George PETROVAI: Prăpădul de la antipozi

Prăpădul de la antipozi

trimite omenirea-n corzi

Motto:

Incendiile colosale

din Australia uscată,

arată că omul modern

este ființa obsedată

doar de-acel bine aparent

cu un efect devastator,

ce viața pune în pericol

prin al neomeniei spor.

Este vizibil pentru orice persoană cu scaun la cap că omul civilizat (sic!) și acultural al zilelor noastre s-a ales de pe urma progresului tehnico-științific nu doar cu mai multe automate întru satisfacerea triadei consum – comoditate – confort, dementa „lege” a transformării sale într-un desăvârșit robot jovial, ci și cu acele inevitabilo-detestabile însușiri (ipocrizie, minciună, lăcomie, trăncăneală, lingușeală, cruzime etc.), grație cărora el se războiește necontenit cu mediul natural și izbutește să se integreze, cu sinistra faimă de descurcăreț, în cele mai distorsionate și mai corupte medii sociale.

Astfel stând lucrurile cu acești fripturiști băgăreți, care se laudă că scot bani din piatră seacă și sunt nelipsiți în toate sferele de activitate (politică, afaceri curat murdare cu statul, jurnalism, cultură pentru anlafabeții funcționali etc.), nu știu în ce măsură mai poate să ne mire faptul că numai în București, cea mai poluată capitală europeană, anual mor din pricina noxelor câteva zeci de mii de români, că tributul în vieți omenești pe care-l percep transporturile, îndeosebi cele rutiere, depășește suma deceselor cauzate de cancer și bolile cardiovasculare (Atenție, omul modern își sapă de zor mormântul prin necumpătare, grabă, stres, alimente chimizate și medicamente contrafăcute!) și că pădurile, uimitoarele „fabrici” de oxigen și de alte multe binefaceri pentru vietățile pământului, ba sunt măcelărite fără milă (în România postdecembristă, de pildă), ba – cu acordul politrucilor din Brazilia și Congo – sunt incendiate de localnici (cică pentru nevoile presante ale agricultorilor, de parcă în lumea asta absurdă n-ar fi atâtea milioane de hectare lăsate în paragină).

Așa că media anuală a temperaturii planetare crescând cu peste 1,5 grade Celsius în ultimele 3-4 decenii, se face tot mai simțit efectul de seră (sporul bioxidului de carbon perturbă atmosfera, cantitatea globală a precipitațiilor este în alarmantă scădere, poluarea crește și pădurile rămase se usucă, astfel favorizând și întreținând incendiile spontane), ghețarii veșnici se topesc, iar continentul australian arde din luna noiembrie mai ceva ca păcătoasele cetăți Sodoma și Gomora, transformând în scrum bunuri materiale, vegetație și circa un miliard de vietăți.

Continue reading „George PETROVAI: Prăpădul de la antipozi” →

George PETROVAI: Lac (politic) să fie, că broaște (râioase) sunt destule!

Ce spunea Klaus Iohannis în campania pentru al doilea cincinal neconvingător la Cotroceni? Că România va cunoaște normalitatea doar atunci când Partidul Social Democrat (PSD) nu numai că n-o să mai fie la guvernare, dar chiar va dispărea de pe eșichierul politic în urma loviturilor aplicate „cu parul” de liberalii orbanieni și de aliații lor conjuncturali (useriștii ofticați, pemepiștii resemnați, aldiștii delabrați).

Ei bine, toate astea s-au făcut „păs cu păs” în favoarea democrației iohanniene și în defavoarea grosului românilor (câștigarea europarlamentarelor de către liberali, prelungirea contractului de chiriaș la Cotroceni cu încă cinci ani pentru prezidentul lucrului lamentabil făcut în primul mandat, demolarea prin moțiune de cenzură a Cabinetului Dăncilă și preluarea Executivului de niște liberali doar cu numele), dar mult promisa normalitate pentru țară și omul de rând încă n-a apărut.

Sau – mai știi? – pesemne că asta înțeleg prin normalitatea de pe aceste meleaguri președintele reales (cu peste 60% din jumătatea românilor prezenți la urne, ceea ce înseamnă taman 30% din totalul românilor cu drept de vot) și tovarășii săi: ca disponibilizările, prin înlăturarea adversarilor politici din posturile decizionale și prin comasarea ministerelor, să întărească spusa „Pleacă ai lor, vin ai noștri”, chit că cei mai mulți dintre noii înscăunați se ridică deasupra predecesorilor doar prin oribilul lor fripturism; că neobrăzatele pensii și/sau lefuri ale potentaților (politruci hapsâni, nelegiuiți și subanalfabeți, procurori ticăloșiți, magistrați corupți, generali izmănari, ciocoi unși cu toate alifiile necinstei) să fie tot mai insistent arătate cu degetul de ofuscații cârmuitori ai momentului, dar nimeni dintre ei să nu întreprindă nimic concret întru stăvilirea/demantelarea acestui uriaș jaf național „cu legea-n mână” (că, de, alde ăștia sunt atotputernicele rotițe ale statului paralel… cu presantele trebuințe ale milioanelor de nevoiași); că jenantele eforturi ale orbaniștilor nu se îndreaptă spre actul propriu-zis de guvernare (investiții, sănătate, educație, dublarea alocațiilor pentru copii, majorarea pensiilor, infrastructură etc.), adică spre obiectul de activitate pentru care își încasează lefurile, ci spre marota politică a alegerilor anticipate și a desemnării primarilor în două tururi, deși ei înșiși conștientizează (mă rog, nu toți) că respectivele obiective nu sunt câtuși de puțin prioritare în acest moment pentru țară și că înfăptuirea amândurora este practic imposibilă, atâta timp cât noua majoritate parlamentară pesedisto-udemeristă se opune anticipatelor și atâta timp cât primarilor liberali le surâd alegerile locale într-un tur.

Da, căci toți primarii în funcție vizează un nou mandat prin relațiile statornicite și prin cetățenii câștigați de partea lor, așa că-i lasă rece teoria demo(no)cratică a slabei reprezentativități printr-un singur tur de scrutin… Aceasta fiind nătâng-râioasa politică a liberalilor iohanniano-orbanieni, năstrușnicele declarații ale lui Rareș Bogdan sau „batistuța”, cum îl alintă realizatorul emisiunii „Starea nației”, nu puteau să fie decât după chipul cețos și puțina înțelepciune a acestei formațiuni.

Mai exact, îndată după ce s-a văzut în Parlamentul European și apoi prim-vicepreședintele Partidului Național Liberal (PNL), fostul jurnalist de trăncăneli la nesfârșit (unde-i sunt investigațiile?) a făcut cunoscut la diferite canale de tembelizare în masă că, aidoma lui Ludovic Orban în urmă cu vreo doi ani, este categoric împotriva primirii traseiștilor de către peneliști și că dacă, totuși, se va întâmpla acest lucru, atunci el își va da demisia!

Continue reading „George PETROVAI: Lac (politic) să fie, că broaște (râioase) sunt destule!” →

George PETROVAI: Era ticăloșilor postdecembriști

Se împlinesc trei decenii de la tragicele și dubioasele evenimente din Decembrie 1989, pe care unii (de pildă, Ion Ilici Iliescu și ortacii săi) țin morțiș să le ridice la rangul de revoluție. Numai că, ne averizează Curzio Malaparte în celebra sa carte „Tehnica loviturii de stat” (Editura Nemira, 1996), istoria omenirii n-a cunoscut revoluții, ci doar tehnici insurecționale pentru preluarea puterii. La rândul lui, gânditorul Petre Țuțea consideră că singura revoluție petrecută în timp, în sensul „restructurării” omului, a fost cea înfăptuită de Mântuitor în urmă cu 2000 de ani: „Atunci s-a suprapus teandric omul divinizat și divinitatea devenită om și a fost anulată istoria care era întemeiată pe conversația dintre Eva și dracul” (dialogul Una din minunile lui Dumnezeu din cartea Între Dumnezeu și neamul meu, Editura Arta Grafică, București, 1992).

Vasăzică, adevărata revoluție sau momentul schimbării cursului istoriei nu numai că este rezultatul spectaculos-cutremurător al voinței divine, cu efectiva prezență/ participare a divinității, dar ea trebuie să meargă din interiorul omului spre exteriorul acestuia (familie, instituții, comunitate, omenire), prin irezistibilul proces de iluminare, generat de vorbele și faptele Absolutului devenit om…

Or, ce revoluție este aceea în care, potrivit înțelegerii prealabile de la Malta dintre George Bush și Mihail Gorbaciov, bolșevismul rusesc și din „sateliții” săi europeni este socotit revolut, deci anacronicul și încăpățânatul Nicolae Ceaușescu trebuia mort-copt detronat cu sprijinul serviciilor secrete de pretutindeni (americane, sovietice, maghiare, israeliene etc.), în care deșca bolșevico-iudaică Saul Bruckner (alias Silviu Brucan) cerea cu insistență jertfe umane, inclusiv execuția cuplului Ceaușescu, așa ca revolta stârnită și întreținută din exterior să li se pară românilor ieșiți în stradă și celor din fața televizoarelor (sic!) că-i o revoltă populară cu iz revoluționar, în care nu este capturat nici măcar un singur terorist (adevărații „teroriști” din acele zile infernale erau ingenioasele simulatoare video și audio), iar soldații ajung să se împuște între ei, respectiv în care linia a doua a bolșevicilor autohtoni (moscoviții Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, generalul Victor Atanasie Stănculescu, generalul Nicolae Militaru ș.a.), cu marele ajutor primit din partea generalului Iulian Vlad și a securiștilor săi, înlătură de la putere prima linie (soții Ceaușescu și puținii lor fideli), pentru a umple în mare grabă „vidul de putere” cu avizii lor „oameni de bine” (!), cu toții torturați de ideea unei democrații originale și a unui comunism „cu fața umană”.

Cum o atare operă fesenisto-neobolșevică nu putea fi înfăptuită decât cu cadre de nădejde (foști activiști, securiști și milițieni), iată motivul pentru care Iliescu și tovarășii lui s-au dat peste cap ca să împiedice aplicarea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, care prevedea îndepărtarea vreme de minimum 10 ani din politică și funcțiile publice a tuturor lacheilor bolșevici cu mai mult și mai puțin ștaif. Adică acea mult necesară lege a lustrației, prin care Mustafa Kemal Atatürk izbutise să-i îndepărteze de la butoanele treburilor obștești pe foștii demnitari ai defunctului Imperiu Otoman, întru reala și grabnica modernizare a Turciei…

Numai că ceea ce fusese posibil în Turcia anilor treizeci, s-a dovedit cu neputință în România anilor nouăzeci. De ce? Din simplul motiv că Iliescu și ortacii săi (din toată România postdecembristă) nu erau atât de fraieri, încât – printr-o măsură incompatibilă cu etica neobolșevismului biruitor – să-și taie craca politrucianistă de sub picioare. Continue reading „George PETROVAI: Era ticăloșilor postdecembriști” →

Gheorghe APETROAE: Martin Heidegger. Reminiscența schopenhaueriană și stoicismul aproprierii sentențiale de Friedrich Hölderlin şi Friedrich Nietzsche (comentariu)

George PETROVAI: Un răspuns la Martin Heidegger, filosoful fiinţei în timp şi întru moarte.

Comentariu: Gheorghe APETROAE. Martin Heidegger. Reminiscența schopenhaueriană și stoicismul aproprierii sentențiale de Friedrich Hölderlin şi Friedrich Nietzsche.

„Mirarea filosofică” la „Fiinţa fiinţării”, aceste principii ale posibilităţilor evolutive ontologice, prezenţe certitudinale, cu toate că au fost identificate ca şi concepte de Heidegger, nu s-a reuşit să fie relevete obiectiv şi apoi formalizate – chiar și prin studiile sale analitice asupra adevărului, existenţei şi timpului, cu raportare la gânditorii presocratici şi la gânditorii moderni. Aceasta, pentru că au fost construite în primă instanță, mai mult imaginativ şi nu experimental, cu principii numenologice şi mai puţin din elemente spaţiale fenomenologice identitare, cauza fiind anumite limite gnoseologice ale marelui gânditor în perceperea cauzală analitică a ontologicului fizical şi a temporalităţilor fenomenologice husserliene. Acesta a rămas cu conceptul fiinţării, cu tot, în limitele perathice ale pozitivismului ființial pitagoreic și parmenidic, desigur în ființial, fiind redate de filosof cu un limbaj presocratic (J.Hersch), în afara neantului… Domnul George PETROVAI, în exegeza sa, sesizează în studiile lui Heidegger „ distincţia dintre fiinţare şi fiinţă, faptul că fiinţarea „ascunde” fiinţa şi ei îşi datorează existenţa, iar fiinţa nu există decât în subiacență, ca fiinţare! ”Filosoful verbalizează ființarea cu scopul de a subordona pe ființă acesteia, iar dintre uneltele gnomice de identificare și de descriere a ființei în ființare, acesta va utiliza „ din triada observaţie – experiment – raţionament ”, mai mult, raţionalitatea ființării și mai puțin cele ale obiectualizării, respectiv observația și experimentul, acestea din urmă fiind utilizate de Heidegger numai în abordarea strictă a ființei în timp, rămânând aici în urma fenomenologului Husserl – pilonul conștiinței intenționale, de logică pură semantică, formală și transcedentală, din care avea să se inspire în existențialismul său, Heidegger, acesta rămânând ca un subjugat al metafiinţării, al sfintei revelaţii din imperiul inchizitor al metafizicii….”. Heidegger a minimalizat, se înțelege, prezența ființei în spațiul ființării și aceasta, grație influenței asupra sa venită dinspre poetul romantic german Friedrich Hölderlin şi gânditorul axiolog-revizionist și voliționist-schopenhauerian Friedrich Nietzsche, amândoi având o deosebită preţuire faţă de izvoarele existenței ființei în ființare, presocratice. Și totuși, M. Heidegger, cu aceleași unelte va explora în maniera sa proprie și alte trei dintre categoriile nodale şi mereu inepuizabile ale filosofiei: adevărul, existenţa şi timpul, oprindu-se mai mult asupra existenței – ființării, precum raționalistul olandez Baruch SPINOZA și existențialiștii Soren KIRKEGAARD și Karl JASPERS, care au elaborat studii de filosofie a existenței. El se va opri asupra studiului existențial al ființei obiectivate în adevăr și a smulgerii ființei din obișnuit, din certitudinea morții, prin ființarea și întru moarte a ființei, în care timpul este „Timpul autentic… cel al oferirii luminatoare a ajungerii – la – prezenţă din trei direcţii diferite – din prezent, trecut esenţial şi viitor -, pe care apropierea vine să le unifice”.

Iată o fenomenologie a existenței, pe care a descris – o analitic Martin Heidegger în studiul său filosofic principal, expus în conferința ținută la Universitatea din Freiburg, intitulat Fiinţă şi Timp (Sein und Zeit). Personal, am considerat realist şi foarte interesant studiul domnului George Petrovai asupra filosofiei fiinţei la Martin Heidegger,în eseul său, intitulat „Un răspuns la Martin Heidegger, filosoful fiinţei în timp şi întru moarte”, atunci când am constatat că există în studiul său numeroase principii existențiale în temporalitate heideggeriene care converg cu credința declarată, în continuare, în scrierile mele, pentru ființarea și în început și în prezent și în neînceput, întru moarte, a unificării în eternitate !!!

Cu stimă şi alese consideraţii!

—————————————

Gheorghe APETROAE,

Sibiu

Continue reading „Gheorghe APETROAE: Martin Heidegger. Reminiscența schopenhaueriană și stoicismul aproprierii sentențiale de Friedrich Hölderlin şi Friedrich Nietzsche (comentariu)” →

George PETROVAI: Rolul de frunte al povestitorului în marea literatură rusă

Scriitorii se deosebesc printr-o serie de însușiri (spiritul de observație, ideile dezbătute, limbajul întrebuințat, talentul de povestitor etc.), toate aceste componente, în împletirea lor subtilă și armonioasă, contribuind la formarea stilului și la punerea în evidență a artei cu care este înzestrat (mai mult sau mai puțin) fiecare dintre slujitorii cuvântului scris.

Tocmai de aceea este foarte dificil, ba poate că de-a dreptul riscant, să faci distincție între scriitorul artist și scriitorul povestitor. Totuși, chiar în marile literaturi identificăm artiști mai degrabă cu vocația povestitului decât cu cea a profunzimii ori a amplorii ideilor abordate.

Făcând această afirmație nu-i am în vedere pe povestitorii de meserie (H.Cr.Andersen, frații Grimm sau Petre Ispirescu), ei înșiși artiști de-o factură aparte – cea a basmului mereu încântător și de-a pururi nemuritor, ci gândul mă poartă la harul inegalabil al acelor artiști care narează scene de viață cu cuceritoarea ușurință cu care oamenii obișnuiți se mișcă, respiră și mănâncă…

Iar literatura rusă este plină ochi de adorabili povestitori. Firește, primul în seria acestora este Nikolai Gogol, cel din a cărui Manta vor ieși adevărați titani și cel care niciodată nu și-a dezmințit excepționala înzestrare de povestitor (ba sarcastic, ba duios, dar mereu irezistibil, în pofida paseismului său), nici în grațioasele scrieri ale tinereții – Serile în cătunul de lângă Dikanka, nici în cele de mai târziu (Taras Bulba, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Nasul, Mantaua), pentru ca în comedia Revizorul și, mai ales, în romanul neterminat Suflete moarte să atingă adevărate culmi privind misiunea artistului în societate și meșteșugul înaripat al acestuia de-a transmite cititorilor opiniile sale.

Iată „fermecătoarele povestiri cu draci și vrăjitoare din Serile în cătunul de lângă Dikanka” (Dumitru Solomon în Prefață la Mirgorod) unde, cu grație și dezinvoltură, Gogol și-a diseminat fantasticul său încărcat de umor și duioșie, dar iată și povestirea Vii, povestire despre care criticul Bielinski avea să noteze la vremea aceea că fantasticul nu i-a prea reușit autorului, întrucât acesta a oferit un abuz de amănunte despre Vii, mai marele spiridușilor, încălcând astfel regula potrivit căreia o fantomă descrisă detaliat își pierde caracterul metafizic și rămâne doar monstruoasă…

Pentru noi românii povestirea are o semnificație aparte, asta deoarece episodul cu goana nocturnă a filosofului Homa aburcat în cârca vrăjitoarei, a fost preluat de Caragiale și inclus în nuvela sa Calul dracului.

Cu toată aparenta sa îndepărtare de problematica rusă a vremii din pricina călătoriilor întreprinse și a șederii sale îndelungate în străinătate, totuși, Ivan Turgheniev a rămas rus get-beget pînă la moarte.

Este adevărat că el se simțea atras de confortul și civilizația Apusului, îndeosebi de civilizația și spiritualitatea franceză. Dar tot atât de adevărat este că, occidentalizat până în vârful unghiilor, Turgheniev dorea cu aprindere ca Rusia să-și rezolve gravele probleme de esență feudală cu care se confrunta.

Cu siguranță că ăsta-i unul din motivele pentru care el scrie Povestirile unui vânător așa cum le știm, carte care se poate spune că reprezintă piatra unghiulară a întregului său edificiu cultural-conceptual. Apar în această carte personaje memorabile așa ca Hori și Kalinîci, îi întâlnim pe moșierii Viaceslav Harionovici Hvalînski și Mardari Apolonîci Stegunov (frați buni cu cei doi Ivani certăreți ai lui Gogol), facem cunoștință cu buna moșiereasă Tatiana Borisovna și cu parazitul de nepotu-său, dar mai ales îi cunoaștem pe băieții care-și pasc caii în lunca Biejei și se dovedesc neîntrecuți povestitori despre domovoi și vodianoi.

De altminteri, acestei cărți i se datorează exilul scriitorului la moșia sa de la Spasskoe-Lutovinovo pentru o perioadă de 21 de luni, exil ordonat de țarul Nicolae I. Dar tot ei i se datorează în bună măsură și urgentarea de către țar în anul 1861 a reformei agrare (abolirea iobăgiei).

Cu toate că propriu-zis F.M.Dostoievski nu este un povestitor de talia lui Gogol sau Turgheniev, două sunt argumentele care ne obligă să-l includem în galeria celor mai iluștri condeieri ruși ai tuturor timpurilor:

1)Dintre toți scriitorii care au ieșit din Mantaua lui Gogol, Dostoievski este artistul-gânditor căruia cultura universală îi datorează cel mai mult, nu doar în ceea ce privește strălucita sa contribuție la dezvoltarea literaturii de investigație și minuțioasă analiză psihologică, ci și în ceea ce privește prestigiul imprimat existențialismului creștin;

2)Dostoievski cultivă cu succes fantasticul în povestirile Bobok și Visul unui om ridicol, scrieri pe care el însuși le-a intitulat Povestiri fantastice. Dar mă grăbesc să precizez că este un fantastic diferit de cel gogolian, căci – am putea spune – este un fantastic mult mai intelectual, adică lipsit de draci, spiriduși și vrăjitoare.

Povestirea Bobok, de pildă, surprinde un captivant dialog sepulcral între decedați de diverse vârste, ocupații și condiții sociale: un general, un funcționar lingușitor, o cucoană arțăgoasă, o fetișcană ușuratică, un escroc lipsit de scrupule etc., dialog din care – grație angajamentului morților că în această postură nu mai are nici un sens să mintă – aflăm păcatele tuturor acelora despre care se poate spune că la țanc și-au dat obștescul sfârșit.

Iar Visul unui om ridicol relatează visul fabulos al unui personaj fără nume, de care toată lumea râde și care taman pentru acest motiv decide să se sinucidă. Nu apucă să o facă, deoarece adoarme cu pistolul așezat în fața lui. În vis are loc o translație de planuri, astfel că personajul ridicol se vede pe sine mort, așezat în coșciug și apoi depus în întunericul de nepătruns al mormântului.

Absolut toate amănuntele oferite de acest fals sinucigaș sunt cutremurătoare prin precizia lor maladivă, prelungită dincolo de existență: picăturile de apă care-i cad pe ochiul stâng exact din minut în minut, invocarea Stăpânului Universului și pe urmă zborul prin spațiile incomensurabile, pentru ca în final să aterizeze pe o planetă ce ne este înfățișată ca o reeditare a Pământului.

Dar un Pământ paradiziac, unde nu se cunoaște ura, minciuna și suferința, căci locuitorii acestei planete se supun doar armoniei și iubirii. Însă după pătrunderea omului ridicol în această lume a inocenței începutului, locuitorii încep să cunoască minciuna, nedreptatea și violența, și toate astea le fac mare plăcere. Degeaba mai protestează personajul nostru împotriva răului devenit dominant; este prea târziu și nu face decât să-și ridice locuitorii planetei în cap…

Ce folos, notează scriitorul cu amară ironie, că personajul s-a trezit cu sentimentul înviorător că deține un adevăr neștiut de ceilalți semeni: n-a scăpat de apelativul „ridicol”, ba mai mult, după ce începe să împărtășească pe ici, pe colo din experiența acumulată în vis, ascultătorii îi râd în față și-i spun că a luat-o razna cu propovăduirea iubirii aproapelui.

Despre apolinicul Lev Tolstoi se poate spune că vâna sa de povestitor răzbate mai degrabă din adorabilele povești scrise pentru copii și din tulburătoarele nuvele scrise la bătrânețe (Părintele Serghi, Hagi Murad) decât din marile sale romane, unde (îndeosebi în Învierea) el „sacrifică” farmecul povestirii în favoarea documentației și a temei social-politice de mare gravitate, pe care o urmărește cu perseverență și o dezbate cu pasiune: libertinajul tinerilor nobili, prostituția, transfigurarea morală a unora dintre personaje.

Fără a uita măcar o clipă de talentul narativ al lui Anton Cehov din încântătoarele lui schițe și nuvele (Chirurgia, Nuntă cu general, Majurul Prișibeev, Stepa, Salonul nr.6, Casa cu mezanin etc.), precum și de rolul pe care el l-a avut la dezvoltarea literaturii ruse prin aplecarea asupra vieții omului mărunt, nu trebuie pierdut din vedere mai ales Ivan Bunin, acest ultim clasic rus.

Aidoma lui Turgheniev, Ivan Bunin a trăit ani mulți în străinătate. Dar dacă Turgheniev a făcut-o din niște capricii specifice condiției sale de nobil înstărit, la Bunin – aristocrat contemporan cu suita de dezastre generate de ascensiunea bolșevismului – refugierea în străinătate a fost o necesitate impusă de conjunctura dușmănoasă chiar și la adresa unor moșieri scăpătați, așa cum se prezenta la acea vreme familia scriitorului nostru.

Întreaga operă a lui Bunin, pentru care în anul 1933 a fost răsplătit cu Premiul Nobel (primul dintre ruși), este străbătută de nostalgia după viața patriarhală a Rusiei de altădată, cu „parfumul din alte vremuri” al conacelor boierești, în care – ne spune scriitorul în povestirea Merele Antonovka – „era obiceiul să se sporovăiască pe înserate, în penumbra amurgului, când luminile nu s-au aprins încă”.

Iar opera sa din perioada exilului este marcată de dorul fără leac după patrie: „Și iată că m-am întors cu gândul la acele nopți de altădată, nopți de toamnă, aproape uitate, pe care le trăisem cândva în copilărie, în stepa deluroasă și săracă a Rusiei Centrale”, se confesează el în Noaptea târziu, după ce Parisul se cufundase în somn.

Scrierile sale, între care se remarcă nuvela de mari dimensiuni Satul, nuvelă de un realism sumbru și deprimant, parcă sunt fragmente ale unei simfonii sfâșietor de nostalgică după un trecut de neuitat, dar și tablouri uimitor de precise, desenate cu creionul dorului de țară și împlinite cu culorile aleanului. Indiscutabil că în precizia descrierilor Bunin se dovedește cehovian, pe când în lirismul evocării „cuiburilor de nobili” el își vădește filiația turghenieviană.

Chiar dacă Maxim Gorki (adevăratul lui nume este Alexei Maximovici Peșkov) a ajuns prietenul lui Lenin și într-atât de bolșevizat, încât – pastișându-l pe Dostoievski cu Mantaua lui Gogol – Lenid Leonov anunța că „Noi toți (scriitorii proletari, nota mea, G.P.) am ieșit din mâneca largă a lui Gorki”, aptitudinile sale de povestitor nu pot fi contestate, dovada acestor însușiri el făcând-o încă de la primele povestiri (Makar Ciudra, Bătrîna Izerghil, Hanul și feciorul său etc.).

Iar trilogia autobiografică Copilăria-La stăpân-Universitățile mele constituie mult mai mult decât relatarea vieții plină de privațiuni a lui Alexei, la bunicii dinspre mamă când era doar de-o șchioapă, apoi – după ce a mai crescut – la diverși stăpâni și în final la Kazan, oraș în care intenționa să urmeze universitatea.

Prin aria ei de cuprindere în timp și spațiu, precum și prin numărul mare de persoane cu care tânărul Alexei vine în contact în decursul anilor și al peregrinărilor, trilogia poate fi considerată o reușită frescă a epocii.

Fără discuție că, așa cum reiese cu prisosință din trilogie, bunica a fost ființa cea mai dragă și mai apropiată de oropsit, îndeosebi după moartea mamei sale, cea dintâi care l-a modelat cu bunătatea ei și cu harul ce-l avea de-a povesti și recita, în felul acesta pregătind sufletul copilului pentru receptarea frumosului și cunoașterea emoției artistice: „Tare le mai plac diavolilor șotiile! îi istorisește bunica nepotului. Parc-ar fi copii mici, nu alta. Odată Continue reading „George PETROVAI: Rolul de frunte al povestitorului în marea literatură rusă” →

George PETROVAI: Pontius Pilatus (poem dramatic)

Întreaga acţiune se petrece în atriumul (curtea interioară) din imensul palat al lui Pontius Pilatus, procuratorul Iudeii. Ca în toate marile case romane, în mijlocul atriumului susură un splendid havuz, iar jur-împrejurul său se întinde porticul acoperit, loc amenajat nu doar pentru destindere şi odihnă atunci când căldura devine sufocantă, ci şi pentru desfăşurarea activităţilor specifice cancelariei celui mai important demnitar roman din zonă: consfătuiri, audienţe, punerea rezoluţiilor, alcătuirea rapoartelor şi a răspunsurilor la adrese.

Deşi e dimineaţă devreme şi soarele de-abia s-a avântat pe bolta sticloasă a cerului, deja aerul a devenit irespirabil, semn neîndoielnic că vine furtuna. Deocamdată, înveşmântat în togă albă, cu căptuşeală sângerie, procuratorul se plimbă gânditor pe aleile ireproşabil întreţinute din preajma havuzului, savurând prin toţi porii aerul înviorat de stropii apei cântătoare şi jucăuşă. Trupul ciolănos, înalt şi drept este al unui militar de carieră, care circa jumătate din cei peste 60 de ani şi i-a petrecut pe câmpurile de luptă. Iar capul este al unui roman autoritar, obişnuit să poruncească, de la fruntea înaltă şi ridată, ce face corp comun cu chelia amplă, până la gura cu buze subţiri (semn al răutăţii şi perfidiei) şi mai departe la bărbia puternică (semn fără tăgadă al voinţei şi perseverenţei).

Pilat:

(aparte)

Cu ce răsplată m-am ales

că zeci de ani am fost sub arme,

ca Roma şi-ale sale norme

să-nsemne-n lume un succes?

Am fost numit procurator

în ţara asta de coşmar,

unde chiar soarele se-ncinge

cu o furie de barbar,

când locul meu era alături

de-acest Tiberiu împărat,

pe care cu curaj destoinic

l-am apărat şi îndrumat

să-ntoarcă soarta unor lupte

considerate ca pierdute,

astfel ca faima-i de strateg

cu cea de om să se confrunte.

(Căci ştiu atâtea din trecutul

acestui ins degenerat,

încât ce-n taină se şopteşte,

fărâmă-i dintr-un scelerat…)

Dar, cum a fost şi va mai fi,

amicii-n spate m-au lucrat,

iar împăratul nostru drept,

decretu-n grabă l-a semnat…

Venind aici cu fierea-n clocot

la tot ce ţine de evrei,

nu-i de mirare că le-am copt-o

în lucruri sacre pentru ei,

precum ofensa cu plimbatul

stindardelor imperiale

în tot oraşul şi-n pofida

protestelor sacerdotale,

ori întâmplarea drăgălaşă

cu apeductul şi-a lui plată

din banii Templului, ciupiţi

de la o gloată-ndoctrinată…

Cu toate astea, fui vestit

că însuşi Ana, Preot Mare,

urmează să mă viziteze

pentru ceva făr’ de-amânare,

povestea cu acel profet

ce-n mozaism s-a opintit,

fapt pentru care, zor-nevoie,

Sinedriul îl vrea răstignit.

De parcă eu, nobil roman,

mai mare peste regi locali,

aş fi vreodată înclinat

s-aprob nişte evrei venali.

Nu ştiu exact cine-i profetul

şi nici cu ce-i mai vinovat

ca miile de inspiraţi

ce ţara bat în lung şi-n lat.

Dar pentru că i-a pus pe jar

cu mic, cu mare pe rabini,

voi fi cu El şi-o să mă lupt

cu şeful haitei de haini.

Se opreşte când o vede pe soţia lui Procula că se apropie de el în mare grabă.

Procula:

(foarte agitată)

O, soţul meu, ce bine-mi pare

că singur eşti şi relaxat!

Permite-mi, dar, să-ţi spun pricina

ce m-a-ndemnat ca să te cat.

Pilat:

O bucurie-i pentru mine

prezenţa ta de dimineaţă!

Mă miră graba-ţi, dar te-ascult

cum drag mi-a fost întreaga viaţă…

Procula:

(cu patos)

Balsam divin pentru inimă-mi

e vorba ta meşteşugită,

dup-acel vis de astă-noapte

revelator ca o ursită.

Părea că m-am pierdut pe veci

într-un lugubru labirint,

ce-apocalipsu-l contura

cu-ocheadele luminii de argint.

Şi, negăsind o cale de scăpare,

spre nebunie groaza mă-mpingea,

când – ce minune! – vocea auzită

s-a dovedit a fi salvarea mea.

Căci vocea caldă ca o mângâiere,

din haos la liman m-a scos –

un coridor al liniştii supreme,

unde şi timp, şi spaţiu sunt pe dos.

Mi-e imposibil să-ţi explic

senzaţiile încercate

în clipe fără de egal

ce-n timp real sunt peste poate:

simţeam cum pacea se preschimbă

în fericirea mult visată

şi îmi doream să nu mă-ntorc

în lumea asta niciodată…

Plimbându-mă cu încântare

pe-acel traseu de paradis,

pe un perete am zărit

ceva frapant chiar după vis;

un peşte desenat în grabă

de-o mână nu prea iscusită,

dovadă clară că altceva,

nu arta-i ţinta urmărită.

Preocupată obsesiv

de visul meu cu peştişorul,

m-am deşteptat cu noaptea-n cap

ca să dezleg întreg misterul,

şi-n grabă l-am chemat la mine

pe grădinarul Ieremia,

cel care deja aderase

la crezul lui Iisus Mesia,

ca să m-ajute. El mi-a spus

când relatare-am terminat:

„Sunt onorat, ilustră doamnă,

că neuitării m-aţi redat.

Cât despre-acel desen, să ştiţi

că-i un simbol uluitor –

întâi semnifică botezul,

apoi pe-al nost Mântuitor.

Căci peşte-i ICHTHYS în greceşte

– un acrostih sculptat în fier –

ce seva-şi ia din Iesus Christos,

dar şi din Theou Yios Soter.

Iar prin traducere obţinem

esenţa lui Hristos Iisus,

în ipostaza Lui de Uns,

ca şi de Fiu trimis de sus”.

Niţel stingherită de cele spuse aproape pe nerăsuflate, Procula se opreşte şi oftează. Apoi, mai înainte ca Pilat să poată interveni, ea îl priveşte drept în ochi şi continuă cu hotărâre: Continue reading „George PETROVAI: Pontius Pilatus (poem dramatic)” →

George PETROVAI: Premii literare care spun totul despre nimicuri

Mereu m-am condus după principiul sănătos că rolul omului de cultură este acela de-a fi exigent cu sine însuși și de-a tot produce, nicidecum de-a alerga cu limba scoasă după tinichele de felul premiilor sau al altor distincții, care – fiind cel mai adesea dobândite pe căi necușere pentru genuitatea proceselor artistico-spirituale – au de-a face cu veritabila valoare cam tot așa cum anticii și medievalii aveau de-a face cu telefonia, mașinismul și celelalte rahaturi moderniste.

Da, căci este știut că adevărata valoare este atât de atotumană, iar prin aceasta universală, încât trebuie să fie supratemporală în raport cu prezentul și năucitoarele verdicte ale mercenarilor într-ale criticii după ureche, interese, simpatii/antipatii sau coterii cu pretenții culturale irevocabile (precum ai noștri de toată pomina Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu), pentru că numai astfel viitorul separă fără drept de apel oile de capre și grâul de neghină.

Dar paradoxala Românie postdecembristă nu putea să stea cu brațele încrucișate nici în compartimentul social unde faima de-o clipă se procură, aidoma atâtor patalamale și funcții publice, prin ceea ce se cheamă triada descurcărelii: neînzestrare spirituală – nesimțire cu carul – insistență cu toptanul!

Iată motivul pentru care mi-a fost dat să citesc pe internet (cu profundă oroare și nițică stupoare) cum anumiți ipochimeni, pe care-i știu prea puțin instruiți și de-a binelea ridicoli în ceea ce privește harul cultural, și-au văzut nociva îndărătnicie răsplătită (sic!) cu premii literare ce te duc de îndată cu gândul la absurdele premii acordate unor școlari corigenți sau chiar repetenți: unii au fost premiați pentru poezie (că, de, tot românul se naște poet și moare netot!), alții pentru proză, critică, eseistică, teatru etc. Mă rog, totul este să te declari postmodernist (noncalitate care nu doar că-ți îngăduie, dar chiar te obligă să fii incoerent și agramat) și să-ți alegi compartimentele literare unde te vei răfui cu gramatica, logica și estetica, pentru că de restul (publicare, promovare, premiere) se ocupă alții: confrații unși cu toate alifiile birocrației din cultura noastră în inseparabilă legătură cu hâda mentalitate postdecembristă și, mai ales, mercenarii ce-și spun critici. Important este ca penibilii aspiranți la „nemurire” pe căi dosnice să aibă relații sus-puse/nume deja consacrate în pestrița lume cultural-artistică, iar aceste relații să fie alimentate cu combustibilul adecvat momentului și potrivit poftelor celor două părți.

Iar când un atare troc al nedemnității umane și nevalorii artistice funcționează ca la carte, cine dintre făptași se mai sinchisește de afirmația regretatei profesoare Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cum că ea nu pricepe absolut nimic din postmodernism?! Păi ce naiba poți să înțelegi din ceea ce, așa cum precizam pe 1 noiembrie 2011 în „Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii”: „Logica și rațiunea n-au suficiente resurse pentru a explora genunile ilogicului și iraționalului”?…

Adaug la cele de mai sus o întâmplare din perioada când trăia poetul Ion Burnar, iar eu mă număram printre colaboratorii statornici la pagina lui de cultură din cotidianul „Informația zilei de Maramureș”. Fiind foarte mulțumit de prestația mea și, drept aceea, dorind să-mi deschidă ușa spre presa centrală, neuitatul meu prieten mi-a dat numărul de telefon al unui condeier maramureșean stabilit în Capitală și a insistat să-l sun pentru ca, precum Continue reading „George PETROVAI: Premii literare care spun totul despre nimicuri” →

George PETROVAI: Dezintoxicarea – prioritatea priorităților în România

În România toate merg de-a-ndoaselea, asta deoarece țara este grav bolnavă la trup și la suflet: la trup prin neîncetatele lovituri primite în decursul timpului de la tâlharii interni și externi (decapitarea inițiativei particulare după naționalizarea bolșevică din 11 iunie 1948, lichidarea intelectualității formată în perioada interbelică și colectivizarea forțată, iar în postdecembrism prin punerea pe butuci a întregului complex economic național – fabrici și platforme industriale, șantiere navale, institute de cercetări, unități agricole, mine, păduri, ape); la suflet, atât prin atrocea distorsiune operată de marxism-leninism întru obținerea lui homo sovieticus, cât și prin unda verde primită după Decembriadă de către impostori și nelegiuți pe direcția lui homo mizerabilis.

De reținut că în această cârdășie a componentelor răului social (individual și colectiv), întâietatea cronologică îi revine trupului prin doctrine dubioase, politici ticăloase și nelipsitele cozi de topor, dar că distorsiunea sau pervertirea moral-spirituală a unei colectivități (familie, grup, popor, națiune) se dovedește – prin profunzime, perfidie și persistență – mult mai nocivă decât înaintașa ei. Da, căci sărăcia sau îmbolnăvirea trupească a unei comunități este formală și pur conjuncturală, vasăzică nu afectează în mod semnificativ demnitatea umană și temelia socială, pe când mizeria sau îmbolnăvirea sufletească este esențială, iar prin aceasta capabilă să modifice în chip radical etnicitatea unui popor și specificul său național.

Cea mai elocventă trecere de la sărăcie la mizerie este înfățișată istoriei recente de către poporul român ante și postdecembrist: crunta sărăcie și umilință a majorității românilor antedecembriști nu le-a slăbit acestora demnitatea atât de mult încât să dea uitării țara cu trecutul și tradițiile sale, pe când mizeria cauzată de cârmuitorii postdecembriști a împins peste patru milioane de români la expatriere (cel mai masiv exod din multimilenara noastră neclintire de pe aceste meleaguri, e drept un proces înlesnit de realitățile politico-sociale înjghebate pe ruinele comunismului european) și, fapt extrem de grav pentru noi toți, să rămână principala opțiune de viitor a celor mai mulți dintre tinerii noștri valoroși.

Firește, întreaga psihologie a dorului de ducă, o psihologie catastrofală pentru românism și țară, se datorează în întregime cârmuitorilor postdecembriști, care, prin sfidătoarele politici duse în folosul privilegiaților (politrucii și ciracii acestora, foști securiști și turnători, generali, magistrați), i-au convins pe oamenii onești și cu discernământ că numai o minune dumnezeiască mai poate salva România după ce noile Coduri (administrativ, penal, de procedură penală) vor intra în vigoare pentru ca păcatele trecutului să se spele și nelegiuirile viitorului să se tot adune. Adică, ce mai, trai pe vătrai pentru toți răufăcătorii cu ștaif, care – prin legile neobrăzate ale majorității pesedisto-aldiste – vor fi în continuare ce au fost, ba chiar mai mult!

Da, dar nu înainte ca Dragnea să-l vadă suspendat pe președintele Iohannis, interval de timp suficient ca toate aceste făcături legislative să fie la repezeală promulgate de presuspectul Tăriceanu. Că doar, susținea de curând vătaful teleormănean în fața gâzilor de la Antena3, unde de regulă își clamează nevinovăția, Iohannis s-a făcut vinovat de alte multe încălcări ale Constituției (a omis să le numească), inclusiv de aceea că a intervenit la judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție ca el să fie pe nedrept (sic!) condamnat în prima instanță pentru banii luați de la copii și dați partidului-stat. Să vezi și să nu crezi până unde îl poate duce mintea pe un atare neom, care, așa cum se îmbățoșa cu puțin timp în urmă, nu vrea să plece prost din această viață…

N.B. Celebrul medic Pavel Chirilă continuă să bată toaca la urechea surdului (probă îndestulătoare că nu există surd mai mare ca politrucul ce nu vrea să audă): nu doar că România este țara canceroșilor și tuberculoșilor, indicator la care se situează în fruntea țărilor din Uniunea Europeană, dar românii sunt obligați, din 2002 încoace, prin sinistre acte normative să se îndoape cu sare iodată, precum și cu diverse alimente contrafăcute, intens chimizate sau modificate genetic.

De unde se vede impertinența consistentă și paradoxul grețos al politrucilor postdecembriști: România are statut de colonie atunci când ei trebuie să respecte anumite directive unionist-democratice care-i dezavantajează, precum separarea puterilor în stat și nepolitizarea justiției, dar nu mai are acest statut, drept urmare dau dovadă de grabă și slugărnicie atunci când Uniunea Europeană are nevoie de cobai pentru a experimenta ceva (ex. Codex Alimentarius). Așa ceva este de neconceput într-un stat cu cârmuitori vrednici și cârmuiți demni.

––––––––––

George PETROVAI

Sighetu Marmației

17 iulie 2018

George PETROVAI: Credo quia absurdum*

Prin vrerea politică a majorității parlamentare, al cărei nucleu pesedist se bizuie pe 18 procente din totalul românilor cu drept de vot, într-un an și jumătate ni s-au băgat pe gât cele mai sfidătoare sortimente ale absurdului – de la înțesarea instituțiilor statului cu impostori fideli puterii și până la încercarea nelegiuit-leguitoare de transformare a României într-un paradis al răufăcătorilor de toate mărimile și culorile.

Dar ce trebuie să înțelegem prin absurd? Dicționarele sunt in corpore de acord că esența absurdului o constituie ilogicul, adică ceea ce – prin nesocotirea legilor naturii și societății – este contrar bunului-simț, și astfel ajunge să contrazică gîndirea logică! De pildă, ne înștiințează Micul dicționar filozofic (Editura Politică, București, 1973), definiția „cerc pătrat” este indiscutabil absurdă, întrucât este contradictorie la modul absolut.

Sigur, absurdul filosofic este mult mai nuanțat (în filosofia existențialistă franceză el este văzut ca „un indiciu al ruperii omului de lume și al lipsei unui temei uman rațional, deductibil din exterior”), drept urmare, nu trebuie confundat cu cel din literatură (formele de critică și ironie la adresa moravurilor eminamente iraționale), despre care Jean-Paul Sartre spunea că reprezintă o „absurditate relativă”, nicidecum una absolută.

Vasăzică, nu numai că absurdul este rezultatul firesc al conflictului dintre mintea limitată și ambițiile nemărginite ale unui ipochimen (Dragnea spunea recent că nu vrea să plece ca prostul din viață și funcție!), iar prin aceasta este fatalmente neabsolut (Dumnezeu nu-i la bunul plac al oamenilor, creația Sa va rămâne de-a pururi o taină neliniștitoare pentru creaturi etc.), dar fiind absurdul social doar conjunctural și pasager, bunăoară așa ca sclavia, șerbia, absolutismul sau regimurile dictatoriale, acest fapt devine deosebit de încurajator pentru cetățenii cu discernământ și acele organizații obștești care veghează necontenit ca societatea să-și împlinească destinul pe coordonatele ferme ale adevărului și binelui. Da, căci în tratatul Problema ontologică (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972), gânditorul Petre P. Negulescu ne asigură că „adevărul nu este altceva decât aspectul teoretic al binelui, pe când binele nu este altceva decât aspectul practic al adevărului”.

Și încă ceva referențial pentru condiția de „trestie gânditoare” a omului. Necredința și trufia îl îndeamnă pe acesta să respingă miracolele, respectiv adevărul că în situații neobișnuite se pot întâmpla lucruri neobișnuite, deși (firește, la scară și frecvență mult reduse în comparație cu înfăptuirile Mântuitorului) ele sunt mereu prezente prin misterul de nepătruns al vieții, unele însănătoșiri uluitoare sau formidabila precizie cu care se mișcă toți aștrii știuți și neștiuți de pământeni…

Iată cum docetismul (a se citi aparența) înfăptuirilor pesedisto-aldiste și, îndeosebi, cumplitul absurd al noului Cod Penal, promovat cu sprijinul ticălos al aleșilor minorităților (fără cea maghiară), constituie motivul pentru care am recurs la ajutorul celebrei expresii a lui Tertulian („Credo quia absurdum”). Se subînțelege că într-un context social-politic și cu conotații diametral opuse celor tertuliene, sinistra făcătură fiind votată la mustață în Camera Deputaților, spre folosul nelegiuților, scârba specialiștilor și nefericita îndreptare a căruțașilor chercheliți.

Doamne, fă ca această fușăreală legislativă să se întoarcă împotriva lichelelor cu ștaif!

–––––––––––––-

* Cred pentru că-i absurd.

George PETROVAI

Sighetu Marmației

iulie 2018

George PETROVAI: Interviu cu Statul paralel

Eu: Chiar există aşa ceva?!

El: Nostimă mirare întrebătoare. Adică îmi pui la îndoială existenţa, cu toate că am acceptat să-ţi răspund la toate întrebările, oricât ar fi ele de năstruşnice. Ai merita să-ţi întorc spatele şi să-l dau dracului de interviu. Dar n-o voi face, nu din respect faţă de tine (mă rog, ce respect pot să am faţă de pestriţa tagmă a jurnaliştilor?), ci pentru că sunt curios până unde vei merge cu nerozia neîncrederii.

Eu: Scuze pentru gafă! De fapt, cartezianismul nu-şi trage seva din omniprezenta îndoială umană? Aşa că te rog să te prezinţi…

El: Văleu, ce de banalităţi şi clişee! Dar de unde originalitate, când Martin Heidegger susţine că l-a citit pe Aristotel în original şi că a rămas surprins de mulţimea truismelor pe care acesta, unul dintre cei mai mari gânditori ai Antichităţii, le înşiră la tot pasul. Prin urmare, dacă în afirmaţia voit paradoxală a lui Petre Ţuţea renunţăm la partea cu idioţii, atunci rămâne că numai Dumnezeu este original în sensul deplin al cuvântului… Revenind la oile noastre, fac cunoscut celor interesaţi că eu am fost zămislit chiar de instinctul de turmă al omului preistoric şi am avansat de la faza matriarhalo-patriarhală la tiranie, plutocraţie şi democraţie, cele trei forme fundamentale ale cârmuirii şi organizării sociale.

Eu: Vasăzică, Statul paralel este mereu şi pretutindeni prezent, atât în perioadele de acalmie sau de pretinsă stabilitate politico-economică, cât şi în cele de frământări sociale.

El: Da, căci eu sunt aidoma feţei nevăzute de pe Pământ a Lunii, respectiv aidoma feţei întoarse a zeului Ianus: în perioadele de stabilitate le zâmbesc cârmuitorilor în oglinda nesigură a prezentului, iar în cele de instabilitate le fac cu ochiul cârmuiţilor în oglinda ceţoasă a viitorului.

Eu: Întrucât alde Dragnea şi Tăriceanu acuză Statul paralel de uriaşele neîmpliniri (pentru cei mulţi) în primul lor an de guvernare, se cheamă că ori nu cunosc această ecuaţie secretă a puterii statale, ori că o ignoră.

El: Dacă n-o cunosc e grav, iar dacă o ignoră este de-a binelea dramatic pentru ţară. Lucru, de altminteri, cu prisosinţă demonstrat de toată această penibilă tevatură privind noile legi strâmbe ale justiţiei, prin care toţi ăştia urmăresc să împuşte doi iepuri dintr-un foc: pe mine să mă acapareze, iar lor să-şi salveze pieile tăbăcite cu necinste şi minciună. Dar eu, Statul paralel sau eterna alternativă la politica în derulare, îndeosebi la cea falimentară pentru o naţie, nu pot fi constrâns de vrerea grăbită a unor nelegiuţi cu ştaif, ci numai convins de justeţea faptelor şi intenţiilor, precum cele ale maselor trişate, întru colaborare.

Aşa că urmează inevitabila mătrăşire a acelora care nu se jenează să peroreze că toate animalele din ferma orwelliană sunt egale între ele, deşi ei acţionează potrivit convingerii intime că unele sunt mai egale ca altele…

––––––––––-

George PETROVAI

Sighetu Marmaţiei,

12 februarie 2018