe tron, a fost forțat de Mareșalul Antonescu să se alieze cu Germania pentru a elibera Basarabia străbună, a fost ulterior forțat de Stalin să-și aresteze Comandantul Armatei și să lase oștenii fără nici o protecție pradă răzbunării sovieticilor până la încheierea unui rușinos armistițiu.

   A fost forțat, se zice, și să gireze timp de aproape trei ani procesul de bolșevizare pașnică a României promulgând toate legile care obligau românii să se supună transformării țării într-un mare și inuman lăgăr de exterminare sau să semneze Decretul-lege de deportare în Siberia a cetățenilor români de etnie germană care nu aveau decât vina că se născuseră sași într-o țară condusă de o Casa Regală cândva de origine germană.

    Cu siguranță tot cu forța i s-a impus să accepte și să plece cu Colecția de tablouri lăsată prin testament de regele Carol I României și ”mizeria” de rentă viageră pe care România i-a plătit-o ”săracului rege” până în anii 1980. Odată ajuns în lumea liberă, a fost desigur obligat să nu denunțe abdicarea așa-zisă ”forțată” și cu efort să accepte să fie obligat să cheltuie depozitul înființat în băncile elvețiene de ”trădătorul ” Antonescu în vederea finanțării unui eventual Guvern în exil.

   În mod paradoxal, în ultimii 30 de ani s-a dezbătut problematica existenței sistemului penitenciar din România anilor 1944- 1989, s-au scris mii de cărți de memorialistică ce au adus în atenția românilor condițiile cumplite și tratamentele inumane la care au fost supuși milioane de români absolut nevinovați fără însă a se lămurii și modalitatea în care aceștia ajungeau să fie condamnați sau contextul considerat legal al condamnărilor.

   Cu ușurință ne-a fost inoculată expresia ” temnițele comuniste” atunci când ne gândim la fenomenul concentrațional românesc dar am pierdut din vedere faptul că în intervalul ianuarie 1945 – decembrie 1947,  când a abdicat Mihai I, temnițele din România erau deja supra-aglomerate cu elitele românești arestate în temeiul celor două Decrete-lege regale anterior precizate.

    Răspunderea colectivă față de memoria milioanelor de români încarcerați nevinovați începând cu ianuarie 1945 trebuie asumată măcar prin scrierea unei istorii reale, așa cum a rămas dovedită prin documentele existente în arhivele naționale.

    Adularea trădătorilor acestui neam se datorează uneori neștiinței populației, situație iertabilă, dar de cele mai multe ori celor mai bine regizate scenarii manipulatorii puse în scenă de cei care știu adevărul ce trebuie ascuns în fapt.

      Configuraţia politică a ţării s-a transformat radical într-o singură zi, în Ziua trădării regale – 23 August 1944, astfel că poporul creştin care a purtat războiul său drept pentru a vedea Zorii reîntregirii Statului suveran şi suzeran prin alianţa cu Germania împotriva invadatoarei Uniuni Sovietice, a fost frânt, dar nu înfrânt. Înfrângerea, capitularea a venit prin regele Mihai, astfel că românul  în loc să fie STĂPÂN în ţara sa, a ajuns SCLAV, umilit, defăimat, arestat de vrăjmaş tot în ţara sa. Vorba actorului Constantin Tănase, din anul 1946, care alături de alte cuplete celebre va plăti scump.

   „Ieri era cu der, die, das,/ Astăzi e cu davai ceas;/ De la Elba pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton,/ Davai orice-o fi să fie/ Haraşo tovărăşie.”

   Ţara a încăput pradă puzderiei lăcustelor barbare slave care au pustiit-o în întregime.

  Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Geneza fenomenului concentrațional în România (partea I-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: URARE de MOŞ NICOLAE

URARE  de MOŞ NICOLAE

 

 

Moşul iubit aduce iarăşi daruri dragi

Odraslelor gingaşe ce fug la ciuboţele.

Şoapte şi chicote, îmbujorări de fragi,

Nicolae sfântul e unul din trei Magi,

Iureşul în casă e zbor de rândunele.

Copiii râd şi cântă suava bucurie…

O! Câte steluțe lucesc în ochii lor,

Lacrimi de soare pe chipul Mamelor

Aduc mireasmă vieţii din mirul clipelor,

Edenul se pogoară în Sfânta Românie. 

 

 

Daruri, colinde, bucurii şi mulţi ani!

 

În mod expres pentru Nicoleta Nistoroiu,

Nicolae Plopeanu şi Tuturor

purtătorilor sfântului Nume!

 

+ Sfântului Ierarh Nicolae – Ocrotitorul Familiei creştine

 

GHEORGHE  CONSTANTIN  NISTOROIU

6 decembrie 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Arhitoleranța românilor creștini – Adevărul ceresc și pământesc (Cazul Lucian Boia)

„A fi român în ţara ungurească era o

crimă în faţa cârmuitorilor acestei ţări,

clădite, din veac, pe temelia fărădelegilor.”

(Pr. Dr. Sebastian STANCA)

 

Arhitoleranţa creştinilor români ortodocşi este împotriva Iubirii şi a Dreptăţii lui Dumnezeu, Care ESTE ADEVĂRUL – VIAŢA – IUBIREA – LIBERTATEA absolută.  Arhitoleranţa creştin-ortodoxă a vlaho-românilor nu este nici ceva firesc, uman, nu este nici o virtute cardinală şi nici o virtute evanghelico-creştină, fiindcă am asuma Iubirea lui Hristos, Dragostea lui Dumnezeu, fără evidenţa Dreptăţii Sale, uzurpând astfel Adevărul absolut, nemaiavând deci nimic din moştenirea spirituală divină, nici Iubire, nici Dragoste, nici Dreptate, nici Adevăr, nici Libertate, nici Veşnicie.

Vina cea mare nu o poartă sfertodocţii, semidocţii, parveniţii, proletarii comunicării, slugoii dezinformării, calomniatorii, detractorii, alogenii, urâtorii de Frumos, de Adevăr, de Hristos, de România – Grădina Maicii Sale, ci toţi Românii creştin – ortodocşi care nu iau ATITUDINE prin cuvânt grăit, prin cuvânt scris, prin faptă, prin instituţii, prin organisme neguvernamentale, prin asociaţii culturale, prin cenacluri, prin reviste, prin Sinodul Bisericii Ortodoxe, prin forumul Academiei din România, prin Uniunea Scriitorilor din România, pardon, îmi cer iertare, ultimile trei entităţii dau semne că nu mai sunt de mult în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului său drept măritor creştin.

Atitudine se poate lua prin orice fel de manifestare, dar ATITUDINE SĂ FIE!

Faptul că după ATITUDINEA diversă a unor ROMÂNI VEGHETORI de ŢARĂ, ei, epigonii, pigmeii, blasfemitorii rămân aceeaşi, continuând însă cu şi mai multă ură viscerală să profaneze Neamul, adică Biserica lui Hristos, deci pe Însuşi Dumnezeu, ne autorizează să fim fermi, să fim verticali, să fim dârzi, să stăm de veghe, să nu ne clătinăm, să nu îngenunchem, să ne apărăm, să luptăm, să nu ne dezbinăm, să nu ne lăsăm frânţi, să putem birui pururea vrăjmaşii Naţiei noastre.

În faţa Naţiei noastre şi a lui Dumnezeu nu putem merge şchiopătând, nu putem merge târâşi, nu putem sta pe loc, nu putem da înapoi ca racul. Îngenunchem în faţa lui Dumnezeu şi a Neamului pentru rugă şi binecuvântare, pentru a ne ridica întăriţi, zeloşi crezului şi elanului nostru de neatârnare, de libertate, de suveranitate.

Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune în parabola Sa, să întoarcem şi celălat obraz, adică obrazul drept, nu se referă la lovire, la pălmuire, la înjosire, la vasalitate, la robie, la stigmatizare, ci la ATITUDINE în spiritul Dreptăţii, în spiritul Adevărului.

A întoarce spatele DREPTĂŢII Neamului înseamnă a uzurpa ADEVĂRUL divin!

A întoarce spatele ADEVĂRULUI ceresc înseamnă de fapt a răstigni DREPTATEA Neamului întru care l-a hărăzit Dumnezeu!

În evidenţa ATOTŞTIINŢEI, în AULA Autorităţii Divine Hristice Absolute, Întreita Putere – Autoritate a lui IISUS HRISTOS ca Învăţător – Profet, Preot – Arhiereu şi Împărat – Judecător, cei care dezertează de la ADEVĂR, adică LAŞII, MIŞEII, TRĂDĂTORII de pe orice treaptă s-ar afla, se automutilează spiritual, se chircesc moral şi devin sterpi sufleteşte. Adică, pierd din perspectiva realizării întregului ca fiinţă şi persoană, rămânând o dâră fizică cu fîlfâirile unor zdrenţe de conştiinţă, precum oastea lui Hamza paşa, înfiptă în pădurea de ţepi de la Giurgiu a celui mai drept Voievod vlaho-român VLAD ŢEPEŞ,  atârnând între stârvurile descompuse şi trenţele rupte fluturânde.

V L A D  Ţ E P E Ş

… Măria Ta, îndură-te şi scoală,/ De sub povara lespedei bătrâne,/ Dă iar prin veac un iureş, o năvală,/ Stropşeşte ţeasta hoardelor păgâne// Şi fă să crească rânduind în vârfuri/ Călăii toţi traşi în frigări ca mieii,/ Priveliştea pădurilor de stârvuri,/ Să tremure de-a pururi toţi mişeii! (Dr. Ionel Zeană, armân, deţinut religios, poet, Golgota Românească, Soc. Cult. Lamura – 1995)

Cei care decad din misiunea şi vocaţia de învăţător – profesor (plinătatea de îndrumător, formator, educator), nu mai ajung nici măcar la înălţimea CATEDREI.

Faptul că s-a îngrijit editorial de Trilogia MARIA Regina României, nu-i aduce nici o prestanţă, ci cel mult o ipostază ştiinţifistă, care nu-l apropie de VATRA ROMÂNEASCĂ  a ISTORIEI, ci de nişte tăciuni fumigeni prefăcuţi în cenuşă.

Ce doreşte profesoraşul Boia Lucian?

Trădând Adevărul şi slugărnicind mistificarea ne cere să facem acelaşi lucru?!

 

Să folosim ca surse pentru adevărul istoric acceptat de maghiari, doar „născocirile”, „dovezile”, „teoriile” cardinalului Leopold Kollonich, Franz Joseph Sulzer cu fantoma sa Geschichte des transalpinischen Daciens, Johann Christian Lieser Engel cu trucajul agoniei Geschichte des Ungarischen Reiches und seiner Neberlander, Halle-1804; Fortsetzung der allgemeinen Welthistoire durch eine Gessellschaft von Gelehrten in Deutschland und England ausgeferigel, John Iacob Gebaur cu Geschichte des Ungarischen Reiches, Viena-1813; ori himerele, ororile şi fărădelegile unor Verboczi Istvan, Albert Apponyi, Lajos Kossuth, Istvan Tisza, Julius Wlassics, Francisc Fodor, Albert Berzeviczy, Oliver Eottevenyi, Miklos Horthy, George Lukas, Bela Foldes, Emil Nagy, Eugene Horvath, Joseph Karl Eder, Robert Roesler, Mihai Roller, Endre Barabas, Tom Lantos, George Soros, Victor Orban, Laszlo Tokes, K.W. Johannes, Kelemen Hunor etc.

Să nu fi auzit oare profesoraşul Boia Lucian de marii noştri Înaintaşi ISTORICI, FILOSOFI, TEOLOGI, POEŢI, STOLNICI şi PEDAGOGI thraco-geto-daco-români, Luminaţii Şcolii Traco – Geto – Dace Ortodoxe pre /post Hristos: Aristophan, Herodot, Strabon, Seneca, Cato Major, Diodor din Sicilia-Tracul, Pliniu cel Bătrân, Cotys I, regele-poet, sf. Dionisie-Areopagitul, Pomponius Mela, Carpacrat din Alexandria, Tertulian, Dexip, Berosus, Eutropius, Eusebiu de Cezareea, episcop, sf. Împărat Constantin cel Mare (307-337), sf. Ioan Casian, Procopiu de Cezareea, Iordanes Gotul, Clausius Claudianus, Paulus Orozius, Zosimes, Ştefan de Bizanţ, Anicius Manlius Severinus Boethius, Leonţiu de Bizanţ,Ioannes Lydes, Isidor de Sevila, Nestor, Niketas Choniates, Gheorghe Kedrinos, Mihail Psellos, cel mai mare enciclopedist al veacului al XI-lea, Kekaumenos, Theodoros Prodomos, Ioannes Kinamos, Nicolaus Calicles, Nicephoros Blemmyotes, Alonso de Cartagena, episcop, Gonzalo de Hinoso, episcop, Leonic Calcocondil, Claudius Salmasius, Joanes Magnus Gothus cu celebra sa Historia de omnibus Gethorum Sueonumque Regibus, Poggio Bracciolini, în Diseptationes convivales, 1451, Enea Silvio Piccolomini-papa Pius al II-lea, în Historia rerum ubisque gestarum locorumque descriptio, 1489, Nicolaus Olahus, mitropolit vlahoromân, regent şi vicerege maghiar, J. Vadianus în, Epitome trium trerae partium, Asiae, Africae et Europae compendiarum locorum descriptione, continentes, Tiguri, 1534,  Johannes Lebel cu, De oppido Thalmus, 1542, Antonius Bonfinius, cu Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basilae, 1568,  Bonaventura Vulcanis Brugensis, cu faimoasa lucrare De literis  et lingua Getarum sive Gothorum, Lyon, 1597, Carolus Lundius, Antonio Maria Graziani în De Ioanne Heraclide Despota, Johann Troster cu Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia. Das ist Neue Beschreibung des Landes Siebenburgen, Nurnberg, 1666, Udrişte Năsturel, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Andrei Şaguna, Miron Costin, Ion Neculce, Eudoxiu Hurmuzaki, Constantin Hurmuzaki, Nicolae Densuşianu, Ioan Inochentie Klein, episcop greco-catolic, înnobilat baron de Maria Tereza şi expulzat de papa-vicarul lui Hristos 19 ani pe un maidan al ghenei sale pontificale, Simion Bărnuţiu, Aurel Popovici, George Pop de Băseşti, Ioan Georgescu, Ioan Hannia-vicepreşedinte al ASTREI (1867-1870), Nicolae Popea-episcop de Caransebeş, mb. al Academiei Române (A.R.), Ilarion Puşcariu-arhiereu vicar, al Arhiepiscopiei Sibiului, preşedinte al ASTREI (1889-1901), mb. A.R., A. D. Xenopol, Nicolae Bălcescu, Nicolae Bălăşescu, afirma pe la 1848, în Gramatica sa, Cazabo Emmauskoe Sveatoe Blagovestvovanie, că, că românii, în suta XII, pe la anul 1100 d. Hr. ar fi avut în limba română tradusă Liturghia”, Mihail Eminescu, Bogdan Petriceicu Hajdeu (vorbitor a 22 de limbi), Ioan Crişan, dr. în Istorie cu teza Beitrager zur Geschichte der Kirklichen Union der Rumanen in Siebenburgen unter Leopold I-Sibiu, 1882, dr. Nicolae Bălan-Mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. Ioan Lupaş, mb. A.R., dr. Silviu Dragomir, mb. A.R., dr. Onisifor Ghibu, mb. A.R., dr. Romulus Cândea, mb. A. R., dr. Nicolae Colan, mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. dr. dr. pr. prof. univ. Dumitru Stăniloae, mb. A.R., doctor honoris causa al mai multor Universităţi de prestigiu, dr. dr. Nicolae Popoviciu, episcop de Oradea, dr. dr. dr. Teodor Bodogae (vorbitor a 12 limbi), dr. dr. dr. Nicolae Mladin-mitropolit al Ardealului, dr. dr. pr. prof. univ. Ştefan Lupşa din Miersig-Bihor, mb. ASTRA, dr. dr. pr. prof. univ. Sofron Vlad, dr. dr. dr. pr. prof. univ. Milan Şesan (vorbitor a 7 limbi), dr. pr. prof. univ. Mircea Păcurariu, mb. A.R., dr. Nestor Vornicescu-mitropolit al Olteniei, mb. A.R., dr. dr. Antonie Plămădeală-mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. dr. prof. univ. Theodor M. Popescu (vorbitor a 8 limbi), mb. A.R., Constantin Gane,  Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, P.P. Panaitescu, Gheorghe I. Brătianu, Ion Nistor, A. Gociman, Constantin Giurăscu, Dinu Giurăscu, Constantin Papanace, Pr. Ion Moţa, Pr. Dumitru Bălaşa, Pr. Dimitrie Bejan, dr. pr. prof. univ. Gheorghe Drăgulin, Ştefan Pascu, mb. A.R., David Prodan, dr. Şerban Milcoveanu, Vasile Posteucă, Gheorghe Racoveanu, Iosif Constantin Drăgan, Mircea Muşat, Ion Pătroiu, Narcis Zărnescu, George Giuglea, Vladimir Colin, pr. dr. Sebastian Stanca,dr. Marija Gimbutas,dr. Aurora Petan,  Silvia Păun, Maria Dogaru, Ioana Vintilă Rădulescu, Ecaterina Goga, Ana Maria Coman, Maria Bărbulescu, Gheorghe Gabriel, Nicolae Miulescu, Pandele Olteanu, dr. Artur Gabriel Silvestri-filosof al culturii, prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, prof.univ.dr.hbt.Gheorghe Buzatu, Radu Stan Carpianu în Lex antiqua Valachorum, Cornel Bârsan,prof.univ.dr.Ioan Scurtu,prof.univ.dr. Gheorghe D. Iscru, gen.(r) Radu Theodoru,prof.univ.dr. Ion Coja,prof.univ.dr.comandor(r)Jipa Rotaru, dr.gen.(r)Grigore Stamate,prof.univ.dr.Cristian Troncotă,prof.univ.dr. Corvin Lupu, Alexander E. Ronnett,prof.univ.dr Ioan-Aurel Pop- președintele A.R., Ioan Popoiu, Paul Păltănea, dr. prof. univ. arhid, Constantin Voicu, Teroarea horthistă în Nordul Transilvaniei, Biserica Strămoşească din Transilvania în Lupta pentru Unitatea Spirituală şi Naţională a Poporului Român,dr.col. Constantin Moşincat, George Roca, Constantin Mustaţă, Ion Măldărăscu, Ion Mazere-Luneanu/ Gelu Neamţu, cu Masacrul de la Luna-Septembrie 1848, sau cercetători care nu s-au dezis de adevărul istoric precum, Edward Gibbon, I.C.Schuller, Jawaharlal Nehru, Lovendhal-Papae, Paul Joseph Schafarik, J.F. Neigebaur în (Beschreihing der Moldau unde Walachei- <<Cronologie>>, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859), Franknoi Vilmos cu tulburătoarea A Hunyadiak es a Jagellok Kora 1440-1526, Budapest, 1896, ori Ekstrom Par Olof, Louis de Valle Poussin în magistrala lucrare (Histoire du monde, Indo-europeens et indo-iraniens. L’inde vers 300 av. J.C.), Karl Marx cu celebrele sale Însemnări despre români, Jaques Matter, J.A. Vaillant, La Roumaine, I, 1844, A.de Gerando, La Transylvanie et se habitants, Paris 1845, Amedee Thierry, Julius Jung,, E.A. Bielz,  L. A. Florus, Jerzy Colendo, Jacob Ziegler Landav, Iulius  Jungetu, A. Dopsch, C. Tagliavini, K. Jaber, Ernst Gamillscheg cu Uber die Herkunft der Rumanen, Berlin, 1940, Gustav Kisch, F. Altheim, Giono Lupi, Paul Bataillard, Jules Michelet, Edgar Quinet, Elias Regnault, jurnalistul evreu-american Milton G. Lehrer cu La Transylvanie – terre roumaine, R.W.Seton-Watson, în A History of the Roumanians from Roman times to the completion of Unity, Cambridge, 1934, sau de Paul Veyne care atrage atenţia celor hărăziţi să slujiească ISTORIA, că le este interzis categoric şi imperativ să construiască „realităţi” pe fundaţia unor pseudo teorii, în Comment on ecrit l’histoire suivi de Foucault revolutionne l’histoire – Cum se scrie istoria, Foucault revoluţionează istoria, Editions du Seuil, 1971, ori de celebrii jurnalişti contemporani de la CERTITUDINEA, Miron Manega, Nagy Attila, sau chiar de maghiarii Csallany Deszo, Huszti Andras, cu O es ujj Dacia, 1791, Josef Kemeny, Josef Ladislau, sociologul Joseph Diner-Denes cu La Hongrie. Oligarchie. Nation.Peuple, Tibor Joo cu provocatoarea <<Nouvelle revue de Hongrie>>, chiar mentorul lui Boia Lucian, Endre Barabas, discipolul lui Joseph Karl Eder şi al lui Robert Roesler, persecutorul Şcolii româneşti din Ardeal, recunoştea totuşi evidenţa majoră şi milenară a valahilor, Az erdelyreszi nepfajok birtokarandya în „Kozgazdasagi Szemle, 1905.

 Să nu fi auzit săracul profesoraş nici de celebrele CULTURI ale civilizaţiei dacice: Antina-Mehedinţi, Precucuteni,/ Cucuteni,/ Dudeşti,/ Hamangia,/ Starcevo-Criş,/ Gârla Mare,/  Basarabi/ Sân-Nicolau Mare, Sanctuarul de la Căscioarele, lângă Dunăre (cca. 5000 de ani î.d.Hr., Biertan, Moigrad, Moineşti/ Poduri-Bacău, (Soborul zeiţelor – 21 de statuete feminine/ Vestalele, cultul focului), Arcul de Triumf de la Salonic (sec. IV.d.Hr., Enisala/ Babadag – Tulcea, Trufeşti-Bacău, Liubcova Caraş Severin, Cârna/ Dunăreni – Dolj, Savestari – Durostor, Cernavodă, Techirghiol, Sălcuta, Boian, Vadastra, Teiu, Gumelniţa, Petreşti, Hârşova, Sighişoara, Porolisum, Potaisa – Turda, Cioclovina – Tismana – Gorj, Drobeta – Turnu Severin, Izlaz, Celei/ Sucidava, Buridava, Histria, Romula – Reşca – Mehedinţi, Băiceni – Iaşi, Agighiol -Tulcea, Sîncrăieni – Harghita, Şimleul Silvaniei, Pietroasele – Buzău, Herăstrău -Bucureşti, etc.

Sau mai recenta consacrare a cetății de la Sântana –Arad,  descoperită de un colectiv format din : dr. Peter Hügel, Victor Sava (Complexul Muzeal Arad), Florin Gogâltan (Institutul de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca), Baoqūan Song (Ruhr-Universität Bochum, Germania), Dorel Micle (Universitatea de Vest Timişoara).

 Echipele de arheologi au reuşit să descopere doar o mică parte din uriaşa cetate de la Sântana. În schimb, cu ajutorul tehnologiilor de ultimă generaţie, au fost efectuate măsurători magneometrice, cu ajutorul cărora a fost „desenată” cetatea.

 „Am cercetat aproximativ 55 de hectare din cele aproape 90. Şi, în urma măsurătorilor, am descoperit rezultate care ne sperie: un palat uriaş, cu lungimea de 100 de metri şi lăţimea de 40 de metri. Vrem să continuăm săpăturile şi, pe cât posibil, vrem să facem această cetate să fie măreaţă, la fel cum a fost în urmă cu peste 3.000 de ani. Pentru că trebuie precizat faptul că, la vremea respectivă, cetatea de la Sântana era o capitală a Europei”, a mai declarat profesorul Florin Gogâltan.

 Boia Lucian cel mai bine ar fi să rămână doar în postura de comisar al propagandei şovinismului şi iredentismului huno-ungro-maghiar pentru care are chemare, se pare.

Vorba unui cercetător valah contemporan, huno-ungro-maghiarii au şase calităţi definitorii: minciuna-orgoliul-laşitatea-teroarea-trădarea-crima. Lozinca lor îmbibată în sânge de valah: „Nincs Kegyelem!” – „Fără îndurare!”

Şansa maghiarilor iredentiști din România stă în laşitatea şi trădarea politicienilor români.  Comunitatea maghiară normală, vecinul și prietenul de o viață a românului, a înțeles de mult că este respectată atunci când nu se aduc în discuție adevăruri dureroase încă pentru toți românii și, în special, pentru ardeleni.

 De la ADEVARUL istoric care se asumă ADEVĂRULUI DIVIN nimeni, niciodată nu poate aduce ” vreo înnoire” sau ”ajustare ” după interesele momentului !

Cetăţene Lucian n-aţi reușit să ajungeți prin ambiția făcută publică, din păcate, nici sare, nici piper şi nici măcar Boia.

––––––––––––––––

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Cavaler de CLIO

Brusturi, Neamț

1 Decembrie 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Misiune şi Vocaţie întru CUVÂNT şi Ţară

                     

                        „Dă-mi, Doamne, inspiraţie şi putere

                         să scriu până la sfârşitul vieţii mele!”

 

(Radu Mărculescu, filosof, scriitor, artist, prizonier, deţinut religios)

 

 

         Cuvintele alese sunt Mlădiţele sublime înmugurite din LOGOSUL dumnezeesc şi ele trebuiesc permanent împodobite cu veşmântul Luminii înmiresmate de harul Duhului Sfânt.

         Albul diafan al cuvintelor se prelinge din susurul apelor ce limpezesc veşnicia străbună, din catifeaua albatroşilor ce planează pe ţărmul însorit al Mării cu ochii albaştrii în care surâde Cerul, din mireasma florilor dalbe care înseninează verdele-brocart al câmpiei, din altiţa turturelei zglobii ce ne fascinează ca un miracol, din haina mirilor sub care tresaltă sufletul lor arzător şi curat, din caşmirul plopilor fără soţ cu pâlpâiri şi acorduri de romanţă, din sumanul frumoaselor şi majestuoaselor oltence, din tulpanul admirabilei şi neliniştitei codobature, din corola splendorii pomilor de April înfloriţi la Nunta Învierii Domnului Hristos, din candelabrul afrodisiacilor ciorchini de salcâm, din bundiţa de astrahan a zbenguitorilor mieluşei, din neaua ce se aşterne înaintea paşilor Magilor ce vin la Împăratul Cosmosului să i se închine, din razele Dorului Luceafărului dac Mihail Eminescu, din unduirile serafice ce gătesc Calea Crăiesei Maria.

   Cuvintele înmiresmate de harul divin slujesc şi slăvesc natura tainică a surâsului angelic, prelins din aura Icoanelor Sfinţilor Neamului, primeniţi întru Hristos, intonând şi cântând Liturghia cerească ce se pogoară ca un omofor serafic, ca un nimb de veneraţie peste cântările psaltice ce liturghisesc în ctitoriile voievodale ale Strămoşilor, într-o simfonie a bucuriei întregului suflet ortodox naţional.

   Toate clipele vieţii omului trebuie să pulseze de fapt veşnicia întru care l-a creat, l-a aşezat şi l-a recreat Mântuitorul nostru Iisus Hristos spre învierea şi mântuirea sa.

   Sfârşitul fiecărei clipe e de fapt naşterea celeilalte clipe aşa încât toate clipele devin bătăile inimii eterne, iar în această veşnicie gândurile se întrupează în idei novatoare, ideile prin duh se convertesc întru Cuvântul ceresc, se revelează întru Cântare divină, astfel că graiul brodat în brocartul sufletului frumos al românului valah, prin lumina sa celestă purifică inima arzătoare aşezând-o în conştiinţa de neam şi de cer ca o serafică metanoe, ca o sublimă întoarcere permanentă la Atotfrumosul Hristos.

   Fiecare gândire, sclipire despre frumos, fiecare întrupare, revelare în adevăr, fiecare dăruire, risipirea a binelui, fiecare trăire, înălţare a libertăţii se circumscriu dreptei credinţe strămoşeşti, geniului străbun, filosofiei duhului celest, ortodoxiei veşnice ca tradiţie nesfârşită, ca permanenţă spirituală, ca divină creaţie harică, adică jertfire mărturisitoare întru Dumnezeul treimic şi întru Neamul nostru ales.

   Gândul alb, serafic, năframă a zidirii Dragostei dumnezeieşti, plămadă a veşnicului Mire-Cuvânt, înmiresmat de lumina ancestrală a Creaţiei însufleţeşte prin mamă, dascăl, preot, ostaş, poet, scriitor, comandant, erou, profet, martir, mărturisitor şi sfânt, zelul artistic al naţiei vlaho-ortodoxe întru comuniunea cu Tatăl ceresc-PĂRINTELE Naţiunilor.

   O trăire de atitudine a demnităţii creştine într-o existenţă luminată de har descifrează tainele, misterele, neliniştile matafizice, încifrează spiritul, sensul, armonia, tâlcuieşte, limpezeşte, revelează înţelepciunea Duhului, dobândind Filosofia mistică, gândirea hristică-creştin-ortodoxă, însuşind vocaţia străbună milenară de a toarce gândul curat, de a urzi cuvântul luminat, de a ţese fapta cea aleasă, trăirea, jertfa, dorul, dăruirea, iubirea, libertatea, adevărul ca misiune pentru urmaşi şi ca mărturisire pentru urmaşii urmaşilor daco-traci, a vlahilor care au mai rămas liberi şi români.

   Urcuşul sufletesc al creştinului ortodox valah pe culmile filocalice ale Neamului nostru primordial şi nemuritor, jertfitor, străjer pe culmea de veghe aşezată ca o cetate ascetică pe piscul semeţ carpatin al misticii-isihaste atinge iluminarea care întronizează sofianismul ca frumuseţe universală întru purificarea eului naţional şi personal, dând menire caracterului naţionalist, ca sens evanghelic şi ecumenic întru cuvânt, credinţă, libertate, iubire, adevăr şi ţară.

   În Vatra strămoşească Filocalică ancestrală a Neamului nostru pelasgo-daco-român, în pantheonul Sofianic al monoteismului precreştin, predacic şi al Ortodoxiei dacoromâne, în patrimoniul creaţiei literare al Patristicii răsăritene, s-a ctitorit de milenii România Tainică a arealului sacru carpato-danubiano-pontic – Grădina Maicii Domnului, unde Mântuitorul Hristos l-a chemat şi l-a rânduit întru Fiii Aleşi ai Daciei Mari şi pe Gabriel Artur Silvestri, ca sacerdot al Frumuseţii LOGOSULUI divin, ca jertfire aleasă întru Neam şi Patrie.

   Întru această vocaţie hristică a avut şi nobila misiune, rezervată doar geniilor creştine, asumată numai profeţilor religioşi de a lupta permanent prin Sabia Cuvântului pentru Vatra Străbună dăruită de Dumnezeu, pentru Neamul nostru aşezat în Vatra sa sacră de la ivirea sa în Zorii lumii, iar mai pe urmă devenită Grădina Maicii Sale – Fecioară Maria – Crăiasa Vlaherna Carpatina.

   Sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Neamului său a instituit ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU, ca TREAPTĂ a ROMÂNIEI TAINICE preexistenţiale, unde fiinţează spiritual  PANTHEONUL sacru al PĂRINŢILOR Părinţilor noştri, al STRĂMOŞILOR şi al STRĂBUNILOR.

   România Tainică este de fapt Dacia Tainică, urzită ancestral de Dumnezeu pentru Neamul cel mare al peloasgo-traco-geto-daco-românilor, ca fir al nemuririi, „înaintând în nevăzut (în taină deci) ca o pânză freatică spre <<cei ce urmează să fie>>, în urma acestui proces spun – au apărut şi Tudor Vladimirescu şi paşoptiştii; apoi, odată cu Eminescu, miracolul.” (Artur Silvestri, Fapta culturală, Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia Press, Bucureşti-2009, p. 15)

   Artur Gabriel Silvestri, cernând realitatea României contemporane, a celei de azi, a observat cum s-a aşezat făina pură, pudra trăirii din care se frământă, se dospeşte, se creşte, se rumeneşte, se împarte, se hrăneşte şi se împărtăşeşte purtătorul de viaţă întru Hristos, Fiul ales Daciei Mari, al României Tainice, iar dedesubt tărâţa pentru hrana celor îngreunaţi în a cuvânta, în a înfăptui, adică ale ciocoilor parveniţi, deveniţi prin tentacolele votului liber, aşa cum au fost predestinaţi de Oculta, unul premier, altul vice, altul liderul statului unei Românii, nu a ROMÂNILOR, ci a unei Românii de suprafaţă, în care programatul la Cotroceni îşi exercită mandatul de politically correct.

   Adică?!

   Adică, răspunde doctorul deputat Nicolae Bacalbaşa: „Să apuci rahatul din partea lui curată.”  (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, Doi Plisnoţi care au trecut Prutul, vol. I, Colecţia Opera Omnia publicistică şi eseu contemporan. Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2016, p. 189)

   Doctorul hâtru şi parlamentarul incomod, favoritul grupării anarhice REZIST şi-a numit cartea după un banc tâmpit cu trei englezi tâmpi, bogaţi dealtfel, care au plecat în croazieră la vânătoare în Africa. Doi lăudăroşi visau, unul să vâneze lei, altul rinoceri, iar al treilea mai modest, plisnoţi.

   „- Ce-s aceia plisnoţi?, au întrebat miraţi ceilalţi doi.

   – Nişte animale pe care le întâlneşti pe marginea drumului. Seamănă cu oamenii şi, când îndrepţi arma spre ei, ridică braţele şi ţipă aşa, ascuţit: plis not, plis not, a răspuns proaspătul vânător… Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Misiune şi Vocaţie întru CUVÂNT şi Ţară” →