Etichetă: Gheorghe Constantin Nistoroiu

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Erezii-Secte în Biserica Romano-catolică (partea I-a)

„Feriţi-vă de prooroci mincinoşi,

   care vin la voi în haine de oi iar

   pe dinăuntru sunt lupi răpitori.”

       (Iisus Hristos – Matei 7, 15)

 

 

 

   Schisma şi Erezia – izvoarele care au provocat căderea Bisericii Romano-Catolice din Trunchiul Bisericii Ortodoxe Universale şi apariţia Reformei Protestante.

 

   Schisma vine de la cuvântul ebraic ezel – plecare, împărţire, despărţire.

 

   Schisma – sciziunea comisă în sânul Bisericii prin refuzul unei persoane sau a unui grup de a se supune ierarhiei Bisericii. Dacă grupul respectiv adoptă dogme noi şi un ritual propriu, schisma se transformă în erezie.(Mic Dicţionar Enciclopedic)

 

   Schisma poate duce implicit la erezie dacă nu se renunţă la ea, iar împreună schisma şi erezia pot conduce la prăbuşirea Bisericii, rămânând doar o confesiune.

   Schisma este îndreptăţită atunci când ierarhul devine eretic, ecumenic sau când nu-L mai slujeşte pe Arhiereul absolut – Hristos, ci doar pe sine însuşi -averea.

   Erezia – Eres – „învăţătura greşită a unor persoane sau grupări de persoane, care şi-au organizat şi crezul lor aparte, deosebit de cei pe care i-au părăsit.” (Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament A-Z, Ed. I.B.M. al B.O.R., Buc.1984)

   Termenul erezie – haeresis, ce desemnează cuvintele: alegere, părere separată, eroare, sectă a fost întâlnit în comunitatea iudaică a fariseilor şi saducheilor pe vremea pământească a Mântuitorului Iisus Hristos şi a Apostolilor Săi, sub forma cuvântului ebraic nimrod – cel ce se împotriveşte, revoltatul, răzvrătitul, răsculatul. „Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Matei 24, 24)

   „Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită. Şi din pofta de avere şi cu cuvinte amăgitoare vă vor momi pe voi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează.” (II Petru 2, 1-3)

   Schisma şi erezia sunt amăgiri, sunt ispite, sunt înşelări, sunt răzvrătiri, sunt rătăciri, sunt huliri care pot determina apariţia apostaziei – lepădarea de credinţă.

   Erezia se defineşte deci, în acelaşi timp şi schismă şi ca noţiune de sectă.

   Căderea într-o erezie înseamnă şi o schismă împotriva religiei adevărate, respectiv dreapta credinţă – ortodoxia, promovarea unor inovaţii în dogmă şi cult sau întroducerea unei religiozităţi pe bază de raţiune, de gnosticism, de ignoranţă ce va duce implicit la naşterea unei secte, care la rândul ei se înmulţeşte prin altă sectă-erezie, fie ea chiar pro sau contrară celei din care se naşte.

   Termenul „sectă” – vine de la verbul latin „secare” – a tăia, a rupe, a desface, a dezbina. „Sectele sunt comunităţile care s-au despărţit de adevărata Biserică a lui Hristos şi s-au organizat aparte, cu doctrină, un cult şi o disciplină proprie.” (Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele Bisericii Creştine Ortodoxe, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor – 1994, p. 109)

 

   Aşa cum erezia prin rătăcire, amăgire, generează altă erezie, la fel şi secta generează altă sectă prin înşelare. „Înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună… Înşelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr.” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, trad. Cristea Florentina, Ed. Egumeniţa – Cartea Ortodoxă, 2010, p. 10)

   „Secta este o grupare care s-a desprins dintr-o structură sau organizaţie iniţială, în scopul corectării unor pretinse abateri doctrinare atribuite structurii-mamă.” (Ierom. Visarion Moldoveanu/ Bogdan Mateciuc, Ereziile Apusului – despre Protestantism şi ispitele raţionalismului creştin, vol. II, Ed. Vicovia-2007, p. 69)

   Membrii sectei se numesc sectanţi – adică cei care s-au rupt de Biserica – Una.

   Sectă – sectant, dezbinătorii de Biserică se mai numesc eretici sau schismatici.

   Secta – se caracterizează prin devotament, venerare, dependenţă exagerată faţă de o persoană, o idee, un obiect, aderând pentru acest scop la tehnici de control şi manipulare, precum: separarea de prieteni, de familie, de rude, de mentori, mărirea sugestibilităţii sau exercitarea supunerii prin controlul informaţiilor, ştergerea individualităţii, repetarea judecăţii critice, reducerea la maxim a influenţelor exterioare, intensificarea dependenţei faţă de „adunare”, frica şi teama de a o părăsi.

   „Ereticii sunt cei ce se abat de la învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe, iar schismaticii sunt cei ce nesocotesc disciplina bisericească stabilită de Sfinţii Părinţi. Sectanţii sunt şi schismatici şi eretici, în acelaşi timp, pentru că s-au abătut atât de la disciplina, cât şi de la învăţătura de credinţă a Bisericii lui Hristos.” (Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele…, op. cit., p. 109)

   Liderul sectei se crede „împuternicit” de sus să reformeze Biserica Apostolică. Fidelitatea faţă de sectă şi dependenţa ideologico-doctrinară sunt căi de mântuire. Pentru a-şi justifica doctrina sectanţii au folosit/ folosesc traduceri distorsionate din Biblie, tipărindu-le în ediţiile lor „revizuite”. Folosesc din Scriptură versete speciale, pe care repetându-le obsesiv, îşi crează o pseudo-realitate religioasă şi crezând că înţeleg sensul „providenţial”, se manifestă ca nişte „defazaţi” cu un vocabular redus şi cu o stearpă capacitate de analiză prin răspunsuri banale, stereotipe.

   În „teologia” sectei un rol determinant îl joacă Apocalipsa lor. Liderul sectei se auto-alege. El nu se subordonează nimănui. Comunicarea „divină” cu secta se face lăuntric numai prin glasul său. Copiii sectanţilor sunt neglijaţi de părinţii, fiindcă şi-au modificat starea de afecţiune anterioară, înlocuind-o cu „voia Domnului.”

    Părăsirea sectei susţine liderul ei este echivalentă cu despărţirea de Dumnezeu. Cercetările şi dovezile aderării sectanţilor la erezie, arată că „o treime au avut parte de tulburări psihice înainte de convertire, de stres semnificativ…” (Ierom. Visarion Moldoveanu…, Ereziile Apusului, op. cit., p. 78)

   Factorii care influenţează un individ să devină sectant sunt: lipsa încrederii în sine, scepticismul, necredinţa, lipsa de discernământ, ambiguitatea, incultura, deziluzia socială, singurătatea, căutarea noului, paradoxuri, himere, ispite, deşertăciuni etc.

I.Primele erezii – secte iudaice au fost erezia saducheilor (Fapte 5,17; 23, 8; Matei 22, 23;),  eresul fariseilor (Fapte 15,5), secta Ebioniţilor – respectau legea mozaică, negând divinitatea lui Hristos, considerat fiul natural al Mariei şi al lui Iosif.

II.Erezii creştine în primul veac al Bisericii. Avertizarea Bisericii din Corint, a comunităţii corintenilor de către Sf. Ap. Pavel, că: „trebuie să fie şi între voi eresuri (erezii), ca să se învedereze cei încercaţi.” (I Cor., 11, 19; I Tim., 4,1; Tit, 3,10)

   Iudeo-gnosticii – sectă sincretistă axată pe legea mozaică, gnosticism antic şi idei creştine. a. Cerint – un iudeu alexandrin din Asia Mică susţinea că lumea aparţine unui Înger-Demiurg, alt înger a dat legea mozaică, iar Iisus era om natural. b. Elchesaismul – Elkasai, promova acelaşi sincretism, susţinând că Hristos este un eon – înger superior, iar Duhul Sfânt este un principiu feminin. Hristos s-a întrupat de mai multe ori, ultima oară fiind din Fecioara Maria. c. Simon Magul (Fapte Apost. 8, 9-25), admitea o ierarhie de eoni subordonaţi Cugetării, care a emanat îngeri, arhangheli şi pe Demiurg – Dumnezeul iudeilor. Cugetarea s-a întrupat într-un şir de femei, iar în vremea lui, chiar în concubina sa Elena din Tyr, cuplu care prin devotamentul credinţei în ei se pot mântui cei ce cred.

   III.Erezii gnostico-iudeo-creştine

 

  1. Gnosticismul (sec.II.) – sectă religioasă-sincretistă, care prin gnosis – gnoză cunoaştere, ştiinţă, se poate şti totul, dobândindu-se astfel mântuirea. Liderii sectei au fost Satornin, Basilide, Valentin. 2. Maniheismul – un amestec de budism, parsism, teosofie babiloniano-haldeică şi idei creştine. Mentorul sectei a fost un persan din Ctesifon-Babilonia, Manes (sec. III). El percepea două lumi, fiecare cu câte 5 serii de eoni, cea a întunericului – aparţinând lui Iisus cel pătimitor şi cea a luminii – Iisus Mântuitorul. Ieşirea din lumea întunecată se face prin învăţătura lui Hristos cel nepătimitor. Omul are două suflete, unul bun şi altul rău. Şi-a organizat secta după modelul Bisericii: 12 apostoli, 72 episcopi, preoţi, diaconi, evanghelişti.

  1. Erezii apărute în sânul Bisericii

 

1.Marcionismul promovat de Marcion din Sinope-Pont (sec.II.), a contestat prin opera sa Antiteze, contradicţia dintre Vechiul şi Noul Testament, ca fiind opera a doi Dumnezei, cel al Vechiului Testament, creatorul lumii, aspru, drept şi rău; cel al Noului Testament – Dumnezeul cel Bun, care s-a coborât asupra lui Iisus Hristos. Deşi condamnat ca eretic, Teza sa nu este o erezie. Este o raţiune care se asumă Adevărului. 2. Montanismul provine de la ereticul Montan care se considera Paracletul – Mângâietorul, organul Sfântului Duh, ce va desăvârşi revelaţia Noului Testament. 3. Hiliasmul – milenarismul, erezie ce susţinea o teocraţie pământească, o nouă venire pe pământ a lui Hristos, care va stabili o primă înviere de o mie de ani a drepţilor în mijlocul cărora va petrece. 4. Alogii – sectă ce contesta Evanghelia Sf. Ap. Ioan, fiindcă revela Logosul şi Apocalipsa. 5. Antitrinitarismul – erezie ce  condamna unitatea persoanelor Sfintei Treimi, considerând că Fiul şi Duhul Sfânt sunt puteri sau însuşiri ale Tatălui. Între sectanţi s-a numărat şi episcopul Antiohiei Pavel de Samosata (sec.III.), care contesta dumnezeirea Fiului ca persoană, identificând Logosul cu înţelepciunea lui Dumnezeu şi cu Sfântul Duh. A fost condamnat de 3 sinoade ţinute la Antiohia.

   Cauze religioase

 

   Punându-l forţat pe Apostolul Petru pe scaunul Romei, Biserica latină şi-a revendicat şi a declarat cu de la sine putere – PRIMATUL PAPAL astfel realizat :

  1. a) Instituirea primatului apostolic în persoana fericitului Petru (de apostolici primatus in beato Petro institutione);
  2. b) Continuitatea primatului la Pontificii romani (de perpetuitate primatus Petri Romani Pontificis);
  3. c) Natura şi esenţa primatului Pontificului roman (de vi et ratione primatus Romani Pontificis);
  4. d) Principiul infailibilităţii Pontificului roman (de Romani Pontificis infailibili magisterio).

   (Sf. Nectarie de Eghina, De ce papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos? Istoria Schismei (I), trad. din lb. greacă de Caliopie Papacioc, Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2011, p. 17)

   „Confirmarea” Apostolului Petru pe scaunul episcopal al Romei n-a fost întâmplătoare. Raţionamentul a fost acesta: Petru, ca Apostol, era considerat de latini Vicarul lui Hristos, fiindcă, presupuneau ei, că Iisus i-ar fi încredinţat Cheile Raiului. Devenind primul Episcop al Romei, urmaşii săi papii nu deveneau vicarii lui Petru ci Vicarii lui Hristos, care în mod implicit îşi exercitau puterea precum Hristos Arhiereul absolut atât peste Cer, cât şi peste pământ.

 

     „Adaosul Filioque” – erezie apărată de teologul Augustin (+430), alături de „predestinaţie”, susţinând că „de când Adam a căzut prin păcat, toţi oamenii se nasc în păcatul originar şi merită pe bună dreptate iadul. În bunătatea Lui însă, Dumnezeu îi mântuieşte pe câţiva fără vreun merit din partea lor, şi anume pe cei predestinaţi.” (cf. Ierom. Visarion Moldoveanu/ Bogdan Mateciuc, Ereziile Apusului – despre Protestantism şi ispitele raţionalismului creştin, vol. II, Ed. Vicovia-2007, p. 164)

 

   „Adaosul Filioque” – învăţătura inventată de catolici că Sfântul Duh purcede „de la Tatăl şi de la Fiul” a apărut prima oară în Sinodul I de la Toledo – Spania în 447, apoi tot la Toledo în 589, la Sinodul al III-lea şi la Sinodul de la Aachen în 809, generalizându-se în întregul Apus din 14 Februarie 1014.

   Potrivit Marii Taine dumnezeeşti a Întrupării – Înomenirii Domnului, confesiunea catolică acordă cinstiri separate Mântuitorului atât ca Persoană, cât şi ca Fire, nu o singură cinstire a Persoanei lui Iisus Hristos în care s-au unit cele două Firi, dumnezeiască şi umană „în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”, cum s-a stabilit la Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din anul 451, aşa cum mărturiseşte şi cinsteşte pururea Biserica Ortodoxă Universală.

   „Sacra-Inimă a lui Isus”, născocire, sminteală a monahiei Maria Alacoque (sec. XVII), susţinută întâi de duhovnicul ei iezuit, la Colombiere, apoi de papalitate. După „revelaţiile” relevate de iezuiţi, monahia Maria Alacoque petrecea nopţi întregi „în convorbiri amoroase cu prea-iubitul Isus. Odată, El i-a îngăduit a-şi rezema capul pe pieptul Său şi i-a cerut inima sa. Ea a consimţit; atunci Isus îi luă inima, o puse într-a Sa [?!], pe urmă i-o înapoie…, făcând-o moştenitoare a inimii Sale în timp şi în veşnicie.” (Vladimir Guette, Papalitatea Eretică, trad. de Protos. Gherasim Saffirin, Ed. Scara, Bucureşti-2010, p. 70-71)

 

   „Imaculata Concepţiune”, dogmă a confesiunii catolice, întărită prin bulla papei Pius al IX-lea din 8 Decembrie 1854, potrivit căreia zămislirea Fecioarei Maria s-a făcut în afara păcatului strămoşesc, bullă prin care „Treimea a fost întregită cu Sfânta Fecioară ridicată la vrednicia dumnezeiască.”  (ibid., p. 90)

   „Indulgenţele”, calcul „trudit” şi socoteală merituoasă a Vicarilor Romei, cum că Isus Hristos, Fecioara Maria şi Sfiinţii au supra merite foarte multe, alcătuind astfel „un tezaur”, aflat la dispoziţia şi libertatea papei de a dărui merite fie viilor, fie morţilor din Purgatoriu prin mijlocirea „indulgenţelor” – „supra-abundenţă” a faptelor bune ale dumnezeeştilor persoane, ale sfinţilor şi trecerea unui număr din aceste fapte „meritorii”, celor care nu au avut deloc, dar evident tarifate greu şi cu cinism de urmaşii vicarului Petru.

   Obârşia „indulgenţelor” o găsim la sinodul din 895, ţinut la Tribur-Mayenza. Acceptul canonisirii prin plată face să dispară penitenţa, rămânând doar suma care v-a hotărâ răscumpărarea. În veacul al XI-lea s-a născocit „indulgenţa plenară” – iertarea tuturor păcatelor săvârşite în viaţa muritoare. Aşa s-a stârnit râvna cruciadelor. Papa Urban al II-lea, alături de episcopii săi, a hotărât la sinodul din anul 1096, de la Clermont că „drumul la Ierusalim pentru liberarea acestei Biserici v-a ţine loc de orice pocăinţă”. (Vladimir Guette, op. cit., p. 180)

   Papa Calist al II-lea, la sinodul din anul 1122 de la Lateran, a oferit „indulgenţa plenară”, celor care vor merge să-i bată pe musulmani în Spania. (ibid., p. 180)

   Bernard de Clairveaux (1091-1153), reformatorul ordinului cistercian (canonizat), mărturisea că în această primă cruciadă s-a înrolat scursura cea mai de jos a societăţii, „toţi nelegiuiţii, hulitorii, răpitorii, batjocoritorii de cele sfinte, ucigaşii, călcătorii de jurăminte, prea-curvarii.”  (Bernard de Clairveaux, Serm.ad. Milit., c.5)

   Aşadar, nu este de mirare că în această cruciadă papală s-au săvârşit cele mai odioase cruzimi şi cele mai diabolice nelegiuiri.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Erezii-Secte în Biserica Romano-catolică (partea I-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIHAI VITEAZUL – uneşte Moldova cu Transilvania şi Ţara Românească (IV) (IV)

 

„Dacă a fost vreodată un principe în lume

   demn de glorie pentru acţiuni eroice, acesta

   e signor Mihai, principele Valahiei.”

(Eudoxiu Hurmuzaki)

 

 

   Mihai Viteazul – Domnul Valahiei s-a confruntat permanent cu agresiunea externă păgână, otomano – tătară, cu cea creştină a polonilor şi habsburgilor, dar şi a coreligionarilor săi interni, voievozii Moldovei şi Transilvaniei. „Marele Ştefan, a cărui faimă fu recunoscută de toată lumea, şi nu numai în perioada cât a domnit, ajunsese la concluzia că sunt mai periculoşi creştinii din jur decât imperiul otoman, care măcar nu afişa solidaritatea creştină.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Fides, Iaşi,1998, p. 148)

   În acel sfârşit de veac XVI, Polonia trăia aceleaşi tendinţe expansioniste precum imperiul habsburgic, motivată de orgoliul excesiv de a se dori o mare putere, vanitate care a costat-o de trei ori desfiinţarea ca stat. Mai mult de o jumătate de secol cât au durat domniile lui Ştefan cel Mare şi ale fiului său Petru Rareş plutea asupra lor spectrul ruşinii după catastrofala înfrângere de la Codrul Cosminului (1497), când leşii au fost înfrânţi şi înjugaţi să are terenul pentru plantarea pueţilor de stejar din care a odrăslit apoi celebrul Codru Dumbrava Roşie sau înfrângerea din 1530, când Voievodul Rareş a cucerit Pocuţia.

   Tendinţa de ocupare a tronului Moldovei de către Mihai Viteazul i-a speriat îngrozitor pe polonezi, fapt pentru care l-au declarat duşmanul lor de moarte, sărindu-i în ajutor lui Ieremia Movilă, uneltind permanent şi acţionând continuu împotriva Valahului care devenise o ameninţare deopotrivă pentru păgâni şi creştini.

   Extinderea Porţii Otomane spre centrul Europei după ce transformase în paşalâcuri câteva state creştine, a determinat disperarea hasburgilor să instituie degrabă Liga antiotomană, Cruciada creştină al cărei cap se voia împăratul Rudolf al II-lea.

   Pe acel fundal geopolitic european a apărut Steaua-Cruce a lui Mihai Viteazul „ca un astru ceresc pe bolta unei mari culturi, ameninţate cu dispariţia, spre a fi adusă spre involuţia de la începutul omenirii.” (Dan Lucinescu, op. cit., p. 148)

   Dacă, orgoliosul hasburg Rudolf al II-lea l-a acceptat şi l-a suportat ca pe un rău necesar, Polonia văzându-se ameninţată în interesele ei hegemonice, l-a jucat pe labilul Ieremia Movilă, sugerându-i că fratele lui ar putea ajunge pe tronul Valahiei, astfel că dinastia Movilă s-ar extinde asupra celor două principate române, făcându-l astfel, unealta lor cea mai agresivă împotriva lui Mihai Viteazul. Perfidul Ieremia Movilă s-a îndârjit atât de mult în laşitatea sa încât a pus la cale chiar un complot privind otrăvirea Valahului Voievod.

   La rândul său Rudolf al II-lea, eclipsat de steaua Viteazului Domn, îl sfătuia continuu să amâne campania împotriva lui Ieremia, pentru a nu intra în conflict cu polonezii, mai ales că otomanii se aflau la porţile Oradei şi Timişoarei. Adăpostirea însă a lui Sigismund Bathory de către Ieremia Movilă a grăbit campania lui Mihai.

   Oastea Valahului, redusă ca mercenari, s-a completat prin corpuri de strânsură. Înainte de a-i veni cu oaste în ajutor cancelarul polon i-a trimis lui Ieremia o epistolă strategică, îndemnându-l, „Anume să nu dea luptă, ci să se întărească la Suceava cu arme şi merinde îndestul şi să întârzie acolo înaintarea duşmanului până va putea căpăta ajutor de la oastea măriei sale regelui (Poloniei). Dacă la Suceava n-ar fi loc bun de apărare, să se întărească în munţi sau în locuri cu ape şi copaci. Dacă n-are încredere în moldoveni, să aşeze numai poloni în cetatea Sucevei şi el cu restul oştirii să stea în alt loc cu arme şi provizii pentru apărare, aşteptând sosirea oştilor regelui. Ieremia se închise în cetate cu restul oştenilor, cu fratele său, mitropolitul Gheorghe, cu Luca Stroici, Nistor Ureche şi alţi boieri. Sosit în faţa bătrânei cetăţi de la Nistru, Mihai Viteazul trimise o somaţie mitropolitului şi boierilor închişi acolo, prin care îi sfătuieşte să îndemne pe Ieremia… să predea cetatea, căci va putea să plece unde va voi.” (P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Ed. Corint, Bucureşti-2002, p. 63-64)

   Moldova s-a întins peste veacuri prin faima marilor ei Voievozi eroi-martiri şi ctitori, a culturii-religioase, a monahilor, a Vlădicilor deosebiţi, a cărturarilor de seamă, dar şi prin tradiţia vitejească a unor mari cetăţi de scaun precum Neamţ şi Suceava. „Dintre toate cetăţile evului mediu european, despre puţine se poate spune că au fost invincibile precum cetatea de scaun a Sucevei sau nemuritoarea prin glorie cetate a Neamţului.” (Dan Lucinescu, op. cit., p.149)

   Cetatea Neamţ l-a surprins şi înfiorat pe regele polon Jan Sobieski (1674-1696) şi oastea sa prin lupta, vitejia şi eroismul mănunchiului de plăieşi, care au apărat-o cu demnitate, stârnindu-i admiraţia, precum odinioară cei 300 de spartani neînfricaţi ai regelui Leonida în nemuritoarea bătălie de la Termopile din anul 480 î.d.Hr.

    Cealaltă fortăreaţă, la fel de ilustră Suceava, ale cărei ziduri au sfărâmat ghiulelele lui Soliman Magnificul şi pe cele ale polonezului Albert Iagellon, l-a fascinat poate mai presus de renumita Cetate Alba Iulia, ca o chemare profetică peste veac. Îi simte măreţia legendară în care a rămas peste curgerea veacurilor statornicia credinţei şi a libertăţii. Simte grandoarea Moldovei. Poate că sângele martirului voievod, celălalt cu nume de viteaz Ioan Vodă este încă proaspăt la Roşcani.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIHAI VITEAZUL – uneşte Moldova cu Transilvania şi Ţara Românească (IV) (IV)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a VI-a)

„Spre-al lor trecut de slavă plin,

   în fapte şi în nume,

   privească fiii care vin,

   cât vor trăi în lume.”

(TRAIAN DORZ)

 

 

   În Dacia străbună, Neamul protodac a fost menit, urzit, hărăzit, înrădăcinat, dezvoltat, cuprinzător, înălţat de Dumnezeu  cu mesianismul zamolxian-hristic, ca OSIE getică, precum şi sensul împlinirii sale pe drumul istoric întru Calea pe care se defineşte Voia Domnului.

   Neamurile descend din/prin Voia lui Dumnezeu după modelul „Păstorului”, aşa încât întru Dumnezeu trebuie să se împlinească „Turma” neamurile alese prin lumina Cuvântului, prin gândirea serafică, prin fapta suprafirească, prin armonia libertăţii, prin comuniunea în har şi credinţă, prin slujire şi slăvire, prin mărgăritare de tâlcuri, prin şiraguri de sensuri care să scoată Taina din taina ei întru filocalia metafizică, mistica sofianică ori sensul isihast liturgic.

   Neamul valah, moştenitor al Daciei străbune era omniprezent în Tradiţie, Cuvânt, Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate, Credinţă, Omenie, Mărturisire, Libertate, Jertfă, Cruce, Creaţie şi Înviere, atât ca dăinuire în geografia spaţiului, cât şi ca transcendenţă în geografia spirituală.

    „Noi studiem, arăta filosoful culturii Artur Gabriel Silvestri, adeseori geografia creştină a românilor în raport cu geografia politică de azi, ceea ce e cu totul greşit. Rareori îndrăznim să ne raportăm la episcopatul de la Durostorum, la Novae, la Remesiana însă demografia europeană a lumii Evului Mediu timpuriu nu e nicidecum aceea a lumii de azi; aveam atunci români (în stadiu proto-român, desigur) în dreapta Dunării până la Balcani, în munţii Haemus, chiar în Pind, la Salonic, în Moesii, în Sciţia Mică, dincolo de Nistru probabil căci populaţia getică e documentată continuu în acele teritorii. Acestea e spaţiu compact de etnogeneză.”(Artur Silvestri, Modelul Omului Mare, Carpathia Press, 2008, p. 48) 

 

   În această Istorie creată pe parcursul mileniilor Neamul dacoromân, prin Elitele sale religioase hărăzite de Dumnezeu, s-a distins prin creaţia genială a marilor sale valori spirituale, prin monoteismul, tradiţia şi dreapta credinţă creştină care i-a constituit coloana vertebrală, întregul lui ca dat firesc, în care s-au consfiinţit demnitatea, vocaţia şi misiunea sa profetică.

 

    Flăcări de foc reprezentative în acestă Istorie multimilenară, încercată, zbuciumată, prigonită, persecutată, dar şi de aur au fost mulţi, între care Gr. Traian Pop şi Traian Dorz.

   TRAIAN Pop s-a născut în Odorhei, Bistriţa-Năsăud la 4 Noiembrie 1939, într-o familie continuatoare a generaţiilor Tradiţiei strămoşeşti, a idealurilor Străbune, a dăinuirii Neamului.

   După ciclurile primare, gimnaziale şi liceale a urmat cursurile Facultăţii de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Cluj-Napoca în perioada 1958-1963. După Licenţa pe care şi-a definitivat-o cu brio, a activat ca profesor de elită şi ca ilustru jurnalist, remarcându-se ca un autor de referinţă privind recursul permanent şi incontestabil la Adevărul Istoriei prin volume de istorie şi de istoria filosofiei: Reviste de filosofie şi sociologie, vol. I, 1979; vol.II, 1983; Titu Maiorescu. Prelegeri de filosofie, 1980; Lecturi filosofice, 1991.

   Lucrarea sa de căpătâi care rămâne deasupra tuturor operelor scrise în domeniu, evidenţiindu-se ca un veritabil tratat de istorie, riguros argumentat ca teză, elaborat ca un erudit Îndreptar de sinteză situează Fenomenul naţionalist creştin ortodox între Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului, Ed. Kullusys, Bucureşti-2007.

   „Alienarea istoriei, subliniază autorul Gr.Traian Pop, de propriile-i evenimente şi sensuri, atât de evidentă mai ales prin contaminare propagandistică şi manipulare politică, nu-i nici pe departe un sindrom al dogmatismelor şi militantismelor contemporane. În ale sale Anale, Tacitus, de pildă, descifrează, cu un rafinament de invidiat, mecanisme ale înstrăinării istoriografice care par şi sunt surprinzător de actuale. Istoricul roman mărturiseşte că teama şi ura pot întuneca într-atât ochiul şi mintea „cronicarului”, încât ceea ce scrie să nu aibă aproape nici o legătură cu evenimentele cele adevărate… La fel Istoriografia noastră este marcată, în cercetările asupra unor evenimente mai mult sau mai puţin contemporane, atât de o frică aproape instituţionalizată cât şi de stranii puseuri emoţionale… Nu se poate supravieţui mult timp, nici istoric, nici cultural, în planuri care nu se întâlnesc, care refuză să se întâlnească. Vrem nu vrem, istoria este un tărâm al interferenţelor şi nu-i posibil să operăm cu disjuncţii absurde, după care epocile s-ar delimita strict prin aspiraţii spre progres ori prin bezmetică rătăcire… Orice fenomen are o întemeiere, o explicaţie, o noimă.” (Gr. Traian Pop, …Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului, Ed. Kullusys, Buc.2007, p. 32)

   Din păcate, în ultimii ani,se observă adevărul acestor afirmații mai pregnant ca oricând !

    Ne-au dispărut gânditorii, ne-au dispărut filosofii, ne-au dispărut formatorii de modele în aproape toate domeniile !

   Traian Dorz s-a născut în Ziua Naşterii Pruncului Sfânt a anului 1914, în Livada Beiuşului, judeţul Bihor în familia Mariei şi Constantin Dorz. Traian a fost hărăzit de Dumnezeu încă de mic pe Calea care avea să-l încerce, să-l provoace şi să-l desăvârşească. Avea o predilecţie pentru citit continuu. L-a avut ca mentor pe părintele Iosif Trifa şi la 15 ani a intrat în OASTEA DOMNULUI. Habotnicia religioasă a adolescentului Traian care a reuşit să intre cu succes la Şcoala de Arte şi Meserii din Beiuş, n-a fost pe placul tătălui său crescut într-un mediu opac, îngust, retrăgându-l de la şcoală. Fără ştirea părinţilor a reuşit între primii candidaţi la Liceul Militar din Târgu Mureş. Iarăşi, tatăl său l-a prigonit. Slavarea tânărului a venit din partea părintelui Iosif Trifa care i-a oferit redacţia publicistică din cadrul Oastei, lumină care îl va călăuzi spre azurul serafic al Poeziei religioase, devenind cu timpul misionarismului său – unul dintre cei mai mari poeţi creştini ortodocşi naţionali şi universali.

   Graţie misionarismului, misticismului şi naţionalismului său, marele poet a pătimit prigoana celor 18 ani de închisoare ca deţinut religios la Beiuş, Oradea, Deva, Caransebeş, Gherla, Ghencea, Popeşti-Leordeni, Periprava-Grind, urmate de domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

   În mediul carceral oferit de regimul samavolnic comunist Fiilor Bisericii Ortodoxe Române Prigonite a Mântuitorului Hristos, Duhului Sfânt şi-a pogorât harul peste aleşii Săi, preoţi, poeţi, filosofi, teologi, profesori, artişti, peste poetul-publicist Traian Dorz, care a reuşit să scrie în memorie peste 200 de poezii, 100 de titluri de lucrări de eseistică religioasă, meditaţii creştine, cu care s-a eliberat şi apoi ne-a oferit harul şi lumina lor. Suma poeziilor sale a trecut vârful celor 5000 de titluri, pe care le-au îmbrăţişat alte 7000 de proverbe versificate.

   Poetul-Comandor al OASTEI DOMNULUI a urcat la Împăratul Ceresc în 20 Iunie 1989.

   Prin tot ce a năzuit, trăit, creat, luptat, împlinit, slujit, slăvit, mărturisit, jertfit, iubit evidenţiindu-se ca un perpetuum OMAGIU adus lui DUMNEZEU şi NEAMULUI său.

   „Închin,

   cu cea mai adâncă iubire şi recunoştinţă, ofranda acestor gânduri şi lacrimi ale întregii mele fiinţe Iubirii şi Jertfei pentru Credinţă şi Neam a tuturor eroilor, profeţilor şi martirilor acestor două valori eterne din Neamul nostru, începând de la Cel Dintâi şi până la Cel Din Urmă, care le-a dat şi le-a primit în Numele Lui unic…” (Locurile Noastre Sfinte, p. 7)

   „Avem şi noi atâtea locuri/ în care s-au născut profeţi,/ eroi şi jertfe şi morminte/ cu nume de un veşnic preţ.// Avem zidiri în care jertfă/ ce-aveam mai scump am îngropat,/ şi văi şi munţi şi cruci-cu nume/ ce-n veci nu trebuie uitat.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 4)

 

    Înaintea tuturor Evidenţelor ESTE VIAŢA – DUMNEZEU – VEŞNICIA, apoi OMUL creat, sacerdotul, tradiţia, mama-pedagog, poetul, artistul, filosoful, teologul, eroul, martirul, mărturisitorul, evenimentul, monumentul şi ISTORIA clădită pe sânge, jertfă, piatră, pământ. „Creatorii Istoriei au tăcut, dar creaţiile lor nu. Umbrele lor s-au dus, dar lumina lor nu. Ecoul graiului şi razele luminii lor cutreieră mereu hotarele acestui pământ şi spaţiile acestui cer. Şi ele strigă. Şi ele ard.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 9)

   Caracteristic etnicităţii noastre binecuvântate de Dumnezeu, când a pus zidire acestui Neam primordial, între atâtea Daruri ale existenţialităţii sale, cu care am fost covârşiţi, avem două imperative specifice Osiei pelasgo-traco-daco-getice: MUNTELE şi ISTORIA.

 „Muntele şi istoria sunt pentru noi două dimensiuni de existenţă fără de care n-am putea trăi. Muntele ne este înălţarea spre Viitor, Istoria ne este adâncirea în Trecut. Muntele ne este rugăciunea, transfigurarea, lumina, iar Istoria ne este înţelepciunea, puterea, profunzimea. Muntele ne înalţă spre divin, spre eternitate. Istoria ne atrage spre uman, spre rădăcini, spre geneză. Noi avem nişte munţi atât de înalţi şi o Istorie atât de adâncă! Ei ne întorc mereu spre ea, ea ne întoarce mereu spre ei.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 18)

    Întru evidenţa şi taina Istoriei, precum şi întru Taina şi evidenţa Muntelui, creştinul ortodox mărturisitor va afla aceleaşi dimensiuni divine dintre Cultul Strămoşilor şi fascinaţia Carpaţilor sub diferitele lor chipuri, Cozia, Pietrosu, Caraiman, Toaca Ceahlăului, Stânişoarei, Piatra Craiului, Ciucului, Omul-Bucegi, Moldoveanu-Făgăraş, Parâng, Negoiu, Rodnei, Retezat-Godeanu, Rarău, Tarcău, Piatra Altarului-Cheile Bicazului ş.a.

 

   „Copleşit de măreţia uriaşului Trecut, tăcerea morţilor divini, ca şi a munţilor divini, îţi va transfigura întreagă fiinţa ta, te va elibera de tine însuţi şi te va dedubla, transpunându-te în lumea umbrelor strălucitoare din întunericul lor de prea multă lumină… Şi te vei simţi iarăşi, pentru atunci şi pentru acolo, întocmai ca unul dintre ai lor, adică etern şi infinit. Umbrele strălucite din întuneric îţi vor vorbi şi ele ca şi cele din lumină, spunându-ţi aceleaşi adevăruri, aceleaşi taine şi realităţi veşnice, pentru care nu-s, iarăşi, aici nici dimensiuni, nici cuvinte şi nici comparaţii…”  (Locurile Noastre Sfinte, p. 21)

    Asemeni frumuseţii Muntelui şi fascinaţiei Istoriei, Dacii nemuritori au fost zidiţi, ctitoriţi pe granitul spaţiului, pe roca timpului, ca PIETRE de HOTAR ce dăinuiesc sub taina liturgică a CLOPOTULUI – Limba noastră dacoromână vorbită între Cer şi Pământ.

   „Precum muntele, tot aşa şi Clopotul ne vorbeşte despre Cer şi Viitor; şi precum Istoria, tot aşa şi piatra ne vorbeşte despre Trecut, despre Eternitate. Piatra şi clopotul ne cheamă la Putna, la Cozia, la Alba Iulia – şi ne vorbesc despre Ştefan, despre Mircea, despre Horea. Cândva din aceste locuri ne vorbeau ei, eroii şi profeţii noştri, ne mărturiseau ei, martirii şi jertfa lor. Atunci nu era nevoie să ne trezească clopot, să ne cheme flăcări, să ne strige pietre. Glasul lor răsuna mai înalt ca acestea, ardea mai fierbinte, tuna mai puternic. Răsunau munţii, se mişcau codrii, clocoteau văile. Şi toate inimile erau o singură inimă, toate braţele  – un singur braţ, toate credinţele – o singură credinţă.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 28)

   Traian Dorz a fost un privilegiat de Dumnezeu, ca dac, ca român, ca poet, ca slujitor ortodox şi artist al Frumosului în tot ce are sublim acest Neam aşezat în toată splendoarea sa.

   I-a fost dat să vadă multe lucruri direct şi indirect care s-au răsfrânt nefast, tragic şi dramatic asupra Neamului şi Bisericii lui Hristos. A văzut retrospectiv castrele hasburgice în platoşele lor de piatră care apărau şi aminteau de asupritorii venetici ce s-au aşezat samavolnic pestre Vetrele stăpânilor Daci hărăziţi de Dumnezeu, transformaţi de migratori în asupriţi, în iobagi. Castre pentru uzurpatori. Lanţuri şi juguri pentru robii autohtoni.

   „Poate că nicăieri, ca la Alba Iulia, în Ardeal, nu se poate vedea mai bine acest cumplit şi vinovat adevăr. Uriaşa cetate construită cu trufie şi ură de către marii asupritori acum aproape trei sute de ani în urmă – şi care îşi întinde zidurile pe o suprafaţă de şaptezeci hectare de pământ – te înfioară în grozăvia ei.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 37)

    Pe lângă acestea şi multe altele i s-a mai rezervat şi două dintre monstruozităţile cele mai diabolice pe care le-a întâlnit Istoria, sub două registre diferite şi asemănătoare privind ura şi cruzimea deopotrivă sub tiara hasburgico-catolică şi cea basileo-ortodoxă.

    Primul spectacol luciferic s-a desfăşurat Luni 28 Februarie 1785 la Alba Iulia – Dealul Furcilor sub patronajul guvernatorului Transilvaniei Samuel B. Brukenthal (1721-1803), consilierul intim al trufaşei împărătese Maria Tereza şi călăul capilor eroi – martiri ortodocşi ai Răscoalei antihasburgice HORIA, CLOŞA şi CRIŞAN.

    „Au fost zdrobiţi cu roata de fier pe cuţite, de jos în sus, în cele mai groaznice chinuri, aceşti martiri, cu ura cea mai fioroasă şi crudă, în faţa a mii de fraţi ai lor aduşi cu forţa, pentru a se îngrozi… Aceştia trei dintre cei mai mari asupriţi de către tiranii lumii au fost poate cei mai sfâşiaţi martiri ai neamului şi ai credinţei noastre… Cei care ne vorbesc cel mai zguduitor şi pe care nu trebuie să-i uităm niciodată.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 39, 37)

    Următorul spectacol a fost o avanpremieră a groazei, a grotescului, a bestialiţii ierarhice smerite, la care a fost martor direct şi l-a avut ca Maestru de ceremonial satanic pe Mitropolitul Ardealului, prinţul Bisericii Ortodoxe Transilvane Nicolae Bălan, călăul mentorului său, al slujitorului lui Hristos şi al profetului neamului Părintele Iosif Trifa fondatorul, sacerdotul – misionar – mărturisitor al OASTEI DOMNULUI.

   Slujitor model al lui Dumnezeu, părintele Iosif Trifa a observat căderea abundentă a moralităţii creştine, alterarea maximă a virtuţiilor în cadrul Bisericii, prin nepăsarea ierarhilor slujitori loruşi şi a purces la crearea unui Braţ al Bisericii, o regenerare a ei prin înnoire, educaţie, cânt, cuvânt, faptă, slujire, eroism, jertfă, martiriu, iubire, har, onoare, demnitate.

   Părintele Iosif Trifa slujitor al parohiei Vidra de Sus – Munţii Apuseni, satul eroului Avram Iancu, căsătorit cu nepoata acestuia Iulia Iancu a cerut binecuvântarea mitropolitului Nicolae Bălan şi a pus bazele Braţului viu, curat, pur OASTEA DOMNULUI. S-a lucrat permanent cu trudă, cu migală, cu dor, cu drag, cu bunăvoinţă, cu Har de sus, cu comuniune, cu comunitate. Când vlăstarul a devenit viguros, când ramurile sale s-au întins pretutindeni, când uscăturile din Biserică au dat altoi, popularitatea părintelui şi a Oastei sale care erau PILDE de Ortodoxie au fost tâlcuite de ierarhul Nicolae Bălan în afirmaţii revoltătoare, acuzaţii răuvoitoare, calomnii tendenţioase, defăimări vrăjmaşe, uneltiri fariseice.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a VI-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ

„Nu mor strămoşii niciodată,/

Războiul lor în noi şi-l poartă!”

(Octavian Goga)

În Ţara Dacului liber – Dacia, trăiesc nemuritorii valahi care-şi aşează Trupul pe pământ îmbrăţişând Vatra Străbună, pentru a-şi înălţa Sufletul la Cer ca să-i cuprindă Iubirea.

În Ţara Dacului liber răsăreau lumina şi cântul, dorul şi ruga, izvorul şi plinirea, legenda şi nădejdea, stelele-visuri prelinse din catifeaua bleumarină a cerului cu binecuvântarea norilor, ce-şi lăsau roua pe petala de trandafir a tinereţii,  ca o încântare peste mirificul-mioritic Plai.

În Ţara Dacului liber holdele râdeau pline, Nistrul și Dunărea stăteau de veghe la hotar, ochii junilor erau luceferi voievozi, brazii şi stejarii semeţi purtau în braţe cerul, iar apele toate legănau Doinele.

În Ţara Dacului liber, Împăratul – Iisus Hristos – Regele Daciei, cum admirativ şi mândru îL adora Eminul nostru Luceafăr, venerează Eroii şi Martirii dacoromâni căzuţi în luptă pentru Drapelul Patriei dragi şi pentru Crucea Sa biruitoare, aprinzând cu emoţie sfântă candelă pentru fiecare în Cerul dragostei Sale, din câte-o ramurică de stea.

În Ţara Dacului liber inimile curate şi dârze se uneau în vecie înfrăţind grâne şi maci, iar ochii lor ridicaţi către cicoarea de cer, cuprindeau strălucind toată zarea pelasgo-traco-getă.

În Ţara Dacului liber frunţile de stâncă ale Voievozilor ţineau Carpaţii încoronaţi peste Legiunile veşniciei, iar Vlădicii revărseau taina rugăciunii de foc întru Potirul hristic ca dăinuire predestinată amintirilor vii, faptelor binecuvântate, pildelor de urmat: ca să stai lângă izvor, să te culci  lângă dor, să te scoli pentru mit, să te înalţi întru misticul Răsărit al Învierii.

În Ţara Dacului liber, Pâinea rotundă ca o horă şi mare cât o ţară era dăruită tuturor Fiilor şi celor călători şi pelerinilor şi celor pripăşiţi şi celor ce n-au semănat, chiar cu prea mare risipă.

În Ţara Dacului liber care s-a primenit întru Hristos – Jerfă şi Arhiereu, tainele sălăşluiau întru comuniune de gând şi cuvânt, de faptă şi miracol, de suferinţă purificatoare şi rugă, de iertare şi jertfă, de libertate şi adevăr, de dreptate şi iubire, de viaţă şi mărturisire.

În Ţara Dacului liber toţi cei vii şi toţi cei plecaţi se găteau de sărbătoare înflorind în suflet suavă grădină, dăltuind în luptă şi cântec Istoria, dând astfel răsunet şi taină hotarelor sacre.

Aceste Pietre de hotar – Eroii şi Martirii creştini ortodocşi au cimentat cu jertfa sângelui lor sfânt HOTARUL ORTODOX al DACIEI, în care duşmanii izbesc, vrăjmaşii sfărâmă, iar ciocoii noi din lăuntru desprind bucăţi mari prin mişeleasca şi ticăloasa lor trădare, strâmtorând astfel GRANIŢELE Patriei, după interesele lor politicianiste, de vasali ai Ocultei, trecându-le din statornicia de drept a entităţii sacre indivizibile, prin conspiraţia lor în starea cu programare „invizibile”, după cum afirma marele patriot creştin ortodox generalul-locotenent dr. Grigore Stamate în cadrul emisiunii „Teoria Conspiraţiei”, difuzată de canalul „6 TV”.

Cedările teritoriale, respectiv mutilarea graniţelor sunt faptele reprobabile cele mai ruşinoase şi mai odioase care aparţin regilor şi celor programaţi de Marea Conspiraţie să ajungă preşedinţi, de fapt pseudo-preşedinţi şi niciodată Voievozilor daci care şi-au pus sângele, coroana, crucea, poporul şi biruinţa la temelia de-apururi a Statului naţional creştin. Cedările teritoriale – ciuntirea graniţelor sunt de fapt preţul trădării – arginţii primiţi pentru scump sângele vărsat al Patriei, precum şi pentru frângerea Trupului ei sfânt.

Toţi Eroii – Martiri dacoromâni, Neomucenicii veacului al XX-lea au fost şi au rămas în Pantheonul spiritual al Neamului, Turle de Cer şi Temelii de Ţară zidite cu sufletul lor. De mai există astăzi Daci Liberi, în clipa chemată să aleagă a Gliei soartă, în suflet să răsune tot dorul de DREPTATE al celor osândiți la umilire, al celor ce doresc îngenuncheați să rupă lanțul noului IMPERIU și înfrățiți din nou  în dragoste creștină, să-nvingă și să-ngroape ura fratelui de frate…

Puterea și dăinuirea Neamului stă în UNITATE de voință și în conștința apartenenței la un popor dăltuit prin milenii de luptă pentru apărarea gliei strămoșești, împodibită cu spiritualitatea și cultura românescă, cu tradiții și obiceiuri unice ce au păstrat sufletul românului profund înnobilat. Să nu uităm că veșnic va rămâne doar dreptul românului de a fi ROMÂN, restul de drepturi izvorâte din tumultul vremurilor prezente poartă încă pecetea vremelniciei și lesne pot să fie ”revizuite” sub presiunea intereselor străine.

 Să mergem îngânând ADEVĂRUL celor ce au trăit cu Țara în suflet chiar și atunci când suferința le era mai puternică decât viața, precum marele poet ANDREI CIURUNGA: „Ţara mea de dincolo de Ţară/ cu privirea umedă de jind,/ te-am purtat în mine pribegind,/ ca pe-o flacără ce arde pe comoară.// Încă din pruncia mea de aur/ m-am ştiut cu tine cununat,/ dar te-a vrut al ei – şi te-a furat/ nesătula poftă de balaur.// De-am strigat apoi că eşti a noastră/ tânără, întreagă şi pe veci,/ m-au închis între pereţii reci/ şi mi-au pus zăbrele la fereastră.// Azvârlit în temniţa duşmană/ gem ades, însângerat sub fier,/ şi-atunci pun câte-un crâmpei de cer/ din seninul tău – bandaj pe rană.// Foamea când îmi cască noi abise/ vine câte-un pui de cozonac/ ce-a crescut ca mine, pe Bugeac,/ trupul să mi-l sature prin vise.// Ţara mea de dincolo de ape,/ dacă şovăi în credinţa mea,/ simt cum îmi trimiţi, vânjoşi, să-mi stea/ toţi stejarii din Orhei pe-aproape.// Când îmi dau târcoale bezne grele,/ lilieci când se izbesc de grinzi,/ numai tu prin noapte îmi aprinzi/ policandrul NISTRULUI cu stele.// Zgribulit în hainele vărgate/ astăzi vântul iernii îl ascult./ Hora noastră a murit de mult,/ frigul muşcă tălpile-ngheţate.// Dar pândesc la drum o primăvară/ să întindem iar din prag în prag/ hora mare sub acelaşi steag -/ ţara mea de dincolo de ţară…” (Ţara mea de dincolo de Ţară, Andrei Ciurunga, Lacrimi pentru Basarabia 1940-1945, Ed. Cucuteni, Bucureşti)

***

AVEAM O ŢARĂ LIBERĂ!

(partea a II-a)

„Tu nu eşti nou, dar dintre vechi Întîiul aici

Lăsat în grai să sângere s-ar cuveni. Nu piere

Urma eroului, doar se îmbracă în foc şi devine

Icoană în grinda nemuritorilor.”

(Ioan Alexandru)

În Ţara Dacului liber, Glia străbună îşi purta Apele sfinte la sân, îmbrăţişând cu braţele sale vânjoase şi darnice, şirurile milenare de Munţi – Cetăţi – Altare de slujire a Neamului.

În Ţara Dacului liber, chezăşia o purta Dragostea de Dumnezeu şi Iubirea de Moşie.

În Ţara Dacului liber, ofrandă se aducea din  toate roadele pământului, din tot ceea ce se semăna, din tot ceea ce natura oferea în rodul ales şi din viaţa care prin moarte învia.

În Ţara Dacului liber, visele se întrupau Sibilelor frunţi peste care susurau strălucind diadema Apelor-steme, ca Nistrul nicicând să-l înfrunţi, sau Oltul şi Mureşul, Siretul şi Prutul, Bistriţa şi Târnava, Crişul şi Timişul, Jiul şi Argeşul, Buzăul şi Dunărea albastră săltând Voievodal cu toiagul Vlădicesc peste timpul ce se scurge şi vremea menirii sihastră.

În Ţara Dacului liber, Patria era Fiica lui Dor-Împărat care a strâns Roşul – sângelui martiric şi l-a pus pe steag lângă Galbenul de aur al iubirii, lipit de Albastrul cerului meleag.

În Ţara Dacului liber, lumina se înveşmânta în Cuvântul ei risipit în mărgăritare ca să ducă faima Voievozilor daci, dincolo de spaţiu şi de timp, în toate cele patru mari puncte cardinale.

În Ţara Dacului liber, toate Râurile Gliei străbune se varsă-n Istorie, dinastice în timp şi în glorie având heraldică domnească pecetluită peste undele lor surâzătoare, purtătoare de viaţă.

În Ţara Dacului liber, Munţii Carpaţi şi Frăţânii lor, Bătrânii Dobrogei,  poartă în sânul cald toate ctitoriile ancestrale, voievodale, vlădiceşti, boiereşti, răzăşeşti, peşterile  haiducilor ori cele cu pustnici.

În Ţara Dacului liber, fluturii planează în roiuri de curcubeu printre mieluşeii zburdalnici şi iezii neastâmpăraţi, iar vântul resfiră flori pentru mirificele albine,ce le vor adormi curând în mierea vieţii, în timp ce tăcerea greierilor, în refacere după madrigalul de seară şi de noapte, îşi pregăteşte sub buclele aurii ale secarei următoarele lor fermecătoare concerte.

În Ţara Dacului liber, lumina foşneşte cu aur peste brocartul ancestralilor Brazi, împământeniţi de Tatăl ceresc, de la începutul lumii peste această Vatră a armoniei celeste.

În Ţara Dacului liber, voioşia, bucuria, umorul, cântecul, jocul şi poezia au netezit permanenta transhumanţă înspre calea pururei transcendenţe, în aşa fel ca folclorul nostru regal, pornit de la bunic la nepot, să suie-n ceruri la străbuni cu privighetori şi ciocârlii cu tot.

În Ţara Dacului liber, Primăvara deschide hrisovul Anului prin magul Ghiocel, prin seraficul ciripit de păsărele, prin Vestalele ce ţes covorul de smarald al ierbii, prin seva ce desface mugurul în verdele imperial al vieţii pregătind cu alai împărătesc Sărbătoarea Dumnezeirii – Învierea Domnului, care împărtăşeşte Frumuseţea divină sufletelor frumoase.

În Ţara Dacului liber, Vara regină, majestuoasă, impudică, ispititoare şi pură, ca Rugul aprins al spiritualităţii noastre proverbiale, se-aprinde în tinda chindiei ţărăncii frumoase, cu sânii nuferi dalbi, lăsându-şi valurile moi de mătase să prindă contur pe malul apei, cu sălciile smerite în care clipocesc peştii argintii, umbrindu-le după-amiaza cu gene ei lungi de azur.

În Ţara Dacului liber, vibraţiile de velur ale Toamnei bogate, ispiteau surâsul de soare ca să picure-n struguri sublimul adevăr, iar frumoaselor Dochiţe venite la cules, vântul răsfăţat să le mângâie buclele rebele, dând tonul cântecelor şi chiotelor înnobilate de Cotnarul auriu.

În Ţara Dacului liber, Iarna se îmbracă cu Iia de nea a creştinului ortodox, cernind peste cuşmele dace ale caselor primitoare Colindele Naşterii Domnului şi cele ale Născătoarei, aşternând peste urmele paşilor colindătorilor grăbiţi de prichindei, tineri şi seniori, hlamida sa princiară, căreia i  s-a conferit Ordinul Mihai Viteazul, încrustat cu heraldica Crucii biruitoare.

În Ţara Dacului liber, Glia stă ca o Mână a omului darnic cu palma uriaşă întinsă: harta descifrată în zorii dimineţii, arată fiecare Apă ca pe-o linie a vieţii. Căuşul rotund ca un Potir de împărtăşire indică înfrăţirea Carpaţilor-Cetate cu dealurile, podişurile şi câmpiile ce dau nobleţe Neamului. Tumultosul-fluviu ce urcă şi coboară e meridianul inimii ce străbate Muntele dragostei, ca viaţa să devină Iubire. Cele patru degete sunt cele patru Piscuri cardinale de munţi ale Vetrei străbune: degetul mare e pecetea pusă pe hrisovul veşniciei, arătătorul e Kogaionul dacic, mijlociul e mijlocitorul-echilibru al sorţii, inelarul-codul familiei, degetul mic-descendenţa dinastică, iar nervii şi nervurile alcătuiesc gândurile, cuvintele, faptele, gândurile, frângerile, împlinirile, suişul mistic ce urcă senin înspre Înviere.

În Ţara Dacului liber, luminişul mirabil de lună lunecă în lacul Codrilor albaştri ce se răsfrâng peste pâlpâirea candelor cuibărite în salba de nuferi, iar Teiul secular, ce şi-a adunat ramurile din undele reci, s-a alăturat Plopilor ce fredonau vrăjitele romanţe pe-nsoritele poteci.

În Ţara Dacului liber, Limba noastră cofiinţială cu Religia zamolxiană monoteistă, purtând în cuget şi grai milenarul nimb al dăinuirii pelasge, primenite apoi în creştinismul Hristic şi-au ţesut tainic dorul şi menirea în Cazanii şi Cronici sfinte, în Tradiţii şi Poeme, în Slove alese şi Liturgice cântări, fiind cele mai fidele Străjere, Mame şi Dascăli ce ne-nvaţă Tricolorul, împletind comuniunea Treimei Mici din râul de sânge, din holda de grâu şi din marama de cer, pentru a se întrupa laolaltă triunghiul divin: martiriul + iubirea + sfinţenia.

În Ţara Dacului liber, câmpiile doldora de lumină erau holde mănoase de grâu argintat de stele, prin care trecea Iisus cu Apostolii Lui, binecuvântu-le şi dându-le valahilor rodul înmulţirii pâinii rumenite, aburinde, crescută din aluatul vredniciei şi omeniei lor fără margini.

În Ţara Dacului liber – Vatra străbună a Fecioarei MARIA, ursită din leagăn să fie slujită de prinţesa Dochia, de regele Decebal, de regii şi împăraţii pământului, slăvită de Tatăl ceresc, Care a ales-o, adorată de Fiul în care S-a Înomenit, preamărită de Duhul Sfânt, Care a îndumnezeit-o şi de toată monarhia cerească, devenind astfel CRĂIASĂ a Cosmosului şi-a adăugat Numelui – renume, cognomenul MARIA-VLAHERNA-CARPATINA, aşezându-şi GRĂDINA în sânul Daciei Mari, ştiind că în această Glie sacră, nepreţuită şi nemuritoare vor odrăsli mereu de-a lungul timpului şi ale vremii roditoare cele mai alese Vlăstare, sublimele Flori spirituale ale Divinului ei ODOR.

În Ţara Dacului liber, Neamul nemuritor s-a închegat din efervescentele şi mirificile vieţi trecute-prezente-viitoare într-o convieţuire, armonie şi comuniune naturală, subtilă şi sublimă, asumându-şi întru totul cuvântul şi fapta, credinţa, crezul, lupta începuturilor, apoi nădejdea, încleştarea, împotrivirea, asaltul şi biruinţa asupra tuturor încercărilor, continuând cu inefabilul idealurilor şi euforia împlinirilor, respectiv statornicia şi dăinuirea, astfel încât, măsura Dacului, a Neamului să nu fie cronologică în timp şi spaţiu, ci în marile transformări ale culturii şi civilizaţiei prin geniul creaţiei spiritual-religioase, care-l urcă-n transcendent.

În Ţara Dacului liber, Fiii ei cei mai de seamă îi împărtăşeau soarta şi destinul cu tot ce aveau mai bun, mai curat, mai cucernic, mai adevărat, mai drept, mai demn, mai iubitor, mai frumos, mai eroic, mai profetic, mai sfânt, mai dacoromân, dăruindu-se plenar Jerfirii supreme, precum aristocratul-savant George Manu, care şi-a adorat Cerul Vetrei sale străbune şi Cerul strămoşilor săi aşezaţi de-a Dreapta Împăratului lor Hristos, mărturisindu-şi cu mândrie valahă în faţa duşmanilor-atei, anchetatori, străini de credinţă şi ţără, care-l judecau în fără de legea lor ucigaşă, tocmai pentru marea lui Iubire de Patrie: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi pare rău că n-am reuşit.” (Gheorghe Jijie, George Manu – Monografie, Ed. Elisavaros, Fundaţia Profesor George Manu, p. 441)

PATRIA

„Eşti stînca dîrzei Sarmisegetuze,/ eşti cremenea cohorticelor castre,/ cerdacul rustic încrustat cu astre,/ fîntînile cu basmele pe buze.// Eşti dornele cu lostriţe albastre,/ şi cîntecele doldora de spuze,/ rovinele-ntre zale şi cobuze,/ cununile şi zapisele noastre.// Ieri, suliţa şi zimbrul şi mistreţul./ Azi, dalta ce-n surîs preschimbă steiul,/ mireasma lunii, grîul, băltăreţul,/ azurul şi oţelul şi ţiţeiul./ Tu eşti prezentul sfînt şi Voroneţul,/ luceafărul şi zarea şi temeiul.” (Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucureşti-1993)

Dar iarăși o caut, ”Ţara Dacului liber” și ieri, ca și astăzi, nu o mai găsesc decât în durerea profundă în care sufletul meu adună mireasma Mărturisitorilor plecați către Ceruri…

Poate adunându-ne sufletele în Ceata Dacilor liberi ne vom asuma întru totul Cuvântul şi fapta, credinţa, crezul, lupta începuturilor, apoi nădejdea, încleştarea, împotrivirea, asaltul şi biruinţa asupra tuturor încercărilor Vrăjmașului…

***

AVEAM O ŢARĂ LIBERĂ!

(partea a III-a)

„Noi ne-am hrănit din tot ce-am dăruit,

Avutul nostru, tot ce-am risipit.

Nu pregeta să suferi şi să sângeri!

Izbânda noastră creşte din înfrângeri!”

(Radu Mărculescu)

Dacia – Regatul libertăţii peste care se întindea lumina Soarelui cu izvorul ei cristalin zugrăvindu-şi aura majestuoasă peste trecutul eroic rămas şi prezentul zelos ce dăinuieşte, peste munţii înalţi şi apele repezi, peste câmpiile mănoase şi dealurile dăltuite de vremuri, peste zăpezile scrobite răsunând de Colindele Naşterii, peste primăverile însorite de verdele vieţii, peste verile unde chindia fugărea răcoarea, peste toamnele doldora de pometuri, de orătănii, de turme, de porumb şi de vin, peste pădurile dese din care ţâşnesc altare şi cetăţi, peste legendele timpului şi vietăţile miraculoase, peste răsărituri şi amurguri, peste zările albastre şi paşii pelerinului, peste doinele răsfrânte în dumbrăvile sihastre, peste păsările măiastre şi mireasma florilor, peste roiurile de albine şi cugete aprinse ale îndrăzneţilor, peste cântecul, jocul şi portul emblematic purtător de taină, peste Ţărâna sacră – Pantheonul atâtor viteji şi pustnici, care cu pumnul lor de pământ sfinţit au urcat şi-au ctitorit lăcaşuri în cer.

 Dacia – Regatul libertăţii îşi avea propriul ei Soare – născut din Lumina Cuvântului!

 Dacia – Regatul libertăţii avea hărăzit în Sânul Vetrei sale străbune un Pământ martiric şi un Cer profetic cu Soarele său, care prefigura pe SOARELE – HRISTOS – Lumina lumii. „Soarele Daciei, grăia marele profet-rege Zamolxis, m-a născut şi am fost trimis în Egipt cu o Mână de Pământ în Sân ca Icoană a Fiinţei mele de adânc… Voi nu ştiţi, (le grăia preoţilor egipteni) ce sunt OCHII de Ţărână în care Soarele răsare… Ţărâna acestui Pământ are în ea SOARELE. Noi Dacii nu avem Zei, Avem ICOANA unirii Cerului cu Pământul… Văd Lumea în SOARE, cum din Pieptul lui răsare SOARE Întrupat ce se face şi Pământ… Dar tot aici pe Pământul strămoşesc era „Marea TAINĂ”… (Ierom. Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi (Căutarea Originilor), Colecţia Isihasm, 2000, p. 6-11)

Pământul Daciei Mari şi Soarele ei trăiau într-o armonie deplină de comuniune cerească, de frumos, de adevăr, de libertate, de cântare şi părtăşie cu Dumnezeu. „Sufletul acestui Neam”, continua Profetul, are deja „TAINA LUI”. Pământul ce noi îl luăm în Mână la moarte, este închipuirea Plămadei dintre El şi Lume. Poporul meu, Neamul nostru a „DUS” din Moşi-strămoşi Pământ la Cer, din care DUMNEZEU „TRUP” şi-a făcut. Recunoaşteţi Poporul meu în CHIPUL Lui HRISTOS, şi Pământul Neamului nostru.” (ibid., p. 14)

Expresia: „Neamul nostru a „DUS” din Moşi-strămoşi Pământ la Cer”, prefigurează şi ofranda sacră adusă cu smerenie Cerului, respectiv Atotcreatorului, de către Neamul geto-dac, „cel mai drept şi cel mai viteaz dintre traci”, după afirmaţia lui Herodot, pentru Cea care se v-a naşte pe Pământul Daciei Mari al Profetului-rege Zamolxe, ce v-a primi ulterior şi cognomenul de Grădina Maicii Domnului, pentru cea mai faimoasă prinţesă a Vlahilor, deci, Crăiasa MARIA – Vlaherna – Carpatina, prin care se v-a uni pururea Cerul cu Pământul.

Mare v-a fi fost bucuria legendarului-rege Zamolxe când s-a îmbrăcat smerit şi profetic cu Cămaşa lui Hristos, revelată prin Taina cea Mare, prin Taina mai presus de orice Taină – Întruparea Domnului. „O cât se va „Bucura” ZALMOXE când va lua „HAINA Lui HRISTOS” ce are în ea şi „Ţesătura” acestui Pământ.” (ibid., p. 15)

Ce privilegiu sacru! Ce binecuvântare cerească să fiu în preajma părintelui Ghelasie, clipe, ore, zile, dar întrerupte pe parcursul câtorva ani cât eram student la Teologie! El, misticul şi isihastul nu m-a grăbit în tainele sale spre a nu mă poticni. A lăsat binecuvântarea să-şi continue ciclul: formare, creştere, cunoaştere, înţelegere, cultură, creaţie, mistică, mărturisire.

Totuşi, cu răbdare şi tainic mi-a transmis şi inserat în cuget spiritul nostru Iconic Carpatin.

Aşa s-a întreţăsut în sinele meu metafizic Icoana dumnezeiescă: Maria-Vlaherna-Carpatina!

Mare bucurie, frumuseţe, nădejde, har, dragoste şi împlinire mi-ai făcut Avva Ghelasie!

Expresia: „Haina lui Hristos” ce are în ea şi „Ţesătura” acestui Pământ”, se tâlcuieşte astfel: „Haina lui Hristos” – face referire la Trupul lui Hristos, Înomenirea Sa, iar  „ce are în ea şi „Ţesătura” acestui Pământ”, semnifică Plămada sacră, Obârşia care a luat-o Iisus din fiinţa Fecioarei Maria – Fiica acestui pământ dacic, prin Naşterea din Ea, din acest Pământ ales de Tatăl ceresc şi pe care l-a odrăslit dumnezeirii şi omenirii Duhul Sfânt.

Nu întâmplător, profetul Mihail Eminescu ne-a transmis expresia: Hristos – Regele Daciei.

Marii cercetători care s-au ocupat conştiincios de Studiul Religiilor lumii, confirmă monoteismul geto-dac, ca o religie superioară antichităţii. „E destul să pomenim aici credinţa strămoşilor noştri daci, care mărturiseau un singur Dumnezeu, credeau în nemurirea sufletului şi în viaţa viitoare… O ştire precisă ne aduce Iisus. El împlineşte toate cerinţele ca să fie absolut crezut. Este, într-adevăr, o altă lume, desăvârşită.” (Protos Arsenie Boca, Ţara de Obârşie, în Gândirea, Anul X, Nr. 1-3/ 2001)

Obârşia Daciei Mari explică şi destinul ei în Iconomia şi Împărăţia Mântuitorului Hristos, Care are aceeaşi Obârşie cu nemuritori daci. „Iisus a reîntors Sensul existenţei iarăşi în Ţara de obârşie: Împărăţia sensului şi a explicaţiei depline.” (idem., Gândirea…)

Tensiunea vitală a vieţii Dacului liber s-a aprins şi înteţit permanent în Vatra străbună a Cetăţii, în cotidianul cerinţelor, trebuinţelor, încercărilor, responsabilităţilor, iar consistenţa spiritualităţii lui religioase eroico-martirice s-a înălţat pe Rugul Aprins al focului ceresc al creştinismului, permiţând trecerea spre o nouă renaştere, spre adevărata împlinire, a dacului recreat, care a pătruns odată cu Învierea lui Hristos prin toate încheieturile şi fibrele vieţii sale, cutremurându-i sufletul, uimindu-i cugetul, stârnindu-i dragostea ca Frumuseţe divină.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEFERI AI ORTODOXIEI – DR. ARISTIDE LEFA

„Suntem contemporani cu strămoşii

şi ei sunt contemporani cu noi. Nobleţea

lor e nobleţea noastră, vitejia lor e vitejia

noastră, victoriile lor sunt victoriile noastre, 

suferinţele lor sunt suferinţele noastre. Apărându-le

memoria ne apărăm pe noi. Noi suntem prelungirea

lor în istorie, aşa cum urmaşii vor fi prelungirea noastră.”

(Mitropolit ANTONIE PLĂMĂDEALĂ)

 

Într-o casă model a ţăranilor harnici, dar habotnici creştini armâni Ana şi Nicolae Lefa, din Cârja Vasluiului se naşte Tedi Aristide la 17 Februarie 1923, sub purtarea de grijă a Sf. M. Mc. Teodor, Tiron şi Mariamna şi a binecredincioşilor împăraţi Marcian şi Pulheria. Creşte ferit de greutăţile cotidiene, urmând cu brio şcoala generală, înscriindu-se şi absolvind Liceul Teoretic Mihail Kogălniceanu din Vaslui (1934-1942). Graţie sensibilităţii avute şi a râvnei de a ajuta pe câţi mai mulţi năpăstuiţi urmează Facultatea de Medicină la Iaşi (1943-1946), după care se transferă la Bucureşti, fiind angajat la Spitalul Militar Central pe postul de intern-onorific la chirurgie, slujind cu abnegaţie.

Viaţa în capitală îşi continuă în mai mare măsură decât altă preocupare desăvârşirea în şcoala naţionalist-creştină cu tăria miracolului şi responsabilitatea asumării ca fiu al acestei Naţiuni, al cărei destin este unic în drumul spiritualităţii sale înspre Calea Mântuitorul Hristos.

Serviciul Secret de Informaţii plătit de „statul celor tari” împotriva Naţiunii creştine, veghind la dezordinea armoniei sociale, îl arestează la 22 Mai 1948, oferindu-i penitenciarul Jilava, ca prim popas al detenţiei lui în drumul afirmării demnităţii creştin ortodoxe române. Tortura călăilor care s-a depăşit pe sine şi pe mulţi alţii, nu l-a înfrânt însă, dar la condamnat la 8 ani muncă silnică, pe 19 Ianuarie 1949, pentru cele două mari crime închipuite şi preînchipuite: cea de înaltă trădare, precum şi echivalenta de uneltire contra ordinii sociale. De la densitatea umedă a permanentei Jilava, Doctorul Aristide este transferat cu timpanul spart la Infernul de la Piteşti. Bolnav fiind, are şansa să scape de cursurile torturii diavoleşti conferenţiate pe tematica infernului de demonicul instrument fără egal, Eugen Ţurcanu.

Ajunge la Târgu Ocna –  penitenciarul cu o oarecare permisivitate a tratamentului carceral unde colaborează cu medicul oficial Margareta Danielescu-Pescaru, opunându-se continuării metodelor de reeducare gen Piteşti, preconizate de politrucul neaoş Şleam Augustin. La Tg. Ocna exista cutremurătoarea, încremenitoarea diabolica celulă-cameră 4, Celula morţii, care prelua într-un flux continuu pe cei foarte bolnavi şi pe cei grăbiţi să plece… Singura scânteie care mai pâlpâia în acea cameră mortuară era misticul Valeriu Gafencu. El a strâns în jurul lui un mănunchi de Lumânări, aprinse în rugăciunea isihastă, pregătite să ardă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Lumânarea este lacrima de foc a celui plecat ce arde în ochii de lumină a celui rămas!

În grupul mistic al acestor rugători se afla şi doctorul Aristide, care a rostit permanent rugăciunea în închisoare şi după ieşirea din temniţă ori domiciliu obligatoriu până la marea eliberare: „Aici la Târgu Ocna au închis ochii peste 100 de bolnavi, care au primit moartea fără să cârtească sau să regrete viaţa pe care o părăseau, cei mai mulţi în plină tinereţe. Acest eroism cotidian, susţinut timp de ani şi ani, fără nici un regret, până la jertfa supremă, este sublim şi mult mai greu de suportat în comparaţie cu eroismul de moment, care, într-o anumită stare de exaltare, duce la acte de vitejie ieşite din comun. Aici am avut ocazia să trăiesc clipe de neuitat şi satisfacţii sufleteşti, pe care nu le-am trăit nici înainte, nici după această perioadă, oricât de paradoxal ar părea. Am simţit şi m-am convins că dragostea creştină este cea mai puternică armă în lupta cu răul şi acest lucru ne-a ajutat, atât pe mine, cât şi pe ceilalţi, să depăşim încercările la care aveam să fim supuşi.” (Aristide Lefa-Fericiţi cei ce plâng. Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998, p. 68)

În Februarie 1953 este transferat la Gherla până la expirarea pedepsei în 1956, după care beneficiază de domiciliul obligatoriu în comuna Rubla-Galaţi, iar de aici la spitalul din comuna Viziru. În 1957, primeşte Mărţişorul vieţii, pe Cornelia-Mariana, fiica părintelui Bucur Ferăstrău, care avea acelaşi regim obligatoriu. Li se naşte prima fiică Nicoleta-Cristina la 8 Decembrie 1957. Bucuria le va fi însă frântă cu cea de-a două arestare la 19-20 Septembrie 1958, pentru colonia Noua Culme din Constanţa, adăugându-i o pedeapsă de 36 de luni. După un an al îndurărilor condiţiilor destul de vitrege este mutat în Deltă, pe malul Dunării la colonia Grindul Peripravei. Refuză continuu colaborarea cu securitatea, aflându-se în închisoare, fapt pentru care îşi mai adaugă 36 de luni de temniţă. Pentru a-i curma îndârjirea naţionalist creştină, securitatea aderă la tertipul odios al laşităţii caracteristice: o forţează pe soţia sa să divorţeze în anul 1963. Doctorul armân n-a cedat nici de data aceasta şi nici altădată. După 16 ani de închisoare a fost eliberat la 9 mai 1964.

După greutăţi şi refuzuri ajunge să fie încadrat la secţia chirurgie a spitalului din Copşa Mică. Familiei creştin-ortodoxe Doctor Aristide şi Cornelia-Mariana i se naşte a doua fetiţă Delia-Mariana, la 1 Iulie 1967. Graţie trecutului său, Doctorul Aristide nu poate termina facultatea de medicină, absolvind doar facultatea de Biologie între 1968-1972, la fără frecvenţă. Lucrează la policlinica Ilfov, la Spitalul Clinic al Sectorului 4 şi la Policlinica cu plată nr. 2, ca biochimist. Trece cu greu momentul tragic al morţii fiicei sale cea mare Nicoleta, la 22 Octombrie 1988. După evenimentele şi tulburările post lovitura de stat din Decembrie 1989, instituie cu un grup de colegi Fundaţia „George Manu” şi în cadrul ei revista „Permanenţe”, fiind primul ei redactor şi colaborator până la sfârşitul vieţii. O parte din articole au fost publicate în broşura „Pentru cunoaşterea adevărului” (ediţia a II-a, 2000). Continuă seria de articole la alte publicaţii din ţară şi diaspora. Scoate la Editura Eminescu în 1998, volumul autobiografic „Fericiţi cei ce plâng.” La capătul unei îndelungi suferinţe, care s-a prelungit parcă în pseudo-libertatea impusă urcă înspre camarazii săi din Cerul Verde dacoromân al Ortodoxiei Veşnice, la 12 Iulie 2009.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEFERI AI ORTODOXIEI – DR. ARISTIDE LEFA” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colinde triste de sfârșit de an

  1. Colindul Naşterii Domnului în Temniţele comuniste

 

„Bătrâni cu obrazul de ghiaţă

şi paşi năclăiţi în tristeţe,

prin moarte-am trecut, nu prin viaţă.

Noi n-am avut tinereţe.”

                             (Radu Demetrescu Gyr)

 

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, este după Învierea Mântuitorului, cea mai frumoasă şi cea mai împodobită sărbătoare a Anului care pleacă spre trecutul lui de azur, trimeţindu-şi moştenitorul spre răsăritul Nădejdii, pregătind decorul serafic cu deosebită culoare, strălucire, evlavie, bucurie, nea, tradiţii, stea, păstori, magi, pluguşor, datini, gazde primitoare, urări şi cântări frumoase de prichindei, de cete mari şi încărunţiţi întru splendoarea Colindelor ce aduc supravenerare Maicii Domnului, a întregului Cer şi a unei mari părţi a pământului binecuvântat. Focul misticii ortodoxe dacoromâne devine Tiparniţa dumnezeiască a Evangheliei Iubirii Mântuitorului Iisus Hristos întru modelarea Neamului, naţiunii, poporului creştin.

Naţionalismul creştin-ortodox reprezintă „Axis mundi!” a Naţiunii Matcă pelasgo-traco-geto-dacă. El a reprezentat convertirea Naţiei la ortodoxie (dreapta credinţă), asumându-şi menirea axiologică în cadrul vocaţiei mistice prin rolul de creator, apărător, izbăvitor, mărturisitor, misionar. Prin rolul creator Elita ortodoxă îşi asumă responsabilitatea formării unei culturi sufleteşti naţionale, o cultură serafică, slujind Cultului religios, în comuniune cu Dumnezeirea. Harul primeşte pecetea dragostei noastre creatoare, astfel încât  Creaţia şi cultura autohtonă devin teze sinergice divino-umane-universale. „Virtuţiile teologale creştine întreţin viaţa noastră spirituală până ce actul creator interior, în ansamblul său, întâlneşte pe Dumnezeu.”(Ernest Bernea, Christ şi condiţia umană. Criterion, 2000, p.53).

Rolul de apărător asumă în exclusivitate păstrarea Tradiţiei sacre, ancestrale şi creştine, pururea. Rolul izbăvitor purcede la împlinirea dreptei credinţe întru iubirea divină prin jertfa supremă a martiriului. Rolul mărturisitor trasează meridianul continuităţii întru transcendentul dăinuirii. Rolul misionar implică mesianismul hristic care face trecere de la metafizica existenţei la mistica împlinirii spirituale.

Când sunt atacate sau uzurpate elementele esenţiale ale Naţiunii divino-umane: cultul strămoşilor, credinţa, limba, cultura, tradiţia, aura înaintaşilor şi vatra strămoşească, Elita ortodoxă trece de la rolul său activ creator la cel dinamic de purtător al transcendenţei prin împlinirea eroică, martirică, sfântă şi mărturisitoare. Expresia identităţii şi a dimensiunii spirituale a unei naţiuni o dă Elita Spiritual-Religioasă în cazul nostru Naţionalismul creştin-ortodox, realitate inefabilă care-i conferă legitimitate şi autoritate dincolo de orice context istorico-politic.

El reprezintă aşadar, axa istorico-religioasă a Neamului nostru daco-român.

 

În sânul unei Naţiuni creştin-ortodoxe, Statul trebuie să fie ancorat în etnocraţie, nu în democraţie, căci altfel se uzurpă întreaga armonie a creaţiei, a tradiţiei, a culturii, a religiozităţii naţiei respective. „Dogma suveranităţii poporului, interpretată de către mulţime, va duce la o perfectă anarhie, până în momentul când, interpretată de către şefi, ea va duce la un despotism desăvârşit”. (Hippolyte Taine, Les origines de la France contemporaine. Ed. Hachette, Paris, 1880)

 

Autonomia raţională, anarhia proletariatului şi despotismul revoluţionar dirijate atent de Maeştrii Ocultei francmasonice au creat ideologia distrugerii desăvârşite – Comunismul, care a dărâmat totul (mai puţin rădăcinile, care n-au putut fi smulse): omul, familia, tradiţia, creaţia, cultura, şcoala, statul naţional, biserica, poporul.

 

La Canalul Dunăre-Marea Neagră – Drumul socialismului-comunismului maritim în prag de iarnă se lucra cu roabe, lopeţi, vagoneţi şi bice primite pe spate, alături de înjurăturile care curgeau doldora sub loviturile sadice ale gaborilor. Pe cozile lopeţilor încremenise un strat confortabil de gheaţă. Se lucra circa 12 ore pe zi, cu cele 30 de minute pauză pentru poşirca în care erau fierte murături stricate, varză împuţită şi cartofii mucegăiţi. Pentru a nu îngheţa poşirca care se împărţea cu mărinimie se renunţa la lingură, sorbindu-se direct din gamelă. Pe pieptul deţinuţilor acoperit cu zeghele vărgate, numai zdrenţe şi sânge, stropii ce cădeau din gamelă deveneau în câteva secunde ţurţuri ce se zgâlţâiau aprig sub asaltul necruţător al crivăţului.

 Unul dintre cei mai sensibili deţinuţi politico-religioşi din cohorta zecilor de mii de la Canal era genialul poet basarabean Robert Eizenbraun/ Cahuleanu – Andrei Ciurunga, un spirit profund cu un suflet de floare peste care se prelingea ca o mireasmă lacrimile de azur ale camarazilor ascultători ai versurilor sale pline de duh şi de dor de Basarabia Martiră. Poemele Canalului, ca toate marile poeme ce s-au născut în temniţă au fost elaborate oral în duh şi în minte. Autorul, pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc, să-l preţuiesc şi să-l iubesc, creea cu o uşurinţă ca de adiere cerească, ca o diafană revărsare de har, cum numai Atotcreatorul binecuvintează fiinţele gingaşe, sublime îmbrăţişindu-le cu splendoarea Sa divină.

 

În Noaptea sfântă a Crăciunului poetul şi-a îmbrăcat sufletul într-un cântec de leagăn, de Colind împodobind inimile celor mulţi, prea mulţi şi prea suferinzi:

 

„Sufletul-copil de altădată/ s-a trezit în noaptea fermecată./ S-a trezit cu ochii de mărgică/ şi cu pumnii încleştaţi de frică,/ rătăcind cu degetele roze/ după steaua cu lumini şi poze.// Dar zadarnic cearcă: steaua nu-i,/ Moşul a plecat în drumul lui/ şi-a lăsat ca un amar descântec,/ numai somnul legănat de cântec-/ cântecul de leagăn fără mamă/ să-i închidă ochii arşi de teamă:

Nani, suflet de zăpadă,/ lasă genele să cadă./ Lasă fruntea, ca o undă,/ între perne să se-ascundă,/ căci în lumea asta rea/ nu mai arde nici o stea.// Steaua magilor, albastră,/ a fugit de la fereastră/ şi s-a dus pe drum în sus/ să se-nchine lui Iisus/ undeva, spre alt norod/ unde n-a ajuns Irod.// Stă Crăciunul sus în tinde/ şi se teme să colinde./ N-are măr, n-are covrig,/ numai foame, numai frig.// Brazii cu găteli şi nuci/ s-au făcut pe dealuri cruci/ sau sicrie în mormânt,/ sub trei stânjeni de pământ”. (Adrei Ciurunga, Colonia Coasta Galeşului-Cântec de leagăn în noaptea Crăciunului- Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia, Craiova,1992)

 

Iarna, în hlamida de sărbătoare, scânteia pe brazii înalţi şi verzi ai Carpaţilor temerari şi a frăţânilor lor, pe crengile copacilor desfrunziţi, pe coamele ţuguiate ale caselor ca nişte cuşme de daci liberi, lăsându-se ca o simfonie albă peste toată cuprinderea: drumuri, poteci, cărări şi troiţele de la răscruci, casele şi curţile creştinilor, schituri şi mănăstiri, peşteri şi bordeie, penitenciare, temniţe şi închisori, prizonieri şi cei deportaţi în pustia Bărăganului ori Siberiile de gheaţă.

 

Sărbătoarea divină se răsfrângea şi peste gerul îngheţat din celule, peste poveştile şi amintirile deţinuţilor religioşi care se încăpăţânau să rămână creştini ortodocşi, să rămână naţionalişti, să rămână români, supravieţuind terorii atee, diabolice, bolşevice: „ Simţeam că ne apropiem de Sfintele sărbători ale Crăciunului, povestea licenţiatul în Litere şi Filosofie, bravul ofiţer al Armatei Române, prizonier în Siberia, Radu Mărculescu. Când într-o seară, chiar în seara de Ajun, puţin înainte de stingere, am auzit întâi ca un murmur, apoi din ce în ce mai accentuat şi mai cald, intonat de o voce plină şi profundă de bas, nemuritorul, nepereche, plinul de har şi de sfinţenie, încărcat cu miresmele tuturor Crăciunurilor copilăriei noastre, acel „Stille Nacht, heilige Nacht”… şi parcă întreaga noastră celulă s-a umplut de căldura peşterii din Betleem. Am ascultat tăcuţi şi vrăjiţi, cu lacrima în colţul ochiului, această cântare îngerească până s-a topit într-un murmur adânc, aşa cum se şi ivise. Binecuvântat fii tu, necunoscutule cântăreţ, care ne-ai adus în întunericul şi frigul celulei această fărâmă de cer! Apoi, în noaptea aceea sfântă a Naşterii Domnului, am cântat împreună O, ce veste minunată! Adevărat. Minunată a fost vestea care ne-a fost adusă în noaptea aceea. Cu voci firave la început, apoi din ce în ce mai ferme, din ce în ce mai puternice, de-ar fi clătinat şi Porţile Iadului. Nu mai simţeam nici foamea, nici frigul, nici întunericul, căci peste noi coborâse de sus căldura şi lumina peşterii din Betleem”. (Radu Mărculescu-Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc. Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 112-114)

Taigaua sovietică era echivalentă cu iureşul năvălirilor musulmane în năpăstuita lor sete de cucerire, era drumul hoardelor migratoare mongoloide şi a celor sovietice de mai târziu, care s-au năpustit asupra Creştinilor, asupra celor lăsaţi de Bunul Dumnezeu în Vetrele lor de moştenire milenară, era foamea de sânge prădalnic, presărând în fuga lor furibundă şi ucigaşă, Sfintele Moaşte ale Martirilor, înşirate în drumul lor întru Înviere pe Calea Robilor spre Cer.

Unul dintre sutele de mii de „beneficiari” ai acelor Nopţi albe, înflăcărate şi sfinte a fost şi marele scriitor Constantin Gane, Moş Costache, cum era adulat de prieteni şi camarazi, autorul celebrei lucrări: Trecute vieţi de doamne şi domniţe, apărută în 1930, în 3 volume, premiate cu laudă de Academia Română.

„În iarna anului 1960, mărturiseşte alt mare deţinut politic, poet şi scriitor în viaţă, Demostene Andronescu, în preajma Crăciunului, executam pedeapsa de şapte zile de izolare… Când „caraliul” a deschis uşa să arunce zdreanţa, rânjind: „Na, pune-ţi pijamaua şi te culcă!”… de dincolo de uşă îl întâmpină un glas stins şi rugător, care se vedea că este al unui om care a ajuns la capătul puterilor: „Domnule plutonier, vă rog, scoateţi-mă de aici! Sunt bolnav şi dacă mă mai ţineţi încă o noapte aici mor”. Răspunsul a venit promt şi rostit cu glas tare, ca să fie auzit de toţi „bandiţii”: „Mori în paştele mă-ti, că de-aia te-am adus aici, să mori!”.

Moş Costache avea atunci 75 de ani, dar duhul îi rămăsese tânăr şi spiritual. Prezicerea caraliului înfuriat s-a împlinit însă, abia peste 2 ani, în Aprilie 1962, acolo la Aiud.” (Demostene Andronescu-Reeducarea de la Aiud. Peisaj Lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 52-54)

 

Radu Gyr, marele poet al CRUCII Golgotei Roşii Româneşti, sfinţit de aroma dulce a Cuvântului dătător de Viaţă, dar şi a sângelui său curat prelins prin tortura temniţelor, zvâcnitor întru mistica sfinţeniei şi a Învierii a brodat pe porfira sufletului său frumos, dar destul de încercat, de ura şi violenţa lefegiilor satanici, surâsul divin al Ziurelului de ziuă, înfăşându-l în Colindul veşniciei  Pomului de Crăciun.

Cu îngerii ce se-ndurau să vină/ veneau smochine din Ierusalim, / Iar noi pândeam prosteşte,  şi sublim/ La geam, un Moş Crăciun de vatelină.// Şi când plângea în cer un heruvim,/ cădeau în brad mari lacrimi de lumină,/ creştea în fiecare o mandarină/ şi ne dădea azur să mirosim.// Ce trişti stau astăzi numai pe morminte/ Serafi de piatră, goi şi fără grai!/ În sănii nu mai vin ca mai’nainte/ nici Moş Crăciun, nici Sfântul Nicolai,/ iar noi am pus prin cetini oseminte/ şi-am oblonit fereastra către rai. (Irina/ Sergiu Nicolaescu, Rugăciunile Poeţilor – Antologie de poezie religioasă românească. Radu Gyr, Pom de Crăciun)

 

Ioan Alexandru, sacerdotul Poeziei noastre creştine, al Imnelor Transilvaniei, al Imnelor Moldovei, al Imnelor Ţării Româneşti şi al Imnelor multor personalităţi a pogorât în Noaptea Albă a Naşterii Domnului pe plaiurile de dor, de cânt şi de mister ale Ardealului, Ţară care l-a fascinat pe marele patriot scriitor Nicolae Bălcescu. „Pe culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ.” (Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. XI)

Ioan Alexandru, pe care am avut privilegiul să-l cunosc, se revărsa când ca o mare Cascadă în iureşul ei tumultos spre veşnicie, când ca o vioară pe arpegiile inimilor flămânde de romanţe şi licăriri tăinuite în sufletele în care îşi fac culcuşul azurul serafic şi luceafărul de dimineaţă. Romanţele dorului său viu, se prind în coarda de argint a lunii ca nişte alăute fermecate, brodând Imnele Naşterii Domnului ce împodobesc  în dalbă dantelă miraculoasa Sărbătoare de Iarnă.

Leagănul e nedesprins de grindă/ şi-n casă-i cald pe vatră lângă foc/ şi la fereastra Nopţii de Colindă/ e tot trecutul nostru la un loc.// Şi-i linişte şi pace peste ţară/ şi fiecare-i sine-i fericit/ căci suntem fraţi sub Steaua milenară/ a Magilor porniţi din Răsărit.// Nu-s pornit în Noaptea necuprinsă/ fără de ţintă veşnic pelerin/ în casa mea i-o candelă aprinsă/ şi umbra pâinii amiroase-a vin. (ibid.,Sărbătoare de Iarnă)

 

 Noaptea Albă de nea pogorâtă din Diadema dumnezeirii Sfinte, tremura sub suspinul roşu al sângelui eroico-martiric al deţinuţilor politico-religioşi, tresăltând însă sub fiorul sacru al Bucuriei Naşterii Domnului, care prin Iubirea lui Dumnezeu şi a Maicii Preacurate a renăscut şi va renaşte continuu Neamul dacoromân! Zadarnic efortul de a rupe Naţia ortodoxă de Colindul trecerii sale prin astă Lume!  Cu noi este Dumnezeu şi sufletele noastre ÎL vor colinda în vecii veacurilor! Naşterea Domnului şi Bucuria Fecioarei-Mamă să ocrotească Odoarele Familiilor creştine!  Crăciun cu Bucuria regăsirii drumului spre Panteonul puterii Neamului Românesc zidit prin jertfa miilor de Credincioşi Ortodocşi Români !

24 Decembrie 2020

***

  1. Colindul Frumuseţii şi Tinereţii române în temniţele carlisto-comuniste

 

„Voi n-aţi stat cu noi în celule

Să ştiţi ce-i viaţa de bezne

Sub gheare de hiene, cu guri nesătule,

Voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,

Încins cu cătuşe la glezne.”

(Radu Demetrescu Gyr)

Fiorul sufletesc al creştinului ortodox dacoromân se strecoară tainic în Noaptea Albă, serafică, pe sub faldurile de nea primind cântarea Îngerilor ce se pogoară din Cerul albastru, senin, plin de încântarea Iubirii, care se răsfrânge peste Pământul verde al dacilor nemuritori împodobit cu marama de aur a sfintelor Sărbători. Adie un murmur, un cânt, un ecou, o cântare, un colind, o bucurie, o rugă, un crez. Ceata de îngeri, păsări în zbor, cor de copii ne colindă sufletul frumos de altă dată, cu Naşterea Pruncului Sfânt ce împodobeşte cu blazonul Său, Caleaşca Noului An, pentru ca fiecare creştin valah să devină o făptură dalbă într-o armonie liturgică. Aceasta era urzeala şi ţesătura Tradiţiei pe care era brodată menirea Românului.

În vremurile multiseculare toţi fiii demni şi frumoşi de la vlădică până la ţăranul semeţ, ieşeau cu crucea-n frunte în faţa duşmanului din afara hotarelor, biruindu-l ori căzând înfrânţi, dar niciodată îngenunchiaţi, mărturisindu-L cu dor şi cânt pe Hristos.

În vitregia ateo-comunistă (regalo-proletară) a veacului XX, prigoana declanşată de trădătorii şi laşii antiromâni, anticreştini au uzurpat monarhia strămoșească, statul naţional, credinţa. Atunci, poporul român creştin ortodox cu cei mai de seamă fii ai săi, cu întreaga Elită spirituală era în lanţuri, cătuşe, temniţe, constrânşi să se lepede de Mântuitorul. Elita spiritual-religioasă (creştin-ortodoxă), se impune, se alege de la sine, prin sine, în sine recapitulând după modelul Hristic, vocaţia-mesianică prin tot ce are ca valoare supremă Neamul întru virtuţiile sale tradiţionale, lăsate din Moşi-Strămoşi.

Menirea Elitei spiritual-religioase a fiecărei epoci este înplinirea destinului naţiei prin Rezistenţa Religioasă în comuniune de har, jertfă şi iubire cu Voia lui Dumnezeu.

Atunci s-a pogorât peste Neam, jertfa sfântă a Cavalerului Zenitului Carpatin.

  Rezistenţa  Religioasă în veacul al XX-lea a activat direct pe câmpii, dealuri, păduri, peşteri, munţi, văile acestora, acţionând şi indirect în familiile frânte, în temniţele arhipline, prin suferinţă, cruce, iertare, asumare, demnitate, rugă, jertfă şi mărturisire.

 

România secolului al XX-lea era o Tinereţe fără tinereţe şi viaţă fără de viaţă!

 

La polul opus veghea, prigonea şi persecuta dictatura regală, apoi cea proletară. Închisoarea împrumuta caracterul tiranului cel mare, a securităţii şi al tiranului unealtă,  care la rândul lui cimenta în pereţii închisorii, în zidurile ei cernite, vieţile curmate prea devreme, prea nevinovate, prin faima lor funestă, atroce, barbară, crudă, demonică, haină, flămândă de sângele curat şi de dreapta credinţă!

 

Calvarul Frumuseţii şi Tinereţii ortodoxe române, feminine în temniţele carlisto-comuniste a fost podidit cu lacrimi de sânge, colind şi iubire!

 

Mislea a urcat mai întâi spiritualitatea Muntelui Tabor ca mănăstire ortodoxă, apoi prin „graţia” regală a monarhilor hohenzollerni care s-au ancorat devizei „Nihil Sine Deo!”, a devenit din anul 1924, o Golgotă românească, o fioroasă temniţă a deţinutelor politico-religioase şi a celor de drept comun. În acel mediu carceral Mugurele înflorit al Arborelui Filologiei româneşti Aspazia Oţel, primenit de filosoful poet Lucian Blaga, a fost curmat la plinirea rodului aflat în pârgă (a fost arestată în vreme ce îşi pregătea Licenţa în Litere la Cluj), dar a ars în Rugul Aprins al misticii ortodoxe prin flacăra crezului ei naţionalist-creştin, împlinindu-se împlinindu-ne.

„Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, Fundaţia Justin Pârvu Petru-Vodă, Aprilie 2018, p. 15)

 

A urmat apoi Calvarul de la închisoarea Miercurea-Ciuc, Calvarul Tinereţii fără tinereţe, o Academie a studentelor frumoase-titrate, pe care mistica Aspazia Oţel a numit-o „iadul pătimirii mele…, peste care cerul a revărsat râuri de har”. (ibid., p. 20)

Aspazia Oţel Petrescu a întruchipat Icoana sublimă a misticii trăirii Cuvântului Înomenit prin grai, suferinţă, cruce, jertfă, iubire, har şi creaţie.

 

Am fost privilegiat de lumina creaţiei şi dragostea creştină cu care m-a îmbrăţişat ani de-a rândul, iar acum, la cumpăna dintre ani, mă plec cu respect și pioșenie amintirii sale, știind că sigur suntem în comuniune !

Miercurea-Ciuc, temuta închisoare aflată în centru oraşului beneficia de cea mai rece temperatură din ţară. Iarna pur şi simplu încremeneşti. Este una din perlele lăsate cadou de „civilizaţia” germană, habsburgică. Deţinutele politico-religioase comunicau între celule prin morse cu aţă. Frigul, foamea, frica, frisoanele, durerea, coşmarurile ţeseau o pânză de amorţeală permanentă, unde umbra zgribulită a fiecăreia rămânea încleştată mult timp ca un mare sloi de gheaţă.

În calendarul încremenitului ger al temniţei Miercurea Ciuc, a fost vârât de  Carol al II-lea şi Anghel Papacioc, în anul 1938, viitorul monah Arsenie – Patriarhul de la Marea Neagră, unul dintre marii Duhovnici ai Ortodoxiei. Deşi regimul carceral i-a transformat în veritabile schelete mişcătoare, râvna credinţei lor şi focul iubirii de Neam şi de Dumnezeu i-au aprins în candele de lumină ale spiritului creştin, reuşind să transforme închisoarea într-o pustie a smereniei şi a ascezei anahorete, după cum mărturisea marele nostru duhovnic Arsenie Papacioc.

„Pustia şi închisoarea sunt nişte comori de care te poţi folosi foarte mult… Un neam trăieşte prin cei care ţâşnesc spre cer.”(Lumea Credinţei, nr. 97, august 2011)

Peste pragul gheţar şi printre zeghiile roase de abia puteau păşi amintirile cenuşii din lumea de dinainte a închisorii. „Doruri vagi ne cutremurau nemilos fiinţa şi ne cantonau într-un vârtej de jale care ne absorbea până la anihilare. Un cerc de smoală, fără stele, ne privea prin arcada ferestrei mărind senzaţia de frig. Totul era de gheaţă în jurul nostru, până şi apa din găleată avea o crustă de gheaţă.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne… Ed. Axa Botoşani-2004, p. 292)

În lumea „liberă” bătea toaca de sfintele sărbători Naşterea Domnului, Soborul Maicii Domnului, Sf. Arhid. Ştefan, Sf. Ier. Vasile cel Mare, Botezul Domnului, Sf. Prooroc Ioan Botezătorul,care adunau la sânul lor Familia creştină, poporul creştin.

Amintirile fragilelor pătimitoare cu mireasmă de zambilă ori mărgăritar au zburat în stol spre trecut dar, o mare parte, s-au cuibărit în cotloanele celulelor care le-au încremenit viaţa. Zidurile groase muşcau din puţina căldură a trupurilor firave, alături de pliscurile ţăcănitoare ale păsărilor de fier–gaborii ce nu mai pridideau înjurând. Dangătul clopotului din turla bisericii vecine cu închisoarea regimului totalitar, care le-a întemniţat tinereţea verde, şi-a revărsat vibraţia peste tăcerea lor ascetică, mânându-le gândurile albe să pornească smerite, refăcând drumul Vitflaimului trac, cărarea bătătorită peste care pluteau paşii angelici ai Sfintei Fecioare Maria, atunci, de mult, în Sfânta Noapte Albă a Renaşterii umane, când Cerul şi-a făcut adâncă reverenţă, iar Pământul copleşit s-a închinat smerit tresăltând de sacra bucurie.

Smirna, Tămâia şi Aurul tinerelor creştin-ortodoxe închise la Miercurea Ciuc erau: Credinţa sufletului lor curat, Nădejdea crezului mistic, Dragostea libertăţii spiritului şi Colindul sublim al inimilor lor serafice, care vibrau de frumos, de adevăr şi sublim. „Ce cuvânt ar putea să exprime încărcătura de sens a unei astfel de clipe, izvor de speranţă mai certă decât realitatea mizerabilă în care ne-au ferecat cei lipsiţi de Dumnezeu!? Mereu se va naşte Pruncul Dumnezeu şi mereu va salva tot ce trebuie salvat. Steaua speranţei a poposit şi peste hruba aceasta şi a dat strălucire mizerabilei noastre celule, care nu se deosebea prea mult de un staul.” (ibid., p. 293)

Crăiasa Fecioară Maria şi Împăratul Iubirii, prefigurat în Dumnezeiescul Prunc Iisus au primit cu mare emoţie Colindul divin prelins şi picurat din sufletele tinerelor îmbujorate de focul Rugului Aprins al iubirii lor cereşti, de Flacăra spiritualităţii tradiţionale, care înfrunta cu demnitate temniţa încremenită, ce părea o peşteră blestemată a tiranei habsburgice Maria Tereza. „Spiritualitatea insului trebuia distrusă, remodelată prin pierderea respectului de sine, coborât în abisuri de abjecţie blasfemică; nici o fiară n-ar fi putut rezista flagelării demonice.” (Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 10)

 

Statul român este singurul din lume care după 1989, mai ales, nu încetează să profaneze constant pe orice cale, Tradiţia, Naţia, Patria, Biserica, Memoria, Neamul: femeia, mama, copilul, familia, şcoala, instituţiile, personalităţile, geniile, eroii, savanţii, martirii, mărturisitorii, monahiile, călugării, ţăranii, dascălii, ctitorii şi sfinţii.

Această „graţie” ni se cuvine prin forţele oculte care guvernează lumea, în mod expres România şi prin segmentul populaţiei ignorante, turma credulă, manipulată, sfârtecată, asmuţită asupra restului de popor care stă la adăpostul nepăsării, ajutând la promovarea politică în rândul demnitarilor cu majoritate covârşitoare: elemente duşmănoase Crucii, elemente străine Patriei şi elemente vrăjmaşe Neamului care, atrofiază cultul demnităţii strămoşeşti, simţul moral şi sensul religios al Naţiunii.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colinde triste de sfârșit de an” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIHAI VITEAZUL – Voievodul VALAH al Ardealului (III)

      „Faptele lui îl pomenesc pe Omul

      trimis de Dumnezeu care acum trei

      sute de ani a venit pe pământ să facă

      un singur trup din românimea întreagă.”

 (Nicolae Iorga-Bucureşti, 1901)

 

 

   Legitimitatea Prezentului unui popor, a unei naţiuni, a unui neam o dă Trecutul, iar pe cea a Viitorului o dă prezentul care se asumă şi îşi trage seva din gloria trecutului.

   Memoria Trecutului glorios încrustat în obârşia sa religioasă este Osia neamului, a naţiunii, a poporului în drumul lor către dăinuire, către transcendent, către nemurire.

  

   Marele savant al Istoriei naţional-universale, Nicolae Iorga, arăta că un  popor, o naţiune, un neam nu sălăşluieşte în dăinuire doar prin limbă, religie, vatră, etnie, ci „şi prin amintirea unui trecut care este acelaşi pentru toţi. E bine să i se vorbească unui popor de oamenii lui mari, despre fruntaşii unui popor, despre aceia prin cari a fost mai mare, mai vrednic de laudă poporul acela, despre dânşii trebuie să se audă pretutindeni, în graiul tuturora.” (Istoria lui Mihai Viteazul pentru Poporul Românesc, p. 291, în Scrieri Istorice, Vol. I, Ed. Albatros)

   Precum un Om mare, un Om ales, un Om hărăzit de Dumnezeu în Lucrarea Sa pentru istoria unei Naţiuni, face ca acea Naţie să fie mare, aleasă şi binecuvântată prin el, la fel se cuvine ca la rândul ei Naţiunea întreagă să-l preamărească în veci.

    Nu doar unii istorici, artişti, câţiva poeţi-scriitori ori o parte din cler, ci tot poporul are menirea să-l cinstească pururea, prin toate generaţiile care curg din el spre eternitate.

   „Precum orice francez îşi cunoaşte pe de rost începutul lui Telemaque a lui Fenelon (ne îndemna boierul-istoric, erou-martir Constantin Gane), astfel orice român ar trebui să ştie pe dinafară începutul istoriei lui Mihai Viteazul, de Bălcescu, fiindcă e un model şi de limbă şi de frumoase simţăminte româneşti. „Deschid sfânta carte, unde stă scris gloria României, ca să pun dinaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte uriaşe pentru libertate şi unitatea naţională, cu care românii, sub povaţa celui mai vestit şi mai mare dintre Voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea.” (Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 110)

   Ardealul valah al Daciei Mari strălucea odinioară de înţelepciunea lui Zamolxis, de gloria regilor – preoţi, de mândria neînfricaţilor ostaşi hărăziţi nemuririi, de hărnicia ţăranilor, de chibzuinţa păstorilor, de măiestria cântecelor, de iscusinţa fecioarelor, femeilor şi mamelor care ştiau să pună în armonie casa, familia, portul, rugăciunea, creaţia populară, dându-i încununarea regească şi divină prin trecerea liberă, voită de la sacerdoţiul geto-dac la rânduirea mesianică a creştinismului hristic ortodox.

   Până la venirea „migratorilor moderni” în Ardeal, a hoardelor de maghiari, saşi şi secui, totul era în rânduială, cu măsură, totul vibra sacru în cosmosul lor străbun, de la cneaz, voievod, ţăran, preot, meşteşugar, păstor, familie, libertate, tradiţie, natură, rugăciune, morală, pământ şi cer. Apoi, deodată totul s-a schimbat, stăpânul a devenit sclav, iar uzurpatorul stăpân. Sceptrul libertăţii s-a prefăcut în jugul robiei.

   „În cetăţuia muntoasă a Ardealului, în văile de la stânga Tisei, locuiau plugarii şi păstorii români, cari ţineau pe umeri strălucirea şi puterea ungurilor din castele şi de la Curte, saşilor, bogaţi din oraşe. Atunci, ca şi acum.” (N. Iorga…, p. 292)

   Liga Creştină,susţinută la 4 Iulie 1593, prin bula papei Clement al VIII-lea, sprijinită de împăratul german Rudolf al II-lea, încurajată de orgoliosul principe maghiar Sigismund Bathory, avea ca înfăptuitor doar pe Viteazul Voievod Mihai al Valahiei. „Dar pentru asta era făcut: pentru a face să scânteie oţelul lui sigur la soarele luptelor biruitoare. Când prilejul de a lovi se înfăţişă, el fu cel dintâi în picioare. Sufletul îndrăzneţ, voinţa neînfrântă a strămoşilor trăia în acest viteaz fără pereche.” (p.297)

   Ieremia Movilă al Moldovei era închinat turcilor şi încuscrit cu polonezii, voind să-şi pună fratele Simion Movilă în locul lui Mihai Viteazul, tot cu ajutorul leşilor. Marile puteri, încă, nu-şi reveniseră de pe urma marelui şoc provocat de cutezanţa şi biruinţa Valahului, dar totuşi Movileştii şi ex-principele Transilvaniei Sigismund Bathory, aflat în Moldova, se grupau sub scutul armat al Poloniei, care urmărea consternată evoluţia politică a Voievodului Mihai, ce putea să vizeze cele două provincii Pocuţia şi Podolia, care aparţinuseră Moldovei, ca drept feudal voievodal.

   „Curtea pragheză îşi manifestase ostilitatea faţă de proiectata campanie din Moldova cât şi faţă de intenţia de aducere a moldovenilor la ideea unirii sub sceptrul lui Mihai încă din vara anului 1598, după cum, reiese din raportul comisarilor Ştefan Szuhai şi Nicolae Istvanffy: „Noi însă l-am făcut atent cu tot dinadinsul să nu pună la cale ceva contra Moldovei, după cum aveam poruncă de la Majestatea Voastră sacră. Iar el a răspuns că nu vrea să năruie Moldova, nu ea îl duşmăneşte pe el, ci (să-l alunge) pe Ieremia Movilă.” De aceea, sarcina dificilă a domnului fusese, în perioada 1597-1599, aceea de a găsi pretexte plauzibile pentru Curtea de la Praga.” (Mircea Dogaru, Singur împotriva Europei – Mihai Viteazul (1593-1601), Phobos, Bucureşti-2005, p. 102)

   Mihai, Voievodul Valahiei şi al Ardealului şi-a justificat împăratului Rudolf al II-lea planul intervenţiei sale în Moldova, pentru a contracara alianţa celor trei, Jan Zamoysky, Ieremia Movilă şi Sigismund Bathory, care complotau împotriva sa. „Trebuie să-l alung cu forţa pe acel voievod al Moldovei, ca duşman al creştinilor, nu pentru a-i cotropi ţara şi nici dintr-o lăcomie oarecare, dar ca să nu poată aduce o piedică în planul expediţiei în Turcia.” (ibid., p. 102)

   Dincolo de declaraţiile şi argumentele Valahului, Rudolf al II-lea trăia însă cu convingerea că Mihai voia sigur refacerea Daciei Mari, mai ales că avea în Moldova o grupare boierească şi poporul, favorabili planului său de întregire. Astfel, că refugiul lui Sigismund Bathory în Moldova lui Ştefan cel Mare, i-a adus pretextul de care avea nevoie. „Sigismund Bathory, care are de gând să atace din Moldova, ajutat de o mare armată de turci şi de tătari; am socotit că trebuie să-i fie zădărnicită ocazia de a reuşi înainte de a-şi spori puterile. Acum îndreptăm o armată contra lui însuşi, evident cu acel scop, ca Dumnezeu, sporindu-ne forţele, să împiedicăm la timp forţa şi avântul lui.” (concluziona iezuitul Bartholomeu Pezzen, c.f. Mircea Dogaru, p.103)

    Alături de „argumente”, Valahul revendica întreg teritoriu românesc, „toate teritoriile de la Marea Caspică, până la oraşele Buda, Alba Iulia şi Solnoc.” (p. 103)

   Campania din Ardeal a Voievodului Mihai a avut girul sultanului Mehmed III Adil (1595-1603), care se răsfrângea şi asupra celei din Moldova, fapt ce i-a apropiat pe habsburgi de poloni printr-o înţelegere secretă. Acordul sultanului fiind adus la cunoştiinţă chiar de către el, prin hrisov în Februarie 1600, regelui polon Sigismund III Vasa (1587-1632): „Cum Mihai, având de acum asigurată alianţa din partea noastră şi steagul dat de noi, uşor a ajuns să aibă oaste mai puternică, neţinând seama nici de noi, nici de oastea noastră. Astfel, deci, s-a ajuns că, prin voinţa şi sub privirea atotputernicului Dumnezeu, a înfrânt oastea lui Andrei Bathory, voievodul Transilvaniei; pe acesta însuşi şi pe mulţi din însemnaţii lui domni bătându-i a luat domnia Transilvaniei şi a adus-o sub puterea şi în stăpânirea sa.” (ibid., p. 104)

   Lângă acordul său în favoarea Valahului, sultanul a aşezat şi ameninţarea faţă de cei care iar sta împotrivă Voievodului Mihai, în speţă regele polon şi voievodul moldav, prin ceauşul Djafer: „…să fiţi prieteni faţă de prietenii noştri, după pilda strămoşilor voştri şi să fiţi duşmani duşmanilor noştri, astfel că aceste două provincii şi ţări, atât pământul Transilvaniei cu voievodul său, cât şi al Ţării Munteniei cu voievodul Pătraşcu, precum şi supuşii şi oamenii din amândouă aceste ţări.” (p.105)  

   De ce, totuşi Curtea de la Praga şi-a dat de nevoie acceptul campaniei din Moldova a lui Mihai, ştiind intenţia lui, dar şi faptul că vor intra în conflict cu Polonia?

   Explicaţia habsburgilor are trei variante: 1. Au fost încredinţaţi că Mihai v-a pierde bătălia şi atunci problema Transilvaniei se va rezolva de la sine; 2. Dacă Valahul v-a învinge v-a fi lichidat ulterior şi atunci cele trei ţări valahe vor intra sub autoritatea imperiului Romano-german; 3. Au acţionat din teamă. Ordinea acestor previziuni însă a fost inversă: teamă, învingere, înfrângere.

   Rudolf al II-lea era conştient că Mihai Viteazul promova strategia unei politici europene, „pentru gloria neamului său”, care aşa cum remarcau mulţi contemporani, precum Eustachio Fontana, „în toate discuţiile lor publice sau particulare”, îl asemuiau „datorită marii valori pe care o demonstrează în aceste părţi ale Europei” ca pe un „nou Alexandru Macedon.” (cf. Mircea Dogaru, op. cit., p. 106)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIHAI VITEAZUL – Voievodul VALAH al Ardealului (III)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colind de Noul An – 2021

     Anul Nou se cuminecă smerit din Potirul înaintaşului său, împropriindu-şi în mod serafic taina celuilalt, taina alterităţii regăsindu-şi deopotrivă sinele mai frumos, mai liber, mai demn, mai adevărat, mai creştin, mai tradiţional, mai românesc.

   Vechiul An, care tocmai s-a înălţat de pe Altarul jertfei sale, ne-a pregătit chivotul inimii răbdătoare şi iertătoare, dar demne să primească darul cel mai presus de fire – revenirea la viaţa creştin-ortodoxă ca o nouă revărsare de har şi Adevăr.

 

   Prin îmbrăţişarea Noului An să plinim îmbrăţişarea lui Dumnezeu şi a Neamului întru sinele – altar, comuniune în care vibrează împlinirea integrală, sacerdotală a interiorităţii noastre împodobită cu haina de nuntă a unei pilduitoare exteriorităţi transfigurate, printr-un sens holist, integrativ, consacrat unei frumuseţi liturgice!

   Renaşterea trăirii întru plenitudinea conştiinţei moral-creştine, precum cea a străbunilor noştri va susţine permanent starea de trezvie a fiinţei, a familiei, a elitei, a poporului, făcând prin chenoza hristică primirea DARULUI divin ca esenţa vieţii.

   În frământătura vechiului An să punem aluatul unui suflu nou de conştiinţă, dătător de viaţă, de har, de demnitate şi de iubire pentru a învia lăuntric, astfel încât să putem da naştere unui înfloritor univers interior aderent tainei divine!

  Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colind de Noul An – 2021” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colindul Frumuseţii şi Tinereţii române în temniţele carlisto-comuniste

   „Voi n-aţi stat cu noi în celule

   Să ştiţi ce-i viaţa de bezne

   Sub gheare de hiene, cu guri nesătule,

   Voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,

   Încins cu cătuşe la glezne.”

(Radu Demetrescu Gyr)

 

   Fiorul sufletesc al creştinului ortodox dacoromân se strecoară tainic în Noaptea Albă, serafică, pe sub faldurile de nea primind cântarea Îngerilor ce se pogoară din Cerul albastru, senin, plin de încântarea Iubirii, care se răsfrânge peste Pământul verde al dacilor nemuritori împodobit cu marama de aur a sfintelor Sărbători.

   Adie un murmur, un cânt, un ecou, o cântare, un colind, o bucurie, o rugă, un crez.

  Ceata de îngeri, păsări în zbor, cor de copii ne colindă sufletul frumos de altă dată,

cu Naşterea Pruncului Sfânt ce împodobeşte cu blazonul Său, Caleaşca Noului An,

pentru ca fiecare creştin valah să devină o făptură dalbă într-o armonie liturgică.

   Aceasta era urzeala şi ţesătura Tradiţiei pe care era brodată menirea Românului.

   În vremurile multiseculare toţi fiii demni şi frumoşi de la vlădică până la ţăranul semeţ, ieşeau cu crucea-n frunte în faţa duşmanului din afara hotarelor, biruindu-l ori căzând înfrânţi, dar niciodată îngenunchiaţi, mărturisindu-L cu dor şi cânt pe Hristos.

   În vitregia ateo-comunistă (regalo-proletară) a veacului XX, prigoana declanşată de trădătorii şi laşii antiromâni, anticreştini au uzurpat monarhia strămoșească, statul naţional, credinţa.

   Atunci, poporul român creştin ortodox cu cei mai de seamă fii ai săi, cu întreaga Elită spirituală era în lanţuri, cătuşe, temniţe, constrânşi să se lepede de Mântuitorul.

   Elita spiritual-religioasă (creştin-ortodoxă), se impune, se alege de la sine, prin sine, în sine recapitulând după modelul Hristic, vocaţia-mesianică prin tot ce are ca valoare supremă Neamul întru virtuţiile sale tradiţionale, lăsate din Moşi-Strămoşi.

   Menirea Elitei spiritual-religioase a fiecărei epoci este înplinirea destinului naţiei prin Rezistenţa Religioasă în comuniune de har, jertfă şi iubire cu Voia lui Dumnezeu.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colindul Frumuseţii şi Tinereţii române în temniţele carlisto-comuniste” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Urare de Naşterea Domnului

   Stăm în Troica bucuriei tradiţionale, fără uşi, fără ferestre, fără griji, fără teamă, doar cu sufletele primenite şi primitoare de emoţia sfântă. Inima – altarul trupului îşi deschide larg zăvoarele Frumuseţii ca să pătrundă izvorul cristalin al sublimelor Colinde cereşti, ce se revarsă atât de dumnezeeşti.

 

   Aerul curat ca un ştergar în zi de sfântă Sărbătoare ne învăluie chipul de icoană cu mireasma lui serafică, lăsându-ne vrăjiţi de aura Colindelor ce ne îmbrăţişează celest, ascultându-ne fiorul sufletului dalb cum vibrează.

     

   Cântările cereşti-angelice binecuvântate şi pogorâte peste pământ împletesc veşnicia în Marama Naşterii Pruncului Sfânt, iar în sublimul lor înmugureşte pururea zâmbetul Fecioarei-Mamă – Crăiasa cerului şi a pământului.

 

   Acum, de marea Sărbătoarea care a renăscut Cerul şi Pământul, toţi Creştinii se întorc Acasă cu sufletul ca să pregătească, să împodobească, să primenească în Iia lor de dor, splendoarea venirii Maicii Domnului cu Crăişorul ei dumnezeiesc.

 

   Hristos s-a născut slăviți-L !

 

 

                           Maria Nușa-Nicoleta și Gheorghe Constantin NISTOROIU

 

   25 Decembrie 2020