Etichetă: Gheorghe Constantin Nistoroiu

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Marea prigoană religioasă continuă…

   „Teologia dominaţiei practicată de Curia romană

   nu-i este credincioasă lui Christos, Islamismul

   trădează Islamul, iar sionismul politic este la

   antipodul marelui profetism evreiesc.”

(ROGER GARAUDY)

 

   Marea prigoană religioasă a regimului comunist instalat confortabil în România prin graţia nechibzuitului rege Mihai I de Hohenzollern, după lovitura sa de stat dată la 23 August 1944, a provocat în sânul poporului creştin ortodox român o amplă şi zeloasă Rezistenţă Religioasă.

   Rezistenţa Religioasă este o chemare şi o alegere divină de Sus, printr-o trăire consubstanţială a menirii dreptei credinţe şi a curajului eroic-martiric.

   Rezistenţa Religioasă este conjugarea acestor două mari virtuţi, cardinal-religioase care se preling din Cruce în Jertfă şi apoi se contopesc înălţându-se întru Iubirea hristică.

   Rezistenţa Religioasă este misiunea şi binecuvântarea de a trăi pilduitor viaţa creştineşte.

   Rezistenţa Religioasă este mărturia pe orice cale justă despre Adevăr, Dreptate, Libertate şi Dragoste. Acoperământul şi podoaba ei fiind creştinismul Ortodoxiei.

   Cele trei Ramuri ale Rezistenţei Religioase, prin care se revarsă în Dragostea cerească sunt: Eroul, Martirul şi Sfântul. Ultimul fiind o încununarea divină a primilor doi.

   Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru iubirea de noi, de om, dar şi ca să depună mărturie despre Adevărul absolut. „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr ; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu!” (Ioan18, 37)

   Curajul creştinului ortodox dacoromân este de a crede în Dumnezeu şi de a da mărturie Domnului, despre tot ce are mai bun, mai demn şi mai frumos Neamul său.

   Curajul şi mărturia religioasă implică risc, durere, prigoană, suferinţă, persecuţie, jertfă, Golgotă, Cruce, dar şi biruinţa absolută a Învierii.

   Credinţa este o atestare a curajului suprem. Arborele genealogic al Credinţei este Divinul. Viaţa lui Dumnezeu trebuie să se reflecte necondiţionat în viaţa omului religios.

   Viaţa Bisericii trebuie să fie viaţa societăţii, cu conotaţie religioasă, morală, culturală, artistică, politică. Politicul nu trebuie să fie Zmeul statului, care sperie, înfricoşează, devastează totul, instaurând anarhia, ci braţul Bisericii, care apără, care zideşte, care dăruieşte valoare fiecărui lucru, fenomen, faptă, moment, atitudine, instaurând monarhia armoniei.

   Mărturia religioasă este dreptatea de a spune Adevărul. Faptele Eroilor, Martirilor şi Sfinţilor sunt Icoanele sacre prin care surâde şi ne binecuvintează Dumnezeu, sunt Catapeteasma Bisericii Sale, sunt dăinuirile eterne ale moştenirii noastre pământeşti şi cereşti.

   Deseori în viaţa Biserici, respectiv a Istoriei s-a înfruntat, s-a confruntat, s-a războit Binele cu răul, dar parcă niciodată ca în secolul al XX-lea şi parcă nicăieri în lume, ca în frumoasa noastră Ţară Valahă.

   Secolul al XX-lea a fost epoca Marşului Distrugătorului, când diavolul şi-a jucat marea sa carte: Ateismul, ca suprema ură antireligioasă.

   A fost acel timp, când Ura s-a înteţit în aproapele, s-a intensificat în duşman, s-a cuibărit în prieten; schimonosind frumosul, amputând mădularele binelui, paralizând hegemonia dreptăţii, profanând cununa adevărului.

   A fost şi aceeaşi vreme, cănd Biserica şi-a dat marea sa Jertfă de Eroi, de Martiri, de Sfinţi, de Mărturisitori, de Români, de Iubire.

   A fost acel timp, când Statul ateu i-a uzurpat pe Dumnezeu, Cultul Moşilor şi Strămoşilor, a uzurpat legea divină a Tradiţiei, a Culturii, a Invăţământului, a Muncii, a Bunăstării, a Armoniei ecumenice.

   A fost şi aceeaşi vreme când Naţiunea noastră-Biserica stămoşească, a strălucit întru slava sa, binecuvântând Cerul cu Cetele sale de Sfinţi.

   A fost acel timp, când Statul ateu a răsturnat valorile, virtuţiile, ordinea, omul, Naţiunea, promovând ignoranţa, mojicia, bădărănismul, mârlănia crasă, hoţia, corupţia, lichelismul, parvenitismul, cameleonismul, demagogia, şarlatanismul, erezia, stupiditatea, violenţa, calomnia, teroarea, înşelarea, tortura, manipularea, crima, genocidul, holocaustul roşu.

   A fost şi aceeaşi vreme, când în toate fiinţele şi în toate locurile a odrăslit chemarea la Credinţă, la Mărturisire, la Nădejde, la Jertfă, la Dăruire, la Dragoste, la Biruinţă, la Înviere.

   A fost acel timp, când românul-ideolog şi-a ucis fratele-doctrinar, când fiul risipitor a spulberat agoniseala părintelui gospodar, când discipolul şi-a torturat maestrul, când logodnica şi-a turnat iubitul la securitate, când cel scăpat din primejdie mare şi-a ucis salvatorul, când dezertorii şi trădătorii au fost puşi în onoruri şi demnităţi, când Statul-rătăcit, a uzurpat Vatra părintească a Neamului primitor de străini, când Răscumpărătorul lumii, a fost hulit, batjocorit, întemniţat, răstignit şi înlocuit cu Distrugătorul.

   A fost însă şi aceeaşi vreme când ţăranul, boierul, elevul, studentul, fecioara, soţia, mama, învăţătorul, preotul, poetul, scriitorul, medicul, universitarul, filosoful, soldatul, generalul, prinţul, monahul, monahia, Ierarhul ş. a., s-au întărit în Credinţă, s-au îmbărbătat în Nădejde, s-au înfiat Iubirii, devenind Călăuze, Modele, Arhetipuri – Armata Rezistenţei Religioase.

   Rezistenţa Religioasă cere aşadar, Recursul excepţional la Memorie. Pierderea, memoriei, alterarea sau uitarea, amputează Istoria, contorsionează omul, ţine în robie comunitatea umană. Virusarea Democraţiei, prin flagelul manipulării, al corupţiei, al imoralităţii, al individualităţii egocentriste, al falsului, al politicianismului venal, al ateismului pervers, al complotismului mercenar, a condus la detronarea Naţiunii şi instaurarea dictaturii absolutiste.

„Inelul de logodnă” al oricărui regim totalitar este Teroarea.

   Conducătorii Mişcării Rezistenţei Religioase, au fost mirenii (civili sau militari), Locotenenţii ei au fost preoţii, călugării, monahiile, iar Cetăţile de rezistenţă Dealurile, Măgurele, Munţii, Codrii, Peşterile, Schiturile şi Mânăstirile.

 

   Deceniul roşu, cel dintre 1948-1958 în sistemul concentraţionar a realizat o suferinţă naţională, prin arestări masive, ilegale, procese trunchiate, scenarii comandate, condamnări impuse, anchete, mistificări, izolări, teroare, tortură, foamete, frig, frică, boli, mutilări, ucideri.

   În afară politica internaţională s-a derulat destul de confuz, oferind puterii comuniste instaurată prin voinţa regelui Mihai, care a înrobit ţara sovieticilor prin capitularea totală, fără nici o garanţie, să dispună de toate samavolniciile şi atrocităţile neîntâlnite şi neimaginate.

   Singura forţă care s-a opus real puterii „frăţeşti bolşevice”, sovieto-române a fost Rezistenţa Anticomunistă, respectiv Rezistenţa Religioasă, creştin-ortodoxă. Această Forţă generalizată la care au participat toate clasele sociale şi toate vârstele a fost organizată sporadic, pe grupe, bande, grupuri răzleţe, în condiţiile oferite de riscul acelor vremuri.

   Rezistenţa Religioasă a activat direct pe dealuri, câmpii, păduri, peşteri, dar mai cu seamă în munţii şi în văile acestora, acţionând indirect în temniţele arhipline, prin suferinţă, dar şi prin asumarea poporului creştin în mare parte supravegheat permanent.

   În vremurile multiseculare Neamul nostru dacoromân prin poporul drept măritor creştin, prin boierii demni şi responsabili, prin Voievozi, prin Vlădici ieşeau cu toţii în faţa duşmanului din afara hotarelor, biruindu-l ori căzând înfrânţi, dar neîngenunchiaţi, energici şi semeţi cu crucea în mână, în suflet, în conştiinţă, neîndoiţi asemeni brazilor de pe falnicii Carpaţi-veghetori ai Vetrei Străbune, în nădejdea mângâierii biruinţei lor întru Hristos, căruia-I mărturiseau deschis, direct, deplin, drept, credinţa curată şi marea lor iubirea de foc.

   În sitemul ateo-comunist al secolului XX, prigoana hoardelor barbare, ajutate de secăturile, trădătorii şi laşii care au acaparat puterea, răsturnând ordinea morală, socială, politică, culturală, economică, religioasă, năimiţi după parvenire, funcţii, onoruri, luptau cu toată forţa urii lor împotriva Bisericii lui Hristos şi a demnităţii naţiunii dacoromâne creştine.

   Atunci, Poporul român prin intelectuali, oamenii de cultură, de ştiinţă, filosofi, teologi, învăţători, profesori, medici, artişti, preoţi, călugări, monahii, vlădici, mame, fiice, aflat în lanţuri, în cătuşe, ori neîncătuşat şi prigonit, a rămas purtător de Cruce, de Drapel, de Hristos.

   De fapt, pericolul era mult mare între cei rămaşi „liberi”, decât între cei întemniţaţi, care deşi încătuşaţi şi izolaţi erau mult mai liberi să-şi manifeste credinţa şi dragostea creştină.

   În vremurile multiseculare poporul dacoromân a apărat cu viaţa sa fiinţa religioasă a Neamului, dar şi siguranţa şi cultura Occidentului, rămânând zidul creştinătăţii de nebiruit.

   Atunci, în veacul al XX-lea, când poporul nostru a fost trădat întâi de Dinastia străină care ne-a fost impusă, alterând Trupul şi Sufletul spiritual milenar ortodox al Naţiunii noastre creştine, prin omniprezenta Ocultă atee, apoi de hienele şi şacalii crescuţi la sânul lui, Apusul pe care l-am apărat în permanenţă de toate năvălirile şi răbuvnirile vrăjmaşe ne-a lăsat pradă celor mai feroce fiare apocaliptice din care chipul lor uman a fost stâlcit şi desfigurat.

   Occidentul călduţ şi rotofei în smochingul creştin a întors spatele „rudelor” sărace. Peste toţi preşedinţii şi capetele încoronate trona şi guverna troika Churchill-Stalin-Roosevelt. În timp ce Germania şi Japonia erau îngenunchiate, Europa prăbuşită la pământ, iar S.U.A. zăcea între euforia eroismului şi labilitatea inconştientă, revoluţia roşie bolşevică se întindea rapid.

   Apusul, deşi avea forţa politică, forţa economică şi puterea militară pentru a se opune categoric U.R.S.S.-ului, i-a lipsit însă autoritatea moralei creştine.

   Ba mai mult, când Rezistenţa Religioasă din multe ţări creştine s-a făcut vădită, Occidentul privea jertfa acelor ţări cu un surâs ironic şi sarcastic, ca pe o parodie cinematografică.

   În timp ce zeci şi sute de mii de întemniţaţi români cereau iertare, milă şi nădejde la Bunul Dumnezeu, afară în Temniţa cea mare, naţională se construia nestingherit social-comunismul, după arhitecţii Moscovei şi instructorii sovietelor sub heraldica secerei şi ciocanului.

   Un anchetator asemeni celorlalţi bădărani ai vremii, plin de dispreţ şi ură asupra întemniţaţilor, triumfa ameninţător, fâlfâind puterea proletariatului pe care o reprezenta, pe deasupra capetelor deţinuţilor politici creştini, ajunşi la capătul puterilor şi al suferinţei, care cereau o minimă toleranţă umană prin faptul că Republica proletară era datoare constituţional să recunoască legitimitatea Bisericii Ortodoxe şi a celorlalte culte:

   -„…Noi nu împărţim puterea cu nimeni. Nu dăm socoteală nimănui. Poporul şi clasa muncitoare sunt atotputernice… Revoluţia noastră este ştiinţifică şi s-au luat toate măsurile de înmormântare publică şi fastuoasă a Bisericii! Mai avem nevoie de ea pentru o vreme, şi-i venim noi de hac! Biserica voastră este la discreţia noastră. Degeaba vă mai consideraţi creştini, că tot Sinodul vostru a trecut de partea revoluţiei. Ei vă afurisesc, bă! Ei, înţelegi tu?” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 202-203)

   Dacă sionismul rabinic a creat noţiunea colectivă de Mesia, atribuind chipurile „poporului ales”, o confirmare şi o consacrare sacerdotală de Hristosul, Ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, nu s-a lăsat mai prejos, graţie înrudirii iudeo-creştine, substituind pe Mântuitorul Hristos-Capul Bisericii Sale, cu un ritualism Ierarhic – sinodal eminamente sacerdotal.

   În antologicul text al marelui teolog, scriitor şi poet naţionalist-creştin Nichifor Crainic, „Iisus în Ţara Mea”, profesorul emerit cerne prin înalta sa conştiinţă, derapajele Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, text apărut în revista de înaltă prestanţă creştină, Gândirea, intitulat: Biserica: o ciudată spiţerie alchimistă, care negociază paliative pentru nevoi inexistente. Marele teolog a greşit de fapt fără intenţie, nuanţând Biserica – care este poporul drept măritor creştin, cu instituţia Clerului superior, Supraierarhia înalţilor prelaţi de „aur”.

 

Din acel text, redăm articolul: Biserica noastră e plugarul care şi-a lăsat moşia pârloagă.

 

   „Pe acest anumit Iisus îl preferă firea noastră. Nu Iisus de pe Golgota, ci Iisus din staulul Vitelor, nu Iisus din Ghetsimani, ci Iisus din Cana Galileii, nu Iisus din pustia ispititoare, ci Iisus din parabola Semănătorului, nu Iisus retezând încâlcitele subtilităţi ale rasei cărturarilor şi fariseilor, ci Iisus din mijlocul oamenilor naturii, simpli sănătoşi şi buni ca ea. Iisus care ştie să zâmbească fiindcă înţelege plânsul, care rabdă fiindcă cunoaşte slăbiciunea omenească şi care cumpăneşte veselia cu tristeţea, care mustră mângâind şi osândeşte iertând.

   A înţeles Biserica această mentalitate ce vine din adâncul sufletului popular? Întrebarea ar avea rost numai îndreptată unei conştiinţe ce s’ar fi frământat îndelung să găsească un acord între Christos şi popor, ca între sămânţă şi arătură. Biserica n’a făcut-o. Ea e plugarul care şi-a lăsat moşia pârloagă.

   Dintre prerogativele ce şi-a însuşit prin canoanele sinoadelor istorice, prerogative transformate într’o monopolizare a lui Iisus Christos, Biserica practică astăzi una singură: administraţia tainelor. Adică: a acelor depărtate extracţii, obţinute în curs de veacuri, printr-un întortochiat alambic de formule, din florile proaspete ale Evangheliei. Şi Evanghelia a fost înlocuită cu aceste extracţii, Christos-cu ritualismul sacerdotal. Biserica a devenit astfel, în mijlocul nostru, un fel de ciudată spiţerie alchimistă care negociază paliative pentru nevoi inexistente, în lipsă de leacuri pentru nevoile reale ale zilelor noastre.

   Monopolul pe care şi-l atribuie Biserica asupra lui Christos echivalează cu interdicţia Lui de-a circula în mijlocul poporului Său.

   Un singur lucru i-ar sufla o patină venerabilă: rolul ei naţional. Dar a-i atribui Bisericii lui Christos un rol naţional în sensul acestei dulci minciuni cu care ne leagă mintea manualele de şcoală, înseamnă a-i suprima pur şi simplu caracterul de instituţie divină. Venerând-o pentru acest motiv, am tăgădui-o, de fapt, cu desăvârşire. Şi chiar de-ar fi avut pe vremuri un asemenea rol, care nu poate fi înţeles decât ca o înfiripare de cultură, azi l-a pierdut din mână.” (Gândirea, la 5 Ianuarie 1923)

   Biserica luptătoare, cea de pe pământ este o instituţie divino-umană şi ca atare are în sensul de mântuire a Neamului şi caracter naţionalist. Fiind circumscrisă Hristosului ei, Dumnezeului-Om, Biserica întrupează naţionalul în naţionalism, astfel încât fiinţa Neamului creştin transcende, continuu Calea înspre Adevăr, înspre desăvârşire, înspre îndumnezeire.

   Noţiunea de naţional înseamnă pur şi simplu individual, uman şi în cel mai bun caz, patriot.

   Umanul, naţionalul, patriotismul nu implică religiozitatea unui Neam, a unei Naţiuni, pe când naţionalismul religios întotdeauna!

   Naţionalul şi naţionalismul creştin, par că se află în luptă, dar sunt antinomice, ele de fapt se întrepătrund. Naţionalul pentru a se desăvârşi se întrupează în Naţionalismul creştin-ortodox, astfel încât fiinţa Neamului se spiritualizează religios, continuu, circumscriindu-se lui Hristos.

   Fiinţa etnicului se înnobilează hristic în transcendent. Sângele cuminecându-se dreptei credinţe, spiritualizează etnogeneza Neamului, condiţie sine qua non pentru mântuire.

   Starea, treapta de naţionalist este superioară şi-l defineşte pe omul religios şi patriot, în egală măsură, adică omul întrupat într-o mistică spirituală creştin-ortodoxă, consubstanţială cu Neamul, ajunsă pe culmile transfigurării metafizice, adică pe aripile azurului Iluminării.

   Caracterul naţionalist al Bisericii, al societăţii, al comunităţii creştinilor ei, nu anulează şi nu este superior sensului vocaţiei şi misiunii hristico-evanghelice, ci dimpotrivă, întrepătrundu-se Naţiunea cu Biserica, se împlinesc, se desăvârşesc, aşa cum omul-conştiinţă moral-creştină, conlucrând cu harul, credinţa şi faptele bune devine conştiinţă divină, adică sfânt. Biserica Ortodoxă Română nu este „o înfiripare de cultură”, cum spune grăbit, marele teolog Nichifor Crainic, ci o Cultură a Duhului, adică o supracultură filosofico-teologică, de o dimensiune ortodoxă genială şi de o profunzime metafizică, ce o situează în spiritualitatea serafică astrală.

   Nici cel mai mare teolog ortodox al lumii contemporane, Dumitru Stăniloae, nu este de acord cu raţiunea teologului şi prietenului său, Nichifor Crainic, în cel de-al doilea articol: Monopolul pe care şi-l atribuie Biserica…, (de fapt se contrazice categoric în articolul: Poporul nostru a ales din natura însufleţită şi neînsufleţită numai elementele înnobilate de preferinţă sufletului său), privitor la rolul Bisericii pentru Naţiune, Biserica naţională, nu clericală, căci, titanul Ortodoxiei afirmă clar, fără echivoc: „La baza fiecărui tip naţional acţionează un model dumnezeiesc etern pe care acea naţiune are să-l realizeze şi în sine cât mai deplin. Nu ştiu cât de departe au ajuns cercetările de laborator referitoare la deosebirea sângelui la diferite rase sau chiar popoare. Dar chiar dacă deosebirile ar fi materialmente prea infime pentru a putea fi sesizate cu instrumentele de până acum, e de la sine înţeles că precum există deosebiri anatomice destul de remarcabile între diferitele rase, vor fi existând şi deosebiri în sângele (fără ca să se întindă până la spargerea unităţii neamului omenesc) care stă la baza organizării sistemului osos, precum e de la sine înţeles că deosebirile fizice corespund unor deosebiri în puterile psihice şi spirituale, care sunt ultimele forţe imanente ce conduc organizarea corpului…

   Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propăvăduind armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea ideilor dumnezeieşti.”     (Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi Naţionalism-2011, p. 9, 11) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Marea prigoană religioasă continuă…” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Armonii de Primăvară românească

   „Cine a văzut un răsărit de soare

   în Piatra Craiului, vrea să trăiască;

   descoperă sensul vieţii.”

               (ERNEST BERNEA)

 

   Soarele se apleacă grăbit peste desişurile gândurilor dese, răsfirate într-un labirint al minţii continuu frământate, aprinzându-le vârfurile de deasupra frunţii spre dezvăluirea cărărilor care înmiresmează cugetul ca o euforie a unei adieri ce se amestecă cu chicotele unor copii în plină hârjoană…

   Gândurile mele se aseamănă uneori cu zbenguitul mieilor care apucă doar jumătate din primăvară înainte de sacrificiul patimilor lor şi-al Patimilor noastre, iar alteori cu ciripitul suav al vrăbiuţelor ce măsoară în zborul lor săgetat şi mlădios aşezările rămase suverane peste timp în vatra străbună a delniţelor noastre – Vatra valahă a Craiului – Regele Creaţiei întronizat de Dumnezeu peste Darurile Frumuseţii Sale.

   Afară nu-i altă mişcare decât adierea plăpândă a ghiocelului, Magul primăverii.

Și a tămâioarelor ce înmiresmează iarba din jur ce dă să-nverzească în ciuda unui vânt care se înteţeşte a crivăţ, răscolind pădurea de la un capăt la altul. Peste cântatul răzleţ al cocoşului ţanţoş printre consoartele sale, o mierlă și un cintezoi, cu trilurile lor târzii, întregesc ritmul glasului baritonal al câinelui ciobănesc bucovinean ce străbate curtea, uliţa…

   Astfel, ziua înfrumuseţată de sărbătoarea PRIMĂVERII se îndreaptă agale înspre azur.

Pașii mă poartă în ogradă unde susurul apei de izvor se adaugă luminii Luceafărului de sus – Izvorul primenirii, într-o ţesătură a creaţiei ce dă sens vieţii, propagând şi repetând undele trăirii, legând şi împletind visele, năzuinţele, îndrăznelile, hotărârile, rugile, dorurile, evenimentele, fenomenele, cauzele ce se pogoară peste existenţa noastră ca sens al împlinirii sacre, acolo unde viaţa semănată liturgic încolţeşte în frumuseţi harice, miraculoase.

Acolo şi Aici la noi, Acasă, încă se mai arată farmecul zorilor, lumina în cântecul şi splendoarea jocului ei nefiresc, majestuos, rapsodiile păsărelelor admirabile peste care se pogoară binecuvântarea Atotcreatorului, ca un Dor înflorit ce prăvăleşte mângâierea dumnezeiască peste Creaţia Sa, prin Întruparea Mântuitorului Hristos şi asupra clipelor liniştite ce răsar sacru, metafizic în bătăile inimii veşniciei noastre.

   O mişcare ce irumpe înspre Primăvară se prelinge din Grădina lăuntrului nostru, astfel că privirea senină pogoară de pe bolţile cerului sufletesc înspre uliţa trupului ce se sprijină de brâul zării, ca o curte aleasă, răzăşească de corola uriaşă a unui nuc secular în care s-au compus miile de madrigaluri ale menestrelului Cuc, astfel că soarele, în rotaţia lui celestă, dă conacului imaginea ce pare că se reazemă de marama azurului ce acoperă cucernic şi veghetor semeaţa pădure verde de brazi.

   Cromatica aceasta celestă a brazilor verzi, înalţi şi falnici, precum şi cea a cerului albastru,nemărginit cuprinsă în brâul rubiniu al zorilor Dimineţii,se adaugă mirific zborului păsărelelor ce-și căută febril ”cărămizile ” întocmirii cuiburilor unde se va încropi viaţa puişorilor lor.

   Totul este o revărsare copleşitoare cu unduiri de lumină în care se acordă armonia unor sunete fascinante, venite din negrăitul angelic, transfigurând Omul dincolo de chemarea sa firească, dincolo de alegera sa creştină într-o încântare diafană unde pare că susură permanent sub bagheta serafică, izvorul muzicii pure, acolo unde tainele cântă prin existenţa frunzişului nostru şi luna suspină în noaptea ei aurie, de basm, după frumuseţea şi dragostea hărăzită lumii acesteia.

   În această Ramă, Icoană cerească desprinsă ca dintr-un basm al copilăriei ori dintr-o fascinantă poveste a Creaţiei, pătrunde Primăvara cu drepturile ei depline, privilegiată de destinul divin al Vieţii, înverzind gândurile, câmpurile, crengile, năzuinţele, răsăritul de soare, înmugurind cuvintele, ramurile, dorurile, rugile, tainele, fecioarele, amurgul, înflorind inima, sufletul, cugetul, florile, femeile, mamele, apele, cântările, toate împodobirile, în această mirifică cuprindere şi necuprindere cosmică, răsfirată ca un crez, ca o mărturisire, ca un act liturgic, ca o cuminecare, ca o comuniune, ca o tendinţă, atitudine, libertate, adevăr, creaţie, poezie, cânt, dragoste, armonie, schimbare şi deplină permanenţă sălăşluieşte Viaţa ca o Primăvară.

   Fascinantă privelişte! Viaţa noastră a creştinilor ortodocşi dacoromâni de pretutindeni ar trebui să urmaze această Axă cosmică pelasgo-geto-dacică, această Osie Hristică în care Ziua coboară din Cer şi urcă serafic înapoi în Sânul cerului său.

   Aşadar, Viaţa care pogoară din Cer, suie iarăşi povârnişul mistic înapoi în Cer.

   Azurul nefiind alceva decât marea draperie a Cerului pentru a proteja pământul de arşiţa Luminii, doririi, rostuirilor şi întocmirilor sale.

   Numai cine coboară pe Zorii îmbujoraţi ai dimineţii înveşmântate într-o aură diafană străbate unduirile de safir ale Azurului, peste care se pogoară Creaţia divină.

   Numai cine se răsfrânge peste caratele diamantului de azur trăieşte plenitudinea desfăşurărilor cugetului, ca un plai uriaş de vis şi împlinire, ce îmbrăţişează zările largi fără hotare.

   Întinderea cât cerul a sufletului frumos al Românului creştin ortodox răsfiră lumina ce urcă şi lucirea ce se coboară, purtându-ne înspre zări de noi începuturi, de noi Primăveri ce înverzesc, înmuguresc, înfloresc şi rodesc în mirificul sublim al ARMONIEI – elogiul divinei splendori a VIEŢII ca o PRIETENIE!

   Cine vede un permanent răsărit de soare în lăcaşul sufletului său aprins de dorul trăirii religioase, fiinţa sa tainică este cuprinsă de o serafică dimensiune cosmică ce nu poate fi ucisă de o vremelnică și aberantă conspirație a fricii !

   Împreună Românilor trebuie să învingem prezentul și să păstrăm Primăvară frumoasă în sufletele noastre !

———————————————-

Gheorghe Constantin NISTOROIU

15 martie 2020, Bursturi, Neamț

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia – Surâsul Soarelui

(închinat FECIOAREI MARIA, FEMEII, ca FECIOARĂ şi MAMĂ: tuturor iubitoarelor de FRUMOS)

O, FRUMUSEŢE, NUMELE TĂU ESTE FEMEIE!

 

Un mugure de Luceafăr se pogoară pe raza privirii FEMEII, învăluind-o în taina chemării care, răspândeşte mireasma inefabilă a muzicii sufletului ei frumos!

Surâsul de Soare se prelinge în inima Ei, ce se reflectă ca o coadă de Păun  urzită din Stele, susurând sub năzuinţele de azur ale Destinului, ca o împlinire apoteotică a unei înalte meniri sublime!

În privirea Ei, emoţia Cerului se pogoară ca o linişte serafică, ca o rouă albastră ce scânteiază în verdele heruvimic al Primăverii Învierii!

Surâsul Soarelui Ei, se reflectă ca o ritmare sublimă, ca o simfonie angelică, ce transfigurează misterul vieţii dincolo de poezia sufletului peste care înfloreşte Frumosul apoteozei cosmice!

Muzicalitatea graiului Ei dă o fermecătoare religiozitate cugetului peste care Providenţa aşterne menirea FEMEII de a înrâuri destinul Omului ales!

Dăruirea Ei se prelungeşte dincolo de vastitatea infinitului iubirii sale, ca o lirică divină în care simetriile sufletului răspândesc spontaneitatea cântării diafane!

În sinele spiritului Ei sălăşluiesc fenomenele astrale ca o paradigmă a suspinului ancestral după Frumuseţea lui Dumnezeu în care se îmbrăţişau Cerul şi Pământul!

Înveşmântată în aurora Destinului, FEMEIA se răsfiră în petalele zenitului ca o transfigurare a Creaţiei în care se reflectă aureola divină!

Chemarea Ei – vâlvătaie de foc a sufletului, aprinde Surâsul Soarelui ca pe o Culme a Zorilor, ca o încântare a Muntelui, ca un susur de Izvor al primenirii, ca o mireasmă a Florilor, ca un concert de Păsărele, ca pe o sacră Corolă de minuni ce te entuziasmează, te fascinează, te încântă şi te copleşesc într-un fior sublim.

Ruga Ei se revarsă ca un Râu cristalin care înaintează cântând, cu undele sale albastru-verzui, aliniate ca o partitură de Cer, ca o multicoloră scânteiere de Curcubeu, ca un zbor azuriu de licurici ce presară peste noi pulberea lor de aur.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia – Surâsul Soarelui” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Opera Sfântului Dionisie Smeritul şi Areopagitul – Temelia Culturii Apusului

„Aţi degradat şi aţi contrafăcut civilizaţia,

   cultura, ştiinţa, arta şi aţi degenerat prin

   antagonismul între dezvoltarea fizică şi

   mintală. Nu mai aveţi nici încordarea

   spiritului şi nici voinţă.” (Nil Dorobanţu)

 

   Civilizaţia Romei, respectiv a imperiului Roman s-a datorat jafului şi furtului bogăţiilor Daciei în teritoriul ocupat pe sfert, vreme de 165 de ani (106-271)

   Vreme de 16 secole, mai cu seamă Cultura Apusului a odrăslit, a înverzit, a înflorit, a rodit din Corola spiritualităţii creaţiei unuia dintre cei mai mari dacoromâni ai tuturor timpurilor, Sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul.

   Sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul s-a născut pe meleagurile dobrogene, în jurul anului 470 şi a trecut la veşnicie în anul 545, se pare la Vivarium în Italia.

   La naşterea sa împărat al Bizanţului era Leon I Tracul (457-474), de origine geto-dac, iar la Roma stăpânea ostrogotul Teodoric cel Mare (475-526), învingătorul lui Odoacru (434-493), general alan în slujba ultimului împărat roman de Apus, Romulus Augustulus pe care l-a înlăturat, devenind astfel primul rege barbar al Italiei, ucis de Teodoric cel Mare în 493.

   Tânărul Dionisie a intrat de tânăr într-una din numeroasele mănăstiri, unde adusese Lumina lui Hristos, Apostolul Andrei, din Dacia Pontică şi s-a format la renumita Şcoală Literară de la Tomis, sub influenţa şi înrâurirea arhiepiscopului-mitropolit Paternus, a episcopului Petru, a filosofului Aethicus Hristicus, născut în Hristia, autorul capodoperei Cosmografia şi cea a Elitei monahale, în care excela renumitul scriitor bisericesc Ioan Maxentius (Maxentius Exiguus), autorul a opt cărţi „libelli”, care a impus în istorie renumita grupare spirituală a Monahilor sciţi.

   Monahul Dionisie a studiat limbile greacă şi latină,aprofundând literatura, filosofia, ştiinţele, teologia, dreptul, afirmându-se într-o continuă ascensiune spirituală, urcând de la un însetat  în cunoaştere la un strălucit şi eminent monah, apoi către o precocitate şi o erudiţie teologică rar întâlnită. Monahul teolog şi filosof şi-a completat şi aprofundat educaţia şi pregătirea cultă, călătorind mai întâi în Capitala lumii creştine, Constantinopol, care în vremea sa şi mult timp după aceea, avea cea mai renumită Universitate imperială, creştin-ortodoxă din toate timpurile.

   Faima tânărului monah dobrogean s-a răspândit din Imperiul Bizantin până dincolo în Ex –„Cetatea Eternă” – Roma, fapt care l-a determinat pe episcopul ei Gelasius (492-496) să-l roage insistent să vină la Roma, ca o mângâiere faţă de  starea de umilinţă şi sărăcie amară, prin care trecea cetatea şi „urmaşul” lui Petru. „Cetatea Eternă” se afla atunci sub „ascultarea” lui Teodoric cel Mare (475-526), regele ostrogoţilor care a întemeiat Regatul ostrogot din Italia cu capitala la Ravena. Monahul-teolog Dionisie a dat curs invitaţiei rămânând şi colaborând în afară de Gelasius cu o serie de episcopi ai Romei. Anastasie al II-lea (496-498), Simachus (498-514), Laurentius (antipapă; 498; 501-505), Hormidas (514-523), Ioan I (523-526), Felix al IV-lea, aflat la a treia păstorire (526-530), Bonifaciu al II-lea (530-532), Dioscor (antipapă; 530), Ioan al II-lea (533-535), Agapet I (535-536), Silveriu (536-537) şi Virgiliu (537-555).

   Din Elita Monahilor sciţi, care erau ocrotiţi de Vitalianus de Zaldapa (Callatis), marele comandant de oşti, ruda lui Leontius Byzantinus, care alături de Ioan Maxenţiu, Mauriciu şi Achile s-au deplasat la Roma în vara lui 519 pentru a susţine în faţa episcopului Hormisdas dogma trinitară „Unul din Sfânta Treime a pătimit în Trup.” La Roma s-au întâlnit cu prietenul lor Dionisie.

 „Urmaşul” lui Petru i-a rugat „smerit” însă să plece din Cetate.

   Monahii sciţi însă l-au câştigat pe împăratul Justinian cel Mare şi o serie de ierarhi din Africa aflaţi în exil la Roma.

   În anul 540, eruditul monah-teolog Dionisie s-a retras la invitaţia prietenului şi conaţionalului său, celebrul scriitor, mare demnitar şi călugăr Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus (490-583), pe unul dintre fostele sale domenii din Calabria, unde a ctitorit mănăstirea Vivarium, datată cu o Bibliotecă strălucită şi o Academie impunătoare, situată pe malul Golfului Squillace. Mănăstirea Vivarium funcţiona după regulile Sfântului Ioan Cassian (360-435), ale Sfântului Benedict de Nursia (480-547) şi cele ale ctitorului ei. La Academia Vivarium a predat şi ilustrul nostru teolog, dialectica şi teologia ortodoxă. Episcopul Agapet I, unul dintre apropiaţii şi protectorul teologului Dionisie, l-a rugat să dea strălucire Academiei Vivarium, apropiind-o de celebrele şcoli de la Tomis, Nisibe şi Alexandria. Acolo s-au tradus operele doctrinare ale Părinţilor Răsăritului din limba greacă în cea latină. Monahul Cassiodorus a scris multe opere, De anima (Despre suflet) în 12 cărţi, Expositio in Psalterium (Expunere la Psalmi), Enarratio in Psalmos (Comentarii la Psalmi), Complexiones in Epistolas Apostolorum, in Actus Apostolorum et in Apocalypsin (Expuneri la Epistolele Apostolilor, la Faptele Apostolilor şi la Apocalipsă), Historia ecclesiastica tripartita (Istoria bisericească tripartită), Ordo generis Cassiodorum (Tablou al neamului Cassiodorilor), De institutiones divinarum et humanarum litterarum seu lectionem (Despre metoda artelor divine şi umane sau a celor ce se citesc), Romana şi Getica (în 12 cărţi). Veşnicia l-a surprins în ipostaza cea mai râvnită de scriitori, la masa de scris cu condeiul în mână.

    Călugărul Dionisie s-a bucurat şi de prietenia eruditului monah Benedict de Nursia şi mai ales de preţuirea confratelui Cassiodorus. Fiind o întruchipare a modelului de monah după Regula lui Hristos, cast, smerit, înţelept, erudit, cult, bun, iubitor de Adevăr, de Logos, de Libertate, de Dragoste hristică. Cassiodorus îl venera, numindu-l „Sfântul bărbat” în care toate virtuţiile străluceau. „Dovedea prin faptele sale omenia – şi era vrednic de societatea regilor.” (De institutiones divinarum et humanarum litterarum seu lectionem)

   Opera Sfântului Dionisie Smeritul şi Areopagitul:

 

   Liber de Paschate (Cartea despre Sfintele Paşti), Argumenta paschalia (Argumente pascale), Epistola prima de ratione Paschae (Prima epistolă despre calculul pascal), Teologia mistică, Despre numele divine, Ierarhia cerească, Ierarhia bisericească, Epistole, Corpus canonum (Corpusul canoanelor), Codicele canoanelor bisericeşti, Collectio decretorum pontificum romanorum (Colecţia decretelor pontificale), Exempla Sanctorum Patrum Florilegiu patristic), o Antologia patristică în care a selectat şi adunat cele mai semnificative texte ale Sfinţilor Părinţi capadocieni, respectiv sfinţii Grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare, sfinţii din Africa, Atanasie cel Mare, Chiril, Augustin, Ciprian şi cei din Europa-Asia, Ambrozie, Ilarie şi Ioan Gură de Aur); Epistola prima din De Ratione Paschae; Epistola a II-a din De Ratione Paschae; Cyclus decemnovennalis Dionysii (Tabela ciclului lunar de 19 ani); Cyclus pascalis (Pascalia pe 95 de ani); Argumenta paschalia (Elementele calcului calendaristic şi pascal). (Pr. Prof. Dr. Gheorghe I. Drăgulin, Areopagitica, Ed. Paco, Bucureşti-1998; Pr. Prof. Dr. Ioan Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1979, cap. Dionisie cel Mic, erudit dacoromân, p. 268-280; Cassiodor, Scrieri, Istoria Bisericească tripartită, trad. Liana şi Anca Manolache, Introducere şi note Pr. Prof. Dr. Ştefan C. Alexe, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1998; Mihail Diaconescu, Dionysie Smeritul (Exiguul, Adevărul Literar şi Artistic, Bucureşti, An III, Nr. 103, 9 Febr., p. 7, 10; Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete şi Scoliile Sfântului Maxim Mărturisotorul, trad., intorducere şi note Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideea, Bucureşti-1990; Remus Rus, Dicţionar Enciclopedic de Literatură Creştină din Primul Mileniu, Ed. Lidia, Bucureşti-2003)

   Traduceri:

 

   Sf. Grigorie de Nyssa, Despre crearea omului; Sf. Chiril al Alexandriei, Scrisoarea sinodală din anul 430 sau Epistola a XVII; Proclus, Tomosul către armeni; Descoperirea capului Sfântului Ioan Gură de Aur; Pocăinţa minunată a Sfintei Thaisia; Viaţa Sfântului Pahomie; Memorialul delegaţiilor alexandrini la Constantinopole (Libelllus); Codicele canoanelor Bisericii Universale; Epistola synodica Cyrilli Alexandrini contra Nestorium (Epistola sinodică a Sfântului Chiril al Alexandriei); Cele două epistole către Successus;

   Sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul a fost cea mai complexă personalitate, a secolului al VI-lea, din întreaga lume creştin-apostolică, dialectician, eclesiolog, enciclopedist, estetician, filosof, jurist, scriitor bisericesc, teolog dogmatic, traducător şi calendorolog. Sistemul său cronologic a fost şi este utilizat de întreaga lume creştină şi necreştină.

   Anul Naşterii Mântuitorului, spunea Ierarhul Olteniei este „evenimentul cardinal şi referinţa fundamentală pentru existenţa umană.” (Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVI, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984)

   Opera sa vastă s-a impus chiar din vremea sa şi a rămas etalon pentru întreaga cultură şi spiritualitate în întreaga lume creştină prin autoritate, cuprindere, miraj estetic, seducţia demonstraţiilor, frumuseţea morală, rigoarea dogmatică.

   „Istoria universală a Bisericii, a esteticii, a filosofiei şi a dreptului, a logicii şi sistemelor calendaristice subliniază la loc de frunte însemnătatea operei dionisiene. Viziunea sa despre lumea terestră, cosmosul infinit şi Biserica cerească a tuturor Sfinţilor – înţelese ca ordine şi ansamblu de virtualităţi multiple şi alternative, ca operă a libertăţii divine destinată unui progres continuu spre sensuri tot mai înalte şi îndumnezeire, ca armonie şi simetrie, ca realitate echilibrată şi ierarhizată – are o măreţie şi o frumuseţe copleşitoare. De aceea la receptarea tratatelor areopagitice au contribuit sute de versiuni în limbile greacă, siriacă (în secolul al VI-lea, deci la puţin timp după ce au fost redactate în greacă, operele Sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul au fost traduse în siriacă de Sergiu de Reschaina),* apoi de alţi tălmăcitori în armeană, arabă, slavonă, română, rusă, bulgară, sârbă, ucraineană.

 Prestigiul operei dionisiene a fost însă imens şi în Occidentul creştin, unde a influenţat toate marile opere teologice până în zilele noastre, inclusiv dezbaterile eclesiologice cele mai recente, dialogul intercreştin şi convergenţele religioase din diverse domenii.” (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex Bucureşti-1999, p. 758)

   * (Anton Dumitriu, Istoria logicii. Ediţia a II-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, cap. XV. Constituirea logicii scolastice, p. 304)

 

 Opera areopagitică în diversele etape şi culturi istorice receptată schematic.

   Secolul VI.

   Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus (490-583), întreaga sa operă a fost influenţată de cea a prietenului şi colaboratorului său Sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul.

   Sergiu (Sarchis) de Reschaina a tradus opera areopagită din greacă în siriacă.

   Secolul VII.

   Focas de Edessa a revizuit traducerea lui Sergiu de Reschaina la finele secolului.

   Simeon Stratiotul (Simeon de Taybateh), din nordul Mesopotamiei s-a influenţat din opera dionisiană pentru alcătuirea unei teologii a spiritualizării.

   Stefan bar Sudhaili a scris în siriacă, folosind acelaşi izvor areopagitic.

   Sf. Grigorie I cel Mare (540-604), episcopul Romei, în Omilia 34 la Sfintele Evanghelii.

   Sfântul Maxim Mărturisitorul-Maxim de Hrisopolis (580-662) şi-a alcătuit teologia îndumnezeirii omului pe aceeaşi sursă. (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Introducerea traducătorului, la vol. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Tâlcuiri ale unor locuri cu multe şi adânci înţelesuri din Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Grigorie Teologul. Trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 5-42; Scrieri şi epistole duhovniceşti. Trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 5-8)

    Sf. Ioan Damaschin (650-749), în operele Pege gnoseos; Fons Cogitans (Sursa cunoaşterii, Capitole filosofice, Dogmatica. (Anton Dumitriu, op-. cit, cap. Logicienii creştini orientali, p. 303; Ioan Damaschin, Dogmatica, ediţia a II-a, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti-1943)

   Secolul VIII.

   Sf. Gherman I, patriarhul Constantinopolului (715-730) s-a inspirat în lucrările sale de înaltă autoritate spirituală, Istoria bisericească şi contemplaţia mistică.

 

   Secolul IX.

      Împăratul bizantin Mihail al II-lea (820-829), a dăruit un manuscris al lui Dionisie, împăratului Ludovic I cel Pios, în anul 827, care l-a oferit abatelui Hilduin al mănăstirii Saint Denys spre a-l traduce în latină, dar n-a reuşit. Regele Carol al II-lea cel Pleşuv (840/843-877), apoi împărat al imperiului Carolingian (875-877) a înmânat Codexul dionisian învăţatului monah-filosof irlandez Ioan Scottus Eriugena (810-877). (Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu, cap. Părinţi greci şi filosofia şi cap. De la Dionisie la Ioan Damaschin, p. 83-85; în Antologia Între Antichitate şi Renaştere. Gândirea Evului Mediu. De la începuturile patristice la Nicolaus Cusanus. Vol. I, trad. Octavian Nistor, prezentare de Gh. Vlăduţescu. Colecţia Biblioteca Pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti-1984, cap. Ioan Damaschinul, 86-105)

   Heiricus de Auxerre (841-876), discipol dionisian al lui Ioan Scottus Eriugena.

   Photius (820-895), patriar de Constantinopol, în De institutis coenobiorum, Biblioteca.

   Secolul X-XI.

Remigius de Auxerre (841-908), discipol al lui Ioan Scottus Eriugena. (Anton Dumitriu, op-. cit, cap. Ioan Scottus Eriugena, p. 300)

   Sf. Simeon Noul Teolog (949-1022), în Cuvântări teologice, Capete teologice şi practice, Imnele dragostei dumnezeeşti. (Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă. Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 307-328)

   Secolul XII.

   Hugo de Saint Victor (1096-1141), în opera Didascalion. (Anton Dumitriu, cap. Ştiinţe sermocinale, p. 332)

   Suger, abate la Saint Denys (1122-1151).

   Anselme de Laon (+1117), în Florilegium şi Glossa ordinaria.

   Petrus (Pierre) Abelard (1079-1142), în „Sic et non”, rămas legendar însă prin dragostea sa spirituala pentru frumoasa Heloisa.

   Ioan de Salisbury (1110-1180), episcop de Chartres, în Polycraticus şi Metalogicon, ajutat la traducere de prietenul său Ioan Saracinul, un reputat elenist. Ierarhia cerească a Sfântului  Dionisie Smeritul şi Areopagitul, a devenit în secolul al XIII-lea baza studiilor filosofice ale Universităţii din Paris.

   Isaac Stella, abatele mănăstirii L’Etoile – Stella între (1147-1169), în Epistola ad quemdam familiarem suun de anima şi Intelligentia.

   Abatele Bernhard, ajuns episcop de Roma sub numele de Papa Eugen al III-lea (1145-1153), în Sursa cunoaşterii, l-a delegat pe Burgundio de Pisa să traducă opera areopagitului din greacă în latină.(August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1996, p. 187-191)

   Petrus Lombardus (+1160), episcop al Parisului, în Liber quattor sententiarum, lucrare care a făcut-o celebră Dante Alighieri, în Divina Commedie, aşezându-l pe Petrus Lombardus în Paradisul său, alături de Soloman, Dionisie Smeritul şi Areopagitul, Toma de Aquino ş.a. (Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, trad. Adolf Ambruster, introducere Al. Duţu, Ed. Univers, Bucureşti-1970, p. 68, 83, 233, 293, 368, 449-471, 565-570)

   Secolul XIII.

   Albertus Magnus (Albert von Bollstadt) (1193-1280), doctor universalis, în Summa theologiae. (Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu, op. cit., p.329-639)

    Bonaventura (1221-1274), doctor seraphicus, cardinal-episcop de Albano, în Itinerarium mentis in Deo. (Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu, op. cit., p.406-419; Andrew Louth, Dionisie Areopagitul. O introducere, Colecţia Philosophia Christiana, Seria Iniţieri, trad. Sebastian Moldovan, Studiu introductiv Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 166)

   Toma de Aquino (1224-1274), în Quod libet, Questiones disputatae, Summa contra gentiles, Summa theologiae. (Etienne Gilson, Filosofia în sec. al XIII-lea, Secţiunea V, De la Toma de Aquino la Aegidius din Roma; Le Thomisme, Introduction a la philosophie de Saint Thomas d’Aquin, J. Vrin Editeur, Paris, 1942, Antologia Gândirea Evului Mediu, vol. II, Ed. citată, cap. Toma din Aquino, p.36-165)

   Secolul XIV.

   Thomas Gallus (Thomas de Wales), Michele de Cesena şi Marsilius de Padova.

   William de Occam (1280-1349), în Quodlibeta septem (postum 1491) şi Philosophia naturalis (postum 1665).

   Johannes Eckhart – Meister Eckhart (1260-1327).

   Dante Alighieri (1265-1321), în Divina Commedia, partea a III-a, Paradisul, De monarchia, Il convivio (Ospăţul), Vita nouva. De vulgari eloquentia (Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, op. cit., cap. XIV, Clasicismul, Secţiunea Formarea canonului bisericesc, p. 297; Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, trad., studiu şi note Nina Faqon, Ed. pentru Literatura Universală, Bucureşti, 1965, cap. Il Trecente – secolul al XVI-lea, p. 163-198, şi Divina Commedie, p. 199-297)

   În cerul solar din Paradis, Dante Alighieri a aşezat două cete de înţelepţi, câte 12 luminaţi de fiecare. În prima ceată sunt prezenţi regele Solomon, Sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul, Albertus Magnus, Toma de Aquino, Gratian, Petrus Lombardus, Orosius, Boethius, Isidor de Sevilla, Beda Venerabilis, Richard de Saint Victor şi Siger de Brabant. (Ernst Robert Curtius, op. cit., cap. XVII, Dante, Secţiunea Personajele din Commedia, p. 430)

   Sf. Grigorie Palamas (1296-1359), Arhiepiscopul Salonicului (1347-1359), unul dintre marii trăitori ai isihasmului filocalic, în Tomul aghioritic. (Filocalia sau culegere di scrierile Sfinţilor Părinţi, care arată cum se poate omul curăţi, lumina, desăvârşi, Vol. VII, Scrieri de Nichifor din Singurătate, Teolipt al Philadelphiei, Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama, trad., introducere, note, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1977, Secţiunea Sfântul Grigorie Palama, 205-421)

   Sf. Nicolae Cabasila (1320-1391), în Explicarea Sfintei Liturghii. (Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Studiu introductiv, trad. din lb. greacă, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ed. I.B. M. al B.O.R., Bucureşti-1997)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Opera Sfântului Dionisie Smeritul şi Areopagitul – Temelia Culturii Apusului” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Întâiul cuvânt ţi se cuvine Ţie FEMEIE !

 

 

Întâiul cuvânt ţi se cuvine Ţie FEMEIE venerată,

 

Nălbit din fuiorul gândului, ţesut din curcubee,

 

Torent de mângâieri ţi-e Dorul, brodat în epopee,

 

Âst anotimp ţi-e conferit de Maica Preacurată,

 

Iubirii tale înflăcărate- dalb suspin de Dulcinee.

 

 

 

Miracolul e fiinţa ta sublimă, vibrând în nemurire,

 

Albastrul cerului de sus ţi se pogoară-n suflet,

 

Răsfrângeri de-mpliniri, desprinse dintre astre,

 

Te-a încununat soarta, Destin de neţărmurire,

 

Izvor  cascadei limpezi ţi-e tainicul tău umblet,

 

Enigma ta s-aprinde nemărginirilor albastre!

 

 

Tuturor Fecioarelor, Femeilor, Mamelor cu plecăciune și bucurie,

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu

1 Martie 2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: NAE IONESCU-între iubiri şi detractori

„Înflorind de-o parte, printre femei, viaţa

   zbuciumată şi de veşnică neodihnă interioară,

   pururi în salt peste sine însuşi; rodind pe de alta,

   printre bărbaţi, viaţa de linişte, de reculegere, de

   regăsire şi de dăruire din plin.”(Mircea Vulcănescu)

 

 

Femeile din viaţa Filosofului.

 

Un mugure de Luceafăr se pogoară pe raza privirii FEMEII, învăluind-o în taina

chemării care, răspândeşte mireasma inefabilă a muzicii sufletului ei frumos!

 

   Elena-Margareta-Fotino era o frumoasă şatenă armâncă, cu frunte lată de amazoană încadrată armonios pe chipul prelung, cu nas acvilin, cu gura surâzătoare înrămată în două gropiţe fine, catifelate ce dezvăluie şiragul de perle al dinţilor parcă sculptaţi anume, cu ochii mari aprinşi, de mure, cu privire  sfredelitoare, dincolo, înspre zenitul serafic, cu părul bogat prins în două cozi groase de aproape un metru, ce-i cădeau perpendicular pe sânul feciorelnic ascuns tainic în nobilul costum popular. Avea imaginea unei fiinţe nobile, puternice, autoritare, exaltate, dar stăpâne pe destinul ei pe care-l va urma până la capăt fără cârtire, fără nici o împotrivire.

    Elena-Margareta Fotino, o distinsă mignona nubilă de sânge regal era studentă la Litere, când l-a întâlnit pe frumosul student sclipitor în Filosofie la aceeaşi Universitate Bucureşti. Nae Ionescu a primit o bursă şi a plecat în Germania în 1913.

S-a întors în ţară după un an pentru satisfacerea serviciului militar. Apropierea dintre cei doi a avut loc în perioada cătăniei filosofului la Brăila, finalizându-se cu cununia civilă în 25 Noiembrie 1915, în Capitală. Filosoful pleacă din nou în Germania însoţit de inimoasa sa soţie. După intrarea României în război împotriva Germaniei, Nae Ionescu ajunge prizonier în castelul Celle-Schloss. La eliberare filosoful doctorand lucrează la o editură religioasă, urmărind evoluţia războiului care se configura negativ pentru Germania, în paralel cu anarhia bolşevică aprinsă în Kiel, Munchen, Berlin.

   „Nae le urmăreşte desfăşurarea şi înţelege întinderea pe care reţeaua bolşevismului o căpătase în interiorul celui de-al doilea Reich. Apoi înţelege că Germania era doar o verigă din reacţia în lanţ a revoluţiilor bolşevice.” (Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu. Ed. Vremea, Bucureşti-2015, p.6)

   Fiind la Munchen, la trei ani de la căsătorie, pe 25 Noiembrie 1918, Elena-Margareta devenită mamă se confesează Jurnalului său: „Trei ani de iubire şi credinţă; trei ani de grele încercări; trei ani de curaj şi speranţe, trei ani de adâncă luptă pentru existenţă şi sufletească. Doi copilaşi au binecuvântat această căsătorie, doi băieţi mici şi drăgălaşi.” (ibid., p. 21)

   Elena-Margareta era bucuroasă, fiind consoarta unui tânăr prefigurat a deveni Om mare, era fericită fiind de două ori mamă, era tânără, iubea, dar era singură, aproape întotdeauna neîmplinită şi neîmpăcată. „Nae? Da, e un bun prieten, dar pentru el eu nu sunt decât o femeie şi o femeie poate să fie curajoasă, activă, bună, iubitoare, dar numai o femeie: are dreptul să aibă un suflet, dar unul de femeie; are dreptul chiar să aibă minte, dar una de femeie.” (ibid., p. 22)

   În sânul familial s-au cuibărit două virtuţi preţioase, cinstea şi onoarea. Capul familiei şi-a ales onoarea, iar Elena-Margareta cu ce-a mai rămas. „Mi-am ales cinstea ca virtute fiindcă o simt trăind în mine mai tare decât mine, în afară de voinţa mea; dar toate năzuinţele mele tind cu desperare spre onoare.” (ibid., p. 31)

   Lună de iarnă în plină Capitală. Zi cu ger pe străzi, în unele case, dar şi în sufletul Elenei-Margareta. Luni 22 Februarie 1930, peste fiinţa ei se preling sloiurile despărţirii de Nae. Dragostea lor încremenise. De ce? „Aspiraţiile lui politice, ambiţia şi nestatornicia lui, toate femeile care alergau după el, familia mea, prietenii lui falşi, toate au contribuit la îndepărtarea noastră.” (ibid., p. 40)

   Peregrinările profesorului pe căile şerpuitoare, misterioase, tainice, ispititoare ale frumosului feminin, n-a însemnat nestatornicie, ci căutarea feminităţii însăşi, cum i se pogorâse o singură dată făptura idealului de iubire, sub chipul unei tinere deosebit de frumoase. „Am iubit, şi eu o fată, mult de tot, în tinereţe. Era frumoasă, cum nu mai văzusem…Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adoraţie, destăinuindu-mă şi pradă entuziasmului, dar fără să mă ating de ea.” (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu-Aşa cum l-am cunoscut. Ed. Humanitas, Bucureşti-1992, p. 110)

   Istoria Donjuanismului bucureştean a deschis-o marele boier valah, dregător domnesc, istoric, filolog, poet, diplomat Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797), i-a perpetuat apoi nobleţea „Prinţul Alb” – Barbu Ştirbey, favoritul Reginei Maria şi a rafinat-o la nivel de spirit renascentist carismaticul gânditor creştin-ortodox şi eruditul profesor universitar Nae Ionescu, coborâtor din boierii Băleni. Rugul dragostei lui neputând arde într-o iubire copleşitoare, covârşitoare, cutremurătoare s-a ostoit în pâlpâirile efemere ale unor flăcări doar aţâţătoare, nemistuitoare precum, Ileana Baston, Ştefania Zottoviceanu, Maruca Cantacuzino, Elena Popovici-Lupa, ori Cella Delavrancea. Şirul de mărgăritar feminin l-a înfăşurat într-o ispititoare  mireasmă de beatitudine afrodisiacă. „După unele din ele şi-a părăsit casa, pentru altele şi-a frânt rosturi şi valeităţi…, dar nu s-a despărţit niciodată – în chip legiuit – de singura femeie care i-a fost soţie – Elena-Margareta Fotino... Un lucru m-a impresionat totdeauna cînd m-am gîndit mai mult la Nae Ionescu: asemănarea lui izbitoare cu Abelard! Nu numai în privinţa poziţiilor lui filosofice, ci în toate veleităţile şi destinele lui. Îmbinarea aceasta a logicismului care, între „sic et non” pretinde coerenţa adîncă dincolo de lucrurile simple, care trec, şi  care caută o noimă-n toate, unit cu setea nesecată de „experienţă”, care iscodeşte posibilităţile ascunse-n fiecare fiinţă spre a le face să se istovească lund chip, nu face, oare, din trecerea omului în viaţă, printre femei, o formă a aceleiaşi căutări de absolut, de ispitire a vieţii formelor, pentru a găsi, dincolo de ele, miezul lor neschimbător, căutare pe care John Charpentier o descoperea, în cartea lui de curînd închinată Heloisei, la întemeietorul schitului Sfîntului Paraclet?” (Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 108-109)

   Pentru colosul gândirii metafizicii creştine Nae Ionescu, amorul a fost un mijloc sau o formă proprie de depăşire a sinelui, iar femeia i-a urmat ca o cale a sensibilităţii, ca un simbol al frumuseţii, ca o chemare a voluptăţii, spre un răspuns al virilităţii sale.

   Ileana Baston a fost o frământare spre o dorinţă de împlinire care a eşuat neputincios într-un sentiment zănatic. A fost doar o adiere cu parfum de femeie.

   Ştefania Zottoviceanu a căzut pradă irezistibilei fascinaţii pe care o întâlnim doar la fluturele obsedat de lumina unei flăcări îndârjite, dar care, apropiindu-se prea mult de lumină a uitat de foc şi de aripile sale care s-au făcut scrum.

   Maria, fiica boierului Dimitrie Rosetti Tescani, admirator şi prieten al filosofului Vasile Conta, devenită Maruca Cantacuzino, s-a căsătorit la 18 ani cu fiul „Nababului” Gheorghe Grigore Cantacuzino, Mihai Cantacuzino, aproape dublu ca vârstă, 34 de ani, devenit ministru al Justiţiei în guvernul Ionel Brătianu în vremea primului război mondial, dar a sfârşit într-un stupid accident de maşină în anul 1928.

  Maria-Maruca şi-a făcut „ucenicia”  şi „ocrotirea” cu multă fidelitate sub înaltul patronaj al marei Curtezane-Regina Maria, în paralel cu profesiunea de credinţă a amândurora, privind îngrijirea răniţilor din Spitalul Militar Iaşi. Într-o perioadă de timp a acordat asistenţă medicală şi marele teolog, poet, scriitor Nichifor Crainic. „Acesta, consemnează istoricul Ioan Scurtu, avea să noteze că „domniţa” îşi începea în fiecare zi programul la ora trei după-amiaza, într-un pavilion din scândură amenajat în incinta spitalului.” (Ioan Scurtu, Istoria Civilizaţiei Româneşti Perioada interbelică 1918-1940 Ed. Enciclopedică, Bucureşti-2009, p. 131)

   În acea amenajare improvizată de decor rustic se mai petrecea însă şi altceva. „Trei bărbaţi o vizitau zilnic, în ordine prestabilită, fără greş, un ceas fiecare. Cel dintâi sosea un mare bancher cu nume grecesc. Al doilea, un diplomat român, de o rară frumuseţe. Al treilea, un artist celebru. La fiecare vizită, suspinele patetice ale domniţei se auzeau prin scândurile pavilionului. Într-o zi, un doctor a intrat în camera „domniţei” şi a găsit o carte franţuzească de cugetări: „Una dintre aceste cugetări sfătuia ca pentru a-şi menţine prospeţimea senzaţiilor amoroase, femeia să aibă trei amanţi simultan. Şi specifica: de preferinţă un bancher, un diplomat şi un artist! Aşadar, domniţa noastră îşi organiza pasiunea după prescripţiile unui manual de specialitate! Faptul că pavilionul deliciilor se găsea în cel mai lugubru cadru al mizeriei omeneşti, în spitalul acesta cutremurat de urletele durerii, nu stânjenea divina pasiune, ci dimpotrivă, o intensifica prin contrastul suferinţei şi al morţii pentru ţară.” (Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre. Ediţie Nedic Lemnaru, Bucureşti, Casa Editorială Gândirea, 1991, p. 124)

   La moartea soţului-prinţ Maruca şi-a păstrat titlul, dar a pierdut moştenirea, Palatul Cantacuzino, devenind în schimbul unei chirii modice sediul guvernului Maniu şi-al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Maria avea deja de câţiva ani buni o legătură amoroasă cu marele muzician George Enescu, poate era chiar artistul celebru din pavilionul Spitalului Militar Iaşi, sau poate celălalt confrate al încântării Dinu Lipatti, dar la „debutul” pe scena seducţiei farmecului feminin al Divelor din lumea aristocrată, a fascinantului filosof Nae Ionescu, prinţesa Maruca l-a abandonat fără regret pe artistul George Enescu, consemnând încântată această mare „cucerire”. „În 1928, Nae Ionescu a intrat în viaţa mea, ca trimis extraordinar al sferelor înalte ale gândirii şi metafizicii spre care mi-a deschis calea, pe de o parte, dar tulburându-mi, pe de alta, existenţa în totalitate.” (Maria Cantacuzino-Enescu, Ombres et lumieres. Umbre şi lumini, Oneşti, Ed. Aristarc, 2000, p. 429)

   Maruca a omis însă scena fierbinte petrecută între cei doi amanţi ai ei în dormitorul conjugal. „Într-o seară, George Enescu, aflat la Sinaia, se întorcea la Vila Luminiş unde locuia cu prinţesa, şi o găseşte în dormitor cu Nae Ionescu. Nae Ionescu are o replică asasină – <<Ieşi afară, stârpitură!>>. Enescu s-ar fi executat supus, de teamă să n-o supere pe iubita sa.” (Dan-Silviu Boerescu, Nae Ionescu Filosoful playboy şi povestea lui halucinantă. Integral, Bucureşti-2018, p. 14)

   Aşadar, Prinţesa Cantacuzino, confidenta şi „Eleva eminentă” a Reginei Maria pendula între tulburătoarea metafizică a sexului şi liniştea cugetării. Cum filosoful o eclipsa din punct de vedere spiritual, metresa aristocrată rămânea doar o sclavă nobilă a trupului seducătorului bărbat. „Silueta fină, bine proporţionată, cu muşchi-arcuri de oţel, mers viril şi hotărât, mişcări agile, repezi, ca flacăra, dar reţinut în gesturi şi atitudine gravă impregnată de concentrarea gândului, de adâncimea în hăul interior. Părul negru, des, cu înspicări argintii, faţa brăzdată de linii mobile, parcă martirizată de excesul vieţii interioare şi intensitatea fanatică a crezului său. Sunet dureros al vocii parcă îndoliate de nu ştiu ce tristeţe de nevindecat şi cuvânt zdrobitor prin elocvenţă, în slujba unei inteligenţe şi a unei ştiinţe fulgurante. Privirea albastră, când adâncă, pierdută, ca cerul noaptea, când sigură, dreaptă, expresie de netăgăduit a unui suflet şi violent şi disciplinat, în stare de detaşare de sine, dar şi obsedat de gândul mântuirii, şi dominat de Idee; reflectarea – ideea – a celor mai înalte sfere ale Spiritului (ale absolutului), de care dă mărturie sufletul său.” (Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 429)

   De teama sufocării la pieptul înăbuşitor al domniţei Maruca, filosoful s-a orientat şi el după modelul discipolului monarh Carol al II-lea, înspre ceva mai aprins, mai dogoritor, mai roşcat, prăvălindu-se în braţele languroasei Elena Popovici – Lupa, unul în braţele Lupeascăi, celălalt în ale Lupei, „fata cu părul roşcat şi cu ochii de oţel, albaştri, care avea ceva din înfăţişarea aeriană şi tare a unei divinităţi germane.” (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu-Aşa cum l-am cunoscut…, op. cit. p. 113)

   Maria Cantacuzino şi-a alinat durerea despărţirii şi refacerea chipului ars de arsenicul turnat pe faţă, din cauza părăsirii de către Nae, prin căsătoria cu muzicianul George Enescu, domnişoară de onoare fiindu-i chiar proaspăta amantă a fostului amant, Cella Delavrancea. Prinţesa l-a acaparat pe Enescu cu totul, bărbat şi artist, concertându-i recepţiile doar în rafinatele ei apartamente. „În timp ce maestrul Enescu cânta la pian, Maruca dispărea împreună cu câte un tânăr invitat, nu pentru multă vreme. Când reapărea, satisfăcută, îşi săruta soţul pe frunte, în semn de recunoştinţă.” (Ioan Scurtu, Istoria Civilizaţiei…, p. 135)

   Elena Popovici – Lupa, era un discipol fidel, mai tânără cu 7 ani decât Magistrul, un fel de alt „înger păzitor”, odrasla unui profesor universitar, renumită în cuceriri galante. Timp de 5 ani (1933-1938) au fost un cuplu invidiat, survolând periodic arşiţa Casei mentorului de la  Balcic şi valurile Mării Negre. De teama înecului, filosoful s-a agăţat de tentacolele fiicei cea mare a celebrului avocat-scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea, renumita pianistă Cella Delavrancea, care percuta la unison cu celălat cuplu de amor şi muzică: Maria cu un pianist de geniu, Nae cu o pianistă seducătoare care, i-a adaptat Casa de la Băneasă într-un veritabil conac, miraculos după gusturile rafinate ale celebrei artiste. „În casa omului acesta aspru şi ne-mpăcat plutea acum o atmosferă de dulceaţă, de linişte, de lumină. Pereţii albi, florile risipite-n glastră, clavirul din care aveai impresia că nu-ncetase orice sunet, te făceau parcă s-aştepţi să vezi ţîşnind un stol de rîndunele. Numai biblioteca lui şi tabloul de El Greco, din perete, păstrase încăperii atmosfera vieţii de mai-nainte.” (Mircea Vulcănescu, op. cit. p. 115)

  

   Cella Delavrancea a fost o artistă rafinată, o femeie uluitoare, seducătoare şi continuu aprinsă de dor. A fost căsătorită pe rând cu diplomatul Viorel Virgil Tilea, apoi cu bancherul Aristide Blank şi cu prinţul Philippe Lahovary, urmând se pare prescripţiile aceluiaşi „manual de specialitate!”, „împrumutat” de la prinţesa Maruca.

 

   La 25 de ani Cella l-a pârjolit pe celebrul dramaturg I. L. Caragiale care, trecuse de 60 de ani, însă marea sa iubire a fost filosoful don juan Nae Ionescu. Amândurora pianista le va închide ochii, dramaturgului la Berlin, după un amor <<în stil calache>>, iar filosofului după „reţeta” prescrisă de Carol al II-lea şi roşcata sa, Elena Lupescu-Wolff, la 15 Martie 1940, Cella stingându-se abia la vârsta de 104 ani.

   „Ani de-a rândul, în ajun de Sfântul Niculaie, cercetam florarii ca să găsesc violete pentru profesorul. Avea un fel sălbatic de-a le mirosi, îi plăceau, îl răcoreau – şi îi aduceam totdeauna în ochi un zâmbet de mulţumire curată. Primea de ziua lui multe, multe flori – şi îi era drag să vorbim despre numirile lor în diferite părţi ale ţării. Bunăoară, violete=toporaşi, tămâioară. La Balcic, adunam şi-i duceam plante balsamatice, erau puzderie acolo, asemănătoare celor ce cresc pe coasta Mediteranei. Şi de Sfântul Toader îi căutam rădăcină de iarbă mare, rădăcină aromată, cu care se afumă prin casă, vechi obicei bătrânesc. De acum nu-i voi mai vedea surâsul şi nici lumina din albastrul de oţel al ochilor – profesorul odihneşte.” (Cella Delavrancea, Profesorul, în „Apostrof”, anul V, nr. 10-11-12/ 1994) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: NAE IONESCU-între iubiri şi detractori” →

Prof. dr.Gheorghe Constantin NISTOROIU: Urmaşilor fiu şi nepot ai marelui GEORGE ANCA

Dragii mei, vă scriu cu profundă durere, cu adâncă mâhnire care, pur şi simplu m-a zbuciumat, m-a copleşit de întristare, m-a cutremurat de amărăciune reaua vestire care v-a încercat a doua oară, doar în câteva zile. Cu GEORGE, vâlceanul meu drag am avut o corespondenţă culturală on line de ani buni, de respect, de bucurie, de aprecieri deosebite şi reciproce. Vestea pierderii unui om drag este realmente un cutremur care-mi zgâlţâie pentru mult timp întreaga fiinţă.

   GEORGE, a trecut în Ceata Drepţilor, în cealaltă Viaţă, în cea veşnică.

    Nouă, voi, eu şi alţii care l-au iubit şi preţuit ne revine menirea de a-l cinsti, de a-i venera memoria aşa cum se cuvine.

   Dumnezeu să-l ierte şi să-l aşeze în rândul Dacilor nemuritori!

   Sincere şi profunde condoleanţe!

 

   Profesor-teolog Gheorghe Constantin Nistoroiu

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Comentarii şi adăugiri la articolul istoricului Col.( r.) Dr. Constantin Moşincat, „Ungurii Răzleţi…, Ungurii Valahi”

   „Voi, toţi acei cu chipul prefăcut,

   Şi inima venin şi mărăcine,

   Să nu vă lăudaţi că m-aţi ştiut…

   -N-am fost contemporan decât cu mine.”

            (ION LARIAN POSTOLACHE)

 

   În cercetarea evenimentelor istorice, ce presupune o analiză obiectivă, sunt precumpănitoare realităţile certe a celor petrecute atunci, filtrate prin Adevărul faptelor întâmplate, supuse raţionalităţii, implicând cauzalitatea şi efectul lor în momentele respective şi după, aşa cum purcede în toate lucrările sale de mare greutate şi acrivie ştiinţifică, istoricul militar, Col. r. Dr. Constantin Moşincat.

 Căci altfel se programează, conform deselor directive emise de Dieta Pustei Iredentismului, se pregăteşte şi înarmează războaiele (acţiunile) suversive, mai tot timpul, ale ungurilor către Valahi, ale maghiarilor către valahi, ale hunilor către valahi, ale Valahilor contra valahi,întotdeauna dictate şi controlate de monopolul dezinformării, plătit regeşte pentru a semăna discordie şi urmărind continuu învrăjbirea acestei mari Vetre Străbune a milenarismului geto-daco-român.

   Teza predilectă a huno-ungro-maghiarilor a fost şi rămâne (din nenorocire pentru noi, de trei decenii încoace ajutaţi de voluntariatul nostru democrat şi inconştient), înfruntarea, confruntarea, frângerea, prigoana, persecuţia şi crucificarea, prăvălite ca o lavă încinsă de Vulcanul vrăjmăşiei lor, ori tirul ucigaş abătut ca un bombardament neîncetat de obuze aruncate cu ură viscerală asupra acestui popor, harnic, credincios, demn, iertător peste măsură, capacitatea lui de toleranţă creştină ori valahă fiind cutremurător de nefastă şi înfricoşetor de pierzătoare.

   Istoricul militar, Col. r. Dr. Constantin Moşincat luptă cu cugetul secular al orădeanului înfipt în Glia neatârnării, cu sabia spiritului creştin al Adevărului dreptăţii ce pulsează în pieptul său de mare Ostaş, scoţând din catacombele vrăjmăşiei turanice depozitele profanării ce întreţin secular ambiţia lor mistificatoare,în slujba căreia utilizează orice mijloace, ţesute, făcute, contrafăcute, îndeosebi cele presupus istorice, discreditând poporul creştin al marelui Neam protodac de la oricare tribună, din orice aulă, din fiecare altar, din parlamantul lor şi mai cu seamă din parlamentul nostru de lefegii, considerându-ne vrednici de tot dispreţul lor, mai ales că bună parte din această denigrare este suportată financiar de noi valahii de jos, nu de ciocoii de sus care le-au lărgit „coridorul etnic”, prin neîntreruptele coaliţii de guvernare.

   Neîngroparea securii lor de război, a turanicilor-unguri, din vremi seculare, face ca demnii Fii ai Daciei Mari, să stea permanent de veghe în jurul Adevărului, în jurul hotarelor Ţării, depăşind şi strivind dificultăţile alarmante, programate şi întorcând ca în vigilenţa şi lupta bravului Colonelui istoric orădean, propaganda ungurească ca un bumerang ce-i loveşte aprig, ruşinându-i îndeajuns şi înjosindu-i peste măsură.

   Presupusa instituţie cu caracter ştiinţific Societatea istorică maghiară, pusă la stâlpul infamiei, întâi de faimosul boier, os domnesc, prinţ al culturii Bogdan Petriceicu Haşdeu, de alţi mari români ardeleni şi apoi de Ştefan Ludwig Roth, care i-a avertizat răspicat pe mişeii turanici faţă de fărădelegile lor privind proiectul de maghiarizare prin silnicie şi crimă, „…luaţi seama la ce faceţi şi nu aruncaţi cu criminală îndrăzneală jeratec în paie.” (Dacia nr. 6, 15 august 1941, p. 6).

   Bilanţul rezultatelor maghiarizării forţate ni-l dă unul din marii etnografi maghiari, Balogh Pal:„… Maghiarii au câştigat 261 comune şi au pierdut 456, prin urmare, au înregistrat o pierdere de 195 comune; cele mai multe le-au cucerit de la slovaci, cele mai multe le-au pierdut printre şvabii din Baranya şi românii din Transilvania… Cu un câştig încheie bilanţul în primul rând românii, după ei slovacii, apoiu germanii.” (Balogh Pal, Nepfajok Magyarorszagon)   

   Societatea istorică maghiară, ca mai toate organele lor lasciv-propagandistice este o adunătură de acefali veninoşi, o scursură rămasă de pe vremea lui Paul Hunfalvy, care susţinând bazaconiile-teoriei Roesler la al VII-lea Congres al orientaliştilor de la Viena din 1886, a fost lovit în moalele capului cu buzduganul lingvistic de marele poliglot valah savantul-istoric Bogdan Petriceicu Haşdeu, care l-a „potcovit” cu greii termeni protovalahi: „hongre” – acţiunea de a scopi un cal şi „hungar” – acţiune ce poartă stigmatul „castrării” spirituale, adică al călăreţului „fino-ugric”.

 

   Stârpiturile moştenirii fantomaticei ideii imperiale hasburgice, au rămas cu sechele cronice prin scalpul extirpării cangrenei dualiste, după Anul de Graţie VALAHĂ-1918, ridicând stăvilarul EVIDENŢEI, al ADEVĂRULUI istoric, făcând să inunde cu valuri de cerneală roşie, Vatra STATORNICIEI noastre geto-dace milenare, aducând în aluviunile urii, hoiturile lor de măsluire şi valurile turbate ale unor rapturi viitoare.

   Naţiunea noastră nu a învăţat nimic din marile drame milenare prin care a trecut istoric, plecând de la jaful, crimele şi furtul marilor bogăţii ale Regatului Dacia de către romanii imperatori, impilatori şi cotropitori, la jafurile, crimele şi furturile comise de valurile migratoare; de la invaziile, jafurile şi crimele săvârşite de urmaşii hoardelor lui Atilla, la năpustirile sălbatice, seculare ale turcilor şi tătarilor; de la arderea pe tronul înroşit de foc a lui Gheorghe Doja, uciderea mişelească şi profanarea marelui Întregitor Mihai Viteazul pe câmpia Turzii, la teroarea stârnită de Samuel Brukenthal şi ciopârţirea eroilor-martiri Horia-Cloşca-Crişan, de la politicile duplicitare, perfide, tendenţioase ale occidentalilor pe care i-am apărat permanent de invaziile asiatice, la înhămarea ca vitele biciuite sub jugul fanariot; de la samavolnicia grofilor care au supt sângele valahilor şi-a nemeşimii ucigătoare de rânduieli şi popor, la genocidul săvârşit asupra populaţiei româneşti din Ardeal prin cea mai ticăloasă arondare săvârşită în istorie de către unguri asupra Transilvaniei în 1867; de la autonomizarea a tot ce-i valah  şi a toate, la atomizarea statului naţional român, de la protectoratul muscalilor continuu însetaţi şi des înfometaţi de provincii româneşti, la ultimatul bolşevic care a sfâşiat Trupul sfânt al Patriei; de la batjocura comisă de Aliaţi, sărind peste contribuţia noastră prin marele tribut de sânge în cele două conflagraţii mondiale, la calomnierea şi nesfârşita cacialma diplomatică jucată în sala de pocher a parlamentului român pe care ne-o aduce UDMR-ul MEREU.

   Duşmanii Domnului Mihai Vitezul au rămas de-apururea şi vrăjmaşii noştri. „Ei, în acel cernit august 1601, şi-au trimis călăii la lucru, la Turda, în lunca Arieşului; dar au fost prezenţi şi două secole mai târziu, în 1812, când au făcut ca Ţara Moldovei să nu mai fie toată (cum profetic s-a declarat Mihai, domn „a toată Ţara Moldovei”); şi au fost prezenţi şi la 1859, când au trudit din greu să zădărnicească refacerea făptuirii lui Mihai; după cum au fost prezenţi şi, vai!, cât de activi, la 1918, şi în toţi anii ce au urmat, străduindu-se din răsputeri să împiedice desăvârşirea a ceea ce înfăptuise Mihai; şi după cum s-au dovedit nişte prezenţe de o sălbăticie inimaginabilă în 1940, când au crucificat România, sfâşiindu-i braţele – Basarabia şi Ardealul, – picioarele – sudul Dobrogei, – umplându-i fruntea de spini prin smulgerea Bucovinei de Nord; şi iată-i, azi, iarăşi, mai porniţi ca oricând spre dezmembrarea României, spre destrămarea faptei lui Mihai. Numai că pe Mihai nici atât nu-l încap legăturile timpului. El nu că trece dintr-un secol în altul, el stă deasupra secolelor. Cu trunchiul în Ardeal şi cu capul în Ţara Românească, el cuprinde în sine Ţara toată. El nu are mormânt (cum nu are nici Decebal, nici Vlad Ţepeş, nici Horea, nici Tudor Vladimirescu, nici Bălcescu, nici…) pentru că, asemenea acelora, el n-a murit ci s-a adăugat după expresia biblică, părinţilor săi, făurind, cu aceştia, Ţara căreia îi va fi domn; domn a toată Ţara!” (Miron Scorobete, La Aniversară în Gândirea, Anul X, Nr. 1-3/ 2001)    

   Ungaria de ieri, cum inspirat a numit-o Milton G. Lehrer, în lucrarea sa Ardealul-pământ românesc, „Ungaria grofilor şi a nemeşilor, siluitoare de conştiinţe”, trăieşte în Ungaria de azi prin acelaşi sistem imoral şi anacronic, susţinând testamentul premierului Teleki Pal, prin portavocea deputatului Miko Imre, de Recolonizarea în patrie a ungurilor de dincolo de Carpaţi, revendicându-şi hegemonia asupra Bazinului Carpatic, prin stupizenia tezei lor milenare. „Acest teritoriu milenar îl vom putea apăra şi păstra, numai colonizând în bazinul carpatic pe toţi ungurii împrăştiaţi în întreaga lume. Colonizarea ungurilor urma să se facă în Ardealul întreg, care să revină Ungariei, iar românii să fie colonizaţi în teritoriile de est, ocupate atunci de România.” (Istoria României – Transilvania, vol. II (1867-1947), p. 1346)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Comentarii şi adăugiri la articolul istoricului Col.( r.) Dr. Constantin Moşincat, „Ungurii Răzleţi…, Ungurii Valahi”” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ILARION VIRGIL FELEA – Preot ortodox martir (prima parte)

 

„Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca

   şi cum aţi fi închişi cu ei; aduceţi-vă

   aminte de cei ce îndură rele, întrucît

   şi voi sunteţi în trup.” (Sf. Ap. Pavel)

 

 

    În cuprinderea antropologiei creştine, în pantheonul ei serafic ortodox al dacoromânilor stăluceşte de-a pururea Icoana Preotului martir Ilarion Virgil Felea.

   În limba protodacă, sanscrita-kaoine, preot-sacerdot înseamnă jertfă, martiriu.

   Preoţia şi Martiriul sunt două Taine supreme, vocaţionale, misionare, mesianice ale chemării şi alegerii întru slujirea, slăvirea, jertfa pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu Cerul lui de Sfinţi, dar şi pentru Eroii pământului sacru al Gliei străbune.

   Preoţia ca slujire

 ortodoxă are ca Arhetip Preoţia divină, absolută a lui Hristos, întruchipând un martiriu continuu, conştient, asumat, inefabil, filocalic şi celest.

   Preoţia şi martiriul sunt indisolubil legate între ele, sunt consubstanţiale, astfel încât pleroma slujirii se desăvârşeşte prin iubirea totală într-un perpetuu act martiric.

   Preoţia este o condiţie sine qua non a misticii, iar martiriul o înaltă trăire isihastă, care prefigurează o anume stare harică de pregustare a naturii vii eshatologice.

   Preoţia este fiorul focului ascetic ce se înalţă pe culmile liturgice încingând ca un brâu sacru piscul contemplaţiei, arhipelagul smereniei şi cerul dragostei pogorât peste puritatea incontestabilă a ortodoxiei într-o neîncetată trăire mistico-isihastă.

   Preoţia ortodoxă a Creştinismului evanghelic a fost instituită de Arhiereul absolut, LOGOSUL-HRISTOS, Bisericii Sale celei UNA, ca, dar şi cu putere a  Dumnezeirii. „Luaţi Duh Sfînt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute!” (Evanghelia lui Ioan 20, 22-23)

   În fapt este impropriu spus că Iisus a întemeiat Biserica Sa deoarece HRISTOS-ADEVĂRUL este BISERICA-Însăşi a Veşniciei şi Iubirii Dumnezeirii Sale.

   Biserica Ortodoxă de pe pământ  trebuie să fie dar Chipului BISERICII cereşti!

   Când regimul ateo-proletaro-comunist din Republica Penitenciară din România a legiferat sistemul său concentraţionar, cea mai mare parte a deţinuţilor politici erau de fapt Deţinuţi religioşi-creştini, fiindcă în totul şi în toate a fost prigonită, persecutată, arestată Biserica, adică Însuşi Hristos.

  Aşadar, se naşte ipoteza, teza DEŢINUTULUI religios-creştin, după mărturisirea Părintele Ioan Sabău, „nu pe noi ne-au închis, pentru că eram oameni neînsemnaţi, ci pe Hristos!” (Adrian Nicolae Petcu, Părintele Ioan Sabău sub persecuţie ateistă II, în ziarul „Lumina” , Ed. de Banat, Bucureşti, luni 6 aprilie 2015, nr. 79, Anul VI, p. 7)

   Ei nu erau oameni neînsemnaţi, fiindcă erau de fapt Mădulare ale Bisericii-Hristos.

   Iisus Hristos este Temelia şi Stâlpul, Naşterea şi Veşnicia, Adevărul şi Iubirea, Jertfa şi Crucea, Învierea şi Înălţarea, Mântuirea şi Nemurirea Bisericii Sale!

   Biserica este UNA, după mărturisirea Sa: „Este un Domn, o Credinţă, un Botez!”

   (Sf. Ap, Pavel în Epistola către Efeseni 4, 5)

   Astăzi, se vorbeşte tot mai des, dar nu în sensul, în temeiul hristic-apostolic-ecumenic, „Unitate în diversitate”, ci prin Erezia ereziilor-mişcarea ecumenică, despre diversitatea în diversităţi a bisericilor creştine. „Biserica, pe care a întemeiat-o Hristos pe pământ, prin Sfinţii Lui Apostoli este UNA! Este Biserica din care facem parte, BISERICA ORTODOXĂ! Aşa-numitele Biserici din afara Bisericii Ortodoxe nu constituie Biserica, ci sunt schisme şi erezii.” (Mitropolitul Ieremia de Gortina, http:/ / acvila 30.wordpress.com/ 2012/ 06/ 05/ mitropolitul-ieremia-de-gortina)

   Preoţia este o continuă jertfă-slujire, o neîncetată iubire-slăvire în cer şi pe pământ, instituită de Mântuitorul Hristos şi rânduită de Mângâietorul-Duhul Sfânt pentru ca preoţii trăitori în suflet şi în trup să fie aidoma îngerilor luminaţi, măritori în duh.

   Preotul ortodox dacoromân îndată ce a primit Taina de sacerdot trebuie să se îmbrace veşnic cu Cămaşa lui Hristos, cea zămislită prin Iubire, Jertfă şi Înviere.

   Preoţia ortodoxă, cea adevărată, se întrupează întru Prietenia lui Hristos, ca cea mai curată Iubire, ca cea mai întărită Cetate, ca cea mai ferecată Împărăţie!

   Prin Preot, creştinul ortodox se îmbracă în Hristos. „Căci, cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Sf. Ap. Pavel, Epistola Galateni 3,27)

   Darul acestei dumnezeeşti Taine, al acestei trepte preoţeşti, mai presus de menirea împărătească, stă deasupra oricărui gând, a oricărui cuvânt, uimindu-l pe Marele Pavel – iubitorul de Hristos. „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de necercetate judecăţile Lui şi cît de nepătrunse căile Lui!”

   (Epistola către Romani 11, 33)

   „Nimeni, mărturiseşte Sf. Patriarh ecumenic Ioan Gură de Aur, n-a iubit pe Hristos mai mult ca Pavel; nimeni n-a arătat o râvnă mai mare ca el; nimeni n-a fost mai învrednicit de mai mult har.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoţie, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti-2004, p. 81)

   Preoţii devin superiori părinţilor trupeşti, fiindcă părinţii ne nasc din voinţa lor şi din sânge, muririi, iar preoţii ne nasc, ne renasc prin dragostea lor, din Duhul Sfânt, înfiindu-ne astfel iubirii, adevărului, libertăţii, jertfei, crucii, învierii, nemuririi.

   „Pentru a fi preot, spune acelaşi mare Ierarh Ioan Gură de Aur, e nevoie de multă pricepere, iar înainte de pricepere e nevoie de mult har de la Dumnezeu, de purtări bune, de viaţă curată, de virtute mai mare decât cea omenească.” (ibid., p. 83)

   Însuşirile unui adevărat sacerdot, ortodox, jertfelnic şi iubitor de Hristos le enumeră tot Sfântul Patriarh Ioan Gură de Aur, astfel, „trebuie să fie cucernic, dar lipsit de mândrie; temut, dar iubit; autoritar, dar popular; drept, dar larg la suflet; smerit, dar nu slugarnic; aspru, dar înţelegător.” (ibid., p. 103)

   Taina Preoţiei ortodoxe înnobilează sufletul, îl întraripează cu aripile dumnezeirii!

   „Preoţia, grăieşte Sfântul Ierarh Grigorie de Nazianz, este arta de a conduce pe om – fiinţa cea mai complexă şi mai felurită în gând şi faptă – este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor!” (ibid., p. 222)

   Un alt mare Sfânt care n-a încetat a se minuna, a slăvi şi a cânta Taina Preoţiei a fost/ este Efrem Sirul. „O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O, înfricoşătoare taină a preoţiei! Spirituală şi sfântă, cinstită şi fără de prihană, pe care Hristos, când a venit, a dăruit-o celor vrednici. Cad şi mă rog cu lacrimi şi suspine, ca să mă oglindesc în această comoară a preoţiei. Că este o comoară pentru cei ce o păzesc cu vrednicie şi cuvioşie; este pavăză strălucitoare şi neasemuită; este turn neclintit, zid de nedărâmat; este temelie tare, care de pe pământ se înalţă până la bolta cerească. Dar ce spun, fraţilor? Preoţia este atârnată de bolţile cele mai înalte ale cerului; intră fără de împiedicare în înseşi cerurile cerurilor şi merge strălucit şi lesnicios prin mijlocul îngerilor şi al puterilor celor netrupeşti. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus? Stă de vorbă cu Însuşi Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul şi Dătătorul de lumină. Şi, numai ce voieşte, că îndată şi primeşte, cu multă îndrăznire, cererile pe care I le face.” (ibid., p. 300)

   Preotul ortodox dacoromân trebuie să se pogoare în atâtea adâncimi matafizice, trebuie să urce pe înălţimile mistice, trebuie să străbată azurul serafic al duhovniciei, trăind isihast duhul liturgic, „Iubind ca Dumnezeu”, cum spunea părintele Miron Mihăilescu, adică dragostea „Liturghiei după Liturghie.” (Iubind ca Dumnezeu – Liturghii după Liturghii cu Părintele Miron Mihăilescu, Ed. Christiana, Buc., p. 174)

   Fiorul elevaţiei mistice este o dorire dumnezeiască, acel vector inefabil al continuei aspiraţii după sfinţenie, o împletire dintre cercetare şi viaţa moral-duhovnicească, care se întrupează unei naturi asimetrice reciproce duhovnic-ucenic/ ucenic-duhovnic, căci „Taina iubirii, spunea părintele Ghelasie Gheorghe, este asemenea unei întrupări în celălalt şi, prin urmare, presupune o concomitentă dăruire şi primire.”

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ILARION VIRGIL FELEA – Preot ortodox martir (prima parte)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Jertfa Dragostei lor, Părintele Crăciun şi Prezbitera Anişoara

„Credinţa, nu ştiinţa, nici arta, nici filosofia,

   nici politehnica, ne deschide împărăţia cerurilor,

   în care se cuprind toate comorile ştiinţei, ale artei,

   ale filosofiei, ale religiei, ale sufletului, ale omenirii

   şi ale Dumnezeirii.”    (Părintele ILARION FELEA)

 

 

   Părintele Crăciun Oprea

 

   În satul Cărăsău (Bihor) aproape de Munţii Codrului, se nasc la 17 Iunie 1925, gemenii Moise şi Crăciun ai evlavioasei familii Crăciun şi Saveta Opre. Moise a trăit doar şase luni, iar Crăciun a crescut până la 14 ani alături de alţi cinci fraţi. A făcut şcoala primară în Cărăsău, un an de zile la Şcoala Normală „Iosif Vulcan” din Oradea (1939-1940), fiind obligat să se mute din cauza ocupaţiei hortyste în Arad la Şcoala Normală „Dimitrie Ţichindeal”, între 1940-1947, şcoală despre care amintea cu bucurie şi venerare, ce purta şi amprenta lui Mihail Eminescu. „Care dintre dumneavoastră nu-l cunoaşte pe Eminescu, care-l laudă pe Ţichindeal? A făcut şcoala teologică a Bisericii de la Arad, care avea rostul de a crea cadre de învăţători şi preoţi care mergeau la sat să poată face educaţie la români, căci în satele în care erau învăţători absolvenţi de la şcoala lui Dimitrie Ţichindeal, sau a Bisericii, vorbeau şi în pauze limba română şi învăţau în Biserică şi în şcoală în limba noastră şi cât mai serios posibil. Pe când la şcolile de stat şi în pauze obligau copiii să vorbească limba maghiară.” (Viaţa Părintelui cel cu nume de Sărbătoare, Crăciun Oprea Mărturisitor din temniţele comuniste şi preot întru Hristos, în Atitudini, 23, Anul IV, Iunie 2012)

 

   În anul 1947 a intrat la Academia Teologică din Arad, avându-l rector pe pr. prof. univ. dr. Ilarion Felea. La 31 Mai 1948, studentul teolog Crăciun Oprea este arestat, anchetat la Arad şi Oradea, primind 8 ani de închisoare pe care a săvârşit în temniţele de la Timişoara, Aiud, Piteşti, Canalul Dunărea Marea Neagră, perioadă în care şi-a pierdut ambii părinţi. În 29 Mai 1956, a fost eliberat şi s-a oprit la Arad, cerând îndrumare şi binecuvântare de la duhovnicul său pe care l-a avut pildă şi model întreaga sa viaţă Părintele Ilarion Felea, chiar după martiriul său din temniţa Aiudului, spre a continua Facultatea în cadrul Institutului Teologic Universitar Sibiu (1956-1959). Studentul Crăciun Oprea a intrat cu bursă de stat, dar mai către Sărbătoarea Crăciunului-Naşterea Domnului, politrucul împuternicit, i-a tăiat bursa. Cine era acel împuternicit ? Prin Ordonanţă de Guvern din 1 Iunie 1953, s-au înfiinţat 183 de posturi de împuterniciţi de culte, ce s-au adăugat noii organizări administrative a României. Alegerea se făcea prin sudoarea muncii depuse în cadrul partidului în baza recomandărilor proletarilor baroni locali de partid, fără studii, cu recrutarea din armată de către Securitate, plus cele 6 luni de pregătire ca activist de partid, la care se adăuga fidelitatea faţă de ideologia bolşevico-proletară.

 Un rol de seamă avea să-l joace acest  împuternicit,prin care după aplicarea decretului 410/ 1959 s-a dat lovitura de graţie asupra Bisericii Ortodoxe naţionale, prin scoaterea din mănăstiri a călugărilor şi monahiilor, puşi la dispoziţia Securităţii, care i-a aruncat pe cei mai îndârjiţi în temniţe. (Adrian Nicolae Petcu)

   Tânărul Crăciun Oprea deşi licenţiat în Teologie, a fost refuzat de Securitate să fie hirotonit preot. S-a angajat astfel, la secţia Poiana Ruscă, filiala Exploatării miniere Teliuc-Hunedoara, până în anul 1964.

   În 18 Ianuarie 1962 s-a logodit cu Anişoara Rudeanu, iar în 25 Februarie au împlinit Taina Cununiei în biserica Cincişul Vechi, ultima slujbă în acea biserică înainte de a fi distrusă de regimul comunist, alături de sat şi de altele pentru construirea barajului lacului de acumulare ce aproviziona Combinatul din Hunedoara şi strămutarea lor pe o culme de deal „neprimitoare”. În 9 Aprilie 1963, în familia soţilor Opre a venit primul copil Ioan-Antonie. La 1 Noiembrie 1964, episcopul Aradului Teoctist Arapaşu, viitorul patriarh, l-a hirotonit preot pentru parohia Hăşdău, cu filiile Goleş şi Dăbâca din Ţinutul Pădurenilor, slujind până în anul 1976. În 31 Ianuarie 1967, în familia părintelui Crăciun s-a născut Nicolae-Adrian, al doilea băiat. Între anii 1968-1970 a administrat şi parohia Topliţa cu filiile ei Curpen, Dealu Mic şi Vălari. În anul 1973, episcopul Aradului Visarion Aştileanu l-a transferat paroh la Cinciş-Cerna, în satul în care locuia, continuând ridicarea noii biserici începută de cumnatul său părintele Anton Rudeanu şi distins cu rangul de Iconom Stavrofor. Între anii 1964 -1976 a executat lucrări de amenajări şi reparaţii la bisericile pe care le păstorea: Goleş, Dăbâca, Hăşdău, Topliţa, Izvoarele, iar în perioada 1973-1984, alături de prezbitera sa Anişoara s-au dedicat integral terminării bisericii Cinciş-Cerna, pe care au sfinţit-o în plin regim comunist în anul 1984. În anul 1999, părintele Crăciun şi prezbitera Anişoara, ajutaţi de unii dintre fii duhovniceşti încep construcţia uneia dintre cele trei clădiri, muzeul, la vechea rugăminte a Părintelui Arsenie Boca, de a crea alături de biserică un complex monahal. În anul 2011, părintele Crăciun s-a pensionat. În 8 Aprilie 2012, în Duminica Floriilor, părintele Crăciun Opre s-a adăugat Corolei de Flori din Grădina cerească a Maicii Domnului.

   Prezbitera Anişoara Oprea

   În vechiul sat Cinciş, la 25 Octombrie 1930, s-a născut cel de-al şaselea copil în familia lui Ioan şi Iulia Rudeanu, Anica. Au rămas în viaţă doar Anton, Maria şi Anica.

   Cu câteva zile înainte de naştere, satul Cinciş a fost inundat de ploi torenţiale care au măturat totul în cale, case, grădini, gospodării, animale. Tatăl Anişoarei a fost primar în sat un sfert de veac. Părintele Arsenie Boca era un apropiat al primarului Ioan Rudeanu care era şi un bun gospodar care avea grădini, pomi, boi, vaci, viţei, cai. Venind odată marele Duhovnic în casa primarului acesta i-a arătat fălos frumoasele sale animale.

   –„Apăi no, îi ţineţi până vine vremea să îi daţi pe o semnătură.”

   I-a arătat apoi grădina cu pomii cu roadele în pământ, care îi hrănea şi pe străini.

   -„Dar să ştiţi că va veni vremea să îi tăiaţi.

   -Părinte, cum să-i tai? Că doar nu i-am pus ca să-i tăiem!

   -Nu, unchiule, nu matale îi vei tăia. Vor veni alţii să-i taie.” (Dragostea părintească de la Cinciş-Părintele Crăciun şi preoteasa Anişoara Opre, volum îngrijit de Natalia Corlean, Ed. Agaton, Făgăraş, 2019, p. 15-17) 

   Alesul Părinte duhovnicesc a mai venit şi altă dată, a urcat cu gazda şi cu cele două fiice Maria şi Anişoara o pantă, care avea în capătul ei Bisericuţa veche, iar peste drum de biserică străjuia un falnic păr gros, al unui fin de-al lor. Părintele Arsenie avea în mână un băţ de alun, iar „după ce s-a învârtit de câteva ori, a ridicat băţul c-am la doi metri jumătate de bază şi a bătut în locul acela:

   -Până aici va ajunge apa!

   Noi – şi eu, şi sora mea, şi tata – am zis:

   -Părinte, păi dacă ajunge apa acolo noi ce facem? Ne înecăm, murim?

   -Nici nu vă înecaţi, nici nu muriţi…” (Dragostea părintească de la Cinciş-Părintele Crăciun şi preoteasa Anişoara Opre, volum îngrijit de Natalia Corlean, Ed. Agaton, Făgăraş, 2019, p. 15-17) 

 

   Anişoara Rudeanu a făcut şcoala generală în satul natal, cea gimnazială în Comuna Teliucu, încheind cu Liceul Economic-Hunedoara, secţia contabilitate. În timpul liceului eleva Rudeanu împărţea Duminicile, una la Biserica fratelui ei, alta la mănăstirea Prislop la Părintele Arsenie, indiferent de vreme, ploaie, zăpadă, cinci ore dus-întors prin pădure. După absolvire, între 1948-1950 tînăra Anişoara intră în obştea Mănăstirii Prislop, sub ascultarea şi ocrotirea Părintelui Arsenie Boca. În anul 1950, la cererea părinţilor bătrâni, mai cu seamă a fratelui, fără voia ei, dar cu binecuvântarea duhovnicului, care i-a profeţit alt drum însemnat a ieşit din mănăstire. „Anişoaro, te duci acasă. Ai grijă de părinţii tăi şi de tine. Te angajezi undeva şi îţi vezi de treburi. Că tu în lume vei face mai mult decât ai face aici, mănăstire.”

   (Dragostea părintească…, op. cit., p. 26)

   S-a angajat iniţial la Direcţia economică a Combinatului Siderurgic Hunedoara, până în anul 1956. Acolo a fost tot mâna marelui duhovnic care a protejat-o, fiindcă din 24 de contabile, ea singură era la Direcţia comercială unde avea la îndemână toate materialele de aprovizionare, făcând astfel un fel de ucenicie care-i va folosi la ridicarea Bisericii cea mare. S-a angajat apoi la Spitalul municipal Hunedoara, până în 1990, la pensionare. În anul 1962, pe 18 Ianuarie a avut loc cununia civilă cu viitorul preot Crăciun Oprea, în 25 Februarie a primit Taina Cununiei, în 9 Aprilie 1963 l-a născut pe Ioan-Antonie, iar după hirotonia soţului Crăciun în anul 1964, devine prezbitera Anişoara, coslujitoare pe viaţă a părintelui. În anul 1967, l-a născut pe cel de-al doilea băiat Nicolae-Adrian. După pensionarea din anul 1990, cu aceeaşi râvnă neobosită cu care a ridicat biserica cea mare, s-a angajat cu ascultare, pentru împlinirea rugăminţii marelui Duhovnic Arsenie Boca, la ridicarea unui complex monahal, a celor trei clădiri, muzeul, chilii, sală de conferinţe şi evenimente social-filantropice. În anul 2011, a fost terminat muzeul. În 16 Februarie 2017, s-a adăugat cu odihna trupului alături de părintele Crăciun, la umbra bisericii din Cinciş.

   Anişoara Oprea a fost un mare model de prezbiteră, cuvioasă, smerită, demnă, curajoasă, zeloasă, iute ca o rândunică, cucernică asemeni unei porumbiţe, harnică precum o furnică, strângătoare ca o albină, adunând din toate florile-locurile cele de trebuinţă pentru Biserica lor cea nouă, pentru hrana tuturor lucrătorilor, asistându-l şi ajutându-l permanent pe părintele Crăciun „şi de multe ori chiar îndrumat de doamna preoteasă Anica, un adevărat ctitor.”(Pătimitori şi pătimire în închisorile comuniste. Coordonator: pr. dr. Florin Dobrei, Ed. Reîntregirea a Arhiepiscopiei Alba Iuliei-Alba Iulia/ Ed. Episcopiei Devei şi Hunedoarei-Deva, 2015, p.  271)

   Satul Cărăsău din preajma Munţilor Codrului, situat între Beiuş şi Oradea, avea pe vremea copilăriei părintelui o comunitate bine închegată de oameni gospodari ce întrupau o unitate de credinţă, curaj, demnitate, frăţietate, hărnicie, moralitate, obicei, tradiţie, prin cinstirea şi purtarea frumosului şi aristocratului costum popular, prin respectarea posturilor creştine, prin evlavia pentru învăţător, preot, moaşă, bătrâni, prin ajutorarea celor neputincioşi, prin milostivirea pentru cei săraci, astfel că la marile sărbători Naşterea Domnului-Crăciunul şi Învierea Domnului Hristos, toţi cetăţenii deveneau ca fraţii, cei înstăriţi hrănindu-i şi pe cei lipsiţi de bunătăţi.

   „În 1944 frontul a fost la noi în sat. Armata a venit la noi în sat şi noi am fugit pentru că aflasem de la o rudenie că dacă eşti prins, eşti luat la făcut de tranşee. Şi am fugit undeva pe Crişul Alb, lângă Gura Honcii.” (Atitudini, 23, Anul IV, Iunie 2012)

 

   Satul Cinciş a fost sortit de regimul ateu comunist, alături de altele cinci sate la pieire prin inundare, pentru a se naşte lacul de acumulare spre a deservi cu apă industrială Combinatul siderurgic Hunedoara, iar pe de altă parte şi bază de agrement pentru muncitori. Ţăranul pe care îl venera părintele trebuia desţărănat, smuls din ţărâna sacră-străbună. „Eu m-am considerat, totdeauna, ţăran de acasă.”

   Satul-Vatră ancestrală plămădită de Dumnezeu ca aşezare şi reaşezare de familie, de Neam, de biserică, de şcoală, de naştere, de Dumbrava minunată a copilăriei, de poezie, de creaţie, de basm, de Acasă.

   Satul-cântat de marii rapsozi populari, de genialii poeţi, de marii artişti în romanţele lor de aur, pictat sublim de iluştrii şi nemuritorii artişti.

   Satul eternizat de Lucian Blaga ca loc de naştere a veşniciei, de Nichifor Crainic ca loc de sfinţire, de Vasile Băncilă ca o comuniune întru sacru şi profan, de Petre Ţuţea, unde ţăranul devine imperial, de Ernest Bernea unde se săvârşeşte permanent actul liturgic între Dumnezeu şi ţăran, acesta invocându-L cu cuminţenia sufletului său în toate manifestările şi trăirile sale.   

 

   Ţăranii care şi-au apărat Glia milenară cu dragoste, cu curaj, cu credinţă, cu sânge, RĂDĂCINILE celor mai mari personalităţi, genii, învăţători, preoţi, prezbitere, călugări, monahii, profeţi, ierarhi, pedagogi, conducători, mari comandanţi, eroi, martiri, mărturisitori, cuvioşi şi sfinţi, adânc înrădăcinaţi în tradiţia milenară creştină şi oricum încăpăţânaţi să rămână, deci refractari noii ideologii proletare trebuiau să piară într-un fel sau altul, fie în temniţe, fie la Canal, fie deportaţi, fie strămutaţi…

   Ţăranii aceia cucernici, cinstiţi, omenoşi, harnici, cu suflet frumos, cu podoabă tradiţională aleasă, ctitori de case, de şcoli şi lăcaşuri sfinte, au fost smulşi din vetrele lor părinteşti, au fost frânţi din moşia lor, au fost sfârtecaţi din agoniseala lor de o viaţă, au fost înfrânţi în elanul lor de libertate, de adevăr şi trăire a comuniunii spirituale. „Oamenii erau forţaţi să îşi mute gospodăriile într-un sat nou, parcelat egalitar şi impersonal, situat pe vârful unui deal defrişat şi neprimitor. Şi-au mutat morţii din cimitir, au luat ce au putut şi şi-au luat în primire terenurile pentru a ridica pe ele noi case. Bisericile vechi, de o valoare patrimonială inestimabilă, au fost acoperite de ape. Au fost oameni, mai ales bătrâni, care au refuzat să îşi părăsească satul până când apa le-a ajuns la prag. Unii au murit la scurtă vreme.” (Dragostea părintească de la Cinciş…,op. cit., p. 62) 

   Năpasta socialistă s-a abătut cu urgie proletară asupra satului, asupra ţăranului.

 Arestarea.

       Absolvenţii Şcolii Normale din rândul studenţilor teologi arădeni au fost repartizaţi ca pedagogi la un internat de elevi, sub responsabilitatea părintelui rector Ilarion Felea. În internat elevii cei mai dotaţi fizic şi intelectual s-au călăuzit către un itinerariu spiritual: cinste, credinţă, cunoaştere, autocunoaştere, curaj, morală, educaţie, fraternitate, altruism, responsabilitate, respect, modestie, fidelitate, devotament, demnitate, dragoste, jertfă, cultură, deci, calea perfectibilităţii spre desăvârşire. Atitudinea lor se îndrepta împotriva ideologiei marxist-leninist-comuniste care penetra mediul şcolar şi universitar. Ca pedagog al Institutului „Diecazana” al Academiei din Arad, Crăciun Oprea ajutat de colegul mai mare Viorel Gheorghiţă, au iniţiat grupuri de „consfătuiri creştine”, privind cultivarea virtuţiilor creştine pentru formarea elevilor, studenţilor, teologilor şi a viitorilor preoţi. „Siguranţa a operat arestări la nivelul şcolilor arădene şi mai ales al Academiei teologice. Pentru a avea probe Siguranţa comunistă a fabricat inclusiv documente dactilografiate…” (Pătimitori şi pătimire în închisorile comuniste…, op. cit., p.  147)

   Studentul-pedagog Crăciun Oprea avea deja întrupată pecetea ortodoxiei odrăslită prin purtarea de grijă şi călăuzire a marelui Duhovnic Arsenie Boca, dar şi safirele din Aura ilustrului teolog-preot Ilarion Felea, astfel că misiunea lui privind împlinirea vocaţiei întru cler, întru slujirea Hristică era arhibinecuvântată.„M-a interesat educaţia, formarea unui om cu caracter creştin…M-a dat în primire lor cineva de la teologie. Îmi era profesor. Mai târziu a ajuns preot ortodox în Londra. Omul ăsta m-a scos la plimbare, să-mi dea ceva de lucru. A fost silit şi el să facă treaba asta. A venit Securitatea şi m-a luat. M-au dus la Securitate şi acolo mă aşteptau mai mulţi gealaţi. Vreo patru-cinci. M-au introdus într-o cameră cu obloanele închise, m-au trântit la pământ, m-au descălţat şi m-au bătut la tălpi. Rău de tot…” (Dragostea…, p. 31)

   După „încălzirea” de zi la Siguranţa Arad, studentul teolog a „beneficiat” noaptea de adevărata tortură, îndeosebi preferata anchetatorilor, „morişca”, iar ca amintire vie, şeful bătăuşilor i-a spart timpanul urechii stângi, lăsându-l pe viaţă cu surzenie. În evidenţa lor, în fişa personală a victimei se consemna: „inteligent, pătruns de un adânc spirit religios, mergând până la fanatism, dârz, tenace, hotărât, periculos din punct de vedere al îndoctrinării religioase […]. Este un element care cu greu se poate redresa.” (ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 505, vol. 1-2;)

   Tribunalul Militar Timişoara, i-a acordat o condamnare de 8 ani închisoare, prin Sentinţa nr.449/ 23 Martie 1949, pentru „uneltire contra ordinei sociale.” (ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 269000, vol. 1-2; ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 310002; Gabriel Valeriu Basa, Preoţi, teologi şi călugări hunedoreni în închisorile comuniste, în „Altarul Banatului” , an XVI, 2005; „Ziarul Lumina”, 20/ 27 Ianuarie 2012)

   La Piteşti a trecut un an de zile prin diabolicul fenomen al „reeducării” care se preocupa de diversitatea torturilor. După Piteşti a urmat altă fioroasă închisoare Gherla cu aceleaşi infernale defăimări şi torturi inimaginabile. A luptat din răsputeri să-i ridice pe cei căzuţi prin reeducare, amăgiţi că astfel vor scăpa cu viaţă.  „Regimul era acelaşi şi la Piteşti şi la Gherla.” În temniţă în afara meditaţiei religioase, a semnalelor morse, a propriei respiraţii şi a apelului, nu se auzeau decât, ţipete, loviri, bătăi, înjurături, gemete, strigătele gardienilor ce te scoteau la anchetă, huiduirile lor când te loveau cu cisma, bocancul sau alte corpuri dure, căderile celor torturaţi, cadenţa lingurei în gamela cu conţinut incolor, infect, abia vizibil, vorbele obscene, perpetua expresie „banditule”, alimentându-se continuu din partea administraţiei şi a echipei de torţionari cu care conlucra, învrăjbirea pentru ca deţinuţii să se sfârtece între ei. „Măi, oameni buni, dacă voi aţi hotărât să vă rupeţi de ceilalţi şi să îmbrăţişaţi această atitudine, treaba voastră. Însă un lucru aş vrea să vi-l spun. Nu ştiu cum poţi fi reeducat în stil comunist – să te manifeşti ca un ateu – după ce ţi-ai clădit o educaţie creştină.” (Atitudini, 23, Anul IV, Iunie 2012)

   A urmat după un an de Gherla, vestitul Canal Dunărea-Marea Neagră, nu mai puţin fioros ca temniţele prin care trecuse. „Erau acolo brigăzi de 13-14 studenţi, toţi reeducaţi la Piteşti… Dacă te prindeau că te rugai, mâncai bătaie de te omorau şi te puneau să faci nişte lucruri dincolo de orice limită a degradării omeneşti.” (Dragostea părintească de la Cinciş…,op. cit., p. 37)

   La Canal, părintele Crăciun mărturiseşte despre Celălalt CRĂCIUN, Care l-a ţinut în viaţă. „Eu am învăţat rugăciunea lui Iisus la Canal. Seara spuneam rugăciunea împreună, apoi zile şi nopţi întregi şi niciunul dintre noi n-a murit şi nici n-a rămas schilod. Dar nu ne-am dat seama de lucrarea ei, până n-am scăpat afară.”  (Pătimitori şi pătimire…, op. cit., p. 268)

   Munca la Canal făcea parte din metodica torturii, a regimului de exterminare. Pământul era moale, greu, argilos şi nu se desprindea de hârleţul cu care trebuia să încarce un singur deţinut politic sau religios un vagon întreg. După pământ urma spartul bolovanilor în pietre mici pentru traversele de cale ferată. Tânărul Crăciun Oprea a fost obligat să muncească chiar imediat după operaţia de la piciorul stâng, aşa cum era, în cârje, cum l-a văzut şi tatăl său, care s-a ofticat şi la puţin timp s-a prăpădit, la un an după soţia sa. „Aici la spate, am avut localizată o ruptură de fibre musculare…Tata m-a văzut în cârje la lucru. L-am văzut şi eu, dar nu mi-au dat voie să vorbesc cu el. Şi el a venit apoi acasă şi a murit de necaz! Mama murise cu un an înainte, iar eu nu ştiam nimic.” (Dragostea părintească…,op. cit., p. 38)

   La Aiud a făcut cunoştiinţă cu înspăimântătoarea Zarcă tereziano-hasburgică. Unui camarad de suferinţă i s-a înscenat acuza că a vrut să evadeze şi l-au ucis. „Noi ştiam însă că a fost o înscenare, deoarece îl cunoşteam bine pe cel pe care l-au condamnat la moarte şi apoi l-au executat.” (ibid., p. 40)

   Suferinţa a împletit-o cu răbdarea, răbdarea cu îndurarea, credinţa cu postul, asceza cu iubirea, jertfa cu iertarea. Dar, „pâinea cea de toate zilele” a fost rugăciunea cea de foc. „Pâinea cea spre fiinţă” a fost rugăciunea curată, adâncă, cea cu lacrimi şi sânge, hrană a demnităţii spirituale. „În puşcărie am observat că numai cei ce s-au rugat, aceştia toţi au scăpat afară întregi la minte şi la suflet… Eu mi-am ţinut atitudinea mea de creştin şi nu m-am considerat altceva decât un soldat în armata lui Hristos… Am simţit şi simt ocrotirea Preacuratei Maici Fecioara Maria, care ne-a favorizat să putem striga în temniţele Arad şi Timişoara cu elevii cu care am vieţuit acolo, în aceeaşi cameră, prin Acatistul Bunei Vestiri şi Paraclisul ei. Rugăciunile Ei au câştigat mila Lui, spre a trece încercarea de atunci, ca să ne putem regăsi, cu El, rostul de până azi.” (ibid., p. 43-45)

   Format în trăirea ascetico-mistică din marile Şcoli-închisori, întotdeauna Părintele Crăciun îşi risipea dragostea creştină pentru aproapele, fiind totodată şi un permanent rugător pentru semenii săi. „Când eram la Oxford (a se citi Aiud, Piteşti, Gherla, Periprava) am înţeles cine este Maica Domnului, toţi cei care ne-am rugat Preacuratei am scăpat şi am ajuns să-i slujim Ei într-un fel sau altul. Eu am ajuns popă de ţară!” (Pătimitori şi pătimire…, op. cit., p. 275)

   În afara Bisericii mari de la Cinciş-Cerna şi îmbunătăţirea celorlalte lăcaşuri pe unde a slujit, Părintele Crăciun a zidit în sufletele credincioşilor biserici vii, prin care le-a împărtăşit Dragostea lui Dumnezeu şi iubirea pentru Neam, punându-şi slujirea pentru aproapele, după cea a Împăratului Vieţii-Hristos. „Părintele nu obosea niciodată în slujirea aproapelui, punându-şi sufletul pentru fiecare în parte. Trudeşte, cu conştiinţa puternică de slujitor al Bisericii şi al Neamului românesc, la formarea de caractere, mai ales la formarea preoţilor, alături de Părintele Ioan Sabău, prietenul de suflet al Părintelui şi frate de suferinţă.” (Atitudini, 23, Anul IV, Iunie 2012)

   Părintele Crăciun şi-a asumat cu toată fiinţa şi persoana sa bucuria şi slujirea numelui Sărbătorii Dumnezeeşti-Crăciunul, în toată viaţa sa, preţuind-o în gând, în cuvânt, în faptă, atât întru slujirea pentru Domnul Iisus şi pentru Neamul dacoromân, cât şi întru pătimirea pentru Patria sa ortodoxă şi Arhiereul veşnic Hristos.

   Din convorbirea celor trei Mari Duhovnici, Iustin Pârvu, Crăciun Oprea şi Ioan Sabău, alegem spre folosinţă câteva mărgăritare duhovniceşti de mare preţ.

   Părintele Iustin: „Dacă fiecare din deţinuţii care au fost în puşcărie s-ar ocupa de un schit, am trezi oamenii.”

   Părintele Sabău: „Ştiţi ce a spus părintele Stăniloae: „Era bine dacă măcar unul din ierarhi trecea prin puşcărie. Vedea lucrurile altfel.” Aici vin uniţii şi ne tot socotesc ortodoxo-comunişti, că noi n-am avut ierarhi atunci acolo…”

   Părintele Crăciun: „Eu am fost la Piteşti oleacă şi în celulă m-am trezit cu medicinişti şi toţi erau de-ai lui Maniu.”

   Părintele Iustin: „Greco şi romano-catolicii din Ardeal sunt mai mult papistaşi decât ortodocşi. Dacă ungurii fac astăzi ceea ce fac în Ardeal, este pentru că sunt ajutaţi foarte mult de elementele acestea romano şi greco-catolice.”

   Părintele Sabău: „În timpul când s-au prigonit ortodocşii noştri acolo, le-au luat bisericile, le-au dărâmat, ortodocşii s-au dus la uniţi să aibă o oarecare tutelă, şi ei nu i-au primit. Pe când noi ortodocşii, de multe ori i-am salvat pe ei. Mi-aduc aminte că în timpul primului război au eliminat din facultate trei studenţi ai lor, greco-catolici pentru că la Oradea, pe coridorul Institutului lor, i-au auzit vorbind româneşte. Atunci românii, scrie părintele Moţa în Libertatea, în toate universităţile noastre – Cernăuţiul, Bucureştiul şi Chişinăul – au înaintat un memoriu până la Paris. Asistând la un examen de fine de an, soţia primului deputat român la Budapesta a observat că întrebările erau în ungureşte şi a întrebat de ce nu se pun în româneşte şi pentru asta a luat un an de închisoare. Azi ne interzic să mai vorbim româneşte în <<regiunea autonomă>> şi toţi românii care vor să fie funcţionari în regiunea asta, trebuie să înveţe maghiara.” Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Jertfa Dragostei lor, Părintele Crăciun şi Prezbitera Anişoara” →