Etichetă: Gheorghe Constantin Nistoroiu

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Grigore Stamate / Mihai Hodorogea – Viața Mareșalului Prezan. Profesia de a fi român

   „Bunicul meu-reprezintă simbolul aspiraţiilor mele, idolul meu şi cred al unei largi mase de eroi şi de oameni de seamă ai Armatei Române! Şi ai României Întregite, cu care se mândrea atât de mult.”

(Olga Macarie-nepoata Mareşalului)

 

   Dacă Ortodoxia este arhetipul Creaţiei divine, al lumii fireşti prin puritatea naturalului, arhetipul renaşterii hristice întru realizarea îndumnezeirii, cu siguranţă este DACOROMÂNUL ca MODEL, ca  AXIOMĂ a devenirii FRUMUSEŢII veşnice.

   Este foarte adevărat că Neamul nostru primordial a fost înzestrat şi hărăzit de Dumnezeu cu toate darurile, de care însă s-au molipsit şi toate relele: neunirea,  invidia, clevetirea, nerecunoştinţa, nepăsarea, uitarea, necinstirea, ingratitudinea.

   Marele istoric Gheorghe Buzatu-supranumit Mareşalul Istoriei noastre sublinia, ca de altfel şi mulţi alţi vizionari, că soarta „tuturor antemergătorilor legendari ai neamului românesc”, vine din istorie şi rămâne în istorie.

   Soarta lor, previziunea pentru care sunt chemaţi vine din istorie, dar ALEGEREA, asumarea vocaţiei şi misiunii lor urcă din istorie în HRISTOS-ISTORIA veşniciei.

 

   DACOROMÂNUL a fost chemat şi aşezat de Dumnezeu în ISTORIE sub sinaxarul tradiţiei, sub tiparul culturii, sub retorica dascălului-pedagog, în orizontul bunului simţ, în clepsidra dăruirii, în apoteoza eroului, în potirul jerfirii martirice, în hrisovul dăinuirii dreptei credinţe, în rotirea continuităţii milenare, sub sceptrul dreptăţii dacice, în păstrarea atitudinii autenticităţii, în nemăsurata lui omenie, sub arhipelagul voinţei de fier, pe tărâmul profund al simţirii carpatine, sub oblăduirea unei clime prieteneşti, sub tăria cugetării, în zenitul luminii adevărului, în veşnicia libertăţii, în nemărginirea iubirii unde sufletele înveşmântate în frumuseţea dumnezeiască răspândesc lumină şi bucurie pentru bunătatea văzătoare a celor din jur ori pentru farmecul naturii în întregul ei din care se desprinde dăinuitoarea limpezime a Creatorului peste Carpaţi.

   Omul Mare nu poate ajunge decât cel care vede în toate Măreţia lui Dumnezeu!

   Omul Frumos este acela care în întreaga Creaţie vede Frumuseţea lui Dumnezeu!

   Omul Iubirii este numai cel care îşi trăieşte plenar Dragostea sa întru Dumnezeu!

   Omul Viteaz este cel în care biruiesc toate virtuţiile dăruite de Bunul Dumnezeu!

   Întotdeauna Ucenicii împrumută din personalitatea, din caracterul, din demnitatea, din onoarea, din nobleţea, din aura măreţiei Mentorului sau Eroului lor.

   Prin urmare înalţii ofiţeri-autori Grigore Stamate, general-locotenent (r), dr. şi Mihai Hodorogea, colonel (r), inginer care evocă marea personalitate a primului Mareşal al Regatului Român, Constantin Prezan, prin exemplul vieţii, prin vocaţia militară, prin înaltul profesionalism, prin profunda aspiraţie patriotică, prin autoritatea ştiinţifică, prin prodigioasa activitate publicistică, prin modelul care îl lasă urmaşilor militari ori civili se circumscriu la rândul lor Pantheonului MARILOR ROMÂNI CREŞTINI.

   GRIGORE STAMATE, General-locotenent (r) este membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte, membru al Societăţii Scriitorilor Militari, membru fondator al Asociaţiei Române de Drept Umanitar, triplu licenţiat în ştiinţe militare, juridice şi economice, doctor în Drept, absolvent al cursului post-academic superior de stat major şi al cursului de limbi străine al Academiei Militare, precum şi al unor cursuri de specialitate externe. Autor şi coautor a numeroase lucrări de referinţă printre care şi cele trei volume închinate Mareşalului Întregirii Neamului, Constantin Prezan.

   MIHAI HODOROGEA, colonel (r), inginer este autorul volumului de largă audiţie internă şi externă The End of Quantum Theory, exponent şi expert al gândirii procesuale privind abordarea şi înţelegerea lumii materiale, publicist şi editor  de ziare, reviste şi cărţi cu tematică diversă: artă, beletristică, economie, film, filosofie, istorie, medicină, poezie, psihologie, religie, sport, ştiinţă.

   Volumul I, al Vieţii Mareşalului cu trăsătura definitorie: Profesia de a fi român se deschide cu Cuvântul Înainte al prof. univ. dr. colonel Theodor Repciuc, membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte, Cuvânt care conturează Icoana Mareşalului din care se reflectă strălucirea marelui Ostaş, a marelui Patriot,  a marelui Român.

   Şi marele nostru filosof creştin PETRE ŢUŢEA se lăuda cu Profesia de a fi Român.

   Alături de Cuvântul deschizător, autorii au aşezat o pagină de Aur din Amintirile Înălţătoare ale fostului aghiotant al Mareşalului, colonelul Dimitrie Rădulescu: „Mareşalul Prezan personifică figura marilor căpitani: cultivat, corect, de o rară exactitate şi înaltă moralitate, cu doi ochi ce pătrund până-adâncul sufletului, plin de bunătate şi de îngăduinţă. Felul său cumpănit de a  vorbi era de o rară politeţe; cu toată lumea ştia să facă în anumite clipe gesturi care nu se pot uita. Lipsit de ambiţie sau făţărnicie, leal cu adversarii, sincer cu subordonaţii, pe care niciodată nu i-a privit de sus.” (Colonel D. Rădulescu, Mareşalul Prezan-Amintiri înălţătoare, Tipografia „Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi-1936, p. 4)

   Domnul Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate în loc de Prefaţă, ne introduce în austeritatea Conacului ce poartă pecetea şi amintirea încă vie a Mareşalului.

   Conacul Mareşalului, cocoţat pe Dealul Comorniţei vasluiene a păstrat din aura bravului ROMÂN simplitatea, decenţa, autoritatea, taina, grandoarea, gloria, misterul, smerenia, chibzuinţa, bunacuviinţă, convingerea neclintită, tactul, liniştea, farmecul.

   „ La început, discret, apoi, din ce în ce mai profund, până la contopirea cu intimitatea. Păduri înalte, livezi întinse şi, pe alocuri, petice restrâns cultivate cu porumb ori cu plantaţii de vie acoperă văile şi viroagele, care numai se presupun. Nici urmă de cărare, nici ţipenie de vietate. Totul, ca într-un eden atipic, în care predomină smaraldul frunzei de stejar şi, la orizont, îngemănarea aceea bruscă cu imensitatea de un albastru nepământesc. Între care subzistă şi astăzi liniştea, tăcerea aceea ireală, tainică şi fermecătoare care parcă aşteaptă ca cineva ori ceva să-i scormonească dedesupturile.”   GRIGORE STAMATE/  MIHAI HODOROGEA- VIAŢA MAREŞALULUI PREZAN Profesia de a fi român, Ed. Axioma Print, Bucureşti-2015, p. 13)

   Primele două volume: VIAŢA MAREŞALULUI PREZAN Profesia de a fi român şi

   BĂTĂLIILE MAREŞALULUI  PREZAN între autoritate şi modestie, mi-au fost oferite cu mărinimie de domnul General-locotenent, dr. Grigore Stamate, unul dintre autori.

   CONSTANTIN PREZAN a văzut lumina sufletului românesc a părinţilor săi Constantin şi Alexandrina şi a fraţilor, lumina albă, serafică strecurată cu smerenie printre faldurile mătăsoase ale generoşilor fulgi de nea din noaptea dintre 26-27 Ianuarie 1861, care au înveşmântat satul Sterianului de Mijloc al comunei Butimanu, plasa Snagov a judeţului Ilfov, când Regatul Principatelor Române se afla ocrotirea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ulterior trădat de boierii români iluminişti.

   Odorul COSTICĂ venea al patrulea în şirul mare al celor 11 copii adoraţi, binecuvântaţi: 4 băieţi şi 7 fete, ai onorabilei şi distinsei familii nobiliare creştine.

   Constantin Presan-tatăl, ofiţer, consilier şi moşier cu 250 ha de pământ arabil, descendent din vicontele Georges de Presan, care alături de fratele său Jean l-au slujit ca ofiţeri regali pe monarhul Ludovic al XVI-lea cu un sfârşit tragic.

   Revoluţia iluministă francmasonică din 1792-1793, sub sceptrul ghilotinei, care reclama: libertate, egalitate, fraternitate, i-a determinat să părăsească în grabă Franţa. Georges s-a oprit la Galaţi, încropind o afacere cu comerţ şi s-a căsătorit cu Cassandra Trigava, fiica adoptivă a lui Ghica Vodă, înzestrată de Voievod cu moşia de lângă Sterianu. Aceasta i l-a dăruit pe Constantin- tatăl Mareşalului, iar Jean a ajuns în Grecia, unde s-a căsătorit cu nobila Matsa, care i-a născut pe Antoine şi Maria.

   Alexandrina Scodrea-mama era fiica moşierului G. Scodrea din care au mai răsărit frumoasa Smărăndiţa căsătorită cu celebrul arhitect Cristofi Cerchez şi Vasilică primul viceamiral al Marinei româneşti.

   Ramura Scodrea s-a înrudit prin căsătorie cu distinsele familii: Brătianu şi Golescu.

   Autorii celor trei volume închinate Mareşalului Prezan, militari de carieră şi autori de rezonanţă, l-au venerat pe acesta în integralitatea fiinţei şi persoanei sale unice, lucrarea apropiindu-se destul de fidel, prin maniera artistico-literară aleasă, de eleganţa unui rafinat eseu creştin dar ţesut într-o broderie ştiinţifică spre slava Mareşalul Reîntregirii Neamului Românesc.

   În Dumbrava copilăriei sale, Constantin întrezărind predestinarea de mai târziu a marelui comandant de oşti, frământa lutul ogrăzii sale în forme de soldaţi de elită…

   Apoi porneşte la drum, mai întâi din clasa întâi primară cu coroniţa pe cap, cu pas sigur, firesc, domol, normal, natural, mai târziu grăbit, cu inima aprinsă de jarul junei Rodica, răsfrântă în emoţia angelică a trecerii pe sub „Teiul lui Eminescu” – când fiorul adolescentin ţâşneşte din mireasma sufletului frumos al purităţii îndrăgostiţilor.

   „Ca şi satul său natal, ca şi copilăria sa, ca şi adolescenţa, ca şi mai toate etapele vieţii sale rămase pentru totdeauna într-o depărtare acceptată, fără ca cineva să-i fi cerut şi consimţământul. Şi, cei mai frumoşi dintre ani, cernuţi prin sita altor rigori: ordine, regulamente, reguli stricte, jurământ, datorie, onoare, disciplină, spirit de sacrificiu. În care, peste toate, se impuneau noţiuni de supremă excelenţă: patrie, popor, rege, armată, drapel.” (ibid., p. 46)

   Află de la amicul său Sandu Pavlo, care a urcat până la demnitatea de general de divizie, că Armata este „ca o femeie frumoasă, tainică şi interesantă, care te prinde în mrejele sale de la prima întâlnire. Şi, odată căsătorit s-a zis cu tine…” (Grigore Stamate/ Mihai Hodorogea- Viaţa Mareşalului Prezan Profesia de a fi român…, p. 34)

   Îndemnul lui Eros trece în plan secund, căci junele Constantin analizează, frământă, surprinde, pătrunde sub vârtejul marii ispite-Armata Română, în întregul ei regal, fascinant, temerar, auster, miraculos, intrând în cadenţa militărească cu pas apăsat de responsabilitate, cu ritmul armonios de mândrie, cu sufletul înflăcărat de Patrie, cu inima doldora de tranşee, de atacuri, de surprize, de frângeri, de biruinţi până la încoronarea meritorie cu diadema de Mareşal. Primul nostru Mareşal.

     „Mareşalul Constantin Prezan nu este deloc un personaj aparte, nici măcar unul principal în măreaţă operă de reîntregire a neamului românesc. El este mult mai mult, decât mulţi şi-ar putea închipui vreodată. Este un adevărat simbol, un etalon de fapte şi o chintesenţă de circumstanţe ale timpului său.” (ibid., p. 17)

   Războiul de Independenţă-1877, l-a implicat emoţional prin flacăra efervescenţei şi instinctul predicţiei, ancorându-l definitiv spre supremul ideal, marea sa chemare ostăşească peste care s-a pogorât cel mai înalt rang militar.

   Mareşalul CONSTANTIN PREZAN a conferit  MÂNDRIA MÂNDRIEI DE ROMÂN !

   Mândria de a fi ROMÂN trebuie să fie Testamentul fiecărui dac creştin-ortodox !

   În această MÂNDRIE creştin-ortodoxă se reflectă de fapt cunoaştere şi preţuirea de sine, ce se adaugă ca o îmbrăţişare Dragostei întru Dumnezeu şi Iubirii de Neam.

   Tocmai, această MÂNDRIE creştină a dreptei credinţe dacoromâne ne îndatorează cu DARUL sfânt al cinstirii veşnice a ÎNAINTAŞILOR ÎNAINTAŞILOR NOŞTRI.

   Întru cinstirea lor, aducând deopotrivă adorare lui Dumnezeu şi venerare Fecioarei.

   În Dicţionarul enciclopedic român 1962-1966, trudit de corul celor 31 de voci, 28 cei mai ascuţiţi, îndârjiţi-academicieni între care mulţi tenori şi baritoni sovietici, sub bagheta dirijorului Athanase Joja, în spectacolul celor 3695 de reprezentări-paginate, numele celui mai înalt MILITAR – MAREŞALUL ÎNTREGIRII CONSTANTIN PREZAN n-a fost o dată chemat la rampa RECUNOŞTIINŢEI. (Academia RPR, Dicţionar enciclopedic român, Ed. Politică, Bucureşti-1967)

   Uluire! Consternare! Încremenire! Stupizenie! Nimicnicie! Slugărnicie! Laşitate!

   De fapt, ce ne mai miră această ne-simţire prelungită în timp şi peste timp, ce s-a derulat pe lângă drama DEZERTĂRII şi TRĂDĂRII românilor în istorie, atunci când n-au fost PREZENŢI la APĂRAREA sau RĂZBUNAREA marilor lor REGI-VOIEVOZI, EROI-MARTIRI: BUREBISTA, DECEBAL, GELU, DOJA, VLAD ŢEPEŞ, IOAN VODĂ cel VITEAZ, MIHAI VITEAZUL, HORIA, CLOŞCA, CRIŞAN, AVRAM IANCU, CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, TUDOR VLADIMIRESCU, ALEXANDRU IOAN CUZA, ION ANTONESCU şi Voievodul naţionalismului creştin-ortodox venerat de pământul şi cerul dacic.

   „Noi, românii, în istoria noastră, deseori, mărturisea marele istoric Gheorghe Buzatu, ne-am „ucis” eroii ori i-am ponegrit, înainte de a o face alţii. Chiar dacă fără convingere. Am făcut-o aşa, ca să dea bine în relaţia cu alţii. Cu deosebire, a puternicilor lumii, de la acel moment.

   Obedienţa, bădie!…

   Obedienţa şi interesul. Niciodată, naţionale.

   Procedând astfel, de cele mai multe ori, ne-am trădat neamul şi am terfelit idealuri sfinte…” (Extras dintr-o discuţie purtată cu prof. univ. dr., Gheorghe Buzatu istoric, senator, vicepreşedinte şi membru al Biroului Permanent al Senatului Parlamentului României, Bucureşti, iunie 2003)

   La fel de indignat, plin de durere a fost şi Generalul-maior ing. Marin Popescu:

   „Pecinginea roşie, adusă de la Moscova, trebuia să convingă acest popor că nu are bărbaţi de seamă, ci tot ce s-a făcut până atunci a fost în dauna sa şi că tot ce este bun-inclusiv lumina unor zori noi şi fericite-ne vine de la Răsărit.”  (Un mare act reparatoriu, în „Armata României” , revista Ministerului Apărării Naţionale, fost „Observatorul militar”, nr. 24 (131), 17-23 iunie 1993, p. 2)

   Noroc cu Moşia cerească lăsată de Mântuitorul HRISTOS, celor chemaţi şi aleşi:

   Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor!

 

   Noroc cu prezenţa de spirit a ilustrului ziarist PAMFIL ŞEICARU, care avertiza pe toţi Românii cu măsura bunului simţ: „Cu mareşalul Constantin Prezan dispare încă un martor şi un participant al războiului unităţii naţionale. Fără să ne dăm seama, sfârşesc supravieţuitorii unei epoci. Încercăm o tristeţe evocând o lume care ne-a dat cel mai frumos capitol al istoriei poporului român.” (Pamfil Şeicaru, Universul, nr. 235 din 29 august 1943, p. 1)

   Nici, Istoria militară a poporului român, vol. V, Ed. Militară, Bucureşti-1989, n-a rămas mai prejos de funestul dicţionar al academicienilor  saturaţi de ei înşişi.

   Cu reţinerea deplin justificată privind sursele bibliografice, cei doi înalţi ofiţeri-autori mărşeluiesc în cadenţa ostăşească mai departe, mai apăsat înspre Adevăr.

   După absolvirea Şcolii Fiilor de Militari-Iaşi, cu bravura de „elev guard” tânărul subofiţer Constantin Prezan păşeşte în rândul armei de geniu a Şcolii de Infanterie şi Cavalerie, devenind sublocotenent. Apoi locotenentul de geniu Constantin Prezan s-a înscris la Şcoala Militară de Aplicaţie pentru Artilerie şi Geniu-Fontainebleau-Franţa, la propunerea premierului I.C. Brătianu făcută regelui Carol I, după care urmează altă preţioasă specializare la Magdeburg în Germania.

   Prin ospitalitatea boierului-premier, Vizirul Brătianu, ofiţerul Prezan a cunoscut o serie de Români de seamă ai viitoarei Românie Mari.

   Ajuns căpitan şi profesor la Şcoala care l-a format în Aplicaţii de Artilerie şi Geniu, comandantul Şcolii, colonelul Constantin Poenarul îl preţuia deosebit: „Prea bun ofiţer, serios şi cu instrucţie solidă; serveşte cu multă competenţă şi se ocupă de progresul armei sale… Excelent oficer sub toate raporturile.” (Foaia personală, pe anul 1887, octombrie 25, AMR, fond DCI/ 1974)

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Grigore Stamate / Mihai Hodorogea – Viața Mareșalului Prezan. Profesia de a fi român” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Jipa Rotaru/Marius-Adrian Nicoară-Constantin Prezan-Ion Antonescu în slujba făuririi României Mari

Pentru realizarea laborioasei şi grandioasei lucrări îţi trebuie curaj, răbdare, voinţă, preţioasă trudă, osteneală binecuvântată, pregătire profesională, misiune, venerare pentru Înaintaşi, cinstire pentru Neam şi pentru Dumnezeu-Părintele ceresc al Naţiunilor binecuvântate, fiindcă elaborarea subscrisă spiritului-creştin te împodobeşte cu o vastă, rafinată, puternică şi pretenţioasă documentare.

   Nu poţi aparţine unui Neam creştin-ortodox binecuvântat de Mântuitorul Hristos, prin nume, nici în trecut, nici în prezent, nici în viitor, dacă nu-i cunoşti Tradiţia, Religia, Cultura, Istoria, Filosofia, Jertfa, Onoarea, Demnitatea, Crucea şi Învierea!

   Dacă nu eşti un nume, nu rămâi nici cifră, fiindcă colbul uitării o acoperă continuu!

   Nu poţi să păşeşti pe urmele veşnice ale marilor Înaintaşi ai Neamului Dacoromân, dacă nu îţi pregăteşti în sufletul tău frumos, creştin ortodox, bucuria de aţi încadra paşii cercetării, în cadenţa binemeritată de a prezenta onorul Seniorilor Istoriei!

   Cei doi destoinici Militari ai Armatei Române: JIPA ROTARU-comandor marină (r), prof. univ. dr., şi MARIUS-ADRIAN NICOARĂ-comandor aviator (r), conf. univ. dr., au avut, curaj, răbdare, bunăvoinţă, recunoştiinţă şi dăruire  pentru Teza lor, care încununează marele Pantheon al Istoriei circumscrisă Adevărului.

   Cei doi binecunoscuţi istorici/ comandanţi militari şi-au concentrat dispozitivele cercetării pe aliniamentul însuşirilor strategice, pe versantul voinţei ostăşeşti, pe defileul câmpurilor de elaborare, pe asaltul surpriză al Adevărului care, cucereşte Cetatea realităţii istorice a momentului respectiv prin  venerarea aurei Marilor Eroi.

   Autoritatea fiecărui cercetător, cutezător, gânditor, cunoscător, educator, propăvăduitor, călăuzitor, autor, mărturisitor este de fapt o conlucrare misionară cu Adevărul divin-unica Autoritate care, conferă Crucea şi Apoteoza Marilor Înaintaşi!

   Pe lângă mândria lor pentru ROMÂNUL frumos, pe lângă croiala estetică, majestuoasă a uniformei regale, pe lângă rezistenţa de a purta permanent pe umeri onoarea ROMÂNULUI biruitor şi veşnic, pe lângă cadenţa spiritului cavaleresc, pe lângă moştenirea ambiţiei marilor clasici cronicari, pe lângă demnitatea lor ostăşească încununată cu misiunea de înaltă virtute militară ca: formatori de şcoală, de caracter, de patriotism, de dreaptă credinţă, pe lângă împlinirea lor istorică, pe lângă documentarea laborioasă, pe lângă acurateţea ştiinţifică, pe lângă acrivia încadrării faptelor istorice în citadela Adevărului, istoricii militari JIPA ROTARU şi MARIUS-ADRIAN NICOARĂ ne oferă o lucrare de referinţă, un prinos de cultură, o tendinţă şi o ispită academică, un îndemn întru cunoaşterea şi a altor fapte aflate într-o altă lumină istorică, o chemare întru cinstirea Înaintaşilor, o invitaţie la Adevăr, o rămânere întru demnitate, o alegere întru prezentul de-apururea.

   Prinosul nostru de recunoştiinţă se subscrie prinosului lor de venerare a marilor noştri Eroi-Martiri ca Dar închinat slujirii şi jertfirii lor întru Strămoşi şi Străbuni.

   Sunt cazuri fericite, dar destul de rarisime când o lucrare de o asemenea atitudine  cu o profundă încărcătură documentară, cu o amplă cercetare laborioasă cum este cea prezentă să se asume nu numai ca lucrare de sinteză, dar şi ca istorie.

   Cei doi binecuvântaţi istorici/ comandanţi militari aprind în sufletul lor mare, flacăra inimii flamurei militare, o voinţă de cremene carpatină, o plămadă de dacoromânism într-o ROMÂNIE care trebuie să reînvie pururea cea MARE.

   CONSTANTIN PREZAN-născut în leagănul creştin al tradiţiei, urcă toate treptele Şcolilor de înaltă formare Militară, adăugându-se fiecărui grad până la ultimul-cel de Mareşal, după ce s-a clădit pe câmpul de instrucţie, după ce a avansat în perimetrul poligonului, după ce a eclipsat zorii Şcolii din Apus, după ce l-a consiliat pe permanentul şovăitor-regele Ferdinand, după ce a adus onoare şi a condus cu mândrie Şcoala Militară Română, după ce a primit botezul focului alături de Divizia 7 în cel de-al Doilea Război Balcanic, după ce a primit confirmarea slujirii Armatei de Nord, după „Bătălia Trecătorilor”, după ce a fost desfiinţat Grupul de armate General Prezan, după ce a scris cu curajul, tenacitatea, patriotismul, iscusinţa, autoritatea sa alături de jertfa supremă, sacră a Armatei Române: CEA MAI ISTORICĂ şi MAI MARE BĂTĂLIE a Neamului după vestitele izbânzi seculare ale marilor Voievozi, cea din vara fierbinte a anului 1917, pe culmile sacrificiului demnităţii ostăşeşti de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, după ce a fost uşor trecut în rezervă, după reactivarea şi conducerea cu entuziasm, cu curaj, cu intuiţie şi izbândă a Campaniei Armatei Române între 1918-1919, contra armatei bolşevice sovietice şi a celei maghiare a lui Bela Kun, după toate acestea Mareşalul PREZAN  a rămas un mare ROMÂN!

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Jipa Rotaru/Marius-Adrian Nicoară-Constantin Prezan-Ion Antonescu în slujba făuririi României Mari” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Albe-serafice sărbători ninse din dar și colind ceresc

   „Lumea-n cântec se deşteaptă,

    Pe Mesia îl aşteaptă.

    Zâmbete cereşti

    intră pe fereşti,

    vin în orice casă.

    Şi în orice gând

    arde tremurând

    câte-o stea sfioasă.”

   (Colind cântat în închisori de creştinii ortodocşi)

 

   NAŞTEREA DOMNULUI nostru este un COLIND divin în care Sfântul PRUNC este înfăşat în frumuseţi dumnezeeşti, ţesute pe LUCEFERI, brodate pe brocardul Zorilor care îmbracă DACOROMÂNIA în Sfânta ALBĂ-SĂRBĂTOARE.

 

   În surâsul PRUNCULUI Sfânt se unesc BUCURIA de Sus cu EMOŢIA suavă a dacoromânilor ce vibrează în fiorul rugăciunii inimii, în heruvicul închinării şi în seraficul cânt înălţat în splendori de azur valaho-bucovineano-basarabene.

 

    În privirea PRUNCULUI Sfânt se îmbarcă arhimilenara tradiţie pelasgo-traco-geto-daco-română ce se răsfrânge miraculos, parcă sub fala splendorii imperialului Păun: alb, negru, brun, cenuşiu, verde, oranj, albastru, auriu, roz, argintiu, violet, peruzea, indigo, vişiniu, purpuriu, aşa cum Istrul, Argeşul, Oltul, Jiul, Mureşul, Crişul, Someşul, Târnava, Bistriţa, Moldova, Prutul, Siretul şi Nistrul binecuvintează DACIA Crăiesei MARIA-VLAHERNA CARPATINA.  

 

   În mânuţele PRUNCULUI Sfânt se urzeşte întreaga frumuseţe a costumului naţional regal şi popular al daco-vlaho-românilor: albul nins pe veşmântul sacerdoţilor daci, pe straiele patriarhale ale bravilor lor urmaşi din Haţeg, Maramureş, Oaş, ori broderia de nea din sufletul dacului milenar ţesut în credinţă şi demnitate sau sumanul distinselor gorjence şi ale mirificelor mehedinţence; negrul-abanos, podoaba cinului monahal, asceza şi sobrietatea sumanului străbunilor Daci înţelepţi; alb-negrul întrupat în zestrea inimoaselor Mărginimii Sibiului, în zenitul domniţelor Ţării Loviştene sau în ritmul paşilor de cadenţă al Fetelor de la Căpâlna; negrul-verde imortalizat pe catrinţele frumoaselor răzeşe bucovinence;  brunul-arămiu al pâinii şi al cozonacului ce poartă pecetea dărniciei ţăranului valah, răsfirat şi pe bundiţa sopranei mierle; verdele-Brad, straja ce stă de veghe la veşnicia demnităţii noastre, ori viţa-de-vie a datinilor milenare valahe din care ne cuminecăm cu nemurirea; oranjul-chihlimbar, lacrima eroilor necunoscuţi şi suspinul pustnicilor încrustat în răşina sihăstriei, ori spicul de grâu mătăsos ca barba Domnului Hristos; albastrul-cerului răsfrânt în râurile ce poartă în iureşul lor dorurile şi dumbrava copilăriei noastre; auriul-borangic, marama frumuseţii princiare a oltencelor şi muntencelor sau apoteoza atâtor biruinţe ale Neamului nostru legendar, ori soarele chindiei cuprins pe fotele sublimelor argeşence, dar şi Rugul aprins al poeţilor mistici; rozul-prelins din rosa mistică a cântecului de leagăn al Mamei sau fiorul Fecioarei valahe permanent îndrăgostite; argintiul-brocart ce primeneşte firul vieţii în care se împleteşte destinul creştinului ortodox; violetul-hlamida princiară a mucenicilor încununaţi în sacrificiul lor suprem şi sfânt; peruzeaua-surprinsă pe brocartul ispititoarelor dobrogence, ori sclipirea filocalico-sofianică a Culturii Duhului; indigoul-hrisov al dăinuirii noastre scris cu pană de fulger înmuiată în cerneală de Voroneţ; vişiniul catifelat de pe podoabă ancestrală a neegalatelor armânce sau ale aleselor bănăţence; purpuriul-mantiei Fecioarei MARIA brodată din Dorul jerfei sacre a tuturor Mucenicilor şi Muceniţelor sau brunul-roşcat al Privighetorii ce concertează pe scena sublimei armonii a Naturii, doldora de tainice încântări; petele cenuşii ale sorţii adunate în elegia şi singurătatea Cucului; pestriţul diafan al Ciocârliei care pogoară cerul pe pământ în liturghia Creaţiei; albul-cenuşiu al Codobaturei-cel mai încântător paj al Primăverii; cenuşiul-roşcat răsfrânt pe negrul-alb al Turturelei-care a împărtăşit suspinul, lacrima şi dorul Vestalelor-Martire de la Mislea sau Miercurea Ciuc; negrul-albăstrui, albul-gălbui şi roşul unduirilor de pe fracul regalei rândunici; albul-albăstrui cu nuanţe de verde şi roşu pe mantia magului Porumbel aducător de pace.

 

   Tot acest apanaj cromatic măiestrit din Voinţa dumnezeescului Prunc a întrupat obiceiurilor precreştine în tradiţia hristic-creştină, ctitorind caracterul unui Neam cu suflet îndumnezeit sub blazonul divin al menirii sale primordiale.

 

   Cu Steaua, cu Sorcova, cu Capra, cu Ursul, cu Pluguşorul, cu Buhaiul, cu Cimpoiul, cu măşti şi fără măşti, cu crenguţe de brad sau cu straie frumoase bogat ornamentate ce risipesc rubine, safire, jad şi topaz peste nea, românii ortodocşi străbat cu urări şi veste bună, de la un capăt la altul, de la o casă primitoare la alta omenoasă, în lung şi în lat, datinile şi tradiţiile milenare, aprinzând lumină şi bucurie în fiecare suflet frumos al drept măritorului creştin.

 

   În geometria şi geografia ornamentală a portului naţional regal, PRUNCUL Sfânt, Dragobetele-Nemuriri surprinde permanenţa creaţiei sufletului românesc, care sub fascinaţia muzicii populare, devine o entitate cosmică a armoniei, a înţelepciunii şi a sublimului pogorât peste divinul serafic carpatin.

 

   Portul naţional, regal-popular înnobilat de cântarea-încântare transcende sufletul frumos într-o mireasmă liturgică de permanentă sărbătoare, de permanentă uimire, de permanentă devenire, de permanentă venerare.

 

   În Colindul PRUNCULUI Sfânt se evocă fiorul, vibraţia, îmbrăţişarea, cântarea, frumuseţea, prietenia, dragostea, desăvârşirea, jertfa, suferinţa, sfinţenia, dumnezeirea, a tot ce este în ceruri şi în Grădina sacră a Crăiesei Sale Maicii.

 

  Colindul PRUNCULUI Sfânt se cerne dalb în taina slujirii hristice a Cuvântului, în expresia purităţii sale jertfelnice, în Dorul iubirii divine de dragul frumuseţilor creatoare, procreatoare, încântătoare, înnoitoare, adoratoare, revelatoare.

 

  În Colindul PRUNCULUI Sfânt vibrează Frumosul din noi şi Frumuseţea din EL, împătăşindu-ne cu Dumnezeu, cu Neamul, cu noi înşine, cu Cosmosul.

 

  Miracolul dacoromân prevesteşte primăvara vieţii noastre arătând hiperboreal puterea frumuseţii destinului românismului împlinit. Observându-l doar, auzi un glas care te cheamă, care te strigă, care te cântă din adâncul fiinţei tale, din străfundurile diafane ale Naţiunii noastre pelasgo-ancestrale.

 

   Însuşirile Frumosului – Dacoromân au fost pre-create în COSTUMUL NAŢIONAL POPULAR, plin de ceru’ înstelat şi pământu’ înverzit, plin de graţie şi splendoare în care s-a întrupat întreaga Natură cu cântarea ei celestă şi cu jocul  atât de vrăjit al sublimului fior ce pulsează ca o vibraţie harico-lirică.

 

   DACOROMÂNUL în portul său milenar răsună ca un sunet angelic în marea-muzică a lumii serafice, provocând o constelaţie cosmică, întrupând o revelaţie a comuniunii întru frumos, promovând o  Simfonie a tuturor armoniilor siderale, pogorând o sacrosantă Liturghie a Învierii dumnezeeşti şi româneşti.

 

   Ce năzuinţă şi făgăduinţă ademenitoare pentru setea de cunoaştere, de împlinire şi de iubire a Frumosului dumnezeiesc al Milosârdei Fecioare MARIA!

 

   ÎNCÂNTAREA CÂNTARII POPULARE e fiorul întâlnirii cu focul ceresc, a romanţei tinereţii cu surâsul serafic, a legănării mamei cu zâmbetul heruvimic, a rapsodiei harului cu duioşia tatălui, a mângâierii lui Dumnezeu cu îmbrăţişarea Fecioarei, a sărutului frumuseţii cu admirabilul joc al trăirii unde matricea omenirii, izvorul dorului şi dragostea diafană se prind în hora sublimă.

 

 

  TEZAURUL FOLCLORIC – DACOROMÂN aşterne peste lumea urzită din voinţa şi splendoarea  plămadei divine o adiere de miracol a cântării, o corolă de lumini diafane de pe cereştile altiţe, o zare înmiresmată de sublimul carpatin şi o Liturghie hristică ce transcende Catapeteasma bolţii infinitului cosmic.

 

 TRADITIA  noastră precreştină poartă în ea desăvârşirea mirabilului, aşa cum Creaţia divină poartă în Sânul ei esenţa împlinirilor dumnezeeşti!

 

  Dacă Numele PRUNCULUI Sfânt este sinonimul DRAGOSTEI, al Fecioarei MARIA, aură a Frumuseţii absolute, al DACOROMÂNULUI oglindeşte Prietenia ca o adăugire a splendorii sufletului său hristic-frumos!

 

  Vocaţia Dacoromânului este de a zămisli Candoarea, de a urzi Frumuseţea, de a întrupa Adevărul, de a încânta Dorul, de a întruchipa cântarea celui Drag! 

 

  Doina Dacoromânului, ca o harpă a paradisului valah transformă sufletul într-o lumină răsfirată dintr-un joc zamolxian orchestrat de Mâna Celui  Care ne-a zidit în slava splendorilor Sale dumnezeeşti!

 

  Încântarea Dacoromânului este o CÂNTARE A CÂNTĂRILOR DORULUI aprins şi cuprins în frumuseţea celui DRAG!

 

 Tezaurul inimii pelasgo-daco-românului înverzeşte, înfloreşte şi rodeşte sufletul melodic  al Universului ce se întrupează, respiră şi se inspiră din el!

 

  Cuvântul, cântecul, suspinul, portul, muzica, lacrima, urătura, chiotul, jocul, fiorul, dorul, îmbrăţişarea s-au întrupat în chipul frumos al Dacoromânului, în iureşul plin de graţie al HOREI şi a întregului etos al naturii folclorice!

 

   Hora este un cuvânt pelasg, primordial ce atestă în pământul şi în sufletele noastre permanenţa Thraco – Daciei, ca Patrie a lumii. Pelasgo-Thracii au transmis acestui binecuvântat pământ Dac, gustul niciodată desminţit al unui înalt fast domnesc, regal, chiriarhal transpus în veşmânt, în port, în podoabă, în eleganţă, în gingăşie, în demnitate, în măreţie, în permanenţa princiară valahă.

 

   Noi, Dacoromânii am ridicat eleganţa vestimentară a ţinutei populare la treapta unui principiu eminamente divino-moral, la arta conversaţiei melodice desăvârşite, la comuniunea întru frumos, la cuminecarea întru sublim!

 

   Mândreţea, mândria ca atribut vestimentar s-a instaurat ca o virtute serafică ce înnobilează veşnic vocaţia şi misiunea creştină a dacoromânului!

 

   Însuşirea cuvântului „mundus” înseamnă începutul eleganţei, purităţii şi dragostea lumii pelasgo-thrace, ce se revarsă peste universul dac înfiorându-l!

 

   De aici descende permanenţa miresmelor înflorite a numelor sublime ce susură în cei dragi ca un Colind serafic ce ninge peste sufletul frumos! 

 

  Tradiţia-curajul risipit în culoare şi cântare ca raţiunea de a fi a ROMÂNULUI!

 

  Tradiţia ne leagă prin Cuvânt de Lumină, prin Lumină de Adevăr, prin Adevăr de Libertate, prin Libertate de Iubire, prin Dragoste de Frumos, de ROMÂN!

              

  Tradiţia este ca o Pâinea caldă şi rumenită ce se frânge tuturor Fiilor ei şi ca Vinul dăruit din Via lui Dumnezeu cu bună savoare după meritul fiecăruia!

 

  Colindul sfânt s-a născut sub apoteoza Cuvântului divin, din ciorchinele de dor al mustului cuvintelor părinteşti, nimbate de duhul înţelepciunii străbune, împletit în corola harică a cununei spicelor de grâu culese ca o expresie vie a mărturisirii Adevărului sau ca jertfa Viţei de vie brodată pe sfântul Potir al cuminecării mistice întru Dumnezeu, Neam, Patrie, Biserică şi Familie.

 

   Sărbători fericite ninse cu emoţii de har şi Colinde cereşti binecuvântate, tuturor Prietenilor mei de pe pământ şi din cer!

 

       23 Decembrie 2018

 

   + Sf. Muceniţă Anisia; Cuv. Teodora din Cezareea; Cuv. Leon; Sf. Iosif tutorele lui Iisus; Proorocul David şi Iacov, ruda Domnului.

 

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

Dacoromânia-Brusturi-Neamţ-         

                        

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ion Nistor – Ctitor al Marii Uniri Dacoromâne

   „Îl văd şi azi, cum mi s-a imprimat întâia oară în memorie, în primele mele săptămâni ca student la Cernăuţi: intrând  cu mers precipitat în aula festivă a Universităţii Bucovinei, îmbrăcat cu talerul şi boneta sa de rector magnific, de statură aproape înaltă, legat la corp, drept ca un falnic brad al codrilor măreţei Aboroasa, un om de o distinctă frumuseţe bărbătească.”

(VIANOR BENDESCU)

 

   A fost o Vreme de Aur a Frumoasei noastre Bucovine, cu satele gătite-n sărbătoare, cu cetăţile impunătoare, cu voievozi apărători de ţară, cu vlădici jertfitori pentru Dumnezeu şi Neam, cu boieri de viţă aleasă şi demnitate ortodoxă, cu ţăranii dârzi, credincioşi, frumoşi, mari gospodari care au ctitorit veşnicia şi din sânul cărora au odrăslit bravi ostaşi, mândri eroi, monahi asceţi, preoţi cu har, martiri, poeţi, scriitori, pedagogi, artişti, oameni de cult şi de cultură de o rară sensibilitate şi nobleţe dacică.

   A fost Vremea de glorie a lui Ştefan cel Mare, a lui Petru Rareş, a lui Vasile Lupu, a lui Dimitrie Cantemir Domn şi prinţ al culturii, a spiritualităţii lui Antioh Cantemir, a Mariei Cantemir-frumoasa prinţesă a culturii, a voievodului martir Grigore al III-lea Ghica, precedată de acel timp al trădării când ni s-a răpit samavolnic Mireasa Bucovină prin raptul tâlhăresc urzit de turci şi habsburgi în anul nefast 1777.

   Sub povara împilării, a decapitării tradiţiei ortodoxe prin sechestrarea Bisericii, a Şcolii şi a sfintei Limbi româneşti, sub acel aproape un secol şi jumătate, 141 de ani, graţie sacrificiului unor Români Aleşi cu inimă cerească şi cu suflet frumos a înflorit în Corola de lumină a Literaturii române o ramură naţionalist-creştin-ortodoxă a publicisticii care a pregătit Calea spre divina înfăptuire a Unirii celei Mari a Daciei pe care şi-o dorea permanent împlinită profetul nostru Mihail Eminescu:

   Bucovina, Cernăuţi (1848-1850); Foaia Societăţii, Cernăuţi (1865-1869); Amicul poporului, Cernăuţi (1878-1896); Aurora română, Cernăuţi (1881-1884); Candela, Cernăuţi (1882-până azi); Steluţa, Corovia (1883-1884); Revista politică, Suceava (1886-1891) şi (1910-1911); Gazeta Bucovinei, Cernăuţi (1891-1897) şi (1906); Foaia săteanului, Cernăuţi, supliment literar la „Gazeta Bucovinei”; Încercări literare, Cernăuţi (1891-1893); Deşteptarea, Cernăuţi (1893-1904) şi (1907-1908); Patria, Cernăuţi (1897-1900) şi (1909-1910); Sentinela, Cernăuţi (1898-1899); Timpul, Cernăuţi (1900-1901); Deşteptarea poporului, Cernăuţi (1902-1904); Privitorul, Viena, Brunn, Cernăuţi (1902-1903); Voinţa Poporului, Cernăuţi (1904 până astăzi); Junimea literară, Cernăuţi (1904 până astăzi); Viitorul, Cernăuţi (1904-1914); Apărarea Naţională, Cernăuţi (1906-1908); Şcoala, Cernăuţi (1905-1914) şi (1921-1923); Dreptatea, Gura-Humorului (1907); Buciumul, Câmpulung (1908); Apărarea Neamului, Cernăuţi (1908); Dreptatea, Cernăuţi (1909-1910); Gazeta ţăranului, Cernăuţi (1909); Gazeta poporului, Cernăuţi (nr.1, 1899), (1909); Foaia poporului, Cernăuţi (1909-1918); Unirea naţională, Cernăuţi (1911); Vremea nouă, Cernăuţi (1912-1918); Glasul Bucovinei, Cernăuţi (1918 până astăzi).(Costantin Loghin, Istoria Literaturii Române din Bucovina 1775-1918, Ed. Alexandru Cel Bun, Cernăuţi-1996, p. 21-22)

   A fost Vremea de Aur a bucovineanului de aur, a istoricului de aur, a marelui naţionalist ortodox, a marelui profesor, a marelui erou al Marii Uniri, ION NISTOR.

            BUCOVINA

 

   De câte ori scriem sau pronunţăm cuvântul: Bucovina, admiraţia asupra ei o împărţim cu marea veneraţie adusă lui Mihail Eminescu, acest mare profet al nostru, care străbătând de-a lungul şi de-a latul toate provinciile valahe, a cunoscut aproape ca nimeni altul, direct inima, simţămintele şi năzuinţele întregii naţiuni dacoromâne.

   Dintre toate ţările dacoromâneşti însă, sensibilitatea lui cea mai profundă, dragostea lui cea mare a rămas dulcea Bucovină.

    Profetul dacoromânilor a propăvăduit dragostea sa evanghelică prin cuvântul scris.

   „Este prima şi cea mai însemnată manieră de manifestare în societatea modernă românească a puterii cuvântului. Cu aceasta s-a arătat misiunea lui de Începător. Mânuind cuvântul aranjat în vers sau în proză, Mihail Eminescu a fost Începătorul noii Românii…” (Iosif Niculescu, Permanenţe, Iunie 2008)

   Prin harul lui Dumnezeu şi dragostea de Neam, Eminescu s-a ridicat deasupra vremurilor. Iar ca vremurile să fie mari, trebuie întotdeauna ca cei Aleşi de Sus să fie mai mari decât ele. „Mari sunt vremurile în care trăim şi fiecare dintre noi trebuie să ia hrană întăritoare din conştiinţa misiunei la împlinirea căreia a fost chemat prin aceea că se află în rândul românilor azi în viaţă.” (Românii în Istoria Universală III4, Eminescu: Sens, Timp şi Devenire Istorică. Coordonatori: Gh. Buzatu, Şt. Lemny, I. Saizu. Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”,1988, p. 200).

 

  În Ţara pădurilor de Fagi, chipul românului capătă o uşoară melancolie ce se răsfrânge peste aura frumuseţii, bunătăţii, credinţei şi blândeţii sale, aşa cum din potirul soarelui se preling pe zidurile înalte, ctitorite voievodal, siluetele sfinţilor vii zugrăviţi, răsfrânţi serafic în vitraliile argintii. Lumina arhierească împrăştiată doldora de pe aripile Arhanghelilor reflectă brâul divin ce cuprinde miracolul mănăstirilor Putna şi Suceviţa. Dincolo de patriarhalul tărâm străbun ţesut primordial, dincolo de broderia splendorii moldave, pronaosul heruvimic şi pridvorul cu Îngeri, susură arhaicul cântec de nai peste înlăcrimata taină a doinei şi mirificul viers eminescian.

   În Vicovul de Sus, comună a renumitei Cetăţi a Rădăuţilor, vegheată de râul Suceava, într-o familie binecuvântată şi numeroasă de ţărani inimoşi, credincioşi, drepţi şi harnici, Maria şi Ilie, s-au născut  doisprezece copii frumoşi: doi băieţi şi zece fete. În acel cămin cald, creştin, românesc, plin de lumină s-a aşezat în corola familiei şi raza lui Ion I. Nistor la 4 August 1876, peste timp, peste veşnicie.

   „Din acest spaţiu mioritic, plin de vrajă străbună, a descălecat printre noi, Ion I. Nistor, de aici s’a stabilit întruparea sa, într’una din cele mai ideale figuri ale omului bucovinean.” (Ovidiu Vuia, Profesorul ION NISTOR, Ed Nistru-Bruxelles, 1987, p.11).

 În mama sa Maria, iubitoare, smerită şi demnă, aura Icoanei Românului, se reflectau focul nestins din vatra sfântă a casei, grija cea de toate zilele, somnoroasele cântece de leagăn, încântătoarele povestioare, legendele încărcate cu frumuseţea Codrului, vitejia haiducilor, hărnicia codrenilor, iscusinţa marilor Voievozi şi Vlădici.

   Tatăl-Ilie întrupa lumea din afara casei, cea în care se cuprind satul, ogorul, târgul, pădurea, grijile cele mari. El descăleca rareori pe acasă, mai ales de sărbători, ducându-şi existenţa nu atât ca povară, ci mai ales în taina Cuminţeniei pământului.

   Ţăranul bucovinean, basarabean, ţăranul valah în general nutreşte dragoste pentru forţa creatoare a lui Dumnezeu şi pentru frumuseţea divină ce o generează.

   Filosoful nostru creştin Petre Ţuţea îl numea pe Omul ţărânii: „Ţăran imperial”, ceea ce este colosal, dar la fel de bine îl putem numi şi Ţăran sacru, fiindcă la el totul este sacru, totul este pur, natural, liturgic având binecuvântarea lui Dumnezeu: viaţa, familia, casa, munca, sărbătoarea, moşia, satul, biserica, naşterea, copilăria, adolescenţa, tinereţea, sfârşitul şi veşnicia.

   Pentru omul Ţărânei noastre timpul nu este scurgere, ci curgere, viaţă sacră.

   „Omul satului românesc îşi trece viaţa într-un timp deosebit ca natură de acela pe care noi îl socotim timp normal; ţăranul gândeşte, lucrează şi simte timpul într-un ritm şi într-un sens aparte care îl duc la o reprezentare concretă şi calitativă a perioadelor, a momentelor care vin, se duc, revin în altfel şi curg mereu cu înţelesuri proprii.”

 ( Ernest Bernea, Crist şi Condiţia Umană * Timpul la Ţăranul Român, Ed. Criterion Publishing, 2000, p. 16.)

   Aşadar, tatăl Ilie, ţăranul a dat amprenta sacră copilului Ion, viitorul mare Român.

„De la el va fi moştenit echilibrul şi măsura în lucruri aşa de proprie ţăranului oficiind viaţa ca pe un ritual sacru cât de la mamă dulceaţa de miere ademenitoare a poeziei. Şi de la amândoi simplitatea, superbă prin Primitivitatea sa, comună cu a uriaşilor din mituri, pură în curăţenia ei cum grăieşte, pe limba cosminului, portul lor alb-negru, înflorit pe margini cu otava fragedă a cetinilor.” (Ovidiu Vuia, Profesorul Ion Nistor. Ed. Nistru-Bruxelles, 1987, p.11)

   După absolvirea la Vicov a şcolii primare, Ion a urmat între 1889-1897, liceul la Rădăuţi, luând contact cu frumuseţile marilor ctitorii: mănăstirea Putna, aşezămintele spirituale de la Rădăuţi, de la Suceviţa, faimoasa cetate a Sucevei, precum şi strălucitele mărturii despre marii Voievozi ai istoriei noastre milenare.

   Prin sângele moştenit de la părinţi săi legătura cu trecutul a devenit miraculoasă: „tânărul a crescut şi s’a format ca un element organic, plantă a pământului natal, „falnic brad de Arboroasa”. Ochii albaştri din descrierea lui Vianor Bendescu, poartă în reflexele lor culoare de pe frescele Voroneţului şi din apele cerului de care se apropia cucernic, ca de un prag şi catapeteasmă de biserică, plaiurile suinde cu pădurile fagilor şi brazilor, lăcaşul zimbrilor şi căpriorilor din vis.” (ibid., p. 11)

   La Universitatea din Cernăuţi Ion Nistor a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie avându-l ca îndrumător la Limba română pe renumitul profesor Ion Gh. Sbiera, cel care la suplinit la gimnaziul pe Aron Pumnul, călăuzindu-l şi pe Eminescu.

   Între 1898-1899 tânărul Nistor a fost preşedintele Societăţii studenţeşti-Junimea.

   Stagiul militar l-a satisfăcut la Pola/ Istria ca ofiţer, apoi în 1903 şi-a luat licenţa, examenul de capacitate, fiind numit profesor secundar la Suceava (1904-1907) şi Cernăuţi (1907-1908) la disciplinele limba română, geografie şi istorie.

   Literatura română de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului XX, prin oameni sensibili şi de spirit devine o mişcare literară cu un sens curat naţionalist.

   Farul acestei mişcări literare este din Decembrie 1901, revista „Semănătorul”, fondată de ardelenii: I.Slavici, G. Coşbuc, I. Pop Reteganul, I. Popovici-Bănăţeanu. Mişcarea a crescut revărsându-se peste Regat şi concentrându-se pe alte reviste: în Transilvania „Luceafărul” (1902), în Bucovina, „Junimea literară”, fondată de Ion Nistor al cărei prim director devine în 1904, secondat de George Tofan.

   Programul revistei clar precizat, garanta calea, scopul şi adevărul ei naţional, spus de inimosul G. Tofan, precum că:  „noi nu reprezentăm numai arta, frumosul menit a înnobila sufletul omenesc şi a ne rădica în sferele luminoase, noi reprezentăm şi ideea naţională. Noi tindem ca fiecare român să fie conştient de bunurile ideale ale naţiunii sale, să le stimeze-fără a dispreţui pe cele străine-căci, ca să nu dispărem în valurile popoarelor ce ne înconjoară, trebuie să avem o cultură a noastră proprie, care să fie produsul firesc al nostru, trebuie să fim însufleţiţi de o dragoste nemărginită pentru tot ce este al nostru, care dragoste să ne servească drept zid de apărare contra mulţimei de influenţi străine…” („Junimea literară”, an II, nr. 2.)

   Lupta aprigă a profesorului Nistor şi a confraţilor săi este pusă în pericol de bandele tâlhăreşti bolşevizate care s-au revărsat peste Nistru, devastând şi ucigând intelectuali de seamă precum: Al. Murafa, Alexei Mateevici ş.a.

   Urmând pilda Basarabiei, Bucovina îşi strânge rândurile intelectualilor naţionalişti sub flamura lui Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, întrunindu-se la 11 Octombrie 1918, la reşedinţa doctorului Isidor Bodea. Dau imediat curs noului organ, „Glasul Bucovinei”, pentru a se întruni la 27 Octombrie, Constituanta, prin al cărei grai să-şi exprime „dorinţa Românilor de a uni Bucovina într’un singur stat naţional şi independent cu Transilvania şi partea românească a Ungariei.” (ibid., p.29)

   Sub caldul patronaj al inimosului părinte Dionisie Bejan, la Palatul naţional al Cetăţii Cernăuţi, s-a instituit consiliul naţional format din 50 de membri, în frunte cu cavalerul Iancu Flondor, la 27 Octombrie 1918.

   La poalele acelui Munte al bucuriei, s-au ridicat câteva muşuroaie de cârtiţă, făcute de Etzdorf-guvernatorul austriac, Aurel Onciul-administratorul Moldovei de Sus şi Omelian Popovici-reprezentantul ucrainenilor pentru a împărţi moştenirea lui Ştefan cel Mare. În conacul lui Alexandru Hurmuzachi s-au întâlnit guvernatorul şi cavalerul Iancu Flondor la 4 Noiembrie 1918. Iancu Flondor respinge târgul meschin al celor care s-au înţeles să sfârtece Trupul şi Sufletul frumoasei Bucovina. Constituanta a cerut guvernului român de la Iaşi să-i ofere sprijin militar. În ziua de 11 Noiembrie 1918, Divizia a 8-a a generalului Zadik a intrat în cetatea Cernăuţi, întâmpinat fiind de Iancu Flondor: „Domnule general, ca preşedinte al consiliului naţional român am dorinţa să binecuvintez falnica oaste română din capitala Bucovinei, acestei ţări care păstrează în sânul ei sfintele moaşte ale marelui nostru domn Ştefan. Acum când suntem pe cale să întregim moştenirea lui, România-Mare, simţim că sufletul lui nemuritor e în mijlocul nostru. Un sfânt fior trece prin inimile noastre, însă nu e dat fiinţei omeneşti să exprime şi să fixeze aceste sentimente în cuvinte. Numai o rugăciune care se înalţă la ceruri fără cuvinte îi poate corespunde în câtva.” (p. 31)

   Brava armată română străbate Bucovina până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, apoi pătrunde adânc în Pocuţia, ca odinioară marele Ştefan.

   Consiliul naţional a votat legea conducerii ţării, a ales noul guvern condus de Iancu Flondor, iar părintele Dionisie Bejan a preluat şefia consiliului naţional.

   Bucovina devenise un stat liber, dar nedecis în privinţa Regatului Român. Sextil Puşcariu trimite delegaţi la Chişinău pentru a lua legătura cu comitetul refugiaţilor condus de profesorul Nistor. Cei doi corifei ai catedrei şi ai luptei pentru marele Ideal s-au întâlnit la Iaşi în hotelul Binder, înţelegându-se deopotrivă asupra unirii urgente a Bucovinei şi a Ardealului cu Regatul Român.

   Peste o sută de refugiaţi români s-au întors la Cernăuţi în 23 Noiembrie 1918. În fruntea lor Ion Nistor care-i trimite regelui Ferdinand o telegramă de salut. În 25 Noiembrie Consiliul naţional s-a întregit cu comitetul refugiaţilor în urma acordului dintre Iancu Flondor, Ion Nistor, Sextil Puşcariu. Lui George Tohan i-a revenit bucuria şi misiunea întocmirii Proclamaţiei: Unirea necondiţionată şi definitivă a Bucovinei cu Regatul României. La 28 Noiembrie s-a ţinut un Congres general al Bucovinei. Au răspuns: polonii şi germanii. Au refuzat: ucrainenii şi evreii.

   Ziua de 28 Noiembrie 1918, a devenit JOIA MARE a BUCOVINEI, consfiinţindu-se Mirul Marii Uniri: „… Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu putere legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale hotărâm: Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României.”

    Cavalerul Iancu Flondor însoţit de o delegaţie i-a prezentat regelui actul unirii. La 30 Decembrie 1918, Bucovina a primit decretul lege de recunoaştere a Unirii: „Bucovina în cuprinsul graniţelor sale istorice este şi rămâne de-a pururea unită cu Regatul României.”

   Încântat până la extaz de istoricul şi luptătorul Ion Nistor, Ovidiu Vuia, vuieşte de bucurie, de entuziasm asemănându-l figurilor vechii Elade, cu Xenofon, sacerdot, istoric şi comandant de oşti, cu marele înţelept Platon ş.a., astfel: „Trecându-i în revistă cele mai principiale etape ale vieţii, până după Marea Unire, constatăm că ele se confundă cu ţara sa ca şi când numele său l-ar scrie obcinele, munţii, pădurile de fagi şi râurile toate ale Bucovinei. Una din cele mai alese podoabe al Moldovei de Sus, pe lângă Mănăstirea Putna, bisericile Suceviţei, Voroneţului, Rădăuţilor, cetatea Sucevei, rămâne de-acum şi opera lui Ion Nistor.” (Ovidiu Vuia, Profesorul Ion I. Nistor şi Epoca sa…, 28 Noembrie 1986)

  Prin gena părinţilor săi de ţărani statornici în dreapta credinţă, falnici stejari şi fagi, prin iubirea de Patrie, păstrători ai tradiţiei şi obiceiurilor sacre ale Vetrei străbune, Ion Nistor s-a clădit pe un caracter puternic, de cremene, pe un pisc al demnităţii permanent onorabil, cu un foc lăuntric al conştiinţei în care flacăra chemării spre luminarea poporului se răspândea în reverberaţii de clopot, îndemnându-l spre marea sa misiune istorică, pe care o conştientiza atât de deplin.

   În vârtejul evenimentelor contradictorii, antemergătoare Marii Uniri, bucovineanul Ion Nistor a rămas o stâncă veghetoare, carpatină. Lanţul cutremurelor politice nu i-au frânt convingerile ori naţionalismul său creştin. Mlaştina politicianistă coruptă nu i-a întinat sufletul de ROMÂN FRUMOS. Întreaga sa fiinţă şi persoană a zugrăvit-o în paleta culorilor adorării lui Dumnezeu, în cromatica supravenerării Sfintei Fecioare Maria, în Icoana iubirii de Neam, în reflexele conştiinţei faţă de Patrie, în unduirile datoriei faţă de Înaintaşi, în ecoul purtării de grijă a Familiei creştin-ortodoxe.

   Erudit, elocvent, generos, autoritar, independent, dârz, nepărtinitor, neînduplecat, vizionar, misionar, mărturisitor, personalitatea vie a bucovineanului ION NISTOR şi-a ocupat locul de frunte în catapeteasma Marilor CREŞTINI, în panteonul Marilor ROMÂNI, în ateneul marilor BĂRBAŢI de stat.

   Pe lângă faptul că a fost unul dintre istoricii români iluştri, prin dimensiunea luptei sale naţionalist-creştine în sânul Generaţiei care a zidit Unirea cea Mare, Ion Nistor a scris file de istorie, la propriu.

   Viaţa sa în totalitate reclamă supremul argument că Rugul aprins al sufletului său a întreţinut flacăra unui excepţionalism moldavo-valah.

   În tot ce a simţit, a nădăjduit, a scris şi a trăit savantul bucovinean s-a îngrădit de o mulţime de izvoare, de date cât mai recente aprofundate în amănunte, alcătuind un material divers, erudit, elucidând diferitele controverse şi tratând fiecare eveniment cu justeţea spiritului său predilect obiectiv.

   Cercetarea lui asiduă, profundă, competentă, aproape completă, autoritară a restabilit just balanţa istorică: pe cei foarte de sus i-a coborât la nivelul lor, iar pe cei aproape anonimi i-a consacrat, urcându-i la locul cuvenit.

   Aproape fiecare moment şi eveniment istoric pe care I. Nistor l-a abordat, l-a pus în dreptatea lui istorică. Fiecare scriere a avut partea sa plină din căldura sufletească a autorului, a fost înfrumuseţată cu veşmântul divin al limbii, brodat în tradiţia poporală, astfel că înaintea laurilor academici, a primit cinstirea şi dragostea întregului popor.

             Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

9 decembrie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mari filozofi creștini ortodocși – Traian Brăileanu

„Naţiunea reprezintă pentru individ

izvorul vieţii şi garanţia eternităţii sale.”

(TRAIAN BRĂILEANU)

 

 

   Dacă în Fiinţa lui Dumnezeu, Frumosul, Dumnezeirea absolută este cupola Adevărului, Libertăţii şi a Dragostei, în Creaţia Sa, Frumosul este un cuprins de fioruri, de cuante, de vibraţii, de unde, de frecvenţe, de energii, de taine, de ierurgii, de reverberaţii, de adieri, dar şi o necuprindere de iradieri ideale, lirice, sensibile, ce prevestesc hărăzirea întru jertfă şi martiriu a atâtor Fii Aleşi precum Traian Brăileanu.

   În calvarul penitenciarului de la Aiud, filosoful şi-a gătit taina sfârşitului său lumesc.

   „O nepătrunsă taină se aşterne/ Peste minciuna vieţii pe pământ/ Şi în zadar puterile eterne/ Ne zbatem să le smulgem un cuvânt.// Nici rugă şi nici jertfă nu urneşte/ Zăvorul ferecat al tainelor mele cereşti/ Iar mintea chinuită-n beznă rătăceşte/ Când trece de hotarul ştiinţei omeneşti.// Şi, Doamne, ştiu că-n clipa despărţirii/ De trup, ce se va-ntoarce-n lut/ Eu voi intra în Sfera strălucirii/ Căci suflet sunt din sufletul Tău născut.// Şi neatins de-a timpului schimbare/ Şi de-ale spaţiului hotare deslegat,/ Cunoaşte-voi liniştită contemplare/ Ideea ce din haos Fiinţa a creat…” (Traian Brăileanu, Ştiu, Aiud, 1947)

   Frumosul în omul creator în actul creaţiei sale nu este o născocire a minţii, nici un sceptru al raţiunii sale, ci este un dar ceresc, supraraţional, împlinit ca Iubire.

   Frumuseţea se trăieşte ca iubire plenară în toată diversitatea serafică a Frumosului împărtăşit: mama în copil, învăţătorul în discipol, preotul în credincios, poetul în poezie, gânditorul în filosofie, teologul în filocalie, monahul în arderea sa, misticul în isihasm, ascetul în rugă, sfântul în Dumnezeu, martirul în jertfă, artistul în artă, îndrăgostitul în sinele celălalt, ciocârlia în trilul ei, cucul în virtuozitatea refrenul său, ţăranul în familie, familia în patrie, patria în Dumnezeu, Dumnezeu în Creaţia Sa.

   „Frumuseţea privighetorii stă în cântecul său. Frumuseţea muntelui e neclintită sălbăticia lui maiestuoasă. Frumuseţea unui copil stă în inocenţa lui cuceritoare. Frumuseţea unei fecioare e cuminţenia nesilită şi cuviinţa plină de graţie. Frumuseţea unei mame stă în delicata tandreţe ocrotitoare şi jertfelnica răbdare care fortifică oasele iubiţilor săi fii. Frumuseţea unui bărbat e mulţimea bunătăţii sale. Frumuseţea unui înţelept e răbdarea şi tăria de caracter prin care dă viaţă principiilor ziditoare chiar cu preţul suferinţei. Frumuseţea unui chip şi a oricărei făpturi şi opere este o neînţeleasă lumină bună ce ţâşneşte dinlăuntrul său ca un har dintr-un izvor mai presus de raţiune.” (Ieromonah Ioan Bute, Frumuseţea care va salva lumea. Ed. Corgal Press, Bacău, 2015, p. 28-29)

   Frumuseţea este aşadar măsura Veşniciei şi cuprinderea absolută a Iubirii.

   Cele trei entităţi sunt Frumosul Treimic al Dragostei!

   Iubirea adevărată, dumnezeiască nu poate fi deci, decât frumoasă şi veşnică!

   În această trinitate a Frumuseţii intră şi trăirea naţionalist creştină a ortodoxului.

   „Naţionalismul creştin reprezintă întoarcerea la ortodoxie, răscolirea şi pregătirea sufletelor pentru clădirea unei comunităţi româneşti omogene din toate punctele de vedere.” (Traian Brăileanu, „Însemnări sociologice”, An IV, Nr.1, sept-oct.1940)

   Naţionalismul creştin ortodox dacoromân este trăsătura definitorie a unui Ales, a unei Elite predestinate să descifreze etnogeneza divină, să descopere virtuţiile ancestrale ontologice, să desăvârşească perfecţiunea geniului popular-tradiţional, să formeze generaţia profetică care, să covârşească prin eroism, educaţie, credinţă, slujire, omenie, iubirea şi jertfa de sine, capabilă să înalţe spiritualitatea religioasă a Neamului pe culmile cereşti cele mai râvnite şi binecuvântate.

   „Ideea naţiunii române, ca organism politic structurat după legi izvorâte din firea sa, stă la temelia doctrinei şi acţiunii naţionaliste româneşti. Statul naţional este forma ideală de convieţuire omenească. El este constituit din comunitatea spirituală şi morală a indivizilor de un neam şi de o lege… Înfăptuirea unui Stat naţional depinde de virtuţiile păturii conducătoare… Elita unei naţiuni-trebuie să aibă o structură omogenă, să fie de aceeaşi rasă cu poporul… O elită naţională se impune prin luptă la conducere şi se perpetuează prin educaţie şi prin continuă împrospătare din masa poporului… Crearea Statului Naţional Român, după unirea teritorială, trebuie să înceapă cu procesul de naţionalizare a păturei conducătoare, dar şi transformarea milioanelor de indivizi în cetăţeni conştienţi…Regenerarea Statului Român, presupune existenţa Marelui Conducător… Familia are un rol esenţial, restabilirea spiritului naţional şi a vocaţiei ştiinţifice în Universitate.” (Traian Brăileanu, Ideea comunităţii româneşti)

   Bunul Dumnezeu Şi-a ales întotdeauna Fiii Daciei Sale care au creat istoria neamului prin toate domeniile creaţiei spirituale care mai de care mai strălucitoare.

   Un astfel de Fiu, un astfel de Chemat, un astfel de Ales, un astfel de Dac, un astfel de Român a fost şi este bucovineanul Traian Brăileanu născut pentru a renaşte Frumosul patriotic dacic în fruntariile naţionalist-creştine ale Frumuseţii româneşti.

   Traian Brăileanu s-a urcat pe Scara creştină a dimensiunii spirituale rezemată deasupra punctelor cardinale pe care se sprijină dea pururi gândirea ortodoxă românească ce se revarsă din preaplin în universalitatea cosmică a lui Hristos.

   Traian Brăileanu a pus o cărămidă de suflet, o inimă de zidire la Unirea cea Mare.

   Din fiinţa izvorului sufletului său curat, primenit de dragoste şi de jertfă ţâşneşte apa vie a Tradiţiei, a Continuităţii, a Desăvârşirii, a Nemuririi în care se reflectă mari şi profunde energii spirituale, în care se revarsă orizonturi erudite şi învăţăminte rare asupra Naţiunii eterne, societate, comunitate şi asupra Statului ca natură politică.

   Marele sociolog-filosof încifrează sociologia ca ştiinţă şi politica guvernării ca artă.

   „Arta e un fapt unic, inimitabil şi indisolubil legat de persoana celui care o plăsmuieşte. Arta nu se învaţă… Omul de ştiinţă oferă omului politic formule de acţiune, dar asta nu înseamnă că el însuşi ar fi în stare să le aplice. Aplicarea lor e de resortul artistului social, al geniului creator în politică. Sociologia-poate contribui la perfecţionarea mijloacelor tehnice de guvernare, poate contribui la pregătirea temeinică a conducătorului, dar ea nu poate crea nici conducători, nici nu poate indica cea mai bună formă de organizare a Statului. Ştiinţa trebuie să rămână obiectivă, nepreconizând idealuri, dar poate dovedi că o comunitate omenească lipsită de ideal nu e viabilă.” (Traian Brăileanu,Sociologie şi Arta Guvernării-Cernăuţi, 1937)  

 

   Traian Brăileanu s-a circumscris cultului culturii ortodoxe şi martirajului mistic.

   Şi-a format sufletul, şi-a hrănit inima şi-a conturat caracterul de cremene carpatină din hrana duhovnicească a tradiţiei marilor Strămoşi pentru a putea continua şi asuma Măsura jertfei lor, presimţind de fapt că acesta este crezul Aleşilor fiecărei generaţii de a-şi împlini vocaţia şi de a-şi îndeplini sacra misiune Hristică.

   Înţelepciunea sa ziditoare s-a încrustat, înmugurit, înflorit şi rodit până şi în zidurile reci, încremenite ale temniţelor ateo-comuniste pregătite expres şi programate de vrăjmaşii samavolnici, pretinşii „eliberatori” roşii, pentru cei mai minunaţi Fii ai Daciei creştine nemuritoare, ziduri înrămate în şiruri de sârmă ghimpată, cu camere de anchetă zdrobitoare dotată cu măcelarii şi bocxerii anchetatorilor rezemaţi în grade, cu turele de fier la pândă pentru satisfacţia împuşcării victimelor curate, cu uşi de fier blindate cu lacăte mari şi zăvoare grele, cu vizetă prin care ochiul sfredelitor al gardianului tâmp, fără frunte, cu chipul cernoziom ce stă la pândă precum cursa pentru şoareci, cu zăbrele ce au strivit avânturi spirituale, cu lanţuri grele de ocnaşi ce au frânt destine de aur, cu cătuşe înfipte în sângele cald pregătit pentru jertfă al mucenicilor şi martirilor, cu rugăciunile tainice şi crucile în vârful limbii în amvonul gurii şi al nopţii, cu morsele purtătoare de harul poeziei lui Eminescu, Gyr, Ciurunga, Crainic, Coşbuc, cu rafinamentul erudiţiei lui Ţuţea, Stăniloae, Nae Ionescu, cu misticismul lui Gafencu, Ianolide, Iscru, Maxim, Jimboiu, cu înţelepciunea profetică a lui Trifan, Vulcănescu, Galeriu,  Băncilă, Bernea, cu toate aceste înălţimi spirituale pe care el şi le-a înfiat şi le-a transformat Rugului Aprins al trăiniciei Neamului său.

   Fie în temniţa Elitelor naţionalist-creştine, fie în Temniţa cea mare a poporului ortodox, sufletul filosofului Traian Brăileanu s-a cuminecat arderii slujirii jertfelnice.

   Traian Brăileanu şi-a răscumpărat viaţa sa lumească trăită moral-metafizic, intensificând-o cu viaţa spirituală înflorită în natura mistică, imortalizând-o în icoana sacralităţii filocalice, îndumnezeind-o în aura sofianică cerească a Naţiunii dacice.

   „O naţiune a ajuns să-şi definească personalitatea când a izbutit să se constituiască în Stat naţional, chiar dacă istoriceşte apare ca un triumf al timpurilor moderne, din punct de vedere al ştiinţei sociale el nu este un regres, un anacronism, o fărâmiţare a unor complexe sociale mult mai înfloritoare şi o veşnică sursă de conflicte cum îl prezintă unii autori, ci produsul natural al unei evoluţii de milenii. Când grupul social a ajuns să dobândească o conştiinţă proprie, când teritoriul pe care locuieşte s-a transformat într-o patrie prin legături de sânge, formarea unei mentalităţi comune şi cultura proprie, atunci acel grup va tinde să se organizeze sub forma unui Stat naţional.” (Traian Brăileanu, „Însemnări sociologice”, An IV, Nr.1, sept-oct.1940)

   Înzestrat cu o inteligenţă rară, cu o gândire mişcătoare, repede, surprinzătoare, curgătoare, cascadică, revărsătoare sub saltul unei impunătoare filosofări în care a cernut cea mai rafinată sinteză, ca grăbirea unei ape limpezi, albastre-verzui, ancestrale, s-a zidit stâncă în stânca Neamului de granit nemuritor ca expresie sacră a unui pisc socratic Carpatin, ca o îmbrăţişare metafizică milenară a nemuririi dacice.

   Traian Brăileanu şi-a asumat esenţa metafizicii filosofiei antice, a celei medievale şi chiar a epocii sale, Epoca Marii Uniri, întrupând mistica trăirii sale ortodoxe în mistica naţionalist creştină a Neamului ca valoare supremă a educaţiei evanghelice morale.

   Dincolo de erudiţia sa proverbială, dincolo de venerarea valorilor milenare creştin ortodoxe Traian Brăileanu s-a urcat dinastic pe podiumul probităţii ştiinţifice, cernând cu acrivie aristocrată etica, dreptul, filosofia, sociologia, literatura, arta, teologia ş.a.

   „Societatea nu e nici biologie, nici economie, nici psihologie, nici relaţii de drept, nici istorie, ci o structură-centrală, o entitate distinctă de toate aceste realităţi cari intră în componenţa ei, dar nu-i conţinutul.” (Traian Brăileanu, Sociologia generală-Cernăuţi, 1926)

   Traian Brăileanu s-a născut într-o familie de cărturari patrioţi bucovineni Maria şi Gheorghe din Bilca-Cernăuţi, la 14 Septembrie 1882. Evlavioasa familie creştin-ortodoxă a învăţătorului Gheorghe a dăruit lui Dumnezeu şi Neamului 12 copii frumoşi, viguroşi Traian venind în rândul al IX-lea, toţi cu studii universitare.

   Dulcea Bucovină-Ţara Fagilor este Leagănul ceresc binecuvântat şi privilegiat de Dumnezeu cu cele mai frumoase locuri de pe pământ, unde a crescut pe cei mai inimoşi, cei mai naţionalişti şi cei mai jertfelnici Copii ai Daciei Mari.

   În Dumbrava fericitei sale copilării a fost fascinat de patriotismul luminat al bunicului Ioan şi al fratelui cel mare, bădiţa Constantin. (Dan Dungaciu, Traian Brăileanu-arestat de Antonescu, condamnat de Ana Pauker, în „Historia”, An 2, Nr.24, oct. 2003, p. 26)

   În satul natal a urmat trei ani din ciclul primar, iar cel de-al patrulea şi gimnaziul le-a absolvit în ilustra Cetate a Rădăuţilor, în limba germană unde i-a cunoscut pe filosofii traci  şi germani, Şcoală devenită astăzi Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi.

   La Universitatea Cernăuţi urmează cursurile de Filosofie şi Filologie cu limbi clasice şi moderne între 1902-1905, timp în care se lansează în publicistică, fondând revista „Junimea literară”, alături de activităţi culturale devenind preşedinte al secţiunii literare „Junimea” din cadrul Societăţii academice române. (ibid.)

   Vacanţa studenţească din anul 1904, îi aduce depline bucurii: o cunoaşte pe viitoarea soţie Emilia Silion la un bal din Siret, este prezent la marea Sărbătoare de la Putna, de venerarea a 400 de ani de la urcarea la ceruri a lui Ştefan cel Mare, participă la nunta marelui patriot George Tofan sufletul Unirii Bucovinei cu Regatul Român, îşi vizitează fratele Dumitru şi se bucură de armonia natală, părintească.(Luca Bejenaru, Un sociolog şi filosof între literaţi, în volumul coordonat de Mircea Irimescu, Izvorul, 150 ani de şcoală la Bilca, Ed. Septentrion, Rădăuţi-2011, p. 81)

   În 1905 şi-a luat Licenţa, devenind profesor suplinitor la Liceul de Stat Nr.1, cu predare în germană, ulterior după Unire, „Aron Pumnul”-Cernăuţi. (ibid., p.82)

   După stagiul militar la „Landwehr”, urmează Şcoala de ofiţeri la Liov între nemţi şi ucraineni, singurul român, clasându-se pe locul 3. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)

   În 1908 îşi vizitează fratele Constantin diplomat în Turcia, internat la Sanatoriul Şuţu, apoi după externare Constantin îl ajută să devină interpret de limbă germană al legaţiei române de la Viena între 1909-1914. (Luca Bejenaru, op. cit., p. 83)

   În 1909 a devenit Doctor Magna Cum Laudae în Filosofie cu teza: Considerare şi lămurire a celor mai importante categorii în istoria filosofiei, avându-l coordonator pe profesorul Richard Wahle, admiratorul său cu care se lăuda ca fiind, „cel mai talentat elev-student al său din tot cursul carierei lui.” (Radu Florian Bruja, Traian Brăileanu. Studii, documente. Încercări literare, Ed. Junimea, Iaşi-2011, p. 22)

   În 1909 s-a logodit cu Emilia Silion, iar în 1910 s-au căsătorit, mutându-se la Viena, an în care s-a înscris la Facultatea de Filosofie, iar între 1913-1914 la cursurile de Drept ale aceleiaşi Universităţii vieneze. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)

   Au fost dăruiți cu 4 copii: Gheorghe Simion (1911), ajunge inginer petrolist; Veronica Maria (1913), devine profesoară; Mircea Constantin (1918) ajunge  inginer electronist şi, mezinul Tudor Dorel (1921) inginer-profesor, memorialistul tatălui său.(Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)

   Fiind cetăţean austriac a fost mobilizat pe front în Primul Război Mondial. Este rănit şi tratat în Cehia, apoi urmează regimentul în Liov şi Viena până în 1918, când a avut loc Unirea Bucovinei cu Regatul Român. Refuză catedra de Filosofie a Universităţii din Viena în 1919, pentru a deveni bibliotecarul Universităţii Cernăuţi, iar în 1920 ajunge profesor secund de sociologie, etică şi politică, iar în 1924 titularul acestei catedre. (ibid., p. 27)

   Între anii 1931-1933 ajunge decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, suplinind în 1933 şi catedra de Istoria filosofiei, an în care i s-a decernat ordinul „Steaua României” în grad de „Comandor al Coroanei României”. (ibid.)

   Universitatea Columbia New York l-a ales Membru al Academiei sale de Ştiinţe Politice. (Radu Florian Bruja, op. cit., p. 23)

   Filosoful Traian Brăileanu s-a bucurat de preţuirea prietenilor săi: George Tofan, Gavril Ciubotariu, Vasile Rei, Pamfil Cuciureanu, Ion Nistor, Liviu Marian, cumnatul Eugen Silion, Leon Mairean ş.a. (Traian Brăileanu, Memorii. Statul şi comunitatea morală, ediţie de Dan Dungaciu, Bucureşti, Ed. Albatros, 2003, p. 60-61)

  Din punct de vedere politic curtează mai multe partide: Partidul Poporului-Averescu, Partidul Naţional Democrat-Iorga, Filiala Bucovina, Liga Apărării Naţionale Creştine-A.C. Cuza şi Mişcarea naţionalist-creştin-ortodoxă, devenind la alegerile din 1937, Senator de Rădăuţi. (Radu Florian Bruja, op. cit., p. 25)

   În urma ultimatului sovietic prin răpirea Bucovinei de Nord din Iunie 1940, s-a refugiat mai întâi la Rădăuţi, apoi la Bucureşti, iar după detronarea aventurierului Carol al II-lea, regele playboi, monarhul corupt care a patronat crizele interpolitice, jocurile de noroc şi crima de stat, a intrat în guvernul Antonescu, primind portofoliul de Ministru al Educaţiei, Cultelor şi Artelor. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 28)

   După lovitura de stat din 21-23 Ianuarie 1941, a fost arestat, judecat, achitat şi pensionat. În 1943 este din nou arestat, închis la Târgu Jiu şi achitat. În 1944 a fost trecut pe Lista neagră, iar generalul Rădescu l-a pus sub pază la domiciliu. În 1945 a fost rearestat, dar fiind grav bolnav a fost internat la Spitalul Brâncoveanu. În 1946 este inculpat în lotul Mareşalului Antonescu şi găsit vinovat pentru „dezastrul ţării” a primit 20 de ani de temniţă grea, fiind internat în spitalul închisorii Braşov între 1946-1947, apoi la Aiud, unde graţie regimului destul de aspru, după 3 luni s-a stins din viaţă la 65 de ani, în 3 Octombrie 1947. (ibid.)

   Opera

   În viaţa sa creativă de 38 de ani, Filosoful bucovinean a scris şi publicat lucrări de filosofie, sociologie, etică, politică în limbile: română, germană, franceză. L-a tradus pe filosoful trac Aristotel: Etica Nicomachică, Organon, iar după Mihail Eminescu ajunge cel mai mare traducător al filosofului german Kant: Întemeierea metafizicii moravurilor; Critica raţiunii pure; Critica puterii de judecare; Critica raţiunii practice; Despre educaţie; Ideea unei istorii universale; Spre pacea eternă; A elaborat tratate ştiinţifice precum: Condiţiunile conştiinţei şi cunoştinţei-Cernăuţi, 1912; Introducere în sociologie-Cernăuţi, 1923; Sociologie generală-Cernăuţi, 1926; Noi teorii politice-Cernăuţi, 1935; Tip şi caracter, Istoria teoriilor sociologice-Cernăuţi, 1937; Plan pentru un studiu sociologic asupra armatei-Bucureşti, 1939; Statul şi comunitatea morală-Bucureşti, 1940; Teoria comunităţii omeneşti-Bucureşti, 1941; manuale şcolare pentru liceu de sociologie şi etică ş.a.

   Prin fiinţa sa aleasă, bucovineană, prin persoana sa creştin-ortodoxă educată, prin personalitatea sa ştiinţifică de mare autoritate naţională şi internaţională prin care şi-a fundamentat deplin doctrina naţionalist-creştină, Istoria şi Biserica lui Hristos l-a aşezat la locul de înaltă veneraţie lângă Bălcescu, Bărnuţiu, Eminescu, Popovici ş.a.(Radu Florian Bruja, op. cit., p. 25)

   A strălucit şi în publicistică, conducând şi colaborând la diferite reviste din Cernăuţi şi din ţară: „Cugetări”; „Poporul”; „Gazeta poporului”; „Însemnări sociologice”; „Revista de sociologie”; 8222; „Înălţarea” (Sibiu); „Minerva”; „Revista generală a învăţământului”; „Iconar” (fondator) din Cernăuţi; „Kolner”; „ Vierteljahrshefte fur Soziologie” ; „Revue internationale de sociologie” etc. (ibid., p. 23)

   Ilustrului gânditor creştin ortodox nu i-au lipsit nici preocupările genului epic: Un flăcău tomnatic; Grindica; Nunta lui Chirilă şi Irina; Dihania…, inspirate din comorile satului natal Bilca. (Luca Bejenaru, op. cit., p. 66)

   Vremea sacră în a cărei curgere milenară dacică apăsau şi grijile poporului său, cunoaşterea, aprofundarea, credinţa şi creaţia ca dar şi dat divin l-au călit în suferinţă, l-au primit în jertfă, l-au suit pe cruce, l-au înfrăţit în iubire, l-au înălţat în înviere, apropiindu-l şi de universul liric: Baladă, Îmi scrii, Ştiu, Ocnaşul. Ultima poezie a căpătat efigia suferinţei sale concentraţionare, jertfelnice din groznicul penitenciar cu amprentă habsburgică Aiud, făcută cunoscut publicului de fiul său Tudor Dorel.( Dan Dungaciu, op. cit., p.27)

   Spiritul religios al activităţii sale ştiinţifice s-a răspândit prodigios naţional-universal:

  • al doilea mare traducător al lui Kant după Eminescu;
  • fondatorul şcolii de sociologie creştină din ţară;
  • autor a numeroase şi erudite lucrări, studii, articole, cursuri universitare în filosofie, etică, sociologie, elogios apreciate în Regatul României, S.U.A., Germania, Austria, Franţa, Italia;
  • Membru al Academiei de Ştiinţe Politice a Universităţii Columbia-New York;
  • Ministru al Educaţiei, Cultelor şi Patrimoniu;
  • Mecena al Culturii creştine îmbogăţind spiritual frumoasa Bucovină;
  • Patriot-naţionalist, erou-martir.

   Spiritul Filosofului creştin ortodox Traian Brăileanu rămâne pururi în Memorie:

  • Şi-a bucurat Bucovina prin naştere;
  • Şi-a cinstit România prin cunoaştere;
  • Şi-a iubit Dacia Mare prin renaştere;
  • Şi-a dat viaţa pentru Neam şi Dumnezeu.

    Aura lui străluce pe bolta memoriei sfinte a Cerului dacic azuriu şi înstelat.

    „A mai murit un camarad închis la Zarca/ şi iarăşi plânge luna printre nori,/ se leagănă pe ape-n bocet arca/ durerii noastre-plâns, de-atâtea ori.// Sunt fără grai şi ni s-au dus de mult cocorii,/ pe cerul nostru liniştea-i blestem,/ un Crist stă răstignit, voind priporii/ să nu fim niciodată cum suntem.// O rază, însă, de speranţă: Paradisul/ în gânduri ne-au fost vreri şi amăgiri,/ ne-am mulţumit cu resemnările, cu visul/ atâtor aşteptări şi ne-mpliniri.// N-am fost viteji, dar n-am fost nici nevolnici, Doamne;/ topit-am în credinţă orice chin,/ durutu-ne-au mai mult acele toamne/ ce-au sângerat în minţi, sub baldachin.// N-am fost eroi, nici sfinţi, dar noi deschis-am poarta/ să fie neamul cremene şi scut,/ noi singuri să ne facem sfântă soarta/ aşa cum în pârjol ne-am cunoscut.// Un camarad ne-a părăsit la Zarca veche,/ când luna printre gratii mai plângea,/ din cerul nostru strâmt fără pereche,/ s-a prăbuşit năvalnic înc-o stea;// e steaua care dă curajul şi se-nchină/ deschiselor celule înapoi;/ că vom avea şi aer şi lumină/ şi n-om muri în plânset de turtoi.// Ne vom ruga urcând în brânci-un veac se frânge-,/ pământul ţării-n raiuri să-l mutăm,/ căci steaua, ca o lacrimă de sânge,/ căzută e; măcar să n-o uităm.// A mai murit un camarad la Zarca-zarcă,/ suntem încă târâţi pe-acelaşi drum,/ ani mulţi ne dor şi poticnim de parcă/ ne-am fi născut din volbură şi scrum.// Nu-i sacră voia ce din scâncete ne doare,/ nu-i moartea un prilej de întristări;/ să treacă noaptea, să murim în soare/ pe rugul fericitelor iertări.// Iar de va fi să fim uitaţi-un stâlp tăciune-,/ şi fără cruci; în legănat de brazi/ va fi atunci a noastră rugăciune,/ un recviem prin scrâşnetul de azi.”(Radu Gyr, A mai murit un camarad. Profesorului Traian Brăileanu)

 

     Să ne cinstim permanent, să ne iubim continu şi să nu ne uităm niciodată Înaintaşii noştrii purtători de Destin întru Neam şi Dumnezeu!

   „Fără echivoc, este necesar ca măcar acum în al doisprezecelea ceas să ne debarasăm de prejudecăţi, de orice fel ar fi acestea… Trebuie să reuşim să-l repunem în drepturile sale legitime, acelea în virtutea cărora şi-a consolidat un loc aparte în istoria sociologiei, în particular, şi culturii româneşti, în general. Traian Brăileanu a rămas drept unul dintre cei mai însemnaţi gânditori români, teoretician al elitelor, unul dintre cei mai interesanţi sociologi europeni ai elitelor, sociolog al naţiunii, deschizător de drumuri în sociologia românească, cu o viziune sistematică despre societate, autorul primului studiu românesc de ştiinţa politicii, unul dintre cei mai importanţi traducători de la noi ale operelor lui Aristotel şi Kant.” (Alexandru Vintilă, Traian Brăileanu, activitatea politică şi opera ştiinţifică, articol apărut în revista Boema, secţiunea Istorie, an V, nr.6/ 2011, p. 16)

   + 1 DECEMBRIE 2018-100 de ANI de la ÎNFĂPTUIREA JERTFELNIC-CULTIC-

         CULTURALĂ a MARII UNIRI a TUTUROR DACOROMÂNILOR.

  • Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.
  • Fond de carte, erou al Suferinţei şi Dragostei creştine Gheorghe Grecu

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Artur Gabriel Silvestri – Tăcerea și grăirea Cuvântului

      „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru, s-a răstignit Hristos ca la-nceput, cu palma stângă sângerând pe Nistru, cu palma dreaptă înflorind pe Prut.”

(ANDREI CIURUNGA)

 

  Tăcerea şi grăirea Cuvântului, fie în Cer, fie pe Pământ fiinţează ca o paradigmă a Gândirii, a Libertăţii, a Adevărului, a Iubirii, a Frumosului în Viaţa harică asumată ca smerenie, tăcere, răstignire, prin Crucea şi Învierea Omului întrupat întru Hristos.

  Tăcerea pare a fi un atribut al Divinităţii, de aceea ea este însuşită mai mult de Oamenii lui Dumnezeu, cei care-L iubesc cel mai mult: Sihaştrii şi marii Mistici.

   Tăcerea este natura gândirii alese, o însuşire sacră, dar şi o artă a desăvârşirii.

   Tăcerea este un simţământ sfânt care te apropie de Dumnezeu și prin Cuvântul frumos grăit te îmbrăţişează călduros şi părintesc Atotcreatorul-LOGOS.

   Tăcerea Sihaştrilor este divina miere dacică a Pustiei roditoare de asceţi şi mistici.

   În închinarea smerită, lăuntrică, emoţională, noetică fiinţa lor rămâne trează, iar persoana li se transfigurează, se umple de reverenţă, îmbrăţişând o gratitudine suavă şi o serafică cutremurare, ce umple totul de splendoare şi inefabil.

   Tăcerea este Nufărul Alb al smereniei ortodoxe creştine ce creşte din apa limpede, liniştită, neclintită, sfinţită,  fără nici o undă din inima isihastului verde carpatin.

   Cei care se încumetă să păşească pe Calea Teologică, Duhovnicească, a meditaţiei Filosofice, a Poeziei sublime vor fi mereu însetaţi de această sacră Tăcere.

   Cel ales de Mântuitorul nostru Hristos după Chipul Său, va urma menirea Trandafirului care, în bobocul său, Rosa mistica, subt veşmântul regal al jertfei adună toată mireasma divină, deschizându-şi petalele înlăuntru şi în afară, precum Floarea Sufletului ce primeşte miraculoasa culoare, primeneşte expresia angelică şi parfumează tot ce trăieşte diafan în inima sa, înflorind tăcerea în grăirea divină.

   Simfonia Tăcerii din inima cutezătorului smerit urcă în arpegiile celeste ale Munţilor Carpaţi de sub poalele Cerului dacic, planând peste oglinda marilor Fluvii valahe spre o apoteotică întâlnire cu Miracolul, cu Inefabilul.

   Gânditorul dacoromân poartă în sânul său marea sa tăcere a grăirii Cosmosului.

   În istoria Creaţiei, două Fiinţe supreme străbune traco-dace au avut cultul Tăcerii: Fecioara MARIA şi Zeiţa egiptenilor MERET-SEGER-„cea care iubeşte tăcerea.”

 

   Două mari fenomene îl prefac pe Om într-un stălp al tăcerii: Minunea şi Femeia.

   Există şi o distincţie a Tăcerii: a tăcea, ca tăcere voită ori impusă precum în regimul concentraţionar ateo-comunist din România şi tăcerea-grăire a sinelui, minunea sublimă prin a fi îmbrăţişat de tăcere.

   Tăcerea este Matca Cuvântului !

   Duhul Sfânt crează prin energia Sa necreată Gândul, această Mireasă a Tăcerii în care se întrupează Cuvântul, Mirele ce se naşte ca o supremă Grăire, ca o angelică Libertate, ca o Frumuseţe macrocosmică.

   În Tăcerea Imaculatei Necreaţii grăieşte Dumnezeu ca Logos al sublimei Creaţii.

   Cuvântul în Om se naşte ca un Dor al cunoaşterii, dar şi al întâlnirii cu Dumnezeu.

   Cuvântul în Era Creştină a Ortodoxiei lui Iisus Hristos devine Creaţie şi Revelaţie.

   Logosul-Dumnezeu a dat Fiinţă nefiinţei, iar prin Hristos a dăruit Fiinţei veşnicia Sa.

   Logosul-Dumnezeu a creat Crucea Bisericii Sale ca Trup universal al lui Hristos.

   Sufletul care a devenit Biserică a Duhului trăieşte pin Tăcerea şi Cuvântul Inimii.

   Inima trebuie astfel mereu primenită pentru a-i grăi Dumnezeu, Învăţătorul, Conducătorul înţelept, Profetul, Poetul, Preotul, Teologul, Artistul, Filosoful, Sfântul.

   Creştinul ortodox dacoromân trăieşte autentic plenitudinea întru Hristos, atâta timp cât el este Armonia dintre Tăcerea şi grăirea Cuvântului.

   Această inefabilă Împărăţie a Tăcerii şi a grăirii Cuvântului este Moştenirea spiritual-religioasă, Testamentul veşnic al Străbunilor noştri Daci nemuritori.

   Revenirea la Matcă, la Tradiţie, la Credinţa străbună-Ortodoxia, a fost preocuparea de mai târziu a Gânditorului Artur Gabriel Silvestri pentru o regenerare morală şi spiritual-religioasă a Elitei naţionalist-creştine atât din ţară, cât şi din diaspora.

   Afinitatea surprinzătoare, fulgerătoare, covârşitoare cu spiritualitatea dacică devenită reper şi simbol l-a catapultat pe  Artur Gabriel Silvestri spre redescoperirea Frumosului creat, cuprins ca o forţă vulcanică în Rugul Aprins al Scriitorilor Creştini Ortodocşi, ca un Far de lumină ce atrage depărtările-apropiate ale Omului culturii.

   Provocările sale de spirit, invitaţiile la elocinţă au declanşat în scriitorii de factură eminamente creştină confruntarea Omului cu el însuşi, devenind un povestitor al sacrului, al imensei împărăţii a sinelui în care se leagănă sacralitatea infinitului dacic.

   Din adâncurile înţelepciunii astrale  ale Neamului protodac, Artur Gabriel Silvestri a ţâşnit ca un foc sacru al dăruirii de sine, confidentă a jertfirii întru Suferinţă şi Iubire pendulând între Chronos şi Kairos, între timpul ce se prelinge şi vremea sacră a apropierii de Dumnezeu, astfel ca timpul să-l slujească permanent pe Omul creaţiei în aşa fel ca meditaţia sa literară să devină o confesiune de credinţă, iar metafora un fel de amvon în care autorul sacerdot, cu recursul său generos la Străbuni, să confere evenimentului o Filocalie a Neamului prin renumiţii asceţi smeriţi ai gândirii ortodoxe.

   Prin prodigioasa sa producţie literară de un înalt rafinament stilistic şi de o adâncime mistică întâlnită doar la marii Creatori, la cei puţin Aleşi, prin Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Artur Gabriel Silvestri face ca OPERA sa, un Testament de taină al unei Românii Tainice, de înviere spirituală, individuală de Elită naţionalist-creştină de la care se aşteaptă verdictul unei Românii Creştine Viitoare.

   Chemarea expresă a discipolilor săi a fost aceea de a se regăsi în sine contemplat de har pentru a irupe în lumină un subconştient fantastic literar, împodobit într-o mistică a trăirii emblematice sub o cupolă estetică a unei bucurii plenare, unde destinul să se împlinească sub albastrul senin al misiunii, al vocaţiei coslujitoare.

   O căutare a fervorii naţionalist existenţialiste în metafizica dacoromânului netejeşte amplitudinea creatorului în care se înteţeşte atitudinea unui fior naţional, creştin ortodox aşa cum o cântare dulce, suavă umple spaţiul sideral al conştiinţei, unde sufletul se umple de chemarea Străbunilor săi milenari cereşti.

   Spiritualitatea creştină a gânditorului ortodox promulgă în dialectica trăirii ecumenice un aspect psihologic, terapeutic pentru armonia vieţii într-o mărturisire interdisciplinară a gândirii spre cultură, spre cult, ca un recurs la unitatea creştinilor.

   Şi în cadrul naturii spirituale a Mărturisirii de Credinţă Literară, privind raportul de creaţie întru Tradiţia străbună moştenită dintre pământ şi cer, libertate şi har, responsabilitate şi credinţă, adevăr şi jertfă, iubire şi cruce, rugă şi înviere, are loc cuminecarea cuvântului omului creştin-ortodox întru Cuvântul lui Dumnezeu-Hristos, astfel încât grăirea inspirată a gânditorului responsabil pentru fiecare cuvânt gândit, rostit, scris, ca reflectare sublimă a Logosului, să recreeze lumea cu întreaga ei spiritualitate ortodoxă, nu ca doctrină, ci ca dogmă de viaţă înnoită întru Frumos.

   Omul creştin ortodox dacoromân, fie gânditor, fie poet, fie scriitor, fie teolog, fie artist, fie sacerdot, fie naţionalist trebuie să redevină fiinţă rugătoare, Homo religiosus, cum inspirat l-a definit profetul Mircea Eliade, purtătorul  Rugăciunii Inimii Hristice, cu ceasurile ei de foc şi cu timpurile astrale unde se pogoară şi bate; tic, tac simultaneitatea: întrebarea Omului ce se închină răspunsului lui Dumnezeu.

   Numai spiritualitatea-liturgic Hristică ne umple clipa trăirii ortodoxe de eternitatea mărturisitorului, a trăitorului mistic, prin rugă permanentă, omologând realul în ideal, înălţându-se sacru, muritor, jertfitor, crucial spre îndumnezeire.

   „Ora scriitorului” nu este „ceasul marilor singurătăţi”, ci orologiul clipelor de har pogorâte de Duhul Sfânt în sufletul curat al creatorului, căruia-i conferă nemurirea.

   Cronicarul de la „Luceafărul” s-a aureolat de nimbul Demiurgului Profet Mihail Eminescu, a iniţiat o arheologie literară proto-română, devenind promotor de seamă al unor proiecte de elită spirituală, cultural-sociale, fondatorul unei „noi geografii literare”, într-un areal spiritual-religios, ctitorind astfel Asociaţia Scriitorilor Creştini din România şi al editurilor de referinţă: Carpathia Press, Intermundus, Kogaion.

   Cu o formă de relief metafizico-mistică ce se răsfrânge în apele filocalico-sofianice din vasta Culturii Ortodoxă, Artur Gabriel Silvestri, intuind voinţa lui Dumnezeu, dragostea mea pentru El şi Iubirea de Neam, m-a dăltuit „noii geografii literare”, în care mi-am definit, redefinit vocaţia, misiunea, slujirea întru frumuseţea Cuvântului.

   La „ora scriitorului”, către Zorii surâzători ai dimineţii, cu graba unei ninsori celeste, Gânditorului i se revelează ca o frescă celebră bizantină, ca un cântec angelic, lucrarea mirifică „Mărturisirea de Credinţă Literară”, aşa cum la ceasul rugăciunii de dimineaţă marele mistic Ieroschimonahul Daniil/ Sandu Tudor a auzit cântecul păsării unice.

  Lucrarea, ca o mărturisire, ca o comuniune în care Omul creativ se naşte în lumină, se renaşte în mireasmă de har, se cuminecă în Dumnezeu, se cuminecă în ceilalţi ce cu adevărat îl slujesc pe Mântuitorul Hristos, se cuminecă în sine ca o împărtăşire de Fecioara Maria şi de Neamul dacoromân preaales.

   Imboldul Proniatorului i-a grăit Filosofului culturii Artur Gabriel Silvestri titlul Mărturisirii…, la care a adăugat heraldic hieroglifa Cuvinte pentru Urmaşi, ctitorindu-şi sinele în Sinele naţional, universal al spiritualităţii religioase ortodoxe, unde se decantează sublimul ca esenţă a Frumosului revelat în slujitorii Cuvântului.

   „Aproape fiecare cuvânt însemna ceva şi însemna şi mai mult atunci când potrivirile lor îşi reflectau semnificaţii subsidiare şi aluzii orânduite strat după strat, dezvăluindu-se în misterul lor constitutiv. Aşadar, era întâi de toate o metafizică a scrisului unde ar fi trebuit să încapă deopotrivă iniţierea prin cuvânt şi dezvăluirile prin creaţie, amândouă fiind noţiuni ce nu aparţin vieţii obişnuite şi, deci, contigentului. Apoi, apărea însăşi ideea de participare la enigmă şi prin aceasta o încifrare de înţelesuri ce sunt doar vehiculate de cel ce le însemnează, adică le transformă în urmă şi în simbol. De aici rezultă misiunea, adică „răspândirea gândului scris” în Neamul ce îl făcuse posibil, adică <<la Români>>.” (Mărturisirea de Credinţă Literară, vol.I, Carpathia Press-2006, p. 4)

   Daimonul socratic, geniul spiritualităţii traco-scito-geto-dacice, care atât de profund s-a reflectat în Socrate, Eminescu, Ianolide, Virgil Maxim, Băncilă, Bernea, Ţuţea, sfătuitorul de taină, inspiratorul haric al gânditorului creştin ortodox amplifică imaginea armonioasă a spiritului religios creativ ce se răsfrânge ca o sinteză între miracol şi firesc, ca o frumuseţe estetică ce devine arhetip celest al eternităţii valahe.

   Frumuseţea creaţiei spirituale crează emoţia estetic religioasă care umple sufletul.

   Intuiţia este un fel de prezent continuu al prezentului haric, o chemare ontologică, o muzică astrală, o cântare sublimă, un chip angelic, o icoană sacră, o natură vie răsfrântă în toată splendoarea Creaţiei divine, o vibraţie a armoniei serafice, o emoţie celestă străfulgerată de o cultură cultică, superioară, cerească, a Duhului Sfânt.

   Primirea darului ceresc al Ortodoxiei lui Hristos de către Neamul nemuritor al Fecioarei Maria a provocat o revoluţie, o revelaţie, o mutaţie cu caracter spiritual.

   Vremea creaţiei în amvonul inimii coboară unda expresiei într-o unduire poetică, filosofică, teologică care atrage azurul heruvimic punându-ne într-o vorbire cu sinele, într-o convorbire misterioasă, într-o tăcere de taină, meditând, stând în braţele gândului alb, unde cuvântul grăieşte cu sine, pentru ca apoi să se aprindă ca spirit religios, astfel încât creatorul să devină un mare sacerdot al aurei Luminii Cuvântului.

   În Altarul Luminii Cuvântului arde permanent Frumuseţea vieţii lui Hristos, Ortodoxia întru Hristos, aserţiune ce vizează Sublimul ca vocaţie a nemuririi dacice.

   Viaţa lui Hristos întrupează, îmbrăţişează Viaţa celor ce şi-o închină întru Hristos, dăruind totul pentru a afla totul, dăruind libertatea pentru a întâlni Libertatea, oferind certitudinea pentru a primi Adevărul, dăruind curajul temerar pentru a primi dreapta Credinţă, dăruind viaţa pentru a primi Viaţă, dăruind Iubirea pentru a primi Dragostea.

   „Viaţa lui Hristos cuprinde în sine o frumuseţe negrăită, greu accesibilă, însă atunci când este simţită, atât de profundă, încât unii s-au lipsit de toată averea lor pentru a o putea îmbrăţişa sau şi-au dat chiar viaţa, ca martiri şi mucenici.” (Valentin Bassarabescu, Vocaţia nemuririi, Ed. Expansion-Armonia 2000, p.152)

 

   Vremea creaţiei  este o Taină a Timpului Nemărginit, cum genial a subscris Filosoful Culturii Artur Gabriel Silvestri, cel care a făcut o emblemă conceptuală a spiritualităţii gândirii sale, cel care a „aşezat-în fiinţă”, în fiinţa timpului sacru dacic nemuritor, ca şi o pădure multiseculară, impunătoare prin tăcerea ei misterioasă, <<Mărturisirea de Credinţă Literară>> „Cuvinte pentru Urmaşi”, Modelul Omului Mare, Vremea seniorilor, Athanor, Arhetipul Călugărilor Sciţi, Semne şi peceţi, Memoria ca un concert baroc, coslujitor ca atâţia alţi Urmaşi ROMÂNI, al Profetului Mihail Eminescu în „eminescianitatea” dacoromână, creînd o metafizică  a scrisului, o mistică a culturii, sanctificând „scrisul ca religie la Români.”

 

   Vremea creaţiei sale a excursului gândirii, a culturii sale şi-a trăit timpul sacru, trăindu-l încă limpede, luminos, continuu deasupra timpului, ca o Bucurie a timpului.

   „Bucuria timpului, o binecuvântare a ierarhului Boier, Calinic Argatu-Argeş, această vreme dăruită nouă, bună de lucru grabnic, atât cât mai este ziuă, neuitând să răscumpărăm timpul, că zilele sunt puţine şi rele, cum spune de veacuri multe, cerescul Pavel Apostolul. Acum este vremea mântuirii noastre, acest acum este un prezent pe care să-l înveşnicim în lucrările şi purtările noastre de zi cu zi, pentru a nu plânge din cauza risipirii timpului dăruit nouă cu atâta bunătate dumnezeiască!” (Mărturisirea de Credinţă Literară, op., cit., p. 15)

   Căutările şi împlinirile sale literare, filosofice, artistice, spirtituale, mistico-religioase legate de perihoreza arhetipală a Călugărilor Sciţi i-au netezit Calea spre teoză, spre jertfa supremă, nu ca o Vocaţie a Căii Singuratice, ci ca o Destinaţie a comuniunii, ca o cuminecare cu Potirul Crucii şi-al Învierii, împlinirii întru Dumnezeu şi Neamul său.

   Artur Gabriel Silvestri-Filosoful culturii ortodoxe creştine naţional-universale a conştientizat permanent prezenţa continuă a lui Dumnezeu lângă el, întru Neamul nostru, gătindu-l pentru marea jertfă, pentru nemurirea profetică pe care i-a pregătit-o, pe care i-a făcut-o ca Testament dacic ceresc Mărturisirii sale de credinţă:

   „Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea. Tu ai priceput gândurile de departe. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult. Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta. Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge. Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborâ în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.” (Psalmul 138, 1-10)

   Binecuvântat este Bunul Dumnezeu întru Profeţii Neamului nostru nemuritor!

   Binecuvântată este Maica Domnului întru Florile alese ale Alesei Sale Grădini!

   Binecuvântat este Artur Gabriel Silvestri întru Aleşii Cerului serafic ai lui Hristos!

   „Destul!… Opreşte, Doamne, căderea,/ Sau poate degeaba mă rog, că lumea/ Ţi-a scăpat din mâini/ Şi-aştepţi, ca şi mine, să se-mplinească minunea!// La început ai spus să se facă lumină, şi s-a făcut;/ Azi lumea rătăceşte prin beznă/ Şi-aşteaptă de la Tine lumină,/ Şi lumina nu vine.// Odată ai poruncit să se retragă apele,/ Şi, la porunca Ta, apele s-au retras;/ Azi lumea se-neacă şi-aşteaptă de la Tine/ Cuvântul,/ Şi Cuvântul nu vine.//

   Opreşte, Doamne, căderea,/ Porunceşte să se facă lumină,/ Să se retragă apele răului,/ Şi, dacă e nevoie, ia-Ţi crucea/ Şi urcă din nou pe Golgota,/ Căci se găsesc şi acum ucenici să Te vândă,/ Şi preoţi să-Ţi pună cunună de spini,/ Şi tâlhari să Te însoţească,/ Şi cine să Te împungă între coaste/ Ca să primească binecuvântare.// Sau, poate, degeaba mă rog,/ Căci lumea Ţi-a scăpat din mâini/ Şi-aştepţi, ca şi mine, să se-mplinească minunea.” (DEMOSTENE ANDRONESCU, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare, Psalm IV. Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti-2014)

+ Ovedenia Praznicului Intrării în Biserică a Maicii Domnului;

+ Sf. M. Mc. Ecaterina; Sf. M.Mc. Mercurie.

+ Sfinţirea Sf. Altar al Catedralei Naţionale a Mântuirii Neamului.

+ Un deceniu de la urcarea la Ceruri a Fiului României Tainice, Artur Gabriel Silvestri.

        * Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

25 noiembrie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA (partea a II-a)

„Se-aşterne colb uitarea peste toate;

   Doar două-n veci de veci sînt neschimbate:

   Slăvita-n veacuri vitejească faptă

   Şi-fără moarte-vorba înţeleaptă,

   Căci vorba de-nţelept şi fapta bună

   Înfruntă şi viforniţi şi furtună.”

                      (FIRDOUSI)

 

   Gânditorii creştini ortodocşi dacoromâni, poeţi, filosofi ori teologi au marele merit de a întrupa în Filosofia lor sensul adânc al Ortodoxiei în plenitudinea Adevărului trăit ca Libertate, ambele nemărginiri sălăşluind întru Frumuseţea şi Iubirea cerească.

   Trebuie să trăieşti profund pentru a-L sluji pe Dumnezeu cu toată Frumuseţea pe care El a creat-o în lume, frumuseţe în care să se reflecte adânc şi virtuţile Neamului.

   Când mai ai însă şi privilegiul divin hărăzit de Dumnezeu să suferi pentru El, pentru Cer şi pentru Neam, în al cărui chip se oglindeşte Voia lui Hristos şi Dragostea Maicii Domnului-Fecioara Maria-Vlaherna Carpatina, cum a fost cazul zecilor de mii de Eroi, de Mistici, de Mucenici, de  Mărturisitori, de Aleşi, între care şi Socratele ROMÂN PETRE ŢUŢEA, atunci Dumnezeu revarsă toate darurile împreună cu îmbrăţişarea Dragostei Sale pentru acel Fiu căruia îi călăuzeşte şi îi pregăteşte viitoarea fericire.

   Temniţa regimului samavolnic ateo-comunist pentru foarte mulţi, dar mai ales pentru Petre Ţuţea, a devenit cea mai înaltă Academie, unde cultura, filosofia, spiritualitatea creştin-ortodoxă, poezia, liturghia, eroismul, pedagogia, martiriul, geniul, profetismul, filocalia, mistica, sofianismul s-au întâlnit cu sublimul Inefabil.

   Celula s-a transformat în Chilie, în Aulă, în Amvon, în Altar de înălţare serafică.

   Miracolul retoricii Gânditorului Petre Ţuţea a îmbrăcat creştinismul său cu o uimitoare şi ameţitoare elocinţă în brocartul paideic, raportându-se permanent şi fundamental la esenţă, la broderia filocalică, care a urcat sclipitoarea natură stilistică la modelul apologetic pe o înaltă culme astrală al cărei fenomen era el.

   Dacă în Filosofie l-a întrecut pe anticul Socrate, în Teologie s-a apropiat de PAVEL.

   „Asemeni Sfântului Apostol Pavel, pentru care avea o evlavie deosebită, Ţuţea era un convertit, un trecut de la ceva la altceva în mod fundamental, o figură eroică, un neliniştit… Ţuţea îşi făcea din viaţa lui o permanentă exemplificare; fără pudori inutile sau discreţii stupide, el se livra celuilalt cu o ingenuitate umilitoare.” (Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea. Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti-2015, p. 10-11)

   „Convertirea” la Petre Ţuţea a însemnat de fapt saltul de la Ucenic la Apostol, adică nu doar cel care-L urmează, ci cel care-L iubeşte jertfindu-se martiric pentru El.

   Petre Ţuţea a trecut prin focul persecuţiilor, prin potopul prigoanelor, intrând în Calvarul închisorilor diabolice ca o „figură eroică”, dar a ieşit şi a rămas un legendar.

   „Neliniştea” Filosofului Petre Ţuţea era urcuşul iluminării sale de la metafizic la mistic, aşa cum marii asceţi şi pustnici ortodocşi daci devin „Nebuni” întru Hristos.

   Pentru această grandioasă lucrare Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să se menţină pe o tendinţă a Căii simple care ajunge la esenţial, edificând continuu adâncimea trăirii sale şi atitudinea către suprem, către absolut, către veşnicie.

   Ortodoxia înseamnă deopotrivă: dreapta slăvire şi dreapta slujire a lui Dumnezeu.

   „Ortodoxia într-adevăr e religia materialismului sfinţit. Pentru că, pentru Ortodoxie, e foarte scump faptul că Cuvântul a devenit trup, faptul că Cuvântul nu a devenit cuvinte. Aceasta înseamnă că Logosul lui Dumnezeu nu încape în cărţi. Dumnezeu a devenit anume trup. Şi de aceea pentru Ortodoxie e foarte scumpă orice fărâmă de materie care se prelungeşte în ea însăşi, şi nu doar cu efortul personal, ci pentru că uite, Dumnezeu S-a atins de ea. De aceea acolo unde a călcat tălpişoara Maicii Domnului pentru noi este foarte scump.” (Monah Savatie (Baştovoi)/ Nicolae Balotă/ Diacon Andrei Kuraev/ Dumitru Crudu, Ortodoxia pentru Postmodernişti în întrebări şi răspunsuri. Ed. Marineasa, Timişoara-2001, p. 18)

   Mântuitorul Iisus Hristos le-a descoperit Apostolilor Săi şi Ucenicilor lor de-apururea: Filosofii, Poeţii, Prozatorii, Pedagogii, Artiştii şi Teologii frumuseţea dreptei slăviri şi slujiri, adică Ortodoxia, cea care poartă în sânul ei matern: cucernicul, cuviosul, eroul, pedagogul, geniul, conducătorul, martirul, mărturisitorul şi sfântul.

   „Scara valorilor umane, construită de Filosoful nostru conţine următoarele trepte:

sfîntul, eroul, geniul şi omul obişnuit-dincolo de aceştia situîndu-se infractorul.” (321 de vorbe memorabile ale lui PETRE ŢUŢEA, Ed. Humanitas-1993, p. 79)

   Menirea geniilor, a profeţilor, a pedagogilor, a conducătorilor, a filosofilor şi a teologilor creştini ortodocşi este de a călăuzi permanent rămânerea Neamului, a poporului dacoromân întru dreapta slăvire-slujire, pentru a păstra pur şi pururea firea acestei mari Naţiuni dacoromâne creştin-ortodoxe atât de alese.

  A fi dacoromân este pur şi simplu o menire naturală, firească, ontologică!

  A fi dacoromân naţionalist creştin se situează de-asupra firescului în Elita Ortodoxiei care, se impune prin pedagogie creştină, vocaţie jertfelnică şi misiune hristică!

  „Sînt român şi, ca român, mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sînt român prin vocaţie. Tot ce gîndesc devine românesc. Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sînt de profesie român.” (321…, p. 76)

 

   Fiind pururea în comuniune cu Adevărul, trăind în mirajul azurului Libertăţii şi în mariajul Iubirii, Gânditorul creştin ortodox dacoromân atinge marea revelaţie a Ortodoxiei, precum marele teolog-filosof Rafail Noica când a redescoperit Biserica Străbună, cea a Mântuitorului Hristos: „Biserica Ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om.” (Celălalt NOICA, Mărturii ale monahului RAFAIL NOICA însoţite de cîteva cuvinte de folos ale PĂRINTELUI SIMEON. Ed. Anastasia-2004, p. 25)

   Aşadar, esenţa Ortodoxiei este supra firea nobilă a dacoromânului, hărăzirea divină dată lui pururea, adică însăşi raţiunea sa de a fi nemuritor.

   Imensitatea acestei trăiri se simte ca o devenire miraculoasă, ca o renaştere întru spiritul religios, pur, simplu, filocalic, sofianic, dumnezeesc, mântuitor.

   „Socrate lega mîntuirea de cunoaştere, în acest sens constituia un privilegiu filosofic al iniţiaţilor. În cetatea grecească iniţierea cuprindea şi lumea misterelor. Şi totuşi, Socrate căuta un zeu care să-l ajute să se autocunoască, deci conştiinţa lui se mişca între iniţiere şi revelaţie aici şi, situînd adevărul dincolo, a suportat senin momentul morţii. Viziune precreştină, adevărul nefiind rezultatul unei acţiuni iniţiatice.” (Petre Ţuţea, Bătrâneţea şi Alte Texte Filosofice. Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti-1992, p. 34)

   Trăirea filocalică a Gânditorul creştin ortodox dacoromân-Gânditorul profund prin excelenţă sau Gânditorul gândirii sale metafizico-mistice: poetul, filosoful, teologul constitue un factor de unitate integru, un  sens adevărat al spiritului în forma cea mai înaltă a ecumenicităţii dumnezeeşti ca: „unitate în diversitate”.

   Prin urmare, în Gânditorul gândirii sale metafizico-mistice, Poetul, Filosoful ori Teologul deplin se întrupează o întreită conştiinţă: filocalică, sofianică şi euharistică în care fiinţează Cuvântul Vieţii în pământul imanent şi cerul transcendent.

   Cu admiraţie pentru marele PAVEL cu tot Cerul său epistolar pentru Adevăr, Petre Ţuţea conchide: „Eu leg adevărul de prezenţa a două lumi ale Sfîntului Apostol Pavel: <<Noi nu suntem dintre aceia care cred în cele ce se văd, căci cele ce se văd sînt trecătoare, ci dintre aceia care cred în cele ce nu se văd, căci sînt veşnice.>> Aici Pavel se întîlneşte cu entropia fizicii moderne. Căci entropia duce la sfîrşitul universului, la Judecata de Apoi, după proverbul acela <<Dies irae, dies illa, solvet saeculum în favilla.>> Mă rog, vezi cum merg sfinţii alături cu ştiinţa?”(Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu. Fundaţia Anastasia-1992, p. 47)

   Pentru a se ajunge însă la Cuvântul Vieţii trebuie să se parcurgă Calea mântuirii care suie dealul Golgotei, cu Crucea martiriului, adică Suferinţa împlinită ca Iubire.

   Suferinţa creştin-ortodoxă este pur şi simplu o provocare şi o invitaţie a Iubirii.

   Între Suferinţă şi Iubire stă Scara Misticului, sprijinită de pământ şi rezemată de cer.

   „Misticul. La acest nivel teologic, se poate vorbi de Real, de Dumnezeu ca adevăr unic, ca unitate reală a tuturor unităţilor, care izvorăsc din El şi sînt cuprinse extramundan de El.” (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu…, p. 124)

 

   Iubirea este dragostea de Dumnezeu: de Atotcreatorul, de Mântuitorul Hristos, de Mângâietorul-Duhul Sfânt-Înţelepciunea absolută.

   Aşadar, Iubirea este dragostea de Înţelepciune, ceea ce în termenul protodac înseamnă FILOSOFIE. Dacă Dumnezeu este IUBIRE şi ESTE!, înseamnă că DUMNEZEU ESTE FILOSOFIA DRAGOSTEI ABSOLUTE!

   „DUMNEZEU ESTE IUBIRE!” (Întâia Epistolă Sobornicească a Sf. Ap. Ioan I,4, v.8)

   Întru IUBIRE, Dumnezeu ne-a dat trăirea frumuseţii Dragostei Sale, întru sinele nostru, întru aproapele ca vocaţie, misiune, slujire hristică, slăvire ca trăire a sacrului.

   Trăirea sacrului se atinge prin întoarcerea în sine ca însigurare şi comuniune totodată, prin înnoirea minţii ca purificare prin Sofia cerească, Înţelepciunea ca recucerire a harului prin darul identităţii vieţii misticului cu Dumnezeu, Theosis.

    „Theosisul este suirea crucială în Hristos, suire Taborică.” (Ieroschimonahul Daniil Tudor/ Sandu Tudor, Scrieri I, Christiana, Bucureşti-1999, p. 208)

   În IUBIRE se cuprind totul şi toate: Viaţa şi Creaţia în Ortodoxie, în dreapta fire.

   Căderea din Ortodoxie, din Adevăr, din inimă înseamnă însăşi căderea din fire.

   Fiinţirea în Ortodoxie înseamnă simţire şi sfinţire. Căderea înseamnă smintire.

   Iubirea ne converteşte la Adevărul care ni se dezvăluie când în inimă pătrunde Lumina Cuvântului, adică Iubirea dumnezeiască a Logosului dătător de Viaţă.

   Atunci are loc conversaţia lui Dumnezeu cu inima celui primenit care-L primeşte.

   Atunci are loc comuniunea cerească. Inima este cerul Omului creştin ortodox.

   Atunci are loc chemarea Omului întru dreapta credinţă a Evangheliei lui Hristos.

   Atunci are loc alegerea Omului întru slăvire şi slujire mai presus de fire a Domnului.

   Atunci are loc suişul mistic al dragostei sale întru Dumnezeu-Iubirea absolută.

   Atunci are loc pogorârea harului asupra creaţiei sale, care-l reînnoieşte spiritual.

   Atunci are loc Imnul purtării Crucii pentru Învierea sa întru Învierea Neamului.

   Atunci are loc aşezarea Omului întru splendoarea frumuseţii sale divin-ortodoxe.

   Frumosul este o Floare a spiritului religios înflorit în corola inimii peste care se pogoară roua harului, astfel ca Omul să poată trăi doar întru aura Frumosului.

   Vasile Conta, chiar dacă s-a depărtat foarte mult de religiozitatea sa, adică de dumnezeirea Domnuui, atribuia Frumosului imanent caracterul de veşnicie. „Cînd zic frumosul nesfîrşit, îmi închipuiesc că acesta întrece în grad sau în cantitate toate frumuseţile imaginabile, iar pe de altă parte concep că fiecare frumuseţe sfîrşită din lume este un grad sau o cantitate cuprinsă în frumuseţea nesfîrşită.” (Vasile Conta, Teoria Fatalismului. Teoria Ondulaţiei Universale. Ed. Junimea, Iaşi-1995, p. 67)

   Frumosul se situează deasupra cantităţii, materialităţii şi oricărei rare calităţi.

   Frumuseţea este magnetismul întregului imanent-transcendent al Frumosului.

   Frumuseţea este aici şi pretutindenea unde Frumosul religios trăieşte necuprins.

   Chipul Frumosului ca splendoare a sensibilităţii, a uimirii celeste, a înfiorării divine a sălăşluit prin toate conştiinţele frumoase ale gândirii celei mai curate şi mai elevate.

   Gândul frumos înmugureşte în Cuvântul frumos pârguit într-o faptă frumoasă.

   O viaţă aleasă întru frumos converteşte o trăire frumoasă într-o frumuseţe angelică.

   Convins că „nu se poate trăi fără frumos”, marele scriitor creştin-ortodox Dostoievski, el însuşi un chip aureolat de frumuseţe conchide într-un anume context:

   „Toată nedumerirea consistă doar în întrebarea: ce este mai frumos, Shakespeare sau…, Rafael sau… Căci fără englezi omenirea mai poate trăi, fără Germania poate trăi, fără ruşi poate trăi prea bine, fără ştiinţă poate trăi, fără pâine poate trăi, numai fără frumos nu poate trăi, pentru că în acest caz omenirea nu va mai avea ce face pe lume.” (Feodor Mihailovici Dostoievski, Demoni, apud Arhim. Paulin Lecca, Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Ed. Discipol, Bucureşti-1998, p. 325)

   Toţi marii gânditori ai Frumosului ca esenţă divină ori ca natură a Creaţiei, din toate timpurile, neputând să-l înţeleagă, neputând să-l perceapă în sine, neputând să-l privească în apoteoza sa, l-au trăit în menirea simţirii sufletului frumos al fiecăruia.

   „Sufletul se distinge de cuvântul spirit, enunţa înţeleptul nostru Petre Ţuţea:

  1. Prin aceea că el conţine ideea unei substanţe individuale;
  2. Că este mai comprehensiv, cuvîntul spirit aplicîndu-se mai ales la operaţiile intelectuale. El se opune deopotrivă celui în problema de a şti dacă sufletul nostru <<e mai mare decît eul nostru>>, adică dacă existenţa noastră psihică e mai bogată în conţinut decît ceea ce avem în conştiinţă.” (Petre Ţuţea, Omul-Tratat de Antropologie Creştină 2 Sistemele sau Cartea Întregurilor Logice. Ed. Timpul, Iaşi-1993, p. 156)

   Soarele cu aura sa de mare Astru înfrumuseţează lumina cuvântului nostru, dar şi Luna în smerenia ei, dă cele mai frumoase fioruri ce ne copleşesc mirarea suavă.

   Trăirea Frumosului în frumos provoacă o mutaţie adevărată a conştiinţei estetice.

   În conştiinţa curată a Gânditorului pur, a Filosofului ori Teologului creştin ortodox purtat în mrejele Frumosului, se văd dârele paşilor aurii ai Străbunilor ancestrali.

   În Prologul vieţii creştin-ortodoxe, în Epistola cunoaşterii spiritual-religioase, în Evanghelia iubirii-Hristice, Filosoful creştin ortodox dacoromân se naşte, se renaşte, se fiinţează, se dictează, se corectează, se întrupează, se crucifică, se înviază.

   În Altarul creaţiei sale Gânditorul creştin-ortodox dacoromân prefaţează într-o viziune socratică slava terestră sub toate auspiciile, dar îşi nuanţează comuniunea întru aura Absolutului sub sceptrul treimic al Adevărului, Binelui şi Frumosului.

  În această metropolă a Filosofiei nuanţelor, cromatica spiritului se diversifică, se amplifică, se simplifică, se cuantifică, astfel încât Mitul să revină firii omului, iar Omul pur creştin să trăiască saltul din imanent în transcedent ca minuni ale suprafirescului: eroul, pedagogul, conducătorul, geniul, mărturisitorul, martiriul şi sfântul, virtuţi care stabilesc totodată şi calitatea vieţii în plan social, economic, spiritual şi politic a Naţiunii în Calea ei spre Transcendent, pe Drumul Destinului ei.

   Niciodată, în nici o împrejurare politică, diplomatică, economică, diplomaţia internă  nu trebuie să frângă Destinul spiritual-religios al Neamului care, va înfrânge poate iremediabil Calea Destinului său hărăzit proniator de Dumnezeu.

   Marii Filosofi, marii Teologi creştini ortodocşi dacoromâni nu au ca preocupare de căpătâi doar spiritualitatea-religioasă a Neamului, ci şi natura economico-socio-culturală şi mai ales factorul politic care, dacă nu este în slujba Naţiunii sale, devine în stat duşmanul de moarte al naţiei, fiindcă vine chiar din sânul Naţiunii propriu-zise.

   În celebrul cotidian Cuvântul, filosoful creştin ortodox Nae Ionescu a publicat la 17 Martie 1938, articolul „Drumurile politicei noastre”, teză abordată şi de istoricul Gheorghe Brătianu în ziarul Timpul, în care subliniază: „Drumurile politicei noastre nu pornesc numai de la Giurgiu şi Bazargic în jos, prelungire a presiunii ce am primit de aiurea. Ele se îndreaptă în ceasul acesta spre Varşovia şi spre Belgrad, spre Praga ca şi spre Ankara, Atena sau Sofia, în grija comună de a păzi pacea, a noastră şi a tuturor, fără a provoca şi fără a abdica… Atunci când unele din marile puteri apusene şi meridionale par a fi preocupate mai mult de probleme coloniale, aceste state (ale noastre n.red.), al căror destin istoric e de a-şi menţine independenţa între marile imperialisme, de a ridica o barieră războaielor de ideologie, trebuie să-şi afirme şi să-şi întărească legăturile de solidaritate pe toate tărâmurile… De aceea, Blocul statelor de la Baltica la Marea Neagră, la Adriatica şi Egee, care reprezintă în ordinea demografică populaţia în creştere, naţiunile în plină expansiune de vitalitate ale continetului nostru. Acest bloc este mai mult decât oricând o necesitate a păcii generale.” (Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc. Ed. Vremea, Bucureşti-2011, p. 121-122)

   Prin alt articol Drumurile destinului românesc, filosoful şi analistul politic-creştin Nae Ionescu se confruntă şi înfruntă cu marelui istoric-politician Gheorghe Brătianu.

   „Va să zică: toate statele cuprinse între Marea Baltică, Marea Neagră, Adriatica şi Marea Egee, plus Cehoslovacia, trebuie să constitue un bloc; pentru a-şi menţine independenţa, pentru a ridica o barieră războaielor ideologice, pentru a apăra pacea.

   La aceasta răspundem:

1)Nu noi vom combate ideea unei legături de la Baltica la Marea Egee; dar ne e străină, şi va rămâne aşa, propunerea blocului de care vorbeşte d. Gheorghe Brătianu. Nu numai că un asemenea bloc ni se pare nerealizabil. Ci, mai mult, pentru că abia realizarea lui începe să însemneze pentru noi o mare primejdie. În adevăr: noi suntem, aşa cum o spune de altfel şi d. Gheorghe Brătianu, o ţară care, în ordinea demografică, are o populaţie în creştere. Dacă la această creştere se adaugă o dinamizare spirituală-şi nu vedem de ce o asemenea operaţie ar întârzia-atunci naţia noastră va trebui să înceteze de a fi obiect de istorie, devenind, dimpotrivă, subiect.

Că situaţia noastră, între <<marile imperialisme>> este dificilă? E un fel de a vedea; care poate fi justificat ca o metodă, atunci când el e adoptat de un om de stat în funcţiune; dar care trebuie categoric condamnat-ca instaurând o mentalitate pasivă-atunci când gândim şi vorbim cu ochii la destinul naţiei noastre. Evident, situaţia noastră este dificilă astăzi; dar ce ne obligă să credem că ea va continua să fie la fel mâine? Iar dacă vom face-o, în ce ipostază ne vor găsi schimbări favorabile nouă, dacă noi nu vom creşte în sufletele alor noştri ideea unei misiuni istorice a neamului românesc? Şi mai apoi, de unde să luăm noi puterea de a trăi şi de a lupta, dacă nu avem convingerea că suntem, cum se zice cu un termen impropriu, creatori de istorie?

   Noi avem, deci, o misiune pentru care trebuie să ne pregătim. Cum? Prin blocul propus de d. Brătianu? Nu o putem crede. Căci blocul acesta nu ar avea de scop decât să înţepenească lucrurile în situaţia de azi-care s-ar putea (principial cel puţin) să fie şi anormală-oprind crearea albiei lor fireşti.

2)Pentru un motiv analog, nu putem subscrie la recomandaţia d-lui Gheorghe Brătianu de a „ridica bariere războaielor de ideologii”. Pentru că, după convingerea noastră, nu e vorba aci de „ideologii”-pe care şi formula comunistă şi cea fascistă le ignoră-ci de forma de viaţă care îşi caută formula ei de echilibru.

     Se va înţelege, deci, de ce-de la o vreme-drumurile noastre se despart de cele ale d-lui Gheorghe Brătianu.”, (Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc…, p.122-123,   Cuvântul, 20 Martie 1938)

   -Ce păcat că Astăzi trăim aceeaşi Dramă de acum 80 de ani! Poate chiar la o dimensiune mult mai mare ca gravitate, ca tragedie pe termen lung!

   -Ce păcat că Patria noastră nu mai este a lui Dumnezeu, nici a Maicii Domnului Grădină, nici a Străbunilor, nici a Strămoşilor, nici a marilor Voievozi, nici a iluştrilor Vlădici, nici a bravilor Comandanţi, nici a Martirilor, nici a Mărturisitorilor, nici a Ţăranilor care s-au jertfit de-apururi pentru Dumnezeu, Ţară şi Neam, nici a celor puţini care am mai rămas ca veghe, ca atitudine, ca luptă spirituală naţionalist creştină!

   -Ce păcat că avem conducători trădători, custode regal fals, ierarhi eclesiali- baroni trădători, politicieni trădători, parlamentari interni şi europeni trădători!

   -Ce păcat că  suntem  Grânarul Europei fără  a ni se recunoaște că suntem Moşia bunilor gospodari!

   -Ce păcat că avem mulţi, prea mulţi Trădători interni, care-i depăşesc numeric pe vrăjmaşii seculari şi pe cei recenţi atât de prea democraţi din afară!!!

    Prea mare Păcat!

   -Cum să mai rămânem atunci, Astăzi, ori Mâine creatori de istorie care să merităm prinosul înțelepciunii celor trecuți prin iadul temnițelor totalitare ?!

   -Cum să mai avem o misiune fundamentală, esenţială de îndeplinit dacă nu înțelegem să apărăm moștenirea respectului față de Neamul nostru?!

   -Cum să ne regăsim forma de viaţă cu formula ei de echilibru, de armonie harică?!

   -Cum să mai rămânem dacoromâni creştini ortodocşi, dacă nu mai suntem nici naţionalişti, nici români, nici creştini, nici oameni ci doar indivizi?!

   + Sfinţii Ierarhi Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareei şi Ghenadie, patriarhul Constantinopolului; Cuviosul Mărturisitor Lazăr Zugravul

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

19 noiembrie, 2018

 

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU – Mari filozofi creștini ortodocși: Lucian Blaga

   „Lucian Blaga e cea mai mare surpriză culturală a fenomenului românesc de după război.”

(VASILE BĂNCILĂ)

 

   Problema trăirii integral creştineşte este mult mai simplă şi mult mai complexă decât apologia scrisă, dat fiind faptul că de regulă Gânditorul prin scris se raportează îndeosebi la latura teoretică a culturii, la câmpia destul de întinsă a spiritualităţii, nu la Muntele cunoaşterii de unde ţâşneşte spiritualitatea religioasă ca un izvor sacru, puternic, cristalin, tumultos, nesecat, păstrător de Legendă, de Doină, de Ancestral, înfrăţit de o puzderie de afluenţi, de convergenţe metafizice, de supra extazieri mistice, de supra arderi isihaste, a raportării la o spiritualitate pe care ţi-o doreşti fără a fi însuşit-o practic, mărturisind-o cu toate valenţele şi cu toate izvoarele ce se prăvălesc în fiinţa ta ca un Nistru, ca un Prut, Ca un Siret, ca un Olt, ca un Mureş, ca un Jiu, ca un Argeş, ca o Bistriţa, ca o Ozana, ca o Mare albastră sau Neagră în reflux, ca o furtună a Dorului la Vîrful cu Dor, ca o cascadă a Religiosului din Kogaionul carpatin, ca o culme everestă a devenirii în sferele de azur serafice.

   Pe aripile acelor sfere celeste se aşterne o trăire suavă care îmbrăţişează sublimul.

   Cu fiecare licăr al trăirii suave a spiritului ţâşneşte în inimă flăcările puterii aprinse.

   „De cîte ori o putere nouă ţîşneşte în noi ni se tulbură sufletul ca apa unei fîntîni în care s-a desfundat un izvor nou…” (Lucian Blaga, Zări şi Etape. Ed. Minerva, Bucureşti-1990, p. 10)

   Sufletul trăitorului, al mărturisitorului creştin ortodox fie el ţăran, poet, sacerdot, artist, teolog sau filosof, nu se tulbură când harul, miracolul pătrunde în inimă ca un izvor ce înnoieşte viaţa, ci se aprinde, se înteţeşte, se înfioară, se extaziază, se înalţă, se purifică, se îndumnezeeşte.

   În această perpetuă surprindere celestă şi cuprindere angelică Inima se cuminecă.

   Inima este floarea serafică care înnobilează apele sufletului precum nufărul lacul.

   „În copilărie, cînd am văzut întîia oară nişte nuferi pe undele unui lac, nu credeam că sunt flori care cresc din apă, ci îmi închipuiam că nişte flori se oglindesc de pe ţărm în lac. Atîtea flori cresc din apele tăcute ale sufletului nostru şi-şi dezvăluiesc petalele pe luciul conştiinţei noastre: ele cresc din noi, dar noi le credem oglindiri din lumea din afară.” (Lucian Blaga, Zări şi Etape, op. cit., p. 12)

   Adâncimea gândirii spiritual-transcendentale, a reflectării metafizice şi a cugetării mistice a Gânditorului gândirii sale mistico-metafizice, a Creştinului ortodox dacoromân prin excelenţă trebuie să fie direct proporţională cu înălţimea azurului la care aspiră, la care pătrunde, cu care se întrepătrunde, la care se raportează trăirea sa pentru Neamul său binecuvântat ocrotit de Proniatorul, pentru lumea care se mai află încă sub armonia Creaţiei divine, dar şi ca iubire serafică pentru Dumnezeu.

   În Pantheonul Marilor Filosofi Români Creştini Ortodocşi al cărui studiu destul de elevat îl cercetez, îl elaborez, îl aprofundez sub un ciclul destul de inspirat am ajuns şi la ardeleanul fiu de preot, licenţiat şi în Teologie, Lucian Blaga.

      După trecerea rapidă prin apele Academiei Teologice „Andrei Şaguna”-Sibiu, probabil răsfăţat graţie tatălui său care era Protopop la vremea aceea, s-a aruncat în vâltoarea Filosofiei şi Biologiei ştiind că între ele există totuşi contraziceri majore elaborate teoretic de cei ce au voit-o prin prisma raţiunii lor ateo-ştiinţifice şi nu prin apropieri creştin-ortodoxe pe care le-a îmbrăţişat şi expus genial metafizicianul nostru, doctorul Nicolae Paulescu.

   Ca şi cum aceste contraziceri ateo-ştiinţifice l-au bine dispus, a dispus să continue studiile post universitare în cadrul Universităţii din Viena, unde doar Brazii falnici ai Ortodoxiei dacoromâne n-au putut fi nici îndoiţi, nici frânţi.

   Lucian Blaga a fost ataşat-consilier de presă la Varşovia, Praga, Berna, subsecretar de stat la Externe, ambasador în Portugalia, profesor la Universitatea din Cluj şi membru al Academiei Române.

   Trebuie să precizez însă, încă de la începutul acestui studiu, dar cu destulă mâhnire şi compătimire că Lucian Blaga a fost/ s-a dorit un Filosof creştin, dar a încurcat metafizica filosofiei în sine cu mistica creştinismului ortodox, dând prioritate uneia şi subordonând-o pe cealaltă. „Metafizica e expresia şi afirmarea veşnic reînnoită a unui mod existenţial care ţine constitutiv de fiinţa omenească.” (Lucian Blaga, Trilogia Cosmologică Diferenţialele Divine Aspecte Antropologice Fiinţa Istorică, Ed. Humanitas, Bucureşti-1997, p. 20)

   Pentru a porni la această înfruntare-confruntare tricosmologică trebuia musai să-l consulte pe anticul dac Sf. Dionisie Areopagitul sau să-l aprofundeze pe neegalatul Vasile Băncilă cu care a avut o elevată corespondenţă epistolară, dar n-a făcut-o nici într-un caz şi nici în celălalt riscând şi greşind totul.

   Neînţelegând nici consubstanţialitatea ortodoxiei cu românismul a rămas un gânditor gneseologic, punând în locul Atotcreatorului Dumnezeu, Atotcreatorului Logos, pe Marele Anonim, care prin Censura Sa Transcendendă ne permite doar o cvasi-cunoaştere, iar Taina Hristică, elementul de comuniune harică, de coslujire îl preface în mister.

   Gânditorul gneseologic nu face un pas spre cunoaşterea apofatică, precum creştinul ortodox mărturisitor, slăvitor şi slujitor, ci rămâne în impas.

   Lucian Blaga neavând ca Temelie şi Stâlp al Culturii spiritual religioase cele două elemente fundamentale: dacoromânismul şi ortodoxia care sunt într-o perpetuă comuniune, a riscat mult întrupându-se celor mai mari şi mai absolute naturi sensibile de cercetare: Poezia, Filosofia şi Teologia care au o singură Osie: Ortodoxia Hristică.

   Poezia, Filosofia şi Teologia de fapt se cercetează ca exerciţiu de stil, de creaţie şi har, dar ele se trăiesc însă cu intensitatea şi plenitudinea marii Iubiri cereşti.

   Întruparea religiosul în spiritualitatea etnică a unei naţiuni milenare are loc deodată cu naşterea acelei etnii. Dovadă faptul că spiritualitatea protodacă a fost dintru început monoteistă şi ontologic profetic precreştină.

   Creştinismul ortodox n-a făcut alceva decât să-şi revendice tronul dinastic al spiritualităţii geto-dace care s-a circumscris Evangheliei, Ortodoxiei lui Hristos, ca izvor de existenţă, de trăire, de creaţie, de înomenire, de înălţare, de transcendent.

   Spiritualitatea protodacă nu s-a pierdut, dar şi-a urmat Calea Regală întru Hristos.

   Spiritualitatea protodacă purtătoare a matricei stilistice a etnicităţii sale milenare înfiindu-se spiritualităţii Duhului Sfânt, a devenit astfel religioasă şi nemuritoare, adică spiritualitate românească ortodoxă.

   Ortodoxia fiind ramura aristocrat-divină a Dacoromânismului milenar şi veşnic.

   Tratând lucrarea Religie şi Spirit, poetul, filosof şi teolog Lucian Blaga face o distincţie ilogică afirmând că: „Ortodoxia este o religie care a fost asimilată de spiritualitatea românească, originea ei fiind grecească şi bizantină.” (Lucian Blaga, Religie şi Spirit, p. 181, apud, Dumitru Stăniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie. Ed. Paideia, Bucureşti, p. 7)

   Imperiul bizantin n-a fost grecesc ci traco-dacoromân, prin urmare matricea stilistică bizantină este înrudită, frăţească cu fiinţa stilistică a dacoromânismului.

   „Fiinţa umană, spune Lucian Blaga, simte o înclinare sau necesitatea de-a participa, într-un fel sau altul, cu toate facultăţile şi aptitudinile sale la ordinea dată odată cu revelarea ultimelor elemente sau coordonate ale misterului existenţei. Metafizica participă, preponderent sau exclusiv pe calea <<cunoaşterii>> la ordinea pe care omul şi-o revelează. Prin religie fiinţa umană se autototalizează în faţa ordinei ce şi-o revelează, adică fiinţa umană participă la ordinea în chestiune cu cunoaşterea, cu afectele, cu voinţa, cu presimţirea, cu intuiţia, cu imaginaţia şi cu tot fondul subconştient al dorinţelor şi speranţelor, al erosului său, mai mult, cu tot felul de a gândi raţional şi iraţional, mai mult chiar, cu tot felul său de-a gândi şi de-a simţi magia.” (Lucian Blaga, Religie şi Spirit, p. 181, apud, Dumitru Stăniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga…, p. 11)

   O vorbă înţeleaptă a Ţăranului filosof român spune: „Dacă tăceai filosof rămâneai!”

 

   Dacă Lucian Blaga rămânea la domeniul Poeziei, poate se remarca şi ca un veritabil Filosof, dar s-a grăbit să cuprindă mai multe pierzând Sensul. Adică totul.

   Toate cele trei domenii serafice: Poezia, Filosofia, Teologia au natură divină şi aparţin ca spirit religios Creştinismului ortodox, chiar dacă se întrepătrund şi cu Tradiţia monoteistă a spiritului protodac, profetic, sibilin, ca izvor de creaţie arhaic, ca filosofie ancestrală, ca spiritualitate metaautohtonă.

   Poziţia privind non apartenenţa lui Lucian Blaga la Creştinism, Ortodoxie şi Românesc a făcut-o marele Teolog Părintele Dumitru Stăniloae, cu autoritatea sa copleşitoare care, a remarcat de fapt echivocul consubstanţial al autocontrazicerii filosofului ardelean şi ca atare eu nu voi relua vreo atitudine diferită.

   Peste Ardeal s-au abătut de-a lungul timpului milenar multe năvăliri, multe încercări, multe ispitiri, multe controverse, multe neamuri pretins creştine, multe cutremure spirituale precum: Şcoala Ardeleană ori Uniaţia, dictate, asupriri, terori hortiste, doriri hegemonice, sfâşieri politice, puzderii de secte, tentaţii papistaşe etc.

  Românul ca să rămână în rădăcinile Tradiţiei sale creştine trebuie să fie pururea Stejarului care în faţa furtunilor se înfige mai puternic în pământul sfânt al Gliei sale.

   Altfel, smulgându-şi rădăcinile milenare nemuritoare rămâne cu rătăcirile muritoare.

   Înzestrat cu talent de scriitor, cu o remarcabilă gândire, fiul de preot ardelean şi-a împovărat creaţia printr-un efort filosofic gnostic, nedefinit ca esenţă, definit ca dilemă, ca o plăsmuire ce iradia din adâncul său lăuntric sbuciumat de mister, făcând din fiecare pas al cunoaşterii un impas al necunoaşterii: „Voinţa Marelui Anonim, ca efort, nu e îndreptată spre creaţie, ci are ca obiectiv tocmai prevenirea unei prea mari amplori generatoare.” (Lucian Blaga, Trilogia Cosmologică Diferenţialele Divine Aspecte Antropologice Fiinţa Istorică…, p. 31)

   Neconlucrând cu dreapta credinţă, cu harul, nefiind în comuniune-cuminecare cu Iisus, faptele îi ies anapoda, alunecând pe topogamul panteismului, susţinând că Cosmosul n-a fost creat din „nimic”, ci este o emanaţie a Marelui Anonim. „Actele creatoare ale Marelui Anonim nu sunt nici acte creatoare din nimic, nici acte aplicate asupra unui material dat. Actele Marelui Anonim se numesc mai mult impropriu <<acte creatoare>>, căci ele sunt în esenţă <<acte reproductive>>.” (ibid., p. 30)

   Maestrul Lucian Blaga în loc să se îndrepte spre finalismul energiilor necreate ale Sfintei Treimi Dumnezeeşti, iconomia lor prin cele Şapte Taine în comuniunea cu Omul, cu Natura, s-a apropiat de fatalismul diferenţialelor divine, fărâmiţându-le în entităţi mai mici decât atomul, ce navighează în Totul divin ca nişte structuri virtuale.

   A căzut din hazard în haos sau invers. Păcat! Mare păcat!

   După ce şi-a aşezat în luminişul cugetului Poemele luminii şi-a cioplit cei drept neregulat Pietre pentru templul meu, apoi în loc să calce pe Paşii profetului,  ca să sărute poala lui Zamolxe, pentru a se afla În marea trecere, cu Lauda somnului, a purces La cumpăna apelor, înnotând La curţile dorului, nebănuind Nebănuitele trepte, care pot fi izbăvitoare precum Lacul Vitezda cu Tulburarea apelor, luminându-şi chipul ca Daria, lăsând în istorie ca pildă, Fapta, pe Crucea Golgotei pentru a primi Învierea, sau jertfa supremă ca Meşterul Manole, zguduit de Cruciada copiilor, şi-a adus aminte de marele tribun Avram Iancu, care a încercat salvarea moţilor într-o Arcă a demnităţii precum a biblicului patriarh cu Arca lui Noe.

   În milostivirea Sa, Dumnezeu i-a trimis o călăuză de esenţă „tare” în persoana lui Vasile Băncilă, spre a nu-l pierde definitiv. Acesta pitrocindu-l din nou, om şi operă l-a asociat totuşi cu o energie românească purtătoare a unei viziuni protodace.

   Vasile Băncilă îl rebotează în filosofia creştin-ortodoxă asociind caracterul ontologic al metafizicii lui Lucian Blaga cu viziunea cosmică mistico-metafizică a Ţăranului dac, din care ţâşnesc ancestral şi nemuritor toată filosofia şi toată înţelepciunea noastră.

   Scânteile aurei sale au strălucit în discursul de la Academia Română când a fost ales membru şi s-a înnobilat prin Elogiul satului românesc: „Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot-toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe până la vârsta de douzeci şi atâţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului la sat. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-au format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime… Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câştig… Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie şi firească în acelaşi timp metafizică, vie, adăpostind în inimile ce bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnaţi de cer. Mi-aduc aminte: vedeam satul Lancrăm-Sebeş aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor.” (Discursul Oratoric Românesc, ediţie îngrijită de Adrian Săvoiu, Ed. Coresi, Bucureşti, p. 173-175)

   Fericiţi purtători ai numelor Sfinţilor Arhangheli Voievozi Mihail şi Gavriil:

    

   Mihai Viteazul, Mihail Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Mihail Sturdza, Mihail Delcea, pr., Mihail Săulescu, Mihail Celarianu, Mihai Dragodan, Mihai Timaru, Maica Mihaela Iordache, Maica Mihaela Portase, Mihai Rădulescu-Vâlcea, Mihai Rădulescu-Bucureşti, Mihai Buracu, Mihai Lungeanu, pr., Mihai Niţă, martir,  Mihai Enescu, pr., martir, Mihai Bădescu, pr., Mihai Codreanu, Mihai Posada, Mihai Prepeliţă, Mihai Cimbru, Gabriel Constantinescu, Gabriel Artur Silvestri, scriitor Gabriel Stănescu, Gabriel Bălănescu, pr., Gavril Relea, pr.,  Gavril Zob, pr., Gavrilă Ion Ogoranu, Gabriel Victor Gârdan, pr., dr., Gabriel Valeriu Basa, pr., dr. ş.a.    

 

   Tuturor purtătorilor sfintelor nume întru mulţi ani binecuvântaţi!

 

           * Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

* Fond de carte, arhiva Mircea Morărescu-Doblen Germania.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

8 noiembrie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU – Mari filozofi creștini ortodocși: ERNEST BERNEA

Şi-mi zise Domnul: „Eu sânt Frumuseţe;/ „În Mine-i cald sălaş de primăveri;/ „La Mine zorile sânt făr-de-seri,/ „Şi Duhul înfloreşte’n mii de feţe.”

 (Maica TEODOSIA-ZORICA Laţcu, FRUMUSEŢE)

 

   Filosoful creştin ortodox dacoromân este un Om educat, bine format, asumat unui ocean de cunoştiinţe de seamă, cu un everest de deprinderi aristocrate, cu o culme a bunului simţ, cu un spirit care atinge Cultura celestă hărăzită doar Spiretelor înalte.

   Pentru a deveni un Corifeu al Culturii, respectiv un Apostol al gândirii, Filosoful propriu-zis trebuie să-şi aşeze temeinicia pe temelia dascălului, a îndrumătorului, a formatorului de caractere elevate prin excelenţă.

Trăgându-şi seva din Izvorul divin, din cel străbun nemuritor şi din mentorul ales, Gânditorul se formează prin harul divin pentru ca la rândul său să fie hărăzit a odrăsli pentru ceilalţi discipoli care la rândul lor trebuie să urmeze calea Mentorului.

Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să fie animat de toate lucrurile sublime, extraordinare, inegalabile, dar în mod expres de cultul Frumosului.

Pentru aceasta trebuie să-şi croiască viaţa pe un model ales, pe un arhetip paideic–educaţia spiritului de nobleţe, de cinste sufletească şi mărinimie pe care să-l susţină cu toată fiinţa, puterea şi autoritatea culturii sale, în comuniune cu dragostea întru Dumnezeu şi întru Neamul său.

Numai aşa, spiritualitatea Filosofului român creştin ortodox devine etalon, sursă şi putere pentru formarea celor care prin onoare şi demnitate sunt datori să slujească Dumnezeului şi Neamului, adică Frumosului revelat în tot ce străluceşte deplin ca o armonie a splendorii extazice ca o Simfonie a Luminii, ca o Lumină liberatoare.

 „O lumină caldă, o lumină liberatoare închide pleoapele şi deschide porţile sufletului./ Freamăt răsună din adânc şi-mi inundă făptura./ Beau frumuseţea unei clipe cât o viaţă.” (Ernest Bernea, Lumini în Necunoscut. Ed. Timpul, Iaşi-2000, p. 17)

Graiul viu al Filosofului nostru se prelinge din adâcurile ancestrale convertite Frumosului care se adună în inima sa încăpătoare de Neam şi de Cer, pentru a se întrupa în scrisul haric nemuritor, slujitor al Iubirii.

Caracteristica sufletului său frumos dă dimensiune propăvăduirii Adevărului ceresc în inimile arzătoare de Conştiinţă, de Ideal, de Libertate, de Nemurire.

Filosoful creştin ortodox dacoromân se implică spre o părtăşie de comuniune nu numai cu discipolii săi ci şi cu comunitatea conştientă şi trează spre bine a Neamului.

Întru această autoritate a conştiinţei, a misiunii, a vocaţiei şi a jertfei sale plenare Filosoful devine la rândul său o împărtăşire a spiritului din care se cuminecă toţi cei râvnitori şi desemnaţi a întrupa elementul de continuitate spre veşnicie al Neamului drept măritor creştin: de la ţăranul imperial şi veşnic verde până la Conducătorul cel înţelept şi până la Vlădica cel adevărat jertfitor întru Hristos.

Vlădica să cuprindă întreaga Biserică a lui Hristos în sufletul său, iar Conducătorul să îmbrăţişeze întregul pământ strămoşesc în inima sa. Să fie buni Conducători!

 „Bunul conducător. Unde-i bunul conducător? Acela care iubeşte cu toată fiinţa sa, care mângâie, care înalţă? E atât de rar printre oameni! Popoarele caută mereu profeţi şi capătă în schimb cezari.” (Ernest Bernea, Preludii: Îndemn la Simplitate, Cel ce urcă Muntele, Treptele Bucuriei. Ed. Predania, p. 35)

Filosoful creştin ortodox dacoromân, devenind purtător al harului hristic, adică al Luminii Cuvântului devine ecoul stării sale de duh, de înălţare serafică a inimii în care se reîntrupează, iar prin răsadul gândirii primenit în pământul aşteptării uceniceşti, se renaşte la rândul său în spiritul ortodox renăscând de asemenea şi pe alţii.

În trăirea ortodoxă românescă privind rostirea dulce şi gândirea profundă, sublimă Filosoful creştin ortodox dacoromân se revelează pe sine, revelând la rândul său frumuseţea limbii române în care străluceşte flacăra liturgică a limbajului sublim, descoperind astfel originalitatea înţelepciunii româneşti ce se răsfrânge asupra viziunii de destin spiritual al omenirii în general şi al lumii ortodoxe în special.

Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să se asume integral şieşi ca misiune şi vocaţie, ca frumuseţe şi adevăr devenind astfel propriul său înaintemergător.

„Omul adevărat este înainte mergătorul, este înţeleptul care, teoretic şi practic, manifestă umanitatea sa ca o înflorire a primelor principii, ca un act spre desăvârşire.” (Ernest Bernea, Trilogie Filosofică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2002, p. 54)

În cuvântul Filosoful creştin ortodox dacoromân grăirea indiferent de mierea şi savoarea ei, nu rămâne la stadiul semnelor convenţionale, ci urcă sus de tot devenind în mod expres sinteza expresivă a existenţei noastre arhimilenare.

Toată clarviziunea Filosofului nostru surprinde prezentul în încărcătura sa de realităţi abstracte ori reale, voite, nevoite, întâmplate prin sau nu hazard, programate ocult, completându-l într-o stare de graţie a viitorului spre un tărâm transcendent.

Conceptualitatea gândirii Filosoful creştin ortodox dacoromân se asumă măsurii spiritualităţii sale pure, nu ca cea a raţiunii pure kantiene care nu implică religiosul ca paradigmă a cunoaşterii, ci ca sens înalt al transmiterii serafice a Revelaţiei divine ce santifică Libertatea ca putere generatoare a Elitei spiritual-creştin-ortodoxe, cea purtătoare a stindardelor Jertfei şi al Omeniei.

 „Fără libertate nu va fi elită şi fără elită nu va fi spiritualitate, nu va fi nici elevaţie, nici progres; elita spiritului şi spiritualitatea elitei. Va trebui să trecem din nou de la omul standard la omul model, la omul ales, formă superioară a tot ce apare sub acest nume. Atunci vom avea civilizaţie şi cultură, atunci vom avea omenie.” (Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne. Ed. Predania, p. 53)

Ernest Bernea îşi adună în plinătatea universului gândirii sale, înfiriparea dorului dăruirii din care se reflectă cea mai subtilă expresivitate a trăirii sale ortodoxe.

Slova scrisă a cugetului său îşi trage seva din vedenii de taină, din străluminări de demult, din scânteierile unui Arhanghel Mihail, Voievod ceresc al Dreptăţii, ce se răsfrâng ca o copleşire asupra sufletului său arzând de Logos.

Închinarea sa pentru Frumos se răsfiră ca o Pădure de Argint peste Codrul milenar al creaţiei, ce a crescut din jertfa sacră a martirilor şi lacrimile tămăduitoare ale Mamelor care, au legănat legendele profundului cult traco-geto-dacic-român.

Duhul său irumpe ca apă miraculoasă, veşnic curgătoare să potolească setea.

Filosoful creştin ortodox dacoromân Ernest Bernea este o cumpănă de suferinţă şi har, o jertfă de neîncetată iubire în care se cuminecă Dumnezeu şi Neamul dacic.

Peste puterea rugăciunii mistuitoare din inima sa atotcuprinzătoare s-a aşezat ca o temelie pururea blândeţea terapeutică ce s-a răsfrânt în dăruire-mană cerească.

Cu trudă, cu pricepere, cu dăruire, cu zel, cu înflăcărare s-a zidit pe stânca cugetului său pe care să crească şi să se înalţe semeţi Brazii purtători de Destin.

Din prea-plinul inimii lui şi-a dăruit sufletul Creatorului şi Neamului său îndrăgit.

În tot ceea ce a fiinţat ca persoană: în gest, în gând, în cuvânt, în faptă, în căutare, în înţelegere, în cunoaştere, în dăruire, în jertfă, în iertare, în iubire, în înălţare, în taină, Marele Filosof dacoromân a surprins cu sensibilitate, cu profunzime, cu clarviziune, armonia, splendoarea, sublimul, divina suferinţă, iubirea din Creaţia lui Dumnezeu revărsată peste creaţia sa atât de aleasă, aristocrată, nemăsurată, inefabilă, mărturisind permanent supraîncercările biblicoevanghelice ale Mântuitorului Iisus Hristos, care avertizau marile prigoane-persecuţii ce vor însoţi Creştinismul Ortodoxiei pe tot parcursul misiunii, vocaţiei, jertfei şi iubirii Bisericii Sale.

  „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-aţi voit… // Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ…. // Dar ei strigau, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!…//… iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat ca să fie răstignit…// Şi L-au îmbrăcat în purpură şi, împletindu-I o cunună de spini, I-au pus-o pe cap…// Şi-L băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau şi, căzând în genunchi I se închinau…// Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia.” (Luca 13,34; 22,44; 23,21 Marcu 15, 15,17, 19, 23-24)

Prigoana şi persecuţia asupra lui Hristos s-a repercutat asupra tuturor Apostolilor Săi, perpetuându-se aprig asupra Ucenicilor acestora până în zilele noastre, trăite la aceeaşi intensitate suprafirească, dar mult mai îndelungat, zeci de ani, cu o furie şi o tortură mult mai diabolică, de toată Elita spirituală a Ortodoxiei dacoromâne, Cruce- mesaj misionar, ca o viziune mistică împlinită expresiv, hristic, suprauman, testamentar ca odinioară Marele PAVEL, cel prigonit, cel persecutat, cel închis:

„Căci din multă supărare şi cu inima strânsă de durere v-am scris cu multe lacrimi…// N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni./ Trupul nostru n-a avut nici o odihnă, necăjiţi fiind în tot felul: din afară lupte, dinăuntru temeri.// În osteneli mai mult, în închisori mai mult,/ în bătăi peste măsură, la moarte adeseori./ În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine…// De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sînt slab, atunci sînt tare.” (Sf. Ap. Pavel, II Corinteni 2,4; 7, 2, 5; 11,23, 27; 12,10)

Corola semantico-spirituală a limbii noastre alese arată frumuseţea sufletului unui Neam, profunzimea spiritului Elitei sale împărtăşită cu vocaţie sacră şi jertfă serafică.

Proniatorul ceresc după ce a sălăşluit în Creaţia Sa Frumosul, ca sceptru regal al Omului religios, privind creaţia sa harică asemeni unei Corole a Luminii, îi împrăştie mireasma divină spre cele mai alese caractere şi cele mai rare destine.

 

În Cetatea Focşani a tărâmului Vrancei, aşezată pe miraculosul Milcov, în a 28 zi a însoritului Martie, printre mugurii grăbiţi spre viaţă, surâde şi pruncul Ernest Bernea.

A urmat şi absolvit cu brio la Brăila, Liceul „Nicolae Bălcescu”, apoi cu strălucire facultatea de Litere (română-franceză) şi cu magna cum laudae pe cea de Filosofie. Întâlnirea cu marele Gânditor Nae Ionescu i-a marcat profund primăvara tinereţii.

A aprofundat studiile postuniversitare: Doctorat în Sociologie-Istoria religiilor la Paris; Doctorat în Filosofie cu Heidegger la Freiburg. Devine conferenţiar al lui Simion Mehedinţi pe Catedra de antropogeografie, director în Ministerul Informaţiilor şi director-diplomat în Ministerul de Externe. Între 1965-1972 a condus şi coordonat Institutul de Etnografie şi Folclor-Bucureşti.

Ernest Bernea a supravieţuit Calvarului regalo-comunist în urma persecuţiilor declanşate între 1939-1962, cu mici recreaţii şi pe cele din 1984.

Pe tot parcursul vieţii sale plină de lumini şi înserări, de azururi şi furtuni, de fulgere şi trăznete, de suişuri şi torturi, de persecuţii şi prigoane a menţinut o demnitate rar întâlnită şi un spirit dintre cele mai elevate.

Opera sa vizând domeniile Sociologiei şi Filosofiei s-a acoperit de slavă şi cinste: Trilogie Sociologică; Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român; Christ şi Condiţia Umană. Timpul la Ţăranul român; Trilogie Pedagogică; Trilogie Filosofică; Preludii (sinteza altei triologii filosofice): Îndemn la Simplitate, Cel ce urcă Muntele, Treptele Bucuriei; Mic tratat de înţelepciune şi virtute, Dialectica spiritului modern; Criza Lumii Moderne, Lumini în Necunoscut; diverse studii şi articole de mare referinţă.

În cadrul cercetării şi elaborării studiului de Sociologie, Ernest Bernea defineşte Fenomenul Românesc ca o forţă generatoare a comuniunii sale spirituale, privind unităţile de viaţă, determinismul geografic, etnografia, datinile, obiceiurile, tradiţia.

Dacoromânii se identifică cu arealul său, purtându-l în sânul spiritului şi împrumutându-i la rându-i din caracteristicile sale magnifice, pilduitoare.

 

Ţara Oltului-îmbrăţişează la sud şirul Munţilor Făgăraş, la nord Valea Oltului, cotitura Oltului cu Turnu Roşu spre apus, Munţii Perşani şi Măgura Codlei la răsărit. „Etnic prezintă o unitate perfectă: costumul, ceramica, uneltele, mitologia, obiceiurile, limba, au caractere locale pe care le simţi cum ai ajuns acolo şi dispar cum ai ajuns în regiunea Sibiului, a Târnavelor, sau în Ţara Bârsei.”(Ernest Bernea, Trilogie Sociologică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2004, p. 310)

 

Marea întrebare a Filosofului nostru rămâne evident Omul. Fiinţa şi Persoana sa.

   Omul este creaţie cerească, preludiu şi finalitate a creaţiei sale religios-spirituale.

   Omul este natură, spirit şi religiozitate în măsura în care le este Măsură.

   Omul este cunoaştere şi lămurire, înţelegere şi înţelepciune, idee, rugă şi spirit.

   O întindere stranie şi o înălţime tainică. O culme de risc şi un meridian de răbdare.

   O apă curgătoare, limpede, cugetătoare şi o străfulgerare de geniu.

   O înfiere de Dor şi o risipă a dăruirii. O plăsmuire de cer şi o ţărână sfântă. O meditaţie a spiritului şi o întrepătrundere metafizică. O cunună a suferinţei şi o aură mistică. Un liman de jertfă şi o nesfârşită iubire. Un sfârşit şi o finalitate. O răscruce a sorţii şi o Cruce a destinului. O Golgotă şi o Înviere. O înălţare şi o nemurire.

   „Omul este spirit întrupat. El are o sferă de existenţă aparte care nu este nici cea naturală, oricâte date şi caractere am avea de aici, şi nici cea supranaturală, oricât de mare ar fi setea noastră de perfecţiune.

  Omul constitue o sferă de existenţă aparte. Ordinea materială şi spirituală coexistă în umanitatea sa… Starea, calitatea de a fi om, nu este dată definitiv, necondiţionat. Ea se cucereşte prin sforţare proprie continuă, prin creaţie.” (Ernest Bernea, Trilogie Filosofică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2002, p. 50, 52)

Omul: Bărbat şi Femeie devin corolă a Familiei şi rădăcină a Neamului. Aşadar, Naţiunea devine o comuniune de Familii care-i conferă prin religiozitate nemurirea.

Naţiunea nu se asumă doar ca Durere şi Îndemn ci şi ca Dăruire şi Iubire.

Naţiunea nu este doar existenţială ca o prezenţă şi o trecere, ci mai cu seamă existent-esenţială ca spirit şi har în trecut, în prezent, în viitor.

Temelia şi Stâlpul Naţiunii sunt întrupate prin sânge şi jertfă, cuvânt şi lumină, crez şi mărturisire, suferinţă şi ideal mistic, atitudine filocalică şi adevăr sofianic, viaţă şi cruce, prin care fiinţează dacismul şi românismul în plenitudinea lor umano-serafică.

   „Naţiunea este o familie: prin sânge, prin limbă, prin credinţă, prin cei vii şi prin cei adormiţi. Ne înrudim, ca o singură familie, prin depărtări de secole şi suntem mândri că purtăm acelaşi nume de Român.” (Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns la întrebări ale tinerilor care doresc tot Adevărul … Ed. Crater-1996, p. 96)

Omul în esenţă, cel religios hristic, adică creştin ortodox dacoromân este micro şi macrounivers, firesc-muritor şi suprafiresc-nemuritor, dor şi dar, existenţă şi năzuinţă imanent şi transcendent, concret şi concept, cuprins şi necuprins, plângere şi bucurie, rugă de foc şi rug aprins, frângere şi răsfrângere, formare şi transformare, împlinire şi definire, uman şi divin, atitudine şi amplitudine, har şi libertate, esenţă lirică şi act dramatic, cântare şi încântare, conştiinţă şi iluminare, revoluţie şi revelaţie, grandoare cosmică şi armonie celestă, înnoire şi splendoare, mirific şi sublim, copleşire şi îndumnezeire, frumuseţe şi adevăr.

   „Despre frumuseţe şi adevăr; e un semn al umanităţii noastre, e un îndemn la a fi mai buni, mai generoşi. Adevărul creşte sufletul poeţilor, pe acela al copiilor şi profeţilor; vine de acolo din inima lucrurilor şi se aşează în sufletul celor înamoraţi de un ideal, a  celor ce cred că pot tălmăci enigma frumuseţii.” (Ernest Bernea, Studii de Pedagogie. Ed. Predania, Bucureşti, p. 250)

Aripile sale spiritual-metafizice, haric-religioase, hristico-mistice sunt: Suferinţa ca sens suprafiresc şi Dragostea ca împlinire divină.

Suferinţa îl urcă pe Filosoful creştin autentic pe culmea azurului creaţiei continue, iar Iubirea îl transfigurează întru frumosul de Icoană arhetipală.

„Omul este o existenţă care îşi poartă frumuseţile cu luptă. De aceea viaţa sa este atât de frumoasă şi atât de dramatică.” (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 110)

Omul nu este un prisos al vremurilor, ci un prinos al veacurilor. Agăţat de Lumină devine edificator întru Cuvântul, care-i unifică cutezătoarea sa creaţie. Urcă dealul cunoaşterii pentru a atinge idealul culturii. Între simplitate şi complexitate, cu ruga sa şi noianul de nelinişti metafizice ale Neamului, cu toiagul harului la drum, cu distincţia demnităţii ca heraldică suverană, Omul creştin ortodox dacoromân suie Calea firmamentului spre dinastia rafinamentului sacru, ca o chemare a adâncirii gândirii sublime, ca o înălţime a misticii suave serafice, ca o adăugire la liturghia Frumosului: o viaţă de deplină dăruire pentru Neam, dar închinată permanent lui Dumnezeu, o rostire şi o rostuire a evlaviei ortodoxe întru naţionalismul creştin ortodox.

   „În ţara noastră, Biserica a fost unul dintre centrele spirituale ale acestui neam şi n-a făcut deosebire între naţionalism şi evlavie.” (Părintele Sofian, Ed. Bizantină, Bucureşti-2012, p. 628)

   Ernest Bernea a creat prin opera sa, graţie harului prisositor, o înaltă şcoală a vieţii, a jertfei, a dragostei, a demnităţii cugetului, a ortodoxiei, chiar dacă aproape nimeni astăzi nu se încumetă să-i rostească numele, să-i recunoască meritele sale ctitoreşti, ziditoare, nici în şcoala filosofică, nici în cea teologică. De restul nici pomeneală.

   Nerecunoştiinţa este păcat strigător la cer. Nu se poate iarta!

   Prigoana atee împotriva cinstirii Înaintaşilor creştini ortodocşi, tolerată de ierarhii-baroni ai B.O.R., veneraţi prin pilda Mântuitorului este păcat împotriva lui Dumnezeu-Iisus Hristos. Pururea nu se iartă!

    Chipuri ale strălucirii Aurei Sf. M. Mc. Dimitrie:

 

   Dimitrie Basarabov-sfânt; Dimitrie Cantemir-Domnitor, prinţ al culturii; Dumitru Stăniloae-teolog filocalic, preot; Dumitru Bălaşa-teolog, preot, istoric, mărturisitor;  Dimitrie Bejan-teolog, preot, istoric, mărturisitor; Dumitru Fărcaş-artist emerit; Dumitru Abrudan-teolog, preot, cărturar; Dimitrie Balaur-preot mărturisitor; Dumitru Dosoftei Florea-arhimandrit mărturisitor; Dumitru Şerban-preot mărturisitor; Dumitru M. Şerban-preot, mărturisitor; Dumitru Iliescu-Palanca-preot, mărturisitor; Dimitrie Mihai Sturza-prinţ, scriitor; Dumitru Banea-mărturisitor, scriitor; Dumitru Radu Popescu-teolog, preot, cărturar; Dumitru Fecioru-teolog, preot, cărturar; Dumitru Călugăru-teolog, preot, cărturar; Dumitru Coconu-preot mărturisitor; Demetrescu Radu Gyr-cel mai mare Poet al Crucii, mărturisitor-teolog; Dumitru Dulgheru-preot, mărturisitor; Dumitru Grigorescu-preot militar, ctitor, erou; Dumitru Jijeescu-preot mărturisitor; Dumitru Marinescu-preot mărturisitor; Dumitru Nica-preot mărturisitor; Dumitru Smarandache-preot mărturisitor; Dumitru Stancu-preot mărturisitor; Dumitru Ionescu-Bucureşti, mare bibliofil; Dimitrie Grama-scriitor; Dumitru-Titi Tudosă-mărturisitor.

   + Cuv. Dimitrie cel Nou; Sf. Mc. Nestor

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

27 octombrie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU – Mari filozofi creștini ortodocși: VASILE BĂNCILĂ

„Dacă Frumuseţea este întâi stare de spirit, înflorire a inimii, atunci singura cale de a te bucura de graţiile ei este de aţi găti pentru ea inima cum se cuvine.”

 (Ieromonah Ioan Bute)

 

     Filosofia creştin-ortodoxă dacoromână întruchipează tot ce e sublim în trăirea mistică a celui ales de Dumnezeu să-I reflecte Harul, Bunătatea, Adevărul, Veşnicia, Libertatea, Autoritatea, Dreptatea, Divinitatea, Dragostea şi mai ales Frumuseţea.

     În funcţie de măsura jertfei supreme a Neamului, care îşi atribuie dăruirea totală,  Dumnezeu îl înzestrează cu cele mai alese Daruri pentru a-şi consacra vocaţiile şi misiunile divine: pedagogia, preoţia, poezia, teologia, filosofia, monahismul, arta…

     Nu este ca la catolicii desprinşi din Ortodoxie la 1054, cu teoria harului prisositor, ori cu cea a indulgenţelor, în care cotizezi pentru mântuire sau cotizează alţii pentru tine, ci este un răspuns la măsura dragostei ortodoxului dacoromân la infinita Dragoste a lui Dumnezeu, pe care i-o atribuie clipă de clipă în orice moment al trăirii.

      Aşa se explică Epocile de mare cultură, de-a lungul mileniilor când Jertfa dacoromânului a fost deplină şi când Dumnezeu a înnobilat Neamul cu cei mai aleşi Fii ai creaţiei în toate domeniile, mai ales în cele ale vocaţiei şi misiunii divine.

      Bunul Dumnezeu, ştiind încă înainte de Creaţie Sa, că Mama Fiului Său, Fecioara Maria-Vlaherna Carpatina în care Se va Întrupa Iisus Hristos, va fi din Seminţia preaaleasă pelasgă, adică traco-scito-geto-daco-română, a înzestrat-o ca cea mai Frumoasă Naţiune, ca Soarele de pe cer, în care să înmugurească, în care să înflorească, în care să rodească, în care să se zămislească cei mai de seamă Conducători, cei mai demni Sacerdoţi, cele mai dârze Căpetenii, cei mai jertfitori Fii ai ţărânii precum Iarba verde cea mai încercată şi cea mai des călcată…, cei mai inimoşi Poeţi, cei mai înflăcărate Mame, cei mai mistici Filosofi, cei mai smeriţi Duhovnici, cele mai frumoase Fecioare, cei mai remarcabili Rapsozi, cele mai luminate Genii, cei mai inventivi Artişti, cei mai prolifici Scriitori, cei mai cutezători Voievozi şi cei mai cucernici Vlădici.

     Această inesplicabilă bucurie cu care Dumnezeu şi Fecioara Maria şi-a încins Dacia Mare, nemuritoare a Lor cu un chimir de mare preţ-veşnicia, explică Darurile Creatorului: Frumosul în toate şi Frumuseţea întru totul.

     Frumosul ca Dar divin este Frumuseţea în sine, sofianică, conferită celor Aleşi în care se reflectă făgăduinţa acelei bucurii covârşitoare a harului Duhului Sfânt: în conştiinţă, în asceză, în mistică, în jertfă, în artă, în cruce, în creaţie, în filocalie.

     Frumosul primit, primenit într-o inimă curată, înveşmântat într-un suflet ales este de fapt o străfulgerare a unui fior serafic, asemeni inimii când atinge o aripă de Înger, ori firul de iarbă care a înflorit în urma paşilor Sfintei Fecioare MARIA.

      Frumosul dăruit aleşilor dacoromâni, ca o stare de spirit a naturii lor, crează fascinaţia ce se reflectă în înţelepciune, risipindu-se pentru a dobândi Frumuseţea.

     Toate lucrurile, fenomenele, acţiunile, fiinţele care vin în comunicare cu Filosoful creştin-ortodox le pătrunde şi le exprimă sensul lor, dar numai Frumuseţea o cântă.

     Complexitatea alcătuirii fenomenului divin frumos constă în simplitatea dăruirii.

     Dăruirea totală a celui hărăzit să dobândească dragostea dumnezeiască nu cere argumente, nu convinge, nu constrânge, ci învinge prin sine, farmecă, fascinează.

     Frumosul este hărăzit ca Înţelepciunea aleasă să fie!

    Frumosul din suflet, frumuseţea lăuntrică a inimii ţinteşte încununarea!

    Întâmpinarea Frumuseţii vine prin îmbrăţişarea privirii noastre curate către ea.

    Totul este delicat, totul este armonios, totul este sublim când privim Frumosul.

    Frumuseţea lui Dumnezeu se aşterne peste aşezarea frumosului din Om.

    Filosoful creştin-ortodox dacoromân îşi înnoieşte frumuseţea prin Frumosul creat.

    Lumina dulce a cugetului se întrepătrunde cu frumuseţea aurei din Icoana Mamei.

    Lumina serafică a cugetului conferă spiritual Filosofului sceptrul „Culturii Duhului”.

   „Duhul Sfânt este Cel care-l îmbogăţeşte sufleteşte pe om, iar oamenii doritori de frumuseţi divine au o cultură a Duhului” (Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului. Ed. Reîntregirea-Alba Iulia-2002, p. 3)

     Lumina Frumosului îşi împleteşte menirea, strălucirea prin trăirea în sine, prin trăirea în celălalt care este hristic, prin trăirea în Dumnezeu, prin înălţare, prin mângâiere.

    Dintr-o fulguire de Paradis, dintr-o străluminare de har, dintr-o zguduire de extaz, dintr-o atingere de înger, dintr-o binecuvântare a lui Hristos, dintr-un prisos de jertfă mistică a Neamului a odrăslit marele filosof brăilean Vasile Băncilă, care a împletit Frumosul într-o nouă percepţie a creaţiei ortodoxe, dincolo de limitele diversităţii ei.

    Vasile Băncilă şi-a plămădit în inima sa largă cât mărinimia unei Vetre strămoşeşti, un crâmpei admirabil de lume dacică purtată permanent în sufletul său frumos.

   „Rădăcina sufletului nostru, pentru a vorbi într-un limbaj popular, e străbătută de instinctul religios. Seva fiinţei noastre vine dintr-un loc, unde religiozitatea îşi are ungherele ei cele mai tainice şi mai consistente.” (Vasile Băncilă, Opere, vol.III, Muzeul Brăilei, Ed. Istros-2006, p. 357)

     Sufletul său a înflorit într-o cântare neasemuită care a răspândit în jur atâta farmec.

     Clipa privirii Filosofului, a giganticei opere-capodopere este un infinit al încântării.

     Gândirea lui astronomică în diversitatea tematicii, în profunzimea teologico-mistică înfăşoară sufletul într-un farmec care depăşeşte cu mult tărâmul sublim al creaţiei.

      Darul Filosofului creştin-ortodox Vasile Băncilă care, a dat Ortodoxiei naţional-universale altă dimensiune a spiritului întru Frumos, uimeşte, surprinde, fascinează, înfioară printr-o armonie îmbietoare a înţelesului existenţial, esenţial, ca o îndrăgostire de har, ca o înlănţuire de lumină.

      Frumosul în creaţia filosofului Vasile Băncilă trece din sfera aritmetică, urcă peste piscul perceperii exhaustive sălăşluind în emoţia divină a încântării, a contemplării.

      Vasile Băncilă a smuls instinctul metafizic din desfătarea infinitului ridicându-l pe cea mai înaltă culme a religiozităţii misticii jertfelnice, de pe cerul Daciei Mari înspre Cerurile dumnezeeşti ale Fecioarei MARIA.

      Dacă totul curge, cum remarca Heraclit, referindu-se la Creaţia divină, înseamnă că: Totul este Lumină! Totul este Cuvânt! Totul este Cugetare! Totul este Cântare!

 

      Filosoful Vasile Băncilă a cunoscut Adevărul pentru a-L mărturisi, a înţeles Libertatea pentru  a trăi, a împlinit Iubirea pentru a dărui, a întâlnit Frumosul pentru a-l înfrăţi. Acestea au fost axa şi idealul vieţii şi Operei sale prolifice şi proeminente.

       Idealul în lumea noastră creştin-ortodoxă nu este un paradox, ci o antinomie împlinită, o paradigmă înfăptuită ce-şi exercită nobleţea.

   „Trebuie păstrate idealurile, ne îndruma Petre Ţuţea, aceste paradoxuri în ordinea universală, caracterizate prin <<majestatea idealităţii lor>>, cum spune Chersterton.” (Petre Ţuţea, Filosofia Nuanţelor. Ed. Timpul, Iaşi-1995, p. 131)

      Idealul nu este un cumul de amintiri ce se aşează peste om ca rodiri din Pomul Cunoaşterii, ci seva tumultoasă, astralică, ancestrală, limpede şi îmbietoare ce susură din Moşi şi Buni, Strămoşi şi Străbuni aşa cum se propagă ecoul pe crestele Carpaţilor atunci când MOŞUL cel Drag le grăieşte pustnicilor daci, cum străfulgera mistica marele isihast de la Mănăstirea Frăsinei-Vâlcea, Ghelasie Gheorghe.

   „Noi Dacii/ Nu avem Zei,/ Avem ICOANA/ UNIRII Cerului cu Pământul…”(Ierom. Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi. (Căutarea Originilor). Colecţia Isihasm-1999, p. 9)

     Idealul întru Frumos descătuşează sufletul Omului ales: îl face mai adânc, mai curat, mai profund, mai diamantin, mai cuprinzător, mai aprins, mai scântâietor, mai tulburător, mai tainic, mai mistic, mai isihast, mai ceresc, mai jertfitor, mai naţionalist.

   „Naţionalismul a crescut la noi din pămîntul însuşi al ţării. De la umilul cărturar de sat, pînă la cel mai înalt învăţat de la oraş pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit, în fiecare epocă găsim apostoli de-ai naţionalismului pe toate treptele sociale.” (C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri. Ed. Minerva-1990, p. 138)

     Toţi Marii Filosofi Creştini Ortodocşi Dacoromâni sunt hărăziţi de Mântuitorul Iisus Hristos şi toţi au pe fruntea lor aura naţionalistă.

     Ardeleanul Andrei Bârseanu, o figură proeminentă a naţionalismului creştin ortodox dacoromân, reflecta naţionalismul în adunarea de la Şimleu din 7 August 1908, prin scânteierile evanghelice ale lui Iisus Hristos, admirabil exprimate de George Bariţiu: „Aceea ce este apa pentru peşti; aerul pentru zburătoare şi pentru toate vieţuitoarele; ce este lumina pentru vedere; soarele pentru creşterea plantelor; vorba pentru cugetare, aceea este naţionalitatea pentru fiecare popor.” (ibid., p. 139)

      Raportul credinţă-naţionalism asumat de Filosoful creştin ortodox include pământul Vetrei străbune ce transcende în Cerul de deasupra Patriei, imprimându-i astfel nemuritorului dacoromân coslujirea veşnică întru Dumnezeu, Neam şi univers.

      Idealul Frumosului pentru Filosoful creştin ortodox dacoromân se întrupează aşadar în naţionalismul dătător de viaţă de creaţie a Frumuseţii valahe.

      A fi român este o stare firească, dar a rămâne ROMÂN este o stare suprafirească.

   „A fi român însemnează o stare naturală, o formulă de echilibru a existenţei din care decurg prin însăşi desfăşurarea vieţii, anumite forme. Un bob de grâu, dacă îl îngropi în pământ, la umezeală, încolţeşte şi dă fir. Un anumit fir, cu o anumită dezvoltare, necesară, mai dinainte determinată de însăşi structura bobului de grâu. Aşa se petrece şi cu <<România>> noastră. A fi român însemnează a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini şi gesturi.

Voinţa noastră nu are nimic de zis în această împrejurare; pentru că noi nu ne putem depăşi în chip normal pe noi înşine decât încetând a mai fi noi-înşine.”

(Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, p. 90)

      Ortodoxia Filosofului creştin Vasile Băncilă reprezintă dreapta sa credinţă, iar credinţa străbună a Neamului asumată prin jertfa trăirii sale mistice fie în creaţie, fie în carcera politică, reprezintă însăşi fiinţarea fiinţei sale naţionaliste.

       Cuvântul este rostirea divină a Logosului Dumnezeiesc Care, pune pecetea pe orice creaţie sublimă a artistului de orice gen: poezie, filosofie, teologie, filologie, a artistului artist prin excelenţă, ca sacerdot întru slujirea Frumosului.

       Ortodoxia în trăirea naţionalistă dacoromână nu mai rămâne pur şi simplu o doctrină, ci transcende în plenitudinea vieţii ca VIAŢĂ a Neamului, a cunoaşterii lui în esenţă.

   „Pentru orice tânăr român actul apartenenţei la comunitatea de viaţă naţională implică cunoaşterea comunităţii ca entitate biologică şi spirituală. Nu apărem în lume la întâmplare şi nici nu evoluăm independent de mediul în care am apărut. Când pierdem însă această stare de conştiinţă a interferenţei dintre individ şi comunitate anulăm, mai întâi fiinţei proprii, dreptul de a benificia de toate valorile materiale şi spirituale ale comunităţii, iar mai apoi alterăm biologic şi spiritual comunitatea, devenind factori de disoluţie, vrednici fiind de osândă şi în plan istoric şi în plan etern.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim-2002, p. 104)

     Mihail Eminescu-Marele Profet al Daciei Mari a redefinit apartenenţa sa demiurgică la religiozitatea Neamului dacoromân, conferindu-i o dimensiune spirituală aproape neegalată, dar înfrumuseţată şi de ceilalţi Corifei ai gândirii creştin-ortodoxe care i-au urmat în Dinastia Frumosului divin românesc.

     Cel care a pierdut această interferenţă cu Patrimoniul dumnezeesc al Neamului a fost, o spun cu mare mâhnire filosoful nemţean din Ghindăoani, Vasile Conta. Păcat!

      Filosoful adevărat, cel creştin-ortodox nu cotrobăie ca raţionalistul prin cutele Creaţiei să-L surprindă cumva pe Dumnezeu, spre o revizuire a Facerii Sale, ci cântă în creaţia sa artistică Frumosul Dumnezeiesc şi Frumuseţea Creaţiei Sale.

      Omologarea unei creaţii artistice de orice gen nu ţine de aportul unei instituţii interne ori externe, ci de harul Duhului Sfânt care îi dă nemurire autorului.

      Filosoful, poetul, teologul, monahul, artistul, pedagogul, preotul, ţăranul primenit mereu de veşnicia slujirii, în întruparea lor creştin-ortodoxă sunt: Rugă dacică şi Cântare valahă, Cremene Carpatină şi Cer Voroneţean, Lumină tracă şi Cuvânt serafic bucovinean, Lacrimă pelasgă şi Har dumnezeesc argeşean, Suferinţă bănăţeană şi Iubire olteană, Cuminecare dobrogeană şi Mărturisire ardeleană, Cruce basarabeană şi Înviere divină, Mirare mehedinţeană şi Împlinire vâlceană în faţa Frumosului ca atitudine a autenticităţii creştin-ortodoxe.

   „În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu-2009, p. 111)

     Fiinţa cugetului Filosofului creştin-ortodox Vasile Băncilă se înteţeşte prin funcţiile persoanei admirabile ale sintezei gândirii sale, ce transpare ca un miracol de o dimensiune pură, de o înălţime spirituală ortodoxă, de o trăire teologic-liturgică ce arde permanent ca o Aură verde pe altarul Icoanei Frumosului din Omul timpului dacic nemuritor şi din spaţiul serafic valah transcendent.

   „În mişcarea omului în timp şi spaţiu-în istoria lui-am în vedere, spune inegalabilul Petre Ţuţea, termenii: cauzalitatea-începutul-finalitatea-sfârşitul-timpul-finitudinea şi epoci, punctând spaţiul, desfăşurarea din primordii, etapele aparenţei purtând pecetea <<dominaţiei primordiale>> (Sf. Ap. Pavel), calea către adevăr (metoda), modelul platonic ideal trezit maieutic sau inspirat…, dogma axioma şi norma, transcendentul şi imanentul…” (Petre Ţuţea, Bătrîneţea Şi Alte Texte Filosofice. Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti-1992, p. 7)

 

      Destinul gândirii exprimat prin limba Cuvântului frumos la marele gânditor Vasile Băncilă are menirea aducerii în primul rând şi în mod absolut Slavei lui Dumnezeu, ca un Dar dumnezeesc şi apoi ca o dăruire deplină Neamului său drag.

     Limba noastră cea însufleţită de harul lui Dumnezeu şi de zelul părintelui-poet-erou-martir Alexei Mateevici, păstrează nealterat expresivitatea, claritatea, cultul, muzica, poezia ca o miere duhovnicească strămilenară, ca esenţă mistică în înţelepciunea ortodoxă a lui Vasile Băncilă, care a aprofundat ca nimeni în lume diversitatea ideilor sublime în unitatea Frumosului divin românesc, a Frumosului serafic dacoromân.

     Cele 13 volume ale Operei-Capodopere a gândirii ortodoxe eminamente fascinante primite în dar de la marele prieten bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti, din totalul provizoriu al celor 16 volume apărute, sau care vor mai apărea ale brăileanului de Aur Vasile Băncilă, însumează 5885 de pagini. Dacă acceptăm că cele 3 volume ar însuma doar 1000 de pagini, munca titanică, laborioasă, erudită prin elocinţa Brăileanului s-ar apropia la 7000 de pagini, poate chiar depăşind cifra aceasta astronomică, ca măsură a  jertfelniciei, a vocaţiei, a misiunii şi a iubirii sale.

      Suferinţa pentru Dumnezeu şi Neam zămislită în temniţele ateo-regalo-comuniste i-a purificat sufletul, i-a contopit inima într-o trăire pentru iubirea întru cuminecare harică cu Adevărul, cu Dragostea, cu Libertatea, cu Frumosul din Cer şi de pe Pământ.

      Diversitatea tematicii sale nu constrânge Ideile la stadiul de enunţ, de meditaţie.

      Ele trec prin filtrul prolegomenei, tezei, sintezei, catehezei, paradigmei, paideii: de la Etică, Ideal, Eminescu, Ortodoxia, Sensul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, Adolescenţa, Caracteristicile vârstelor, Religia iubirii şi Pestalozzi, Autohtonizarea filosofiei, D-l Rădulescu-Motru şi doctrina Personalismului energetic, Religia şi şcoala, Natura eului şi rolul acestuia, Călătorie în Evul Mediu, Corespondenţa lui Spiru Haret, Glasul unui profesor, Lucian Blaga, eseist, Tragicul lui Pârvan şi tragicul modern, O carte românescă despre sfânta Tereza de Lisieux, Crăciunul copiilor, Sensul culturii şi „culturalizarea” satelor…, şi tot aşa cu zeci de sute de teme.

     Am menţionat deja faptul că toţi Titanii Filosofiei şi Teologiei Ortodoxe Române l-au venerat pe ROMÂNUL EMINESCU.

   „Vorbind despre Eminescu, grăieşte la rândul său Marele Vasile BĂNCILĂ, vorbim de fapt, despre noi; fiindcă el a intrat în însăşi ţesătura fiinţei noastre, aşa cum a intrat în sufletul pământului acestuia… Eminescu se cere trăit, deci, nu analizat; ţăranul trăieşte natura, obiceiurile, aerul, religia, dar nici nu este conştient de ele, nici nu înţelege măcar problema de analiză. Cam aşa suntem şi noi în raport cu Eminescu.” (Vasile Băncilă, Opere, vol.II, Muzeul Brăilei, Ed. Istros-2006, p. 304)

     Filosofia adevărată, precum poezia divină trebuie să curgă ca vibraţia unui înger, ca lacrimile sublime ale unei inimi arzătoare, ca fiorurile din strunele magnificei vioare, ca vraja farmecului unei Romanţe de demult.

   „Cărăruie, cărăruie,/ dorule, cărare şuie…/ Tot cotind către fântână,/ mergi cu nopţile de mână.// Printre lanuri de mohor/ plângi cu Drumul-Robilor,/ şi oftezi cu Caru-Mare,/ printre lanuri de cicoare.// Treci un deal şi sări o vale/ peste lacrimile tale./ Cobori văi şi urci pieptiş,/ numai prin mărăciniş,/ peste inimă, pieziş…”

   (Radu Demetrescu Gyr, Cărăruie, cărăruie)

Să iubim mai presus de fiinţa noastră Fiii aleşi ai Gândirii creştin-ortodoxe române!

Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

21 octombrie, 2018

( fragment din ciclul ”MARI FILOSOFI ROMÂNI CREŞTINI ORTODOCŞI” )