Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colindul Naşterii Domnului în Temniţele comuniste

„Bătrâni cu obrazul de ghiaţă

şi paşi năclăiţi în tristeţe,

prin moarte-am trecut, nu prin viaţă.

Noi n-am avut tinereţe.”

(Radu Demetrescu Gyr)

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, este după Învierea Mântuitorului, cea mai frumoasă şi cea mai împodobită sărbătoare a Anului care pleacă spre trecutul lui de azur, trimeţindu-şi moştenitorul spre răsăritul Nădejdii, pregătind decorul serafic cu deosebită culoare, strălucire, evlavie, bucurie, nea, tradiţii, stea, păstori, magi, pluguşor, datini, gazde primitoare, urări şi cântări frumoase de prichindei, de cete mari şi încărunţiţi întru splendoarea Colindelor ce aduc supravenerare Maicii Domnului, a întregului Cer şi a unei mari părţi a pământului binecuvântat.

Focul misticii ortodoxe dacoromâne devine Tiparniţa dumnezeiască a Evangheliei Iubirii Mântuitorului Iisus Hristos întru modelarea Neamului, naţiunii, poporului creştin.

Naţionalismul creştin-ortodox reprezintă „Axis mundi!” a Naţiunii Matcă pelasgo-traco-geto-dacă. El a reprezentat convertirea Naţiei la ortodoxie (dreapta credinţă), asumându-şi menirea axiologică în cadrul vocaţiei mistice prin rolul de creator, apărător, izbăvitor, mărturisitor, misionar.

Prin rolul creator Elita ortodoxă îşi asumă responsabilitatea formării unei culturi sufleteşti naţionale, o cultură serafică, slujind Cultului religios, în comuniune cu Dumnezeirea. Harul primeşte pecetea dragostei noastre creatoare, astfel încât Creaţia şi cultura autohtonă devin teze sinergice divino-umane-universale. „Virtuţiile teologale creştine întreţin viaţa noastră spirituală până ce actul creator interior, în ansamblul său, întâlneşte pe Dumnezeu.”(Ernest Bernea, Christ şi condiţia umană. Criterion, 2000, p.53).

Rolul de apărător asumă în exclusivitate păstrarea Tradiţiei sacre, ancestrale şi creştine, pururea.

Rolul izbăvitor purcede la împlinirea dreptei credinţe întru iubirea divină prin jertfa supremă a martiriului.

Rolul mărturisitor trasează meridianul continuităţii întru transcendentul dăinuirii.

Rolul misionar implică mesianismul hristic care face trecere de la metafizica existenţei la mistica împlinirii spirituale.

Când sunt atacate sau uzurpate elementele esenţiale ale Naţiunii divino-umane: cultul strămoşilor, credinţa, limba, cultura, tradiţia, aura înaintaşilor şi vatra strămoşească, Elita ortodoxă trece de la rolul său activ creator la cel dinamic de purtător al transcendenţei prin împlinirea eroică, martirică, sfântă şi mărturisitoare.

Expresia identităţii şi a dimensiunii spirituale a unei naţiuni o dă Elita Spiritual-Religioasă în cazul nostru Naţionalismul creştin-ortodox, realitate inefabilă care-i conferă legitimitate şi autoritate dincolo de orice context istorico-politic.

El reprezintă aşadar, axa istorico-religioasă a Neamului nostru daco-român.

În sânul unei Naţiuni creştin-ortodoxe, Statul trebuie să fie ancorat în etnocraţie, nu în democraţie, căci altfel se uzurpă întreaga armonie a creaţiei, a tradiţiei, a culturii, a religiozităţii naţiei respective. „Dogma suveranităţii poporului, interpretată de către mulţime, va duce la o perfectă anarhie, până în momentul când, interpretată de către şefi, ea va duce la un despotism desăvârşit”. (Hippolyte Taine, Les origines de la France contemporaine. Ed. Hachette, Paris, 1880)

Autonomia raţională, anarhia proletariatului şi despotismul revoluţionar dirijate atent de Maeştrii Ocultei francmasonice au creat ideologia distrugerii desăvârşite – Comunismul, care a dărâmat totul (mai puţin rădăcinile, care n-au putut fi smulse): omul, familia, tradiţia, creaţia, cultura, şcoala, statul naţional, biserica, poporul.

La Canalul Dunăre-Marea Neagră – Drumul socialismului-comunismului maritim în prag de iarnă se lucra cu roabe, lopeţi, vagoneţi şi bice primite pe spate, alături de înjurăturile care curgeau doldora sub loviturile sadice ale gaborilor. Pe cozile lopeţilor încremenise un strat confortabil de gheaţă. Se lucra circa 12 ore pe zi, cu cele 30 de minute pauză pentru poşirca în care erau fierte murături stricate, varză împuţită şi cartofii mucegăiţi. Pentru a nu îngheţa poşirca care se împărţea cu mărinimie se renunţa la lingură, sorbindu-se direct din gamelă. Pe pieptul deţinuţilor acoperit cu zeghele vărgate, numai zdrenţe şi sânge, stropii ce cădeau din gamelă deveneau în câteva secunde ţurţuri ce se zgâlţâiau aprig sub asaltul necruţător al crivăţului.

Unul dintre cei mai sensibili deţinuţi politico-religioşi din cohorta zecilor de mii de la Canal era genialul poet basarabean Robert Eizenbraun/ Cahuleanu – Andrei Ciurunga, un spirit profund cu un suflet de floare peste care se prelingea ca o mireasmă lacrimile de azur ale camarazilor ascultători ai versurilor sale pline de duh şi de dor de Basarabia Martiră. Poemele Canalului, ca toate marile poeme ce s-au născut în temniţă au fost elaborate oral în duh şi în minte. Autorul, pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc, să-l preţuiesc şi să-l iubesc, creea cu o uşurinţă ca de adiere cerească, ca o diafană revărsare de har, cum numai Atotcreatorul binecuvintează fiinţele gingaşe, sublime îmbrăţişindu-le cu splendoarea Sa divină.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colindul Naşterii Domnului în Temniţele comuniste” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a V-a)

MIHAI VITEAZUL – Voievodul VALAH al Ardealului

(II)

„Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier

Şi zalele-i zuruie crunte,

Gigantică poart-o cupolă pe frunte,

Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,

Iar barda-i din stânga ajunge la cer,

Şi VODĂ-I un MUNTE!”

(George Coşbuc)

Peste acele straturi – stări încrâncenate învingătorul nobilimii uzurpatoare din Transilvania a aşezat Limba română, rânduind o parte dintre marii săi boieri olteni în dregătorii după rangul şi meritul lor, astfel: Teodosie Rudeanu cancelar (logofăt) pentru Ţara Românească şi Ardeal, banul Mihalcea Caragea, vicecancelar pe lângă stările Transilvaniei, ajutat de postelnicul Preda Buzescu, marele stolnic Stoichiţă din Strâmba, armaşul Sava, Petre Grigorovici Armeanul, spătarul Tudor, postelnicul Duma, vistierul Bărcan ş.a. A numit în fruntea cetăţilor pârcălabi de seamă fapt ce a „bucurat mult” nobilimea autohtonă şi aşa destul de ostilă şi de veninoasă. Domnul însuşi poseda de pe vremea lui Sigismund Bathory multe moşii, precum „cinci sate în comitatul Solnoc-Dăbâca, pe Valea Lujerdiului şi a Lonei, satul Mănărade (lângă Blaj), satul şi castelul Buia (la sud de Mediaş), de care ţineau cam 30 de alte sate.” (Ioan – Aurel Pop, Mihai Viteazul şi Transilvania, în Istoria Transilvaniei Vol. II,p.93)

În vara anului 1600, în luna Mai, Voievodul Ţării Româneşti şi al Ardealului, a pornit spre Moldova care i s-a închinat cu uşurinţă, astfel că la 6 Iunie 1600, Mihai Viteazul a păşit ca un biruitor Rege dac în marea sa Dacie, intitulându-se, „din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei.”

Aşa arăta primul document emis la Iaşi, apoi cele apărute la Alba Iulia. Letopiseţul brâncovicesc îl numea „regele Mihai”, iar voeievodul Radu Mihnea, îl amintea de „crai în scaunul Bălgradului şi a întregii Ţări a Ardealului.” (Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. II, Cronicari şi istorici străini, secolele XVI-XVIII, Texte alese, Ed. Academiei, Bucureşti, 1894, p. 178; C. Rezachevici, Prima unire a conducerii celor trei Ţări Române de către Mihai Viteazul, Bucureşti, 2000, p. 13)

Hotarele Ardealului cu Ţara Românească, l-a atenţionat Viteazul Valah pe suveranul habsburg să rămână cele de pe vremea împăratului Maximilian al II-lea şi a lui Ioan Sigismund, adică „restituirea Oradei cu ţinutul Bihorului, a Husztului cu ţinutul Maramureşului, a ţinuturilor Crasnei, Solnocului, Zarandului, Băii Mari cu Baia de Sus (Baia Sprie) şi a altora… Muntenia, Moldova şi Ţara Transilvaniei le va da Măria Sa regele Mihai Viteazul fiului său, Nicolae, şi urmaşilor săi de viţă bărbătească.” (C. Rezachevici, Prima unire…, p. 26)

La conducerea Ardealului, Voievodul valah a stat 11 luni, vreme în care a convocat Dieta de 5 ori, întrunindu-se doar de 4 ori, fiindcă ultima a fost anulată de răscoala nemeşilor, permanent revoltaţi împotriva lui Mihai Viteazul, împotriva valahilor.

În prima dietă s-au reaşezat drepturile secuilor, în cea de-a două a scos clerul ortodox din starea de iobăgie, în cea de-a treia s-a îmbunătăţit starea iobagilor, iar în cea de-a patra şi-a impus în paralel cu nobilimea administraţia boierilor săi valahi.

Feudalii maghiari, saşi şi secui care, timp de secole au oropsit şi decimat valahii ardeleni, s-au trezit în faţa unui Voievod valah, devenit stăpânul lor. „Mii de oameni în iţari şi opinci îngenunchiau în praful uliţelor şi al străzilor din Alba Iulia, care fură inundate de populaţia satelor învecinate, cât şi a celor situate la distanţe mari. Marea minune se produsese, aşa cum numai Bunul şi Blândul lor Hristos, în care credeau nemărginit, o putea face.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Fides, Iaşi, 1998, p. 137)

La intrarea triumfală a VALAHULUI – Cuceritorul Ardealului în Alba Iulia, noianul de umilinţe seculare au aprins vulcanul mândriei naţionale dacoromâne. „Miile de iobagi, cneji şi voievozi, striviţi de ocupanţii sosiţi de nu se ştie unde, formau scuturi de neînvins peste corpurile slăbite ale răsculaţilor. Pe pământurile strămoşeşti apăruseră conace pline de bogăţii, cu luxul şi abundenţa acumulată din sudoarea muncii lor de peste două secole. În acele castele şi clădiri fastuoase ei erau pedepsiţi pe nedrept prin biciuire sau casne de inspiraţie străină de locurile lor.” (ibid., p. 138)

În scurtata sa viaţă şi mai scurta domnie în Ardeal, realizările regelui dac Mihai Viteazul au fost remarcabile. În fruntea Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului l-a aşezat pe vlădica Ioan de la Prislop, sub care s-au reunit toate eparhiile româneşti din Transilvania. Domnul valah a ctitorit bisericile de la Lujerdiu-Cluj, Râmeţ-Munţii Apuseni, Făgăraş, Scheii Braşovului, Ocna Sibiului. A numit ierarhi la Vad, Muncaci, Scheii Braşovului, iar preoţii români au fost scutiţi de dările grele care-i apăsau.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a V-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a IV-a)

MIHAI VITEAZUL – Voievodul VALAH al Ardealului

(I)

„Mihai Viteazul – un bărbat ales, vestit şi

lăudat prin frumuseţea trupului, prin virtuţiile

sale alese şi felurite, prin credinţa către Dumnezeu,

dragostea de patrie, îngăduiala către cei asemeni,

omenia către cei mai de jos, dreptatea către toţi

deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia

ce împodobeau mult lăudatul lui caracter.”

(NICOLAE BĂLCESCU)

MIHAI VITEAZUL – marele boier oltean – Ban al Craiovei, a fost celesta chemare a Neamului valah şi alegere sfânt-martirică a Mântuitorului HRISTOS pentru întreaga creştinătate a momentului respectiv şi în mod expres pentru Dacia Mare, ca să renască, urcând încă o treaptă spre osia nemuririi, mântuirii prin zestrea lui zamolxiană şi serafică: „tânăr, îndrăzneţ, ambiţios, cu minte înaltă, cu inima aprinsă spre fapte vitejeşti, vestit meşter în războaie. El se inspiră din sentimentul naţiei, se aprinse de această ideie a regeneraţiei naţionale şi, cu puternica lui voinţă, hotărâ a nu pregeta până la moarte întru îndeplinirea ei.” (Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai – Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti-1985, p. IX)

Chipul serafic şi aura expresiei zugrăvită cu fineţe, cu evlavie şi acurateţe de marele patriot creştin, istoricul Nicolae Bălcescu este Icoana celui mai mare Voievod dacoromân, ale cărui însuşiri aproape nefireşti, hărăzit de Dumnezeu, l-a menit să fie Regele Daciei creştin ortodoxe – Efigie a identităţii naţionalismului creştin ortodox şi Axă a permanenţei, unităţii şi continuităţii dacoromânilor în istoria naţional-universală.

Trăitor la cumpăna unor veacuri şi epoci, în vremea coborârii amurgului medieval, dar mai ales trăitor al menirii naţiunii valahe, întreit despărţită de urgiile năpăstuite peste trecutul ei legendar de vrăjmaşii veacurilor, Mihai Viteazul îşi îmbărbăta boierii şi oştenii să se poarte după cinstea Mântuitorului Hristos, precum şi după cuviinţa neamului său în toate împrejurările, prefigurându-şi într-un fel visul, soarta, destinul, Dei gratia, Transilvaniae, Moldaviae, Valachiae Transalpine… Rex.

Valahul era conştient că idealul naţional sacru viza şi idealul creştin general, prin unirea Ţărilor Române care vor forma marea Poartă a Creştinătăţii, unde Icoana Ortodoxiei valahe se va reflecta, apoi şi în spiritul pragmatic şi politic al Renaşterii.

Drama, care se întrezărea momentului ameninţând cele trei Ţări Româneşti era pregătită atât de forţele păgâne musulmane, cât şi de cele creştine neortodoxe, chiar dacă ele, la rândul lor, se aflau în pragul iminent al pericolului expansiunii otomane.

Pe la jumătatea veacului al XVI-lea, Casa de Habsburg fiind deja umbrită de Imperiul Otoman, îşi forţa diplomaţia înspre demersul alipirii întregii Ungarii la imperiul său, pentru ca prin ea să poată apoi încorpora cele trei Valahii, ca pretinse perle ale coroanei maghiare. Casa de Habsburg stăpânea deja Ungaria Superioară, căreia îi inclusese Cetatea Oradei (apărată zelos de bravul general Melchior de Redern şi nu de vicleanul-mişel albanezo-italian Gheorghe Basta), comitatele Bihor, Solnocul de Mijloc, Maramureş şi Crasna. (I. Sîrbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul domnul Ţării Româneşti, Ed. Facla, Timişoara, 1976, p. 419)

Pe tronul Ardealului se afla în acea perioadă Sigismund Bathory, un principe slab, oscilant, indecis, mai mult curtezan decât principe, bolnav de epilepsie, care tranşa cu imperialii ameninţându-i că va face pace cu turcii, şi-i certa pe habsburgi că nu i-a obţinut de la papă divorţul de Maria Christierna, pentru a putea deveni cardinal.

Era obsedat să renunţe la conducere în favoarea vărului său Andrei Bathory, cardinal de Varmia, un păpuşar-prelat ambiţios, care în loc să întărească liga antiotomană, el uneltea cu cancelarul polon şi cu Ieremia Movilă al Moldovei pentru a-l îndepărta pe Viteazul Voievod Valah, din calea ambiţiilor lor. Sigismund i-a promis atât tronul, cât şi pe consoarta sa (aşa era moda la nobilii maghiari catolici), pe care de altfel o ura şi dorea s-o ucidă, fie cu pistolul, fie cu otravă, fie să scape de ea remăritând-o, rugând-o aşadar, pe Maria Christierna, după mărturia lui Alfonso Carillo, „să binevoiască să consimtă să se mărite cu domnul cardinal.” (Călători străini despre ţările române, vol. III, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti-1972, p. 241, 330)

Mihai Vodă ajutat de Pronia divină a reaşezat Mitropolia Ortodoxă a Ardealului prin cutuma valahă, adică după obiceiul pământului strămoşesc sub jurisdicţia Mitropoliei Ţării Româneşti, apoi prin înţelegerea cu habsburgul Rudolf al II-lea, a schimbat suzeranitatea otomană cu „ocrotirea” creştină a împăratului-rege, iniţiind şi realizând victorioasa campanie balcanică împotriva turcilor, care-l putea aduce chiar pe tronul bazileilor bizantini, ai urmaşilor săi din vestita dinastie Asăneşti.

Dacă Mihai Viteazul rămânea la înţelegerea cu turcul, cu sultanul, altul ar fi fost destinul Voievodului – Rege şi altul destinul Daciei Mari.

În toamna anului 1599, cele trei oştiri ale Ţării Româneşti, pornite cu înflăcărare de eroi, grosul armatei fiind condus de Vodă Mihai, s-a deplasat pe „ruta Albeşti, Cricov, Chiojdeanca, Salcia, Cislău, Tabla Buţii; alta a urcat pe Valea Teleajenului pe la Vălenii de Munte, Mâneciu, Cheia, prin pasul Ciucaş şi al treilea corp de oaste a mărşăluit pe Valea Oltului.” (Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 73)

Tactica Voievodului valah Mihai Viteazul deschidea o strategie nouă în istoria militară naţională şi universală prin traversarea unui obstacol muntos cu trei corpuri de armată în acelaşi timp. Acest lucru i-a determinat pe următorii mari Comandanţi de armate ai lumii şi, în mod expres, pe generalul Bonaparte, să-i studieze atent diplomaţia şi strategia militară de excepţie înainte de a ajunge împăratul Napoleon I.

Oştirea Craiului oltean era formată din „olteni, munteni, cazaci, unguri, moldoveni, ardeleni, turci, bulgari, sârbi, albanezi, raguzani, macedoneni, greci.” (Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III, Ed. Academiei, Buc., 1967, p. 525)

Armata lui Mihai Viteazul a făcut joncţiunea cu oştile „Jiului, Craiovei şi Mehedinţilor, conduse de Udrea Băleanu, Calotă Bozianu şi fraţii Buzeşti la Tălmaciu, la vărsarea Cibinului în Olt, în ziua de 26 octombrie 1599”. (Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 73).

Două zile mai târziu, după negocieri respinse de cardinal, Valahul l-a spulberat pe prelatul-păpuşar în 28 Octombrie 1599, care a fugit, sperând într-un ajutor polonez.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a IV-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a III-a)

Colonizarea saşilor în Principatul Transilvaniei valahe

„Sufletele ticăloase nu se bizuie

decât pe nobleţea celorlalţi.”

(Jules Renard)

În perioada penetrării maghiare în Principatul Transilvaniei, secuii colonişti amintiţi pe la anul 1100, au fost aşezaţi de unguri cu rol de străjeri pe zonele de graniţă de-a lungul Târnavei Mari, teritoriu care în vremea regelui Geza al II-lea (1141-1162), v-a trece în posesia coloniştilor saşi. Colonizarea lor prin Diploma andreiană pe pământ pretins regal s-a făcut succesiv, pe enclave, cea mai mare devenind Sibiul. Fâşia de la Orăştie la Baraolt (satul Drăuşeni), devine „terra Syculorum terrae Sebus”, după plecarea secuilor în anul 1224. (Ub., vol. I, p. 34-35)

Pe fundalul declanşării cruciadelor occidentalilor spre Palestina s-a pornit şi un amplu proces de colonizare germană în centrul şi răsăritul Europei, astfel că în Transilvania au fost aşezaţi Cavalerii Teutoni şi saşii. După alungarea teutonilor din capitala lor Marienburg (Feldioara) la care şi saşii au dat o mână de ajutor, aceştia au intrat sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Strigoniu (Esztergom). Provincia Sibiului era împărţită în 7 scaune, plus cel al Sibiului, în fruntea fiecăruia situându-se un jude regal, urmat de un juz (primar). Judele Sibiului avea prerogative speciale.

Saşii Sibiului aveau obligaţia faţă de rege cu 500 de mărci de argint, 500 de ostaşi înarmaţi la expediţiile regale interne sau 100 la cele externe. Îşi alegeau singuri clerul care primea decima de la enoriaşi, din care un sfert îi revenea ierarhului. Puteau fi judecaţi doar de rege. Monarhul maghiar le-a dat spre folosinţă pădurile şi apele valahilor împreună cu aceştia cu tot. Puternic zguduiţi de invazia mongolă care a distrus episcopia cumanilor de la Milcov (creată de teutoni), Braşovul (31 Martie 1241) şi Sibiul (11 Aprilie 1241), urmate de Sebeş, Alba – Iulia, Orăştie, Arad, au rezistat totuşi, rămânând chiar până astăzi, graţie nepăsării românilor.

Regele Bela al IV-lea şi-a refăcut regatul prin noi colonişti germani după 1242, iar prin aşezarea Cavalerilor Ioaniţi în Ţara Severinului până la Olt în anul 1247 s-a întărit în Banat. Către partea a II-a a veacului al XV-lea, formaţiunile săseşti s-au consolidat politic, administrativ şi teritorial sub autonomia Universitas Saxonum – „Universitatea Saşilor” (desfiinţată abia în 1876), organizaţi pe bresle, dar predilecţia lor a rămas mineritul, exploatarea minelor de aur şi de argint date spre folosinţă, din care suveranului îi revenea a zecea parte.

Marii proprietari în Ardeal erau Biserica romano-catolică, regele ungur, urmaţi de nobilimea maghiară, cea săsească şi secuiască, iar la capătul opus erau ţăranii care deposedaţi de tot ce era datul lor firesc au devenit mare parte iobagi pe domeniile feudalilor ocupanţi. Cei mai vitregiţi dintre iobagi erau jelerii (cei care nu aveau nimic decât braţele de muncă, lacrimile neîncetate şi picioarele prin care se mutau de la un exploatator la altul. Mai exista şi o pătură de ţărani liberi (aserviţi saşilor şi secuilor) şi micilor nobili români care pentru a-şi păstra libertatea şi moşia trebuia să devină maghiari şi catolici. Ţăranii români majoritari aveau numai obligaţii, pe „fumuri”:

faţă de biserică, dijma (a zecea parte din toate produsele, convertită în bani din secolul al XV-lea), faţă de rege, datul oilor (o oaie cu miel şi cu mioară, la 50 de oi) faţă de nobilii maghiari, censul (în bani, de două ori, odată se achitau faţă de ei, iar a doua oară se achitau faţă de datoria feudalilor către rege), darurile de Crăciun, de Paşti, de hramul bisericii (colaci, găini, ouă, pui, caşuri, claponi), la care se mai adăuga pe deasupra şi faţă de nobilii români, nona (cotă-parte din produse, porci, vin, albine) şi robota (lucru la arat, semănat, secerat, strâns, cosit, căratul de lemne, tăiat, aşezat), iar când secuii şi saşii au intrat în rândul nobilimii după ce i-a deposedat pe ţăranii din dotare de toate bunurile, aveau obligaţii şi faţă de aceştia.

Asuprirea fără limite, abuzurile permanente, îngrădirea dreptului liber de strămutare, creşterea continuă a datoriilor au condus la conflicte, la violenţe, la răzvrătiri, la răscoale, culminând cu Răscoala de la Bobâlna din anii 1437-1438.

Începutul secolului al XV-lea l-a inspirat pe episcopul Ardealului Gheorghe Lepeş să emită o nouă dijmă, monedă nouă de 10 ori mai valoroasă decât cea veche. Refuzul ducea la excomunicare, la afurisenie. Ţăranii cu cuţitul la os, s-au răsculat sub capii lor Mihai Românul din Floreşti şi Budai Nagy Antal, adunându-se pe Dealul Bobâlnei. Au trimis soli la voievodul Ladislau Csaki, cu doleanţele lor, dar feudalul i-a mutilat şi i-a ucis, atacând răsculaţii, care-l înving şi-şi pierde viaţa. Feudalii au fost obligaţi să negocieze, încheind o înţelegere pentru a trage de timp şi a se organiza. La 16 Septembrie 1437, s-a încheiat la Căpâlna fraterna unio – „uniunea frăţească” dintre maghiari, saşi şi secui împotriva românilor valahi. (Ub.,vol. IV, p. 638-640)

A urmat o nouă luptă nedecisă, forţată de o înţelegere nerespectată. S-au pus bazele unei noi „Uniuni frăţeşti” la Turda din 2 Februarie 1438, care a dus la înfrângerea ţăranilor răsculaţi. (Hurmuzaki, vol. XV/ 1, p. 24-25)

„Conducătorii au fost torturaţi şi executaţi, iar participanţii hăituiţi, închişi, bătuţi şi mutilaţi.” (Ioan – Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca 1300-1456), în Istoria Transilvaniei Vol. I (până la 1541) Ioan – Aurel Pop/ Thomas Nagler (coordonatori), Academia Română – Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, Ed. Episcopiei Devei şi Hunedoarei, Deva, 2016)

Graţie uniunii frăţeşti s-au format cele trei stări: maghiarii (nobilimea laică şi ecleziastică), saşii şi secuii, care după anul 1500 se vor numi nationes – naţiuni.

Saşii cu limbă, cutume şi legi speciale au fost aşezaţi de regele maghiar, urmaşul lui Attila, pe „pământul său”, acaparat de la români, prin jertfă şi sânge devenind ulterior pământ săsesc denumit Fundus Regius – Konigsboden. Ei foloseau încă din anul 1441 noţiunea de Saxonica Natio. În anul 1469, regele Matei Corvin rezervă saşilor din cele şapte scaune plus două, excepţie făcând locuitorii din Sibiu, opţiunea liberă privind stabilirea persoanei dorite, lângă târguri şi oraşe pe care şi le vor însuşi.

Românii majoritari se aflau într-o altă stare, cea de odioasă exploatare din partea urmaşilor barbari migratori. „Lor li se răpeau adesea pământuri şi alte bunuri, sub pretext că nu aveau acte de danie şi că, fiind „schismatici”, adică asimilaţi ereticilor (conform interpretării date canoanelor de către papa Inocenţiu al III-lea, după Cruciada a IV-a din 1204), trebuiau catolicizaţi sau „daţi spre jaf şi pradă”, adică deposedaţi, fără ca aceasta să mai constitue un păcat.” (Ioan – Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea…, op. cit., p. 262)

Regele Ludovic de Anjou a emis la 28 Iunie 1366, un act prin care se conferea celor trei stări, puterea, „de a stârpi şi nimici din pomenita ţară (Ardeal)pe răufăcătorii de orice naţiune, în chip precis pe români.” (DRH, C, vol. XIII, p. 159-165)

Micii feudali valahi din Transilvania puteau accede în rândul nobilimii, dar nu ca români ortodocşi cum erau, ci ca nobili catolici.

Pe fondul invaziilor otomane din perioada 1512-1513, Toma Bakocz, arhiepiscopul primat al Ungariei, a lansat un apel în vederea unei cruciade antiotomane, prin bula emisă de papa Leon al X-lea, la 16 aprilie 1514. Apelul promitea participanţilor eliberarea din iobăgie şi alte înlesniri. Astfel, în tabăra militară de la Rakos-Buda s-au înscris peste 40.000 de ţărani, sub conducerea ţăranului secui înnobilat Gheorghe Doja/ Dozsa Gyorgy, a fratelui său Grigore Doja şi a lui Laurenţiu Meszaros. Cele trei stări au încercat să-i oprească pe ţărani, dar nereuşind au trecut la represalii diabolice. „Maltratarea şi batjocorirea familiilor rămase, de multe ori femei, bătrâni şi copii, înjugarea oamenilor în locul animalelor.”(Anton E. Dorner, Transilvania între stabilitate şi criză (1457-1541), în Istoria Transilvaniei…, op. cit., p. 327)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a III-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: PETRE ŢUŢEA – între Agora pământului şi Aura cerului

„Petre Ţuţea a adus Neamului nostru

dacoromân 7000 de ani de înţelepciune!”

(Arhiepiscopul Calinic Argeşeanu)

În super-capodopera sa: Între Dumnezeu şi Neamul meu, filosoful creştin-ortodox a adunat toată metafizica semnificaţiei neamului pelasg, primordial, toată chintesenţa frumuseţii mistice a comuniunii obârşiei dacice nemuritoare cu Dumnezeul veşnic.

Filosoful-profet creştin a îmbrăţişat cu dragostea sa ortodoxă cele două sacre şi suverane Entităţi: Dumnezeu şi Neamul său ca pe o Întrupare a Lor în sinele său, cea divină ca energie necreată, cea sacră ca energie spirituală şi apoi ca o reîntrupare a fiinţei şi persoanei sale în aceste energii sacre, absolute şi divine.

Întregul său caracter sofianic transcende de la un capăt la altul, orizontal şi vertical dimensiunea filocalică a Neamului Dacoromân primordial, ca Dar al Creatorului.

Capodopera sa a apărut la aproape un an de la urcarea la ceruri a Mărturisitorului-Profet din Boteni-Muscel-Argeş-Dacoromânia, la Fundaţia Anastasia, Bucureşti cu un Cuvânt deschizător, călăuzitor al lui Marian Munteanu – 27 Februarie -1992, care ne relevează: „În Petre Ţuţea se întîlneau armonic apostolul şi patriarhul.”

Ucenicii săi îi erau de fapt Prieteni. Convertirea lor la această aristocraţie daco-româno creştină s-a făcut prin misionarismul său hristic definit ca „ţuţianism”, chiar dacă el s-a identificat la fel de deplin întru: „românism, sau naţionalism, sau patriotism absolut, sau eminescianism.” (op. cit., p. 6)

La lansarea sublimei capodopere „Între Dumnezeu şi Neamul meu” , un cuvânt inedit l-a rostit Arhimandritul Bartolomeu Anania, viitorul Mitropolit, subliniind vitregia generaţiilor de spiritualitatea culturii româneşti şi a corifeilor ei universali, evocând covârşitoarea personalitate a Autorului, în spectrul misticii de la Academia Aiud.

„… Eu cred că, mai degrabă, nu lansăm cartea lui Petre Ţuţea, ci încercăm să lansăm sau să relansăm numele lui Petre Ţuţea în conştiinţa culturii româneşti… M-am cunoscut cu Petre Ţuţea de la Aiud şi după aceea, după eliberarea noastră din 1964…” Călugărul Anania, înainte de venerarea autorului vine cu foarfeca critică, teologică, corectând motto-ul autorului: „La început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul şi toate cîte s-au făcut, printr-Însul s-au făcut.” (Ioan 1,1)

La primul verset, corect este: „La început era Cuvântul”…, apoi sare pe titlul cărţii „Între Dumnezeu şi Neamul meu” cu rectificarea pe deplin justificată: „Întru Dumnezeu şi neamul meu”, fiindcă reiterează călugărul, „Nici Dumnezeu nu i-a rămas exterior şi nici neamul. Petre Ţuţea a fost omul care şi-a trăit viaţa integral, sau cel puţin în epoca maturităţii şi bătrâneţii, întru Dumnezeu şi întru neamul său.”

Apoi, criticul monah reia prelegerea savantă din Aula carcerală, Agora Curţii penitenciarului Aiud cu alocuţiunea profetului muscelean de Argeş, Petre Ţuţea, după ce s-au deschis „cursurile” de reeducare marxisto-leninisto-troţkisto-makarenkistă ale anului universitar-penitenciar Aiud, 1963-1964:

„Domnule Colonel, dacă va trebui ca aici, în lanţuri şi-n haine vărgate să murim, considerăm că nu noi îi facem cinste neamului românesc, ci neamul românesc ne-a făcut onoarea de-a muri pentru el!” (Dragoş/ Ioana Ursu/ Aiudule, Aiudule, Crâmpeie de memorie întemniţată. Ed. Renaşterea Cluj-Napoca, 2011)

Cei care la rândul lor au adus cinste şi onoare Neamului şi implicit lui Dumnezeu au fost pe baricada Demnităţii Creştin-Ortodoxe, în frunte cu Petre Ţuţea. Nu acelaşi lucru îl pot spune, de fapt îl spun faptele, despre călugărul de atunci şi arhiepiscopul mai de pe urmă al Vadului, Feleacului, Clujului, apoi mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului Bartolomeu Anania, care în locul misiunii hristico-monahale de canonizare a multor martiri camarazi de suferinţă care s-au transfigurat mistic, esenţial şi mântuitor atât pentru el, cât şi pentru Naţiune, s-a ocupat mai mult de vocaţia sa literară şi de versiunea diortosită a Bibliei după Septuagintă, ne-aducând nimic nou ştiinţific, decât nişte nesmerite osteneli ierarho-monahale…

În Agora pământului care, pentru aristocratul filosof putea fi oriunde, pe stradă, în cafenea, în restaurantul Uniunii Scriitorilor, în cămăruţa sa, unde era invitat, ori chiar în curţile ferecate ale penitenciarelor hasburgo-comuniste Petre Ţuţea excela în varii domenii: arheologie, artă, cosmologie, drept, economie, filosofie, istorie, literatură, patristică, teologie, înconjurat de toate vârstele, dar mai ales de tineri, de intelectuali, de titraţi, de oameni de cultură, de preoţi, peste care îşi revărsa cu căldura de Părinte vitalitatea sa de excepţie, de geniu, de erudit, de enciclopedist, de universalist.

Deşi, se încadra atât de bine în tipul agoral, gânditorul ortodox argeşean era eminamente un mare aristocrat al Cetăţii lui Bucur – Bucureşti, păşind demn şi egal peste timp alături de confratele său tracul Socrate al Cetăţii Atena. Politicienii ambelor cetăţi i-au condamnat pentru caracterul lor dârz, pentru geniul lor, pentru moralitatea lor, pentru educaţia lor, pentru cultura lor, pentru înţelepciunea lor, pentru profetismul lor, dar mai ales pentru credinţa, demnitatea, cavalerismul şi onoarea lor.

Primul a fost condamnat la moarte pentru că „strica” tineretul, celălalt la ani grei de suferinţă în temniţele atee, tot pentru că „tulbura” tineretul cu mistica sa ortodoxă.

În tot ce explora profund ca diversitate de domenii, prin gândire, raţiune, analiză, teză, sinteză, esenţă, căuta mai întâi temeiul naturii respective în actul creaţiei, apoi pentru a-şi fascina auditoriul îi descoperea pecetea armoniei şi măreţiei divine.

Scotocirea sa adâncă în Creaţia lui Dumnezeu, nu era o scormonire ambiţioasă după un discurs elevat, ci o săpare în stânca realităţii, o coborâre metafizică în misterul cercetării pentru a-i descoperi taina şi apoi înălţându-se mistic să o poată revela semenilor doritori de divin, de dacoromânism, de adevăr, libertate şi frumos.

„Un ceas petrecut cu „domn profesor” face cât o săptămână de stat în bibliotecă, veritabil maraton, deşi cel care aleargă, şi singur, la prima vedere este Petre Ţuţea, vorbind numai el un ceas încheiat sau o seară. Unii, mai norocoşi, l-au ascultat luni şi ani de-a rândul, zi de zi, mai precis – noapte de noapte, siliţi la o maximă şi neslăbită încordare a minţii pe tot traseul acestui înconjur al lumii de erudiţie şi inteligenţă iscoditoare, care este orice ceas petrecut cu Petre Ţuţea.” (Ion Coja, Petre Ţuţea, Octogenar, în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Criterion publishing-2010, p.79)

În analiza profesorului filosof Gheorghe Vlăduţescu, îndrumătorul meu în anii cursurilor la Facultatea de Filosofie – Bucureşti, se conturează pecetea marelui gânditor geto-dac, doar asupra valorilor româneşti. „Petre Ţuţea a făcut să umbrească (dacă nu să anihileze) întreaga filosofie de la Cantemir la Ion Heliade Rădulescu, de la acesta la Maiorescu şi post-maiorescieni: C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Ion Petrovici, Mircea Florian, ori Lucian Blaga, D.D. Roşca, şi chiar la Nae Ionescu şi nae-ionescieni.” (Gheorghe Vlăduţescu, Petre Ţuţea sau Starea de Interogaţie, în Petre Ţuţea în Conştiinţa…,op. cit., p. 532)

Dar, Petre Ţuţea – Socratele dacoromân egalul celor trei Corifei ai înţelepciunii traco-geto-dace, Socrate, Platon şi Aristotel este Luceafărul creştin din Boteni care a strălucit prin înţelepciunea sa ortodoxă eclipsându-i pe marii filosofi din ale căror opere cita cu uşurinţă, majoritatea citindu-le în original, (nu intră în competiţie filosofii – teologi creştini ortodocşi), începând cu Lao Tseu, Confucius, Thales, Pitagora, Heraclit din Efes, Parmenide, Zenon, Protagoras, Gorgias, Diogene din Sinope, Epicur, Epictet, Plotin, Seneca, Ibn-Badja, Ibn-Haldun/ Abdurrahman Abu-Zaid, Avicenna/ Ibn-Sina/ Abu Ali, Averroes/ Ibn-Roşd, Abul-Valid Mahammed, P. Abelard, Roger Bacon, Duns Scotus, Meister Eckhart, William de Occam, M. Montaigne, Francis Bacon, Erasmus de Rotterdamus, Pico de la Mirandola, Jean Bodin, Thomas Morus, R. Descartes, B. Spinoza, N. Malebranche, W.G. Leibniz, Th. Hobbes, J. Locke, B. Pascal, G. Berkley, D. Hume, Ch. Montesquieu, D. Diderot, E.B. Condillac, Helvetius, Holbach, J.J. Rousseau, I. Kant, Art. Schopenhauer, S. Kierkegard, J.G. Fichte, F. Nietzsche, F.W.J. Schelling, G.W.F. Hegel, Auguste Comte, K. Marx, J.P.Sartre, G. Bachelard, Sir K.R. Popper, L. Wittgenstein, J.P. Sartre, Ed. Husserl, Martin Heidegger, H. Bergson, William James, Jurgen Habermas, M. Foucaul ş.a.

Petre Ţuţea era un Aristocrat al Cetăţii, fiindcă în Agora ei se concentra spiritul pe care gânditorul creştin îl rafina nu sub semnul filosofiei, ci sub sceptrul teologiei în care sălăşluia şi filosofia creştină, pentru „ridicarea”, înălţarea „Omului nou”, mistic, mărturisitor, din fenomenalitatea filosofiei, din labirintul metafizic, în realitatea pe care doar teologia o supune adevărului revelat, înspre întâlnirea cu Dumnezeu, căutând astfel să lămurească rostirea, grăirea românească întru frumuseţea creaţiei harice.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: PETRE ŢUŢEA – între Agora pământului şi Aura cerului” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Lumină pentru eternitate

„Singur eu… prin vreme… gând cutezător,

Pelerin, îmi caut misticul izvor

Undele luminii într-însul să vibreze

sufletu-mi gustându-l să nu înseteze!…”

(Virgil Maxim)

Filosof al culturii creştin ortodoxe, Artur Gabriel Silvestri a fost graiul identitar prelins ca un bucium bucovinean din adâncul sufletului său frumos pentru trezirea conştiinţei naţionale, pentru luminarea cugetului spre aura eminesciană, spre azurul înţelepciunii socratice dacoromâne a genialului Petre Ţuţea, spre edificarea culturii noastre întru Filosofia Duhului, prin care să se cristalizeze definiţia clară a creaţiei noastre autentice.

Istoric al civilizaţiilor, Artur Gabriel Silvestri a creat Şcoala spirituală – Artur Silvestri în care să se formeze, să se realizeze, să se finalizeze, să se răsfrângă în prezent şi viitor noua creaţie creştină de elită prin care să se lămurească definitiv specificul nostru naţional şi particularităţile de excepţie ale etnicului dacoromân.

Scriitorul Artur Gabriel Silvestri, prin multitudinea lucrărilor sale a vegheat şi a imprimat consecvent creaţia sa autentică pentru a pune piatra de temelie a Pantheonului Spiritualităţii Româneşti, invitând, ajutând, îndrumând şi călăuzind noi talente, sau consolidând pe cele deja consacrate, dar pe o nouă orientare, cea a spiritualităţii Creştine, în speţă cea Ortodoxă, astfel încât să se circumscrie Vârfului de conştiinţă naţionalistă – care este eternul EMINESCU.

Profetul Mihail Eminescu a intuit integral genialitatea, smerenia, suferinţa, jertfa, credinţa, curajul, răbdarea, mărturisirea, golgota, dragostea, misiunea şi vocaţia poporului dacoromân dându-i valoarea supremă de Destin al Crucii şi Învierii sale.

Cronicarul literar Artur Gabriel Silvestri a iniţiat în cadrul revistei Luceafărul, proiectul „noii geografii literare” în vederea strălucirii luminii noii creaţii spirituale în plan local, regional, provincial prin care să se surprindă structura psihologico-religioasă a poporului, respectiv a Neamului nostru, a identităţii sale printr-o fineţe analitică apropiată de cea a marilor reprezentanţi ai culturii creştine române din perioada interbelică, precum Nicolae Paulescu, Alexandru Mateevici, Nicolae Iorga, Ion Nistor, Vasile Pârvan, Vasile Ţepordei, Sergiu Roşca, Nae Ionescu, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae, Theodor M. Popescu, Nil Dorobanţu, Constantin Galeriu, Sofian Boghiu, Dumitru Bălaşa, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, C. Rădulescu-Motru, Simion Mehedinţi, Lucian Blaga, Constantin Noica, Sandu Tudor/ Ieroschimonahul Daniil, Alexandru Mironescu, Radu Gyr, Octavian Goga, Vasile Voiculescu, Andrei Ciurunga, Aron Cotruş, Constantin Virgil Gheorghiu, Dan Botta, Constantin Brâncuşi, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Horia Vintilă, Maica Teodosia-Laţcu, Maria Tănase, Pamfil Şeicaru ş.m.a.

Creatorul de instituţii şi de organizaţii profesionale Artur Gabriel Silvestri a fondat Asociaţia Română pentru Patrimoniu, editurile Carpathia Press, Intermundus şi Kogaion, Asociaţia Scriitorilor Creştini din România.

Creatorul vastului program cultural on-line, care însuma peste 100 de pagini web (dintre care un sfert de publicaţii periodice cotidiene, săptămânale şi lunare, plus 5 reviste literare în limbi străine, Artur Gabriel Silvestri a descoperit oameni noi, talente remarcabile, creaţii originale, colaboratori prieteni în ţară şi în străinătate, lărgind astfel Patrimoniul spiritual român şi dându-i o tentă ulterioară de artişti profesionişti, parte dintre colaboratori devenind ulterior creatori, editori, fondatori de programe şi de reviste prestigioase cu ecou în multe ţări din lume.

Sunt mândru că sunt ucenicul spiritual al Magistrului Artur Gabriel Silvestri!

Asemeni distinsului profesor Alexandru Nemoianu, „nu l-am întâlnit niciodată „faţă către faţă”, dar pururea El va rămâne prietenul nostru veşnic”.

Cărturarul Artur Gabriel Silvestri ne-a surprins prin Corola domeniilor abordate, pe care le-a elaborat cu analiză profundă, cu înălţare serafică, cu cuget fierbinte, cu inimă de foc, cu conştiinţă morală, cu smerenie faţă de Biserica Ortodoxă, cu dragoste faţă de Înaintaşii vrednici, cu cinstire faţă de Neam, cu supraveneraţie faţă de Maica Domnului, cu nădejdea unei comuniuni spirituale între cei consacraţi şi cei îndrăzneţi, cu clarviziune, domenii pe care le-a îmbrăţişat cu emoţie împărtăşindu-le Asociaţiei Române pentru Patrimoniu – creaţia sa.

Gânditorul Artur Gabriel Silvestri, construind în noua forma mentis, „geografia sa literară, a refăcut dimensiunea creaţiei creştine, schimbând ierarhia clasică, autonomă şi punând valorile autentice în locul spiritual prin excelenţă pe care îl meritau cu prisosinţă, o generaţie de aur, o generaţie de Elită precum cea interbelică. „Un ideal nu poate fi atins într-o generaţie. Sau idealul este minor, sau generaţia este naivă să creadă asta. Noi naţionaliştii creştini-ortodocşi ne adresăm viitorimii.” (Monah Atanasie Ştefănescu, Fragmente din Epistole, Ed. Scara, Bucureşti, p. 60)

Înţelepciunea străbunilor săi olteni l-au călăuzit ca pe un Torent carpatin pentru a se revărsa ca o Cascadă tumultoasă în tradiţia, credinţa, dragostea şi creaţia harică regeneratoare pentru poporul nostru valah, creştin ortodox întru universalitate şi transcendent, izvorul prin care susura generozitatea şi înţelepciunea sa copleşitoare, împletit cu cel al râului Bistricioara, imprimând pe aura Ceahlăului răsfrântă în azurul serafic al Strămoşilor daci, Icoana Getului ortodox Artur Gabriel Silvestri.

În fiinţa sa de dac ardea permanent o persoană creştină ca o copleşitoare vâlvătaie ortodoxă a Duhului întru menirile Sale cereşti, ca o personalitate de artă răsfrântă pe cerul Străbunilor, ca o infinită Coloană Brâncuşiană dăinuind peste vremuri sub stiharul României Tainice, prin care au străfulgerat marile sale iubiri: Dragostea pentru Dumnezeu, Dragostea pentru Fecioara Maria, Dragostea pentru Neam şi Patrie, Dragostea pentru Tradiţia, Ştiinţa şi Cultura creştină.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Lumină pentru eternitate” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Apostolul ANDREI – Încreştinătorul Daciei Mari. (Pelerinajul cinstirii Apostolului şi-al Neamului)

„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,

botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al

SfântuluiDuh” (Iisus Hristos, în Matei 28,19)

Apostolul Andrei făcea parte din seminţia pelasgă a Palestinei, iar înainte de a deveni Ucenicul Arhiereului Suprem Iisus Hristos, a fost discipolul celui mai mare profet din aceeaşi seminţie pelasgo-palestiniană, IOAN Botezătorul, vărul lui Iisus, cel care a instituit Ordinul Esenienilor, cunoscut şi sub numele de Ordinul purităţii, Prooroc despre care Mântuitorul a afirmat: „Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan”. (Luca 7,28)

Alături de Andrei, în Ordinul Esenienilor lui Ioan Botezătorul, mai erau Simon (Petru) fratele său, Ioan şi Iacob, Bartolomeu şi Filip.

Ordinul Esenienilor propăvăduia dreptatea socială, moralitatea, altruismul, castitatea, sărăcia de bună voie, comunitatea bunurilor, ajutorarea semenilor, postul, asceza, sihăstria, venerarea creaţiei, pocăinţa, botezul cu apă (purificarea), credinţa în Atotcreatorul, jertfa, nemurirea sufletelor, cinstirea străbunilor, mesianismul.

Ioan Botezătorul alături de ucenici săi s-a consacrat unei perioade de INIŢIERE, de pregătire, de purificare mesianică pentru a putea răspunde CHEMĂRII şi ALEGERII Mântuitorului în vederea instituirii APOSTOLATULUI divin.

Ioan Botezătorul este singurul Magistru din Istoria umanităţii care îşi pregăteşte, îşi formează, îşi consacră şi îşi oferă discipolii apoi, unui alt MAGISTRU, precum Iisus – ÎNVĂŢĂTORUL absolut. „Eu unul vă botez spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu-i sunt vrednic să-i duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.” (Matei, 3,11)

„Cel care vine după mine, mărturisea Ioan Botezătorul, Care înainte de mine a fost… Pe El să-L urmaţi. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu… Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!” (Ioan 1,27, 29)

Primul ucenic care L-a urmat pe Iisus, întru misiunea Sa, evanghelico-creştină la îndemnul lui Ioan Botezătorul a fost ANDREI. „Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos).” (Ioan 1, 41)

Andrei era hărăzit cu harisma specială a înainte vederii, intuindu-l perfect pe Fiul întrupat al lui Dumnezeu, în persoana lui Mesia cel aşteptat, adică a lui Hristos.

De fapt personalitatea lui Andrei se contura într-o persoană cu un caracter deosebit, cu conotaţii – străluciri diverse: dârz, intransigent, drept, hotărât, integru, ferm, consecvent, zelos, raţional, credincios, slujitor, cu chip frumos şi armonios.

Tradiţia creştină i-a adăugat cum era firesc şi cognomenul de „Cel întâi chemat.”

Fiecare dintre cei 13 Apostoli (prin chemarea expresă a lui Saul-Pavel), are un caracter aparte, cu însuşiri diferite, specifice popoarelor, neamurilor la care era trimis să propăvăduiască Evanghelia, Creştinismul ortodox (dreapta credinţă).

După Pogorârea Duhului Sfânt şi instituirea Bisericii – Celei Una a lui Hristos, Conciliul Apostolilor a propus întărirea şi răspândirea creştinismului sub înrâurirea Mângâietorului, prin clasica metodă a tragerii la sorţi. Asupra Apostolului Andrei „a căzut sarcina de a răspândi Evanghelia în Bitinia, Propontida, Calcedonia, Bizanţ, Tracia, Macedonia tocmai până la Marea Neagră şi la Dunăre, precum şi în Tesalia, Elada, Ahaia, Amisus, Trapezunt, Heracleea şi Amastrida.” (Vieţile Sfinţilor Apostoli, trad. de Diana Potlog, Ed. Sofia, Bucureşti-2002, p. 56)

În pelerinajele sale de propăvăduire a Crucii şi a Învierii Domnului, Apostolul Andrei era însoţit alături de Duhul Sfânt şi de al treilea braţ al său, „toiagul său de fier, ce purta pe el semnul crucii.” (ibid., p. 58)

Întârzâind Apostolul Andrei să vină misionar în Dacia marelui Profet Zamolxis, i s-a arătat Mântuitorul, care l-a încurajat şi l-a îndemnat să ajungă de grabă în ţinuturile celor demni, viteji şi drepţi. „Andrei, sunt cu tine ori unde vei merge, dar Skyţia te aşteaptă.” (Leukios Charinos, Acta Apostolorum apocrypha, Atena-260, revizuită de dacul Georgius Florentius (540-594), istoric al francilor, autorul primei istorii naţionale a Franţei Historia Francorum şi episcop de Tours, Grigorie de Tours. Lucrarea revizuită a lui L. Charinos, a luat numele de In gloriam Martyrum, în Migne, PL, 71; ed. critică: W. Arndt-B. Krusch în MGH)

După Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50 d. Hr., Apostolul Andrei a plecat în cea de-a doua călătorie misionară atingând părţile Niprului, Nistrului, Delta Dunării, peştera din Valea Casimcei, peşterile de la Basarabi (Murflatar) și Ion Corvin. Ajuns în ţara Lupilor, adică, a dacilor numiţi aşa după caracterul lor dârz şi neînduplecat (lupul fiind singurul animal sălbatic, care nu acceptă dresajul, păstrându-şi integral libertatea), Apostolul Andrei a zăbovit mai mult în zona localităţii Ion Corvin de astăzi, unde era pur şi simplu un tărâm (pădure virgină) al lupilor. I-a îmblânzit, a stat de vorbă cu ei, i-a mângâiat, apoi aflând o peşteră de calcar a improvizat un altar, şi-a stabilit Cartierul general misionar şi a început oficierea cultului creştin, hirotonind preoţi şi arhierei, înfiinţând comunităţi creştine puternice în Dacia Pontică la Histria, Tomis, Callatis, dar şi în restul ţării. Din anul 750 d. Hr. este şi protectorul Scoţiei.

Apostolul Andrei a găsit în Patria dacilor liberi o religie monoteistă foarte bine închegată, cu profeţii mesianice şi marianice lăsate de preotesele – profetese Sibile, cu sacerdoţi în haine albe ale portului naţional, cu venerarea strămoşilor, cultul nemuririi sufletului, cu rugăciuni, post, cinstirea eroilor, venerarea naturii, cinstirea familiei, cu o metafizică fiinţială ontologică a filosofiei socratice, cu sărbători cosmogonice, cu frumuseţea dacică în care se perpetuează sublimul creaţiei divine, astfel încât sacerdoţii dacogeţi îmbrăţişându-L pe Hristos în Crucea şi Învierea Sa, prin Ucenicul Său favorit, (Andrei era dreapta lui Iisus, iar Ioan inima), acolo în Dacia Pontică de unde a înflorit civilizaţia lumii, prin vindecări şi minuni sacerdoţii daci au devenit pe loc înflăcăraţii slujitori ai lui Hristos, alături de poporul demn, drept măritor creştin, nu prin sabie, nici prin foc şi nici prin sânge ca la venerabilii catolici.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Apostolul ANDREI – Încreştinătorul Daciei Mari. (Pelerinajul cinstirii Apostolului şi-al Neamului)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a II-a)

Ordinul Cavalerilor Teutoni – Ordo Teutonicus

„Mânia în oamenii cei buni, se naşte moartă,

se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte. În

semidocţi trăieşte luni, trei ani în proştii cei

din gloată, şi în mişei doar viaţa toată.”

(Traducere din sanscrita pelasgă – George Coşbuc)

Căderea Ierusalimului sub prigoana islamului a apărut odată cu zorii anului 1187.

Ordinul Cavalerilor Teutoni, ordin monaho-militar-masonic a apărut graţie instituirii Cruciadelor, la Acra în Palestina la finele veacului al XII-lea, în 1190, prin ajutorul financiar al negustorilor din Bremen şi Lubeck, care au pus piatra de temelie a Order der Bruder vom Deutschen Haus St. Mariens in Jerusalem. Scopul noilor Cavaleri era apărarea Palestinei – Ţăra Sfântă. Altruismul lor s-a evidenţiat prin construirea de spitale pentru Cruciaţii răniţi şi prin sprijinirea Cruciaţilor pentru atingerea scopului lor referitor la suveranitatea Creştinismului în Palestina. Simbolul Cavalerilor Teutoni era Crucea neagră, care trona pe mantie, pieptar, coif, scut, simbol împrumutat atât de Prusia cât şi de Germania. Bravura şi curajul lor a ajuns la urechile papei Celestin al III-lea, care i-a apreciat conferidu-le sacralitatea Ordinului.

Ordinul devenit o faimoasă castă a teutonilor s-a remarcat în deosebi sub Marele Maestru Hermann von Salza. Celebritatea lor a crescut odată cu marile donaţii de proprietăţi şi pământuri de pe teritoriile Germaniei, Italiei, Greciei, Palestinei, rivalizând astfel ca faimă şi bogăţie cu Ordinul Templierilor şi cel al Ospitalierilor.

În urma înfrângerii creştinilor de către armia musulmană, Cavalerii Teutoni s-au retras şi au ajuns în anul 1211, în Ardeal la invitaţia regelui Andrei al II-lea al Ungariei, mai precis în Ţara Bârsei – Burzenland, Braşovul de astăzi, „pentru ca prin convieţuirea cu ei, grăia regele, să se întindă regatul nostru.” (Diploma de donaţie)

Scopul principal al aşezării Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei era convertirea populaţiei majoritar ortodoxe autohtone la catolicism, apoi exploatarea minelor de aur şi de argint. Teutonii au colonizat un număr substanţial de ţărani şi meşteşugari germani din provincia Saxonia, alături de poporul valah, care se vor numi ulterior saşi, în localităţile Feldioara, Braşov, Codlea, Râşnov, Prejmer. Cavalerii Teutoni au construit fortificaţii şi au pus stăpânire şi pe terenurile care nu intrau sub suzeranitatea maghiară, în Buzău și Dâmboviţa. Devenind puternici şi bogaţi au încercat ieşirea de sub tutela ungară, punându-se la adăpostul tiarei papale a lui Honorius al III-lea. Acest fapt l-a determinat pe regele maghiar Andrei al II-lea, să se răzbune pe teutoni şi să-i alunge definitiv din Ţara Bârsei, respectiv din Ardeal.

Călugării mercenari cavaleri, „iluminaţi” şi-au pus spada şi lancea în slujba ducelui de Mazovia, Konrad Întâiul, spre a-l apăra de prusacii păgâni. După emiterea Bulei de aur de la Rimini în anul 1230, Hermann von Salza – Marele Maestru al Cavalerilor Teutoni a pornit cruciada încreştinării prusacilor. Încleştarea dintre monahii cavaleri şi prusaci, rude de altfel, a fost deopotrivă de frăţească, sângeroasă, devastatoare şi de un cruzism barbar, neobişnuit. Totuşi călugării militari au reuşit să cucerească Prusia. Cronicile Ordinului militaro-monastic au consemnat însă doar teroarea diabolică prusacă, prin „obiceiul de a arde de vii cavalerii teutoni îmbrăcaţi în armuri, până în momentul în care armurile de fier pocneau precum coaja alunelor coapte.” (David Nicolle, Teutonic Knight, Graham Turner, 2007)

În cinstea regelui Boemiei Otakar, teutonii au construit Cetatea Konigsberg, apoi, prin sprijinul acordat de Imperiul Roman de Naţiune Germană, teutonii au atacat Polonia, cucerindu-i nordul, respectiv provincia Chelmno, unde au creat independent Statul monastic al Cavalerilor Teutoni, căruia i-au adăugat cuceririle teritoriilor prusace şi pe cel al Livoniei (Serbia). Cu ajutorul sabiei şi binecuvântarea pontifilor – Vicari ai lui Hristos, mai corect spus ai lui Antihrist, teutonii au semănat prin sânge şi teroare, pe ogorul păgânilor, „religia păcii şi iubirii între oameni”, fiindcă papalitatea garanta prin augustele „indulgenţe” că păcatele călugărilor care vor măcelări crunt barbarii (care erau mai barbari?!), în „cruciada de creştinare”, sunt „mântuitoare” pentru ei. Consolidându-se militar, administrativ şi religios Statul monastic a devenit o reală putere europeană, dar şi o mare putere maritimă în Marea Baltică.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a II-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea I-a)

„Scyţii păstori de la Dunărea de Jos

(Aramaei, Arimi), sunt cei mai civilizaţi,

cei mai avuţi şi cei mai războinici.”

(Edward Gibbon)

După tradiţia istorică pe care ne-a transmis-o marele Tacit aflăm că seminţia cea mai veche a Germaniei barbare, era aşezată între Rhen şi Vistula şi cuprindea peninsulele Danemarca, Suedia şi Norvegia, fiind formată din arimi, împărţiţi în trei grupe, ingaevones, Herminones şi Istaevo, după numele fiilor lui Mannus – părintele ginţii lor: Ignaevo, Hermino şi Istaevo. „Istevonii din Germania se par a fi fost numai o fracţiune dintr-un trib mai numeros pelasg.” (C. Tacit, Germaneis, c.2)

Pliniu cel Bătrân completează afirmaţia istoricului Cornelius Tacit, arătând că de familia ingevonilor aparţineau triburile: cimbrii, teutonii şi caucii, aşezaţi între Rhen şi Elba, în familia herminonilor, ramura cea mai puternică şi cea mai extinsă intrau suevii, hermundurii, chattii şi cheruscii, iar din seminţia istevonilor, care locuiau în Westphalia, Nassau şi Hessen, aminteşte doar ramura sigambri. (Pliniu, lib.IV.28,2: Germanorum genera quinque: Vindili: quorum pars Burgundiones, Varini, Carini, Guttones. Alterum genus, Ingaevones: quorum pars Cimbri, Teutoni ac Chaucarum gentes)

„Generatio regnum”, arborele genealogic redactat în anul 520 d.Hr., în timpul dinastiei Merovingienilor, aminteşte de Alanus primul rege al germanilor, fiul lui Fetuir, Fetebir, Fadir = Vater, traducerea termenului pelasg Tuisto, în româneşte tuţiu care înseamnă tată. În varianta Tacit, Alanus este Mannus, fiul lui Tuisto.

La poziţia 11 Tabela merovinginică a consemnat poziţia Gotos [Walagotos] Wandalu, Gipedes et Saxones, stabilind ca principiu tabu, faptul că vechea seminţie a Germaniei este de origine arimică, prin strămoşii Erminus sau Armen, ai căror descendenţi sunt goţii, walagoţii, wandalii, gepizii şi saxonii; din Inguo sau Neguo coborau burgunzii, thuringii, langobarzii şi bavarii; iar Istio este părintele comun al romanilor de lângă Rhen, al britonilor, francilor şi alamanilor. (în manuscrisele bibliotecilor din Cambrigia şi Paris, apare Erminus sub numele de Boerinus, care ar fi avut 9 fii: Cinrincius, Gothus, Justus, Suethedus, Dacus, Wandalus, Ehecius (sau Gethus), Fresus şi Geathus, întemeietorii celor 9 popoare nordice, saxonii, anglii, lutii, dacii (danesii), norvegii, goţii, vandalii, geaţii şi frisii, care au ocupat Britania. (Uber Pytheas von Massilien, 1858, p. 213)

Goţii, numiţi de Strabon armini şi de Dio Cassius arimani, au emigrat din Scandinavia şi apar în secolul al III-lea d.Hr. sub denumirea de alamanni sau alemanni, capătând ulterior forma de herimani sau hermani, pe care romanii i-au numit germani. (Ptolemaei [Ed. Didot] lib. II. C. 11. 1., în Codicele din Florenţa, Vatican, Paris; Plinius lib. IV. 30. 2.; Stephan Byzantinos, Alamanoi, ethnos Germanois proshoron; Tacitus, Germaneis, c. 2.; Strabonis, Geographia, lib. VII.1.2.)

Goţii erau un popor agricol şi pastoral, adorau Terra mater, Soarele, Luna, Saturn, Mercur (Hermes), Hercule, Castor, Pollux, având ca armă naţională suliţa – lancea.

„Ei nu suferă nici casele să fie una lângă alta, ci stau despărţiţi şi risipiţi, după cum le-a plăcut un izvor, un câmp ori o pădurice. Fiecare îşi lasă loc împrejurul casei. La toate ei se slujesc numai de lemn necioplit.” (Cornelius Tacit, Despre originea şi ţara germanilor. Trad. Teodor A. Naum, Bucureşti-1957, p. 29)

Fizionomia lor era robustă, cu o psihologie mândră, aprigă, trufaşă, pătimaşă.

Înainte de războiul troian, la finele erei eroice, invaziile migratoare ale celţilor, care erau mai robuşti, mai barbari şi mai violenţi, cu păr galben-roşiatic, schimbă caracterul vechilor triburi arminico-pelasge, asimilându-i, imprimându-le defectele, moravurile, viciile, politeismul, devenind astfel predecesorii germanilor de astăzi.

Cicero, considera pe germani şi helveţi, „popoarele cele mai violente şi mai temute prin curajul şi numărul lor.”(Ciceronis, De provinciis consularibus, c. 13-14)

Propăvăduirea creştinismului nu a reuşit să le schimbe într-un fel caracterul „barbar”, care prin năşirea cu catolicismul – mândria prin excelenţă cezaro-papistă, firea lor a păstrat violenţa şi a căpătat o mai mare şi invincibilă trufie şi hegemonie.

Tracul Libanius (314-393), născut în Antiohia, unul dintre cei mai vestiţi profesori de retorică al universităţilor creştin-ortodoxe Niceea, Nicomidia şi Constantinopol, filosoful celebrilor teologi, viitori mari sfinţi Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, mărturisea că: „Germanii răpeau bogăţii, femei, copii şi prizonierii îi urmau, ducându-le bagajele pe umeri. Cel ce nu putea servi ca sclav, nici nu putea să se resemneze văzându-şi soţia sau fiica necinstite, era ucis în plânsetele alor săi.” (Libanius, Disccurs, în J. Bidez, La vie de l’empereur Julien, Paris, 1930, p. 138)

Vizigoţii şi Ostrogoţii înainte de a forma regatele Spaniei şi Italiei, au migrat în Scyţia Minor-Dunărea de Jos, după anul 248 d. Hr. venind în contact cu Religia lui Hristos, ostrogoţii s-au creştinat, impunându-se prin ierarhii Theofil şi Ulfilas, cel care v-a traduce Scriptura în limba gotică. „Probabil de la Goţi, afirmă profesorul Panaitescu, a rămas îngropat în pământul ţării noastre tezaurul de la Pietroasa (Buzău) numit şi Cloşca cu pui, compus din mai multe vase, tăblii şi inele de aur masiv încrustate cu pietre scumpe. Inscripţia inelului este în litere runice, întrebuinţate de popoarele din peninsula Scandinavă.” (Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1990, p. 41)

Istoricul Florin Constantiniu ne aminteşte de cultura Sântana-de-Mureş-Cerneahov, în perioada prezenţei goţilor în Dacia. (Florin Constantiniu O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti-2002, p. 48)

Scytia Minor – Patria creştină a Apostolului Andrei a fost o Cetate martirică. „Vasile cel Mare, episcopul Cezareei în Cappadocia, a cerut, de exemplu, moaştele sfîntului Sava (Gotul), ucis în anul 372 pe malurile Buzăului în Valahia, iar cele ale sfîntului Nicetas au fost aduse la Mopsueste, în Cilicia. Douăzeci şi şase de goţi creştini au fost arşi într-o biserică, din ordinul unui trimis al lui Atanaric; rămăşiţele lor pământeşti au fost strânse cu pioşenie de către prinţesa Gaatha şi de fiica sa şi trimise la Cyzicos, pe marea Marmara.” (C. Patsch, Beitrage z. Volkerkunde v. Sudosteuropa, III, p. 57-59)

O altă mărturie privind trecerea goţilor peste teritoriul Daciei libere, o afirmă inscripţia din anul 340 d. Hr. „Regiunea de la graniţă, expusă temerităţii goţilor.” (Ioan Vlăducă, Pagini din Istoria Neamului Românesc – prezentare în lumina Adevărului Ortodox, Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p. 66)

După înfrângerea ruşinoasă şi tragică a împăratului Aurelian, de către legiunile dacilor liberi, augustul roman în drumul retragerii sale din Dacia, înainte de pieirea sa, a dăruit ce nu avea goţilor, promiţându-le Regatul lui Decebal, cu condiţia de a-l apăra de alţi migratori. Probabil la acest aspect se referă inscripţia de mai sus.

Cel mai ilustru împărat al lumii din toate timpurile Constantin cel Mare (305-337) a lăsat posterităţii mărturii importante despre sfârşitul înaintaşilor săi, persecutori sângeroşi ai creştinilor Bisericii lui Hristos, Deciu, Valerian, Aurelian şi Diocleţian: „Dar tu, Decius, – pe tine te întreb acum -, tu, care altădată ţi-ai bătut joc de nişte oameni drepţi; tu care urai Biserica şi care pedepseai pe tot cel ce-şi ducea viaţa în sfinţenie: cum o duci tu acum, după ce ţi-ai sfârşit viaţa? Din ce amar îţi este ţesută soarta? (Soartă care s-a şi văzut în clipele premergătoare morţii tale, când ai căzut dimpreună cu întreaga-ţi oaste pe câmpul de luptă din Sciţia, făcând de râsul geţilor mult-trâmbiţata forţă a Romei!)

Dar tu, Valeriane, care faţă de slujitorii lui Dumnezeu ţi-ai dat în vileag aceeaşi sete de sânge: şi la tine s-a văzut până la urmă aceeaşi necruţătoare judecată când, prins în luptă şi dus legat (cu toată mantia ta de purpură şi celelelte însemne ale demnităţii împărăteşti), Sapor – regele perşilor – a poruncit să fii jupuit de viu şi îmbălsămat, spre a le fi altora de-a pururi pildă!

Până la urmă tu însuţi, Aureliane (tu, para-de-foc a tuturor fărădelegilor!), n-ai făcut tu nebunia de a te năpusti de-a curmezişul Traciei? Şi n-ai fost tu spintecat acolo, sub privirile tuturor, chiar în mijlocul drumului, căruia i-ai umplut şanţul cu sângele tău blestemat?” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, „Cuvântul lui Constantin către adunările sfinţilor”, cap. 24-25, în PSB, vol.14, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991)

Diocleţian, marele persecutor al creştinilor, care a vrut să ardă din temelii Biserica Împăratului Hristos, a fost pârlit-carbonizat de trăznetul Dreptăţii divine sub ochii multora, dar şi ai împăratului Constantin cel Mare.

Împăratul dac Constantin cel Mare, restauratorul Daciei, „i-a adus pe goţi şi pe sarmaţi care ocupau pe atunci Banatul şi Valahia actuală într-o stare de supunere atât de mare, încât întemeietorul Constantinopolului se putea mândri cu faptul că a cucerit Dacia…” (C. Patsch, Beitrage z. Volkerkunde v. Sudosteuropa, III, p. 23)

Francii şi Alemanii – triburi germanice erau aşezaţi în secolele III-IV d. Hr., primii pe cursul inferior şi mijlociu al Rinului, iar ceilalţi pe cursul superior al acestuia, care prin presiunea exercitată asupra Imperiului Roman de Apus, a dus la prăbuşirea lui.

Cca 350 d. Hr. […] „Deja o mulţime de germani se aşezau în toată libertatea în ţara celţilor, în jurul oraşelor ruinate, iar oraşele ale căror fortificaţii le distruseseră erau în număr de aproape 45, fără a număra fortificaţiile de mai mică importanţă.” (Julicus, De Galia, Oevres completes, ediţie J. Bidez, t.I-1, Paris, 1932, p. 22)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea I-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a V-a)

„Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”

(MIHAIL EMINESCU)

„În tot ce cugetăm şi înfăptuim ne raportăm

consecvent la realităţile ideale care ne semnifică

în planul cel mai înalt a existenţei noastre.”

(MIHAIL DIACONESCU)

În Dacia străbună, Neamul protodac a fost hărăzit cu o misiune, o vocaţie, un sens dat de Dumnezeu – mesianismul zamolxian-hristic, precum şi un scop, un rost de împlinit în drumul istoric, care nu trebuie să fie altceva decât Calea pe care se împlineşte Voia Atotcreatorului.

Neamurile descend din/ prin Voia lui Dumnezeu aşa încât întru Dumnezeu trebuie să se împlinească Neamurile Alese prin lumina Cuvântului, prin gândirea serafică, prin fapta suprafirească, prin armonia libertăţii, prin comuniunea în har şi credinţă, prin slujire şi slăvire.

Neamul valah, moştenitor al Daciei străbune a păşit pe Calea luminată de Cuvânt, de Adevăr, de Bine, de Frumos, de Dreptate, de Credinţă, de Omenie, de Mărturisire, de Libertate, de Jertfă, de Cruce, de Creaţie, dar şi de Înviere, în aşa fel încât să se poată apropia cât mai mult şi nu să se îndepărteze niciodată de Călăuzitorul său ceresc şi absolut. „Nu cred să existe minte şi inimă omenească, şi mai ales românească, spune poetul-mărturisitor Vasile Posteucă, cinstită şi smerită, care meditând un pic asupra trecutului nostru şi văzând cum ne-am menţinut în istorie şi în contra tuturor năvălirilor şi tiraniilor, în contra tuturor prigoanelor şi nedreptăţilor, să nu vadă faţa de lumină a unei mari chemări pe care Dumnezeu a sădit-o în inimă. Dacă ar fi numai rezistenţa în contra răului şi întunericului care ne-au înconjurat şi atacat, şi încă ar fi mult şi de ajuns. Dar noi am înscris, ca neam, fapte în istoria omenirii, care sunt mult mai mult decât îndărătnicia de a trăi şi rezistenţa pasivă. Noi am creat istorie!” (Vasile Posteucă, Destinul Imperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul. Ed. Criterion Publishimg, Madrid, 1977, p. 29)

În această Istorie creată pe parcursul mileniilor Neamul dacoromân, prin Elitele sale religioase hărăzite de Dumnezeu s-a distins prin creaţia genială a marilor sale valori spirituale, prin monoteismul, tradiţia şi dreapta credinţă creştină care i-a constituit coloana vertrebală, întregul lui ca dat firesc în care s-au consfiinţit demnitatea, vocaţia şi misiunea sa profetică.

File reprezentative în acestă Istorie multimilenară, încercată, zbuciumată, prigonită, persecutată, dar şi de aur au fost foarte mulţi, între care Traian Murariu şi Traian Macavei.

Traian Murariu s-a născut în comuna Pădureni, judeţul Timiş la 7 Aprilie 1901, în familia unor harnici creştini, evlavioşi, cinstiţi şi buni gospodari bănăţeni, iubitori de Dumnezeu, de Tradiţia creştină, de rânduiala cea bună, de măsura cea dreaptă şi de Glia străbună, Traian şi Sanda şi, a fost omorât în penitenciarul Jilava la 27 Septembrie 1952.

În sânul familiei plină de omenie şi de obiceiuri strămoşeşti, Traian jr. a primit o educaţie demnă de un viitor mărturisitor al Bisericii Mântuitorului Hristos, în care a sălăşluit şi a ars permanent ca un Rug Aprins, Flacăra iubirii sale de Patrie, de tot ce este frumos şi demn.

În Banatul de câmpie, Traian a parcurs şcoala generală, apoi s-a ocupat îndeosebi de treburile gospădăriei, nevoidu-se cu pulsul vieţii specifice, cu grijile, cu generozitatea faţă de semenii mai neajutoraţi, cu visele şi cu aspiraţiile acelor vremuri încărcate de nelinişti.

Şi-a făcut datoria faţă de Ţară prin satisfacerea serviciului militar şi a rămas un stâlp de nădejde al Bisericii ortodoxe, prin conduita sa morală ireproşabilă, prin dârzenia şi zelul cu care îşi mărturisea dreapta credinţă, devenind o pildă de urmat pentru tinerii din sat, suferind consecinţele războiului, dar mai ales ucigătoarea povară a ocupaţiei sovietice în cârdăşie cu cel care şi-a trădat ţara, armata, elitele şi poporul, sinistrul rege Mihai de Hohenzollern.

Fiilor buni şi curaţi, cu sufletul frumos ca al dacului, răul le dă târcoale permanent. Astfel, în data de 12 Decembrie 1950, seara, acasă, Traian s-a trezit cu doi tineri frumoşi, foşti elevi ai liceului „Negru Vodă” din Făgăraş, luptători în Rezistenţa Anticomunistă din Munţii Făgăraş, Nicolae Mazilu şi Ion Mogoş, care căzuseră în ghearele Securităţii, fuseseră arestaţi, pătimind la penitenciarul de copii, Târgşor.

Aceasta a fost mănăstire, apoi pulberărie, închisoare militară, iar în timpul regimului comunist a devenit temniţă rezervată elevilor naţionalişti-creştini, funcţionând între 1948-1951, perioadă în care autorităţile scelerate, ucigaşe şi machiavellice, fără Dumnezeu şi Neam, slugi ale Ocultei prigonitoare şi persecutoare în mod expres a creştinilor ortodocşi au încercat „reeducarea” bolşevică, prin tortură după programa celebrului pedagog nefast Anton Semionovici Makarenko (1888-1939), prin siluirea conştiinţei, mutilarea minţii, frângerea trupului, pervertirea sufletului, a familiei, a neamului, a Bisericii, după teoriile antihriste ale sataniştilor Marx, Engels, Lenin, Troţki, Stalin ş.a.

Între cei care au supravieţuit „reeducării”, gulagurilor atee şi au mărturisit despre diabolicele torturi s-au numărat scriitorii Virgil Maxim, Gheorghe Andreica, Luca Călvărăsan, Constantin Iorgulescu ş.a. Constantin Iorgulescu s-a întrebat, întrebându-ne: „De ce a fost nevoie de atâta schingiuire? De atâta suferinţă, de atâta moarte? Vor şti vreodată călăii ce-nseamnă o zi de temniţă deşi acolo au trăit şi ei, alături de victime, făcându-şi „seviciul”? Vor fi înţeles ei ceva din partea nevăzută a durerii pe care ei o produceau, doar fizic, prin „mijloacele lor de producţie”? Dar victimele, suferitorii, cei plecaţi mai puţin, mai mult sau de tot, morţii, acolo unde vor fi acum, ce-au înţeles? Ce-au făcut ei cu amintirile lor, cu opiniile, regretele, mesajele nerostite, cuvinte nespuse? Nu cumva se găsesc acolo, între cei ce strigă cu glas mare: „Până când Stăpâne sfinte şi adevărate nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru…?” (Apocalipsa 6,10). Iar cei rămaşi, n-ar fi timpul să-şi regândească puşcăria în ansamblul ei? Să mediteze nu la cele câteva temniţe prin care au trecut, au răbdat şi murit, ci la întregul ei, la substanţa ei metafizică, la suferinţa cea continuă, sfâşietoare şi unificatoare, creatoare (?). Pot ei să se apropie de-o astfel de esenţă, s-o traducă în vorbe ca s-o comunice şi altora? Mai sunt destul de întregi pentru asta?” (Constantin Iorgulescu, Târgşor – 2008, cuvânt rostit la 60 de ani ai Târgşorului roşu)

Cei doi luptători, s-au îndreptat după eliberare să caute un loc de muncă la Uzinele Reşiţa, iar în drum au trecut pe la Traian Murariu, care i-a primit, i-a găzduit şi i-a omenit creştineşte. Un iuda al locului i-a turnat la Securitate, astfel că 7 miliţeni înarmaţi au pătruns în casa binefăcătorului în noapte de 15/ 16 Decembrie 1950, omorându-i pe cei doi şi arestând gazda.

Martirii au fost aruncaţi într-o groapă comună din cimitirul comunei Pădureni. („Timişoara”, an VI, nr. 183, din 11 Septembrie 1995, p. 12)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a V-a)” →