Etichetă: George Anca

George ANCA: Bala Kanda – Voluspo – Grobum

My dear Prof, Anca,

Please accept my hearty good wishes for a very bright, happy and Prosperous Diwali.

 

With warm regards,

Yours Sincerely,

Satya Vrat Shastri

 

***

 

RAMAYANA

 Bala Kanda 1

 

Divinul înțelept Narada și poetul Walmiki

împărtășesc faptele, forma și măreția  lui.

 

Cine-i cu adevărat persoana prezentei lumi,

conștiință a mântuirii și-al adeveririi grai?

 

Cine privește toate ființele cu bunătate,

și este privit ca unic binefăcător?

 

Cine-i curajosul fără ură și gelozie, strălucitor,

frica zeilor, când este provocat la război?

 

Toate acestea vreau să le ascult de la tine,

Mare Înțelept. Astfel l-a chestionat Walmiki pe Narada.

 

Narada, preceptor al celor trei lumi, zise:

„Să fie auzit” și continuă către atentul Walmiki.

 

„Oh, neîntrecut Înțelept Walmiki, te voi limpezi

întru astfel de om pe care îl cunosc de la Brahma.

 

El se trage din dinastia  Ikshvaku, pe nume Rama,

controlor al viciului și al propriilor simțuri.

 

Distrugător al dușmanilor, cu brațe lungi,

cu gâtul ca un ghioc de scoică, față înaltă.

 

Piept de leu, umeri largi, arc lung subjugător,

pe cap coroană împărătească, frunte amplă.

 

Este milociu la stat, cu mădulare simetrice, ochi mari,

are toate trăsăturile providențiale, astfel este strălucitor.

 

Este sincer, cu grija supușilor, conduită nepătată.

controlat de sine, vrednic, astfel este glorios.

 

Este egal Atotștiutorului, susținător al tuturor lumilor,

distruge inamicii, apără toate ființele vii, păzește cinstea.

 

Ocrotește neprihănirea și prosperitarea discipolilor,

Este învățat în Dhanur Veda și arta tragerii cu arcul.

 

Cunoaște esența tuturor scripturilor, memorie strălucită,

stimat de toate lumile, blând, lucid în discriminare.

 

Precum fluviile curg în ocean, la fel mințile

curate sunt primite de  cel reverat, ospăț ochilor.

 

 

Cel ce-și fericește  mama-Kausalya întrupează noblețea,

este profund ca un unic oceanu, inalterabil ca Hymalaia.

 

Rama este valoros ca Vishnu, atrăgător ca luna plină,

egal cu pământul în perseverență, potrivit focului mânios,

 

identic lui Kubera în bunăvoință, în sinceritate

este ca Dharma însăși, zeitatea onestității.

Rama, cu atâtea merite, a cărui veridicitate era

curajul, împodobit cu cele mai bune valori intrinsece,

 

mereu veghind la prosperitatea poporului, dincolo de

a fi cel mai drag și mai vârstnic fiu al lui  Dasharatha,

 

de aceea împăratul Dasharatha intenționa afectuos

să stabilească un astfel de Rama ca prinț al Coroanei.

 

Atunci, văzând aranjamentele de ungere a lui Rama,

regina Kaikeyi ceru exilul lui Rama și ungerea lui Bharata.

 

Legat de veracitatea cuvântului dat și ștreangul judecății,

acel regele  Dasharatha a exilat  în păduri pe fiul său drag.

 

Atât de curjos Rama luă calea pădurii cum vru  Kaikei,

urmând ordinul și cuvântul de onoare al tatălui său.

 

Lakshmana, mai tânăr frate lui Rama, l-a urmat în pădure,

ideal frăției, fericind-o și pe Sumitra, mama lui.

 

Seetha, cea mai sus între doamne, o minune divină,

născută în familia Janaka și devenind nora lui  Dasharatha,

 

soție iubitoare alter-ego lui Rama, și ea l-a urmat în păduri

precum odinioară Doamna Rohini pe urmele Lunii.

Poporul din  Ayodhya și însuși tatăl său Dasharatha

l-au urmărit de departe pe virtuosul Rama pășind în exil.

 

Împreună cu Guha, șeful tribului,Rama a ajuns,

pe malul râului Ganga în orașul Sringaberapura.

 

Când Rama fu alături de Guha, Lakshmana și Seetha,

a lăsat  căruțașul  și un slujitor al tatălui său, anume Sumantra.

 

Trioul  Seetha, Rama și Lakshmana, călcând

pădure de pădure  traversând râuri pletorice,

 

ajunseră la schitul Înțeleptului Bharadwaja și,

prin hirotonirea lui, au descins la Chitrakuta.

Odată Rama dus în Chitrakuta astfel, regele Dasharatha

din îndurerarea pentru fiu a plecat în ceruri.

 

La plecarea lui Dasharatha în ceruri, peste insitențele

Înțeleptului Vashishta și ale altor Brahmani, Bharata

 

a refuzat împărăția ca fiind lacom, gălăgios, asupritor

și a mers în pădure căzând în genunchi dinaintea lui Rama.

Dar, la atingerea marelui suflet Rama, cu umilință Bharata

a declarat: „O, Cunoscător al Cinstei, numai tu vei fi regele …”

 

Binevoitorul Rama răspunde că nu vrea împărăția,

pentru a-și ține cuvântul față de directiva tatălui.

 

Dându-i sandalele spre a păzi regatul până la

întoarcerea sa din exil, Rama l-a trimis înapoi pe Bharata.

Neimplinită dorința lui Bharata, atingând picioarele

lui Rama și luând sandalele, sa întors de la Chitrakuta

 

și, fără a lua decizii din  capitala Ayodhya, conduce regatul

din satul Nandigrama, așteptând Întoarcerea lui Rama.

 

Implorat de Bharata, Kausalya, și chiar Kaikeyi să se întoarcă,

ci Rama intră în pădurea Dandaka să distrugă demonii.

 

Rama-ochi-de-lotus nimici demonul  Viraadha și descoperi

înțelepții Sharabhanga, Suteekhsna, Agastya și fratele-i.

 

Agastya îi dă arcul lui Indra, sabie, două tolbe de săgeți,

Rama fiind foarte încântat să primească  armele potrivite.

 

Toți înțelepții și asceții din vaanaprashta s-au apropiat

de Rama pentru alungarea monștrilor și amenințătorilor.

 

Cum pădurea devenise locuința demonilor, Rama, strălucind

ca un foc ritual, promite înțelepților distrugerea demonilor.

Schimbându-și înfățișările, o demoniță pe nume Shuurpanakha,

locuind în Janasthaana din pădurea Dandaka, este desfigurată.
Rama distruge patrusprezece demoni  răzvrătiți de Shuurpanakha,

apoi doboară șefii  Khara, Trishira, Duushana, verii lui Ravana.

 

Ravana cere ajutorul demonului Maareecha, care-i spune,

Oh, Ravana, nici patrusprezece mii nu-l pot învinge pe Rama.

 

Convulsionat, Ravana fură pe Seetha, soția lui Rama,

când prinții Rama și Lakshmana fuseseră rătăciți de

 

înșelătorul Maareecha, care însăbiase vulturul

Jatayu, în timp ce venea  la Seetha spre salvare.

 

Auzind de la vulturul pe moarte că   Maithili

a fost răpită, Rama a înghețat în durere.

 

Suferind căutând-o pe Seetha prin pădure,

el a văzut pe demonul diform Kabandha.

 

 

Ucigându-l, incinerându-l, în drum spre cer, Kabandha

i-a spus lui Rama: „Oh, Raghava, du-te la asceta Shabari”.

Rama s-a întâlnit cu vanara Hanuman pe malul lacului Pampa,

iar după cuvântul acestuia  s-a împrietenit cu Sugreeva.

 

Sugreeva i-a mărturisit cu groază lupta cu fratele său Vali,

iar Rama i-a promis să-l înlăture pe Vali ca răzbunare.

 

Îndoindu-se de puterile lui Rama față de ale lui Vali,

Sugriva i-a arătat rămășițele demonului Dandubhi, un munte,

 

Rama s-a uitat la schelet surâzând și lovindu-l cu piciorul

până la zece yojana.  Sugreeva tot neîncrezându-se în puterea lui.

 

Atunci Rama a rupt șapte arbori de sala cu o singură

săgeată,  ca să  încurajeze certitudinea în Sugreeva.

 

Cu inima bucuroasă la gândul victoriei sale, Sugreeva

merge la peștera  Kishkindha împreună cu Rama.

 

Sugreeva-corp-auriu a strigat din gura peșterii

cu voce mare către Vali, regele maimuțelor, să iasă.

 

Vali veni împăcându-și soția Tara, nelăsându-l să lupte

cu Sugreeva, căci Rama i-ar lua capul cu o singură săgeată.

 

Eliminându-l pe Vali în luptă, după cuvântul lui Sugreeva,

Rama îl stabilește pe acesta ca singur rege al maimuțelor.

Sugreeva a chemat  toate maimuțele și le-a trimis

în toate direcțiile în căutarea  Seethei, fiica lui Janaka.

 

La cuvântul lui  Sampaati, fratele vulturului  Jataayu,

Hanuman sare oceanul sărat lat de o sută de yojana.

 

Ajuns în Lanka regelui Ravana, Hanuman o vede pe Seetha

în grădinile Ashoka, meditând numai la Rama.

Dându-i inel de la tristul Rama, alinând-o pe soția lui Vaidehi,

a început să zdrobească arhitectura primitoarei grădini Ashoka.

Răpunând cinci generali, șapte fii de minșitri, demonul  Aksha

Kumara, Hanuman fu lovit de arma lui Indrajit, fiul lui Ravana.

L-ar libera Brahma, ar pulveriza demonii, dar îi îngăduie,

cât că-l fac maimuță, ca  să-i vorbească lui Ravana.

 

L-au strâns în frânghii și l-au târât în curte la Ravana.

După audiență, a ars orașul Lanka, nu și locul unde

 

se afla Seetha, prințesa lui Mithila, știind că a găsit-o,

s-a întors la Rama, ca o mare maimuță.

 

 

Apoi, Rama împreună cu Sugreeva și alte maimuțe

au mers pe malul marii oceanului să le dea cale.

 

Zeul oceanului refuzând traversarea, Rama

l-a învălmășit cu săgețile ca razele soarelui.

 

Oceanul-zeu s-a revelat și, după cuvântul său,

Rama l-a pus pe vanara Nala să podească oceanul.

 

Ajuns în Lanka pe acel pod, eliminind pe Ravana în luptă,

Rama a răscumpărat-o pe Seetha, bănuitor, din casa dușmanului.

Rama a vorbit aspru  Seethei  printre maimuțe și demoni

Dar devotata Seetha s-a aruncat în foc la vorbele lui.

 

La cuvântul zeului-Foc, Rama și-a dat seama că ea e fără păcat.

El strălucea când zeii îl reverau pentru eliminarea lui Ravana.

 

Cele trei lumi, ființe, zei, eremiți au exultat

la marea împlinire a marelui suflet Raghava.

Întronând pe Vibheeshana  căpetenie demonilor din Lanka,

Rama a scăpat de orice incertitudine, exceptând pe Jatayu.

 

Maimuțele moarte s-au ridicat cum s-ar fi trazit din somn,

călătorind cu aero-vehiculul Pushpaka la  Ayodhya.

Rama a mers la schitul Înțeleptului Bharadwaja,

trimițând înainte pe Hanuman  în apropiere de Bharata.

 

Părăsind ermitajul lui Bharadwaja, s-a îmbarcat în

Pushpaka până la Nandigrama, unde era Bharata.

 

Întâlnindu-și frații în satul Nandigrama, tăidu-și pletele,

nemaipustnic, gospodar, cu Seetha și-a recăpătat regatul.

Când Rama este întronat, lumea va fi înalt regalată.

Astfel, Narada prevede viitorul și i-l spune lui Valmiki .

 

Când tronează Rama, oamenii nu vor vedea morți copiii lor,

Doamnele vor fi devotate soților și nu vor văduvi în timpul vieții lor.

 

În împărăția lui Rama nu-s temeri de incendii, furtuni sau boli,

nici teamă de foame ori hoți, nici vitele nu se îneacă în inundații.

 

Fie oraș, fie sătuc va fi sătul de ban și grâu,

veselia poporului va fi ca în timpuria eră Krita.

––––––––––––––––––––-

 

Ritualuri de cal, aur donat, la fel milioane de vaci, bogăție

Brahmanilor și savanților, iluminatul Rama trăind în Brahma.

În această lume, Raghava va stabili dinastii

și va menține sistemul de patru caste,

 

punând pe fiecare în propria sa probitate

pentru o armonie socială perfectă.

Zece-unsprezece mii de ani

Rama călătoreste în adăpostul lui Brahma.

Această Ramayana este sfântă, oricine citește legenda lui Rama

va fi cu adevărat liber de toate păcatele.

 

Citind-o un Brahman din clasa profesorală excelează în vorbire,

un Kshatriya din clasa cnducătoare obține moșii,

 

un  Vyshya din clasa comercială câștigă bani

un  Shudra din clasa muncitoare își dobândește excelența personală.

 

Astfel Înțeleptul Narada a dat Înțeleptului

Walmiki miezul Ramayanei.

 

***

 

VOLUSPO

(Profeţia bătrânei înţelepte)

 

Auzi-mă dintre sfintele  neamuri

Ale fiilor lui Heimdall şi mari şi mici;

Rogu-te,Othin, tată Val-d-ucişilor,

Ascultă-mi băsmuirea celor vechi.

 

Îmi mai aduc aminte uriaşii

Hrănindu-mă în zilele tot duse;

Ştiu nouă lumi, nouă în arborele

Tare de rădăcini pe sub lut.

 

Demultul era când Ymir trăia;

Nici mări nici reci unde, nisip nu era;

Pământul nu era, nu cerul deasupra,

Ci genunea Ginnunga, iarbă neunde.

 

Fiii lui Bur urcară şesul tărâm,

Acolo fortăreaţa Mithgart nălţară;

Soarele sudic pietrele încălzi

Şi glia o înverzi, o înierbi.

 

Soarele, soră lunii, din miazăzi

Mâna dreaptă lăsă pe osia cerului;

Nu ştia casa unde-i va fi,

Luna firea nu şi-o cunoştea,

Stelele  locul nu şi-l aflaseră.

 

Atunci se aşezară zeii la sfat

Dumnezeiesc în jilţurile lor;

Botezară amiaza, amurgul,

Dimineaţa şi luna cea scăzând,

Noaptea şi seara, anii de numărat.

 

La Ithavoll veniră tarii zei

Clădiră nalte-altare, temple,

Croiră foale, arămi forjară,

Mşeteriră scripeţi, scule fasonară.

 

În paşnice sălaşe tabla joacă

Zeii, neducând lipsă de aur,

Până sosesc din Jotunheim trei

Preaputernice fete uriaşe.

 

Atunci se aşezară zeii la sfat

Dumnezeiesc în jilţurile lor,

Să afle neamului pitic obârşii

Sângele lui Brimir, picioarele lui Blain.

 

Din toţi piticii Motsognir se făcu

Tartor şi după el Durin;

Mulţi omenească semenişte-s

Piticii lumii zis-a Durin.

 

Nyi şi Nithi, Northri şi Suthri,

Austri şi Vestri, Altjof, Davalin,

Nar şi Nain, Niping, Dain,

Bifur, Bofur, Bombur, Nori,

An şi Onar, Ai, Mjothvitnir.

 

Vigg şi Gandalf, Vindalf, Thrain,

Thekk şi Thorin, Thror, Vit şi Lit,

Nyr şi Nyrath – spusu-v-am –

Regin şi Rathsvith – drept pomelnic.

 

Fili, Kili, Fundin, Nali,

Heptifili, Hanr, Sviur,

Frar, Hornbori, Fraeg şi Loni,

Aurvang, Jari, Eikinskjaldi.

 

Neamul piticilor din spiţa lui

Dvalin pân’ la Lofar ţi-oi pomeni;

Lăsară stânci şi prin haturi ude

Casă-şi aflară în câmpuri de nisip.

 

Erau acolo Draupnir şi Dolgthrasir,

Hor, Haugspori, Hlevang, Gloin,

Dori, Ori, Duf, Andvari,

Skirfir, Virfir, Skafith, Ai.

 

Alf şi Yngvi, Eikinskjaldi,

Fjalar şi Frosti, Fith şi Ginnar;

Fie ştiută-n veci povestea,

Străbunii lui Lofar toţi pomeniţi.

 

Apoi din spiţă trei ieşiră,

Din casa zeilor, tari şi mari;

Doi fără soartă pe câmp aflară,

Ask şi Embla, goi de snagă.

 

Nu tu suflet, nu tu simţire,

Cald or mişcare, nici  înfăţişare;

Suflet dă Othin, simţ dă Honir,

Cald dă Lothur şi înfăţişare.

 

Un arbor ştiu, pe nume Yggdrasil,

Măreţ stropit cu dalbă apă;

De-acolo cade roua-n albii,

Tot verde  cetinind fântâna lui Urth.

 

Fecioarele preaînţelepte

Trei din locaş sub arbor coboară ,

Urth e una, Verthandi alta,

Codrului răsăriră, a treia Skuld,

Legi dau de-acolo, împart viaţă

Fiilor oamenilor şi le dau sorţi.

 

Război ţin minte, primul pe lume,

Când zeii cu lănci sfâşiară pe Gollveig

Şi în al lui Hor dom i-au pus foc,

De trei ori arzând, de trei ori renăscând,

Iară şi iar şi încă trăieşte.

 

O botezară Heith întru casele lor

Magic scrutătoare vrăciţă,

Minţi fermeca de vraja-i gonite,

Bucuria femeilor rele.

 

De oaste lancea Othin svârle

Şi-ncepe războiul dintâi lumii;

Căzut e zidul preajmă zeilor,

Bătut e câmpul de Wani răzbelnici.

 

Atunci se aşezară zeii la sfat

Dumnezeiesc în jilţurile lor,

Să afle cine aerul învenină,

Or a lui Oth mireasă giganţilor dă.

 

Foc de mânie Thor sare-n sus,

Arar stă auzind de-acestea,

Jurăminte călcate, rupt cuvânt şi pacte,

Insemne de vază ce-mpărtăşau.

 

Ştiu cornul lui Heimdall, ascunsul

Sub înalt preasfântul arbore;

Izvor ţâşneşte la semnul othincult

Val-d-ucişilor: vreţi şi mai mult?

 

Singur şezui când Cel Vechi mă văzu,

Spaima zeilor, şi mă privi în ochi:

„Ce vrei să afli? de ce eşti aici?

Othin, ştiu unde ţi-i ochiul ascuns.”

 

Ştiu unde-i ascuns ochiul lui Othin,

Adânc în fântâna lui Mimir vestită;

Mied din voia lui Othin  Mimir a supt

Dimineţile: vreţi să aflaţi mai mult?

 

Şiraguri am, inele de la-al Gazdei tată

Vorba-nţeleaptă-mi fu, gândul vrăjit;

………………………………………………

Am scrutat întru toate tărâmurile.

 

Peste tot văd Vakirii adunate,

Gata în şa spre rândurile zeilor;

Skuld  poartă scutul, Skogul o urmează,

Guth, Hild, Gondul şi Geirskogul.

Fecioarele lui Herjan vă pomenii,

Valkirii gata a călări peste glii.

 

Văzui lui Baldr, zeu sângerând,

Fiu lui Othin, soarta toarsă:

Vestit şi mândru în nalte câmpuri,

Crescut  din plin vâscul şedea.

 

Din ram părelnic zvelt şi drăgălaş

Săgeată se făcu s-o zvârle Hoth;

Dar fratele lui Baldr curând se născu,

O noapte vârsta, cu-al lui Othin fiu luptă.

Nu-şi spălă mâini, nu-şi pieptănă păr,

Pân’ pe duşmanul lui Baldr nu-l nimici.

Dar în Fensalir Frigg plânse tumult

Întru Valhall: vreţi să aflaţi mai mult?

 

Unul văzui prin uzii codri,

Drag răului, semen lui Loki;

Îi stă Sigyn alături, făr’ exult

De dragul lui: vreţi să aflaţi mai mult?

 

Din răsărit prin văi d-otravă curge

Cu săbii şi pumnale râul Slith.

………………………………………

La miazănoapte dom în Nithavellir

De aur răsare neamului lui Sindri;

Şi-n Okolnir altul sălăşluia

Und’ uriaş Brimir dom de bere şi-avea.

 

Un dom văzui, de soare depărtat,

Pe Nastrond, către miazănoapte,

Venin picură pe horn în jos

Şerpii vânturându-se pe ziduri.

 

Văzui bălăcind râuri de răuri

Inşi trădători şi şi ucigaşi,

Răufăcători cu neveste de oameni;

Nithhogg sânge d-ucişi bând hult,

Lupul te sfâşia; vreţi să aflaţi mai mult?

 

Bătrâna uriaşă sta-n Fiercodru,

La rărăsrit, aducând clanul lui Fenrir;

Dintre ei în chip de căpcăun unul

Avea să fure soarele de pe cer.

 

Se satură cu carnea  hoitului,

Înroşeşte casa zeilor în sânge;

Soarele-i beznă, în vară se-ncrunt’

Furtunile: vreţi să aflaţi mai mult?

 

Pe-un deal şedea, bătându-şi harpa,

Eggther cel vesel, giganţilor paznic;

Arătos şi roşu Fjalar şedea,

Cocoş cucurigându-i deasupra-n colivie.

 

Apoi le cântă zeilor Gollinkambi,

El trezeşte eroii din domul lui Othin;

Iar sub pămînt mai crăunea altă

Pasăre ruginie la gratiile Iadului.

 

Acum Garm urlă la Gnipahellir,

Cătuşe sar şi lupul fuge liber;

Ştiu multe şi mai mult pot vedea

Din soarta zeilor războinici.

 

Lupte-se fraţii, doboare-se,

Fii din surori păteze rudenii;

…………………………………

Greu e pe lume, vast curvişag,

Topor-timp, sabie-timp, scuturi frânte,

Vânt-timp, lup-timp, curând lumea cade;

Nicicând nu s-or mai cruţa oamenii.

 

Repezi se mişcă fiii lui Mim, soarta

Se-aude în gama lui Gjallarhorn;

Heimdall zice tare, sus e cornul,

Frică tremură toţi pe căi de iad.

 

Tremură, se cutremură Yggdrasil

Din vechi limburi, se desface;

Othin ia seama la capul lui Mim,

Dar ruda lui Surt curând l-o ucide.

 

Cum o duc zeii? cum o duc elfii?

Jotunheim tot geme, zeii-s la sfat;

Piticii ţipă la uşi catapult’,

Meşteri pietrari: vreţi să aflaţi mai mult?

 

Acum Garm urlă la Gnipahellir,

Cătuşe sar şi lupul fuge liber;

Ştiu multe şi mai mult pot vedea

Din soarta zeilor războinici.

 

Hrym vine din răsărit cu scutul sus;

De mânioşi se strânge şarpele;

Se-nvârte pe unde, iar vulturul roş

Ciugule stârvuri ţipând; Naglfar e dus.

 

Vine pe mare din nord o corabie

Cu lume din Hel, la cârmă stă Loki;

După lup urmează oameni sălbatici,

Iar cu  ei merge fratele lui Byleist.

 

Surt vine din sud cu jalea armelor,

Soarele zeilor lucit-a din sabia-i;

Fărmate stânci, gigante scufundânde,

Mort cârd spre Hel, cerul răscruce.

 

Acum soseşte-n Hlin înc-un rănit

Când Othin tocmai se luptă cu lupul,

Iar ucigaşul lui Beli cată pe Surt,

Spre a se spulbera bucuria lui Frigg.

 

Apoi vine fiul lui Sigfather,

Vithar, la luptă cu lupul în spume;

Şi-nfige sabia-n fiu de uriaş

Până la inimă: tată răzbunat.

 

Vine încoace fiul lui Hlothyn,

Şarpele cască spre cerul de sus;

…………………………………

Contra şarpelui merge fiul lui Othin.

 

Furios bate paznicul pământului,

Toţi bărbaţii de pe acasă plece;

Nouă paşi întâmplă fiul lui Fjorgyn

Şi, ucis de şarpe, neînfricat zace.

 

Negru soare, pământ mării înec,

Stele de foc din cer se-nvârtejesc,

Crunt creşte boarea şi flama de viaţă,

Pân’ focul păşeşte şi peste cer.

 

Acum Garm urlă la Gnipahellir,

Cătuşe sar şi lupul fuge liber;

Ştiu multe şi mai mult pot vedea

Din soarta zeilor războinici.

 

Acum văd pământul din nou

Creşte verde tot din unde iar;

Cascade cad şi vultur zboară

Şi prinde peşte pe sub stânci.

 

Zeii din Ithavoll se strâng preună,

Vorbesc de încercuitorul terrei,

În minte cheamă  trecutul măreţ,

Vechi rune-ale Domnului Zeilor.

 

Continue reading „George ANCA: Bala Kanda – Voluspo – Grobum” →

George ANCA: Vasile, semeni cu Fellini

            Ochii la lumină, tifonul mască supt de inspiraţie. Jucam şah. Era luni, 9 noiembrie 1972. Intuiţia lua chipul credinţei. Vasile îmi spusese la telefon: Melville e romancier. În franceză l-au tradus trei, nu doi, al treilea fiind Jean Giono. Medicul îi dăduse vestea că se externează. Scăpa din sihăstrie. Voia să mă roage să mă interesez de nişte formulare pentru pensie. Ajuns la Uniunea Scriitorilor, venise cineva înainte în acelaşi scop şi nu le-am mai luat.

            Am completat o cerere de deplasare la Alba-Iulia. Fulga mi-a spus să scriu revista pentru care m-aş deplasa. Doctorul Neagu n-a văzut vinovată folosirea ocaziei. Vasile mi-era util să ajung să-mi văd nevasta. Puneam acel util în atenţia profundă a altruistului, a bărbatului cu spirit puternic şi întăritor.

            Operă de adâncimi fulgerate. Numărătoarea canceroşilor.  “Anonimul veneţian”. Prin faţa unei oglinzi sparte, chipul unui muribund ca Vasile, o “Love story” catalogată melodramă, se compara cu un erou de melodramă, surâzând, în traveling. Urechea aţintită la limba italiană – paralelul între Italia şi leucemia prietenului meu. Călin mi-a dat să citesc din ultimul număr al revistei Cinema o schiţă de Ilarion Ciobanu, “Pâinea”, despre moartea unui prieten operator.

            L-am invocat pe Vasile printre pustnici, filosofi şi poeţi. Sărisem la magie. Utilul nu-l căutasem. Înăuntru, acolo în larg, s-o afle pe Moby Dyck, suflarea călătoreşte cu Vasile. Învăţ italiana ca el, într-o săptămână. Duminică e un film italian la televizor. L-am mai văzut. L-am uitat, fiindcă e comedie. Am meditat la comicul ştiinţei, poate că progresul e o formă a comicului, a uitării. Filmul nu era italian, franco-italian. În Africa. Vorbeau totuşi şi câţiva italieni. Mirajul morţii în război – surâsul. Culorile deşertului. Cu o staţie înainte de Lizeanu, convoi mortuar pe urma unui ostaş. În film, ostaşul scăpa.

*

            De dimineaţă, după press-book şi lectura unui referat la o carte de epigrame, am pornit la Uniune pentru “documentare” şi la ziar cu poezia. Formele mele nu se puteau fructifica, deşi erau aprobate de Fulga – nu decontasem o altă documentare. Hossu, cu semanlul unei cărţi despre Lotru, pe cine vedea îl punea să scrie două-trei rânduri pe primele pagini ale cărţii. Eu am zis: “Lotrul îmi aduce aminte de sufletul frumos şi de Vasile Văduva”, nu mai aveam loc de semnătură. Unul m-a făcut “fericitule” pentru că aş pleca în Italia.

            Am starea lui Vasile, i-am spus criticului, la ziar. Vreau să publicaţi acest poem. E mai vechi. Dedicaţia e nouă. Am văzut efectul poeziilor Domniţei. De ce să aveţi stare Vasile Văduva? Cred că ar fi mai bine să spuneţi şi altor prieteni să fie atenţi ca nu cumva vreunul când l-o întâlni, că acum iese, să-l întrebe: “N-ai murit, domnule?” Dialogul a fost următorul:

            – Publicaţi poezia aceasta.

            – Eu nu pot. Am publicat de curând versuri. Şi nu se dă decât poezie patriotică.

            – Am la mine, anume, şi o pozie despre patrie, două. Poate împreună să meargă. Fără poezia asta, însă, nu mă interesează.

            – Eu n-o public pe asta, dacă e vorba să vorbim negustoreşte amândoi.

            – N-am venit fără să întreb. Şora a citit poezia. Credea, la spusele mele, că ar fi ca mine, că nu l-ar impresiona în rău.

            – Eu nu sunt de aceeaşi părere cu Şora.

            – Nu e de publicat…

           – Nu spun că nu, spun că eu n-o public. Îl cunosc pe Vasile Văduva bine. Am vorbit cu medicii şi cu el, ieri. Criticul îşi ştergea, din când în când, ochii pe sub ochelari. L-am părăsit de îndată ce au pătruns mai mulţi solicitanţi. Poezia “Florile” i-a rămas pe masă. A răspuns că nu-l incomodează, la întrebarea mea. Utilul, am îngăimat, că dacă de foile de pensionare se ocupă domnii cu maşină, m-am apucat de interesele mele. Aşa şi acum, ştii, o să-i povestec, Stănescu mi-a promis că îmi publică o poezie.

            Strălucirea ceţii şi discreţia până la dispariţie a frunzişurilor ude îmi exaltau fiinţa. Poezia o simţeam a purta în ea şansa dovezii de nemurire, pe care o transmitea spiritului lui Vasile. Anume în cele trei roţi ale veveriţei, aşezate aparent suprarealist, în fapt – ermetic şi şi mai în fapt – mistic. O citesc ca pe o apă ce i-ar pica bine şi lui. “Fiu în sân ploii al elisabetanei” sau cam aşa ceva – mame Elisabeta ni se cheamă. Poate suntem una.

            Sângele, ca ultim cuvânt al poeziei, mi-era prietenul. Trei roţi ale veveriţei, a treia neînvârtită: sângele. Vasile îşi simţea buricele degetelor umflându-se de noul sânge. Iniţial, în poezie, capul se rostogolea mort printre crengi, în varianta dedicată, se rostogolea viu.

            Am refuzat să miros parfumul la care  m-au îmbiat doamnele de la Relaţii. Eram în ziua culorilor. Parfumul se întinde în aer, culoarea în privire şi în ureche până la declanşarea adevăratei muzici. Mă mişcam într-un util înspăimântat de umorul păcatului şi al morţii.

            Credincios acum, îndumnezeit, credeam în prietenul meu, lăsându-l numai pe el să creadă în Dumnezeu, mă puneam şi eu bine cu el.

            Toţi îşi găseau un contrazicător, medicul pe suferind, criticul deplângându-l pe romancier. Femeile ascund moartea bărbaţilor. Domniţa era optimistă. Ba plângea în hohote spunând că, dacă Vasile moare, o să moară şi ea, iar noi să avem grijă de Alda. Pe mine nu mă contrazisese nimeni şi înotam în util.

            Vasile îi dictează Domniţei spovedanii. Domniţa, Nansi şi cu mine între Brăiliţa şi Dunăre, baladând în aşteptarea lui Vasile.

*

            Întrebasem la telefon toate cinematografele: niciun film italian. Unul cu Fernandel, scris de Jean Giono.

      Mirosul dulceag din interiorul policlinicii roşii m-a încălzit. L-am rugat pe doctor să prescrie

un tratament antireumatic bătrânei Albăstroiu. – O cunosc. – Vă este pacientă. – E de la Piteşti.  – – Nu, mehedinţeancă. – Da, am găsit-o în registru. Mai este nevoie de o analiză. – Soţia mea credea că voi reuşi să obţin de la dumneavoastră o reţetă. – Dar trebuie să-mi amintesc eu bine ce e cu bolnava. A, este şi analiza aceea. Dar trebuie să o văd pe ea. – V-am fericit pe medici pentru exactitatea meseriei. – Ştiu unde să ne pună.- Am un prieten cu leucemie, a devenit credincios. – 70 – 80 la sută din populaţia globului crede în Dumnezeu şi nu putem s-o considerăm patologică. Leucemia cronică se duce pe picioare, cea acută, nu. – Înainte, ca pasionat cititor al lui Dostoievski, nu credea decât din pasiune. – Dostoievski e un caz patologic. Nu trebuia să i se dea să citească. – Nu i s-a dat acum. Nici el nu l-ar fi citit – romane poliţiste, “O mie şi una de nopţi”. – Nici înainte nu trebuia să i se dea Dostoievski. – Doar e romancier, citea mult.

            La un moment dat, a început să plângă, asemnei criticului. Vocea îi semăna cu a lui Milcu.

            Sunt medicul care-l tratează, vreţi să-i spuneţi ceva? – Bună, maestre, ce faci? Sunt Anca. – A, de la cabintul tovarăşului Mizil, bine că n-ai spus, că ţi-o făcea doamna doctoră. Dragă Gigi, mă externez astăzi. – Şi când primeşti? – Astăzi nu, căci după-amiază dorm, nici mâine, nici luni. Vino marţi seara. Te aştept. Fără gripă sau alte boli. – Fără, maestre. Numai bine.

            L-am trezit pe Grigore Popa. M-a luat cu plecarea. Eu cu boala prietenului meu. Profesorul X, medic, n-a scăpat. Poate fiind mai tânăr, mai rezistent. – Mi-ai spus de prietenul dumitale, dar cu Italia? – Din două în două săptămâni se întruneşte la Direcţia relaţiilor culturale din Ministerul de externa al Italiei comisia pentru acordarea burselor. – Şi doctoratul? – Tăiaţi totdeauna nodul gordian. – Când o să ai 60 de ani şi tu…

            Când au intrat Ion Ladea cu unul, Manole Florescu, am mai descoperit un util prin Vasile – medicul ăsta pediatru funcţiona chiar în judeţul Neamţ – dacă avea parafa, scria pe loc – aşa, a rămas pe luni să-mi confirme că am fost la el la Tămăşeni.

            A mai venit o franţuzoaică, măritată cândva cu verişorul doamnei Popa. Bătrâna Isolde. Doamna Leon, mai târziu. M-am jucat cu Ionuţ – descoperit de curând ca mare pictor copil – şi cu

soră-sa Maria de-a caii, apă-foc şi alte jocuri.

            Ion Ladea m-a luat în altă cameră să-mi rezume subiectul unui roman sau scenariu în colaborare “cu mine”. Acolo a monologat sec – am uitat multe – mai multe vieţi; ceva ne împiedică să ne amintim alte existenţe, unii îşi amintesc. Europa va fi cucerită de negri, europenii se vor muta în Africa Neagră, că sunt obişnuiţi să lucreze mereu câte ceva.

            I-am mărturisit că vorbele lui sunt de ascultat dar nu le trăieşte, că eu simt acea prezenţă, a morţii prietenului, că am dormit în păduri şi, dacă are impresia că e la fel de tare – a zis că e. Acea privire ascunsă, îndemnul. S-a opus. Din nou moartea. Ca a mea. – Tu n-ai pe faţă umbra morţii.

*

 

            Este bolnav de leucemie. – Lasă-l în pace.

            Înainte băusem bere cu Hristos Ziatas, acum doctoranzii medici aduseseră tot bere şi miroseam ca în seara aceea. M-am abătut pe la doamnele de la relaţii. – Aş vrea să miros acel parfum. – Ia uite, domnule. – Al cui e magnetofonul? – Al lui Luri.

            Murmurul jazzului îndepărta parfumul. Dar aseară miroseam a bere. Eşti tare să lucrăm în doi, vorba mortului. – Doamne fereşte, nu putem face un roman în doi inşi, am încercat amândoi să imprimăm unul, cu un hoţ de geniu cu care am speriat multă lume, de la procurorul ţării până la înlăcrimarea unor artişti. El era tare şi refuza tandemul. Acum eu mă simt tare şi tu să fii şi mai tare.

            Manole făcuse teză de licenţă “Bolile de copii şi influenţa factorilor cosmici”. Ochelarii cu multe dioptrii, faţa mică, părul bogat şaten, trupul slăbănog, vorba piţigăiată şi tăioasă, discursul despre destinul norocos al unui om născut în 1941 la ora 12 într-o zi, chiar de doamna Popa – îmi pare că plângea în aşteptarea revelaţiei astrologului. Ladea îmi spusese că băiatul acela e închis. Trigoanele îl arătau destul de bine. Începuse să bănuiască din ispitirile celorlalţi – a susţinut repede că nu există zodii bune sau zodii rele, ci numai configuraţii bune sau rele. Când doamna Isolde, obosită de româneasca ei conjugală, într-un cămin în care soţul ei, decanul, ar fi fost vârât până în gât în poluare şi în câinele lor – chiar aşa s-a exprimat, nu mai ştiu dacă în română sau în franceză, şi lumea îi făcea conversaţie, ea îi saluta pe copii în limba doamnei De Gaule, când doamna Isolde a refuzat berea, astrologul a insistat cu un: Certainement?

            După jocurile cu Maria şi Ionuţ, ne-am pregătit de plecare, eu şi Manole. Am sărutat copiii şi am ieşit împreună. Manole mi-a destăinuit povestea a trei cazuri de leucemie vindecate. O femeie era condamnată de medici. A mers acasă, a căpătat şi o sarcină – moarte sigură -, dar a născut şi trăiesc şi ea şi copilul. Cui i-a spus n-a crezut că avusese leucemie, un singur medic, da. Ceilalţi doi s-au vindecat luând leacuri unul de la un cioban, altul prin rugăciune. Mă gândeam la cronicizare, nici chimie, nici alchimie.

            Crede în dumnezeu? – Crede. – Atunci mai are această cale. Aceasta şi cea a doctorului tradiţional de la “Cantacuzino”. Înainte nu suferea popii, dar acum acceptă să-l cunune cu Domniţa – pentru copil, spune, dar să aduc un popă credincios. – În Bucureşti sunt vreo doi-trei. – Îi pot afla la patriarhie? – Patriarhia e o organizaţie politică. – Bine, pe luni la Codlea sau Nestor.

            Mâine voi merge la Cernica, la călugări. Fi-vor credincioşi? Dar eu care le voi vorbi? N-am bani. Se vor ruga? Voi lua la mine cartea scrisă de Vasile, “Roagă-te pentru mine” şi le voi da-o şi îi voi îndemna să se roage ei, care cunosc căile, eu nu mă simt curat, mă scald în util şi făcut, mă port la cealaltă extremă, vitalistă, cu faţa neumbrită, anume pentru a-l atrage din nou în lumea nedreaptă şi frumoasă a păcatelor, să ispăşim mai încolo, tot ca unul, tot ca acum. Când am spus “vorba mortului” era vorba mea în acelaşi timp cu a lui, deveneam doi – unul tare, şi Ladea venea să-şi plece amintirea familiei asupra noastră.

            Astă-seară filmul poliţist îl va vedea şi el, de n-ar fi cu spitale (şi era cu spitale, cu medici, cu vene, cu moarte).

            I-am spus bătrânei că vom merge la policlinică. M-a servit mai tandră. Mi-a schimbat lenjeria de pat şi m-am simţit în spital.

            Am mers la baie. Mi-era ruşine să mă dezbrac. Eu mă voi simţi bine în apa caldă şi prietenul meu moare, poate. Pielea mi-era ca lenjeria nouă. Teama de a-mi evoca femei, în timp ce apa îmi stimulează potenţa sexuală vană, aproape onanistă, se ţinea de-o parte. Eram nenorocit “confort doi”  şi asta prea mult. Utilul morţii prietenului împărţea şi o victorie asupra mea. Privirea noematică mă prăvălise în trăirile unor viitoare rătăciri.

            I.A. (Ioan Alexandru?), povestea Ion Ladea… Tot ce spuneţi voi sunt tâmpenii. Dumnezeu vorbeşte, poetul îi dă replici… Poiet bătrân… Destinul, 1941.

            A, destinul, să vă spun despre Raul Volcinski. – Volcinski, zise doamna Letiţia. – Volcinski, spuseră ceilalţi. Cum el, pus de oficialităţi să se sdreseze studenţilor turbulenţi, i-a aţâţat la revoltă şi au rezistat trei zile, apoi, în închisoare, a lovit paznicii şi portarul ieşind vreo zece metri şi urlând împotriva ruşilor şi pentru România, chiar venind, târziu, la fostul coleg de grupă la Academia Comercială, ca la un om mare, să-l reabiliteze – le-am povestit scenele cu Petrişor -, parcă era o soartă mai violentă şi mai plină de evenimente, comparabilă totuşi cu a lui Cravcenko, în versiunea de la Alexandria a lui Vasile. De ce nu-l suferea, la sfârşit, Vasile pe Cravcenko, şi acestuia îi părea nespus de rău, de aceea lupta lui Volcinsli mi se arăta neînţeleasă de toţi oamenii – şi de mine.

            Seara la 11, am plecat de acasă înspre Cernica. Luasem cartea lui Vasile “Roagă-te pentru mine”. În tramvaie şi apoi în cimitirul pietrificat am recitit-o. În biserică, în timp ce alţii intrau şi schiţau gesturi de pioşenie, am deschis cartea să continui de unde rămăsesem: “Te superi dacă dorm goală? întrebă Felicia când se pregăteau de culcare”. Am închis-o – şi aşa nu era nevoie să mă îndrăgostesc de nimeni şi să fac dragoste în numele lui – aici chiar ne sincronizasem. Biserică mare, încap moaştele frumos înfăşate sub geam ale lui Calinic. Am aprins două lumânări urmărind figuri de călugări.

            În cimitir am ajuns târziu, după ce nu mai avusesem încotro. Priveliştea mi-a stat la căpătâi altădată. Seara, în tramvai, am şi notat cu tristeţe, pe o foaie, fără să-mi mai recunosc nostalgia de acum şi din totdeauna.:

 

duh regăsitule pe balta

mănăstirească mai adăpostit

ca-n tinereţea-mi melancolică

împrejmuit de gardurile betonate

podul acoperişul cerul te închid

şi negrelor sutane nu dai luciu

le părădeşti printre pescari

şi automobilişti în haină de piele

lespezi încălzite de flori la candele

în stuful palid turmă peste vechi

umbre de lunatic vânător

m-aş deşira să-ţi plumbui marginea în rugăciune

ci mă opreşte gardul

aş luneca pe scară pân’ la streşini

ca altădată doară acoperişul

pedepsitor îmi stă deasupra

şi n-aş avea nici jos nici sus unde zbura

n-oi mai pluti şi-acum în barcă

pe faţa fără boltă

ci printre moaşte şi rudenii

în vecernia lui Ioan Gură de Aur

            Am în suflet atmosfera stufului înconjurat de apă, a apei încercuite de păduri ca nişte morminte ale norilor şi cerul. După mulţi ani, vraiştea cu adevărat tomnatecă o regăsesc milimetric pusă la punct. Garduri şi instalaţii, ploile nu mai diluează uleiul din trupul sfinţilor pictaţi şi nu mai duc pe creştete gunoi de bufniţe – m-am citat astfel şi pe mine, fiindcă am tipărit cam în acelaşi timp cu Vasile. Am asistat la reprezentaţia preotului călugăr în faţa unor femei modest îmbrăcate şi docile. Le spunea într-un limbaj liniar şi plin de dezacorduri despre vechimea bisericii, despre minunile Sfântului Nicolae şi se mira, iar eu îl mai pândeam să-i dau de veste că a venit vremea să se roage pentru Continue reading „George ANCA: Vasile, semeni cu Fellini” →

Liliana POPA: „Contemporani în mileniul III”2 – Interviu cu George ANCA

Liliana POPA: Domnule George Anca o pasiune nu foarte des întîlnită, cea pentru indianistică, ce v-a fermecat  și ați ajuns mai apoi  traducător și eseist privind literatura sanscrită?

George ANCA: Un accident. Karma. Altfel, pasiune ancestrală, via Eminescu. Directorul Pârjol al relațiilor internaționale din Ministerul Învățământului m-a întrebat dacă vreau să merg lector în India. Eu lucram la serviciul Biblioteci, director Mihai Șora. Curând am fost pompat de ministra Suzana Gâdea la Facultatea de Ziaristică, decan Nestor Ignat. Am predat româna la străini și am îngrijit biblioteca de ziaristică, iar la vreun an-doi, prorectorul cadrist de la Ștefan Gheorghiu mi-a intimat că merg în India, că apăruse la Ceceu o anonimă, că vreau să scot un manuscris din România. I-am rspuns că da, scot teza mea de doctorat, să pot preda studenților. Nu, că am fost cercetat (în timpul de la ziaristică). La 33 de ani, în 1977, eram Visiting lecturer în Departamentul Limbilor Europene, româna, a doua (prima fusese rusa, după război). M-am întors în țară după 7 ani. Amita Bhose mi-a spus că soția mea a înțeles mai bine India. Noi ne vedeam fata deja indiancă de la 4 la 11 ani. Am revenit cu soția la un nou profesorat după 1989. Indianizarea ne-o fi fost reromanizare, împreună cu studenți, în compania profesorilor, a zeilor, a treimii de acasă.

        „Limba română în India” (după 25 de ani) a devenit proiectul cultural-managerial-didactic de afirmare, cu sprijinul până la devotament al studenţilor, după obţinerea, prin concurs, la Institutul limbii române, în 2002, a postului de profesor-visiting, din nou, la Universitatea din Delhi; predarea limbii materne ca limbă străină a putut fi îmbogăţită cu o cercetare longitudinală asupra apelului limbii române (unii au revenit la învăţarea ei după 20 de ani) în sensiblitatea (indo-europeană?) a tinerilor indieni, altfel interesaţi şi în burse (doi dintre ei, Chitranjan Kumar şi Ashok Kumar Tyagy au primit).

           Prestigiul științific și profesional s-a insinuat în India și după. Exemple de contribuţii relevante pentru domeniul „litere”/”filologie”:

         ApoKalipsa indiană (9 volume, 1998 – 2004) – Maica Medeea la Paris, Frica de Orient, Budha şi colonelul, Furnici albe, Sanskritikon, La Gioia, Dodii, În recunoaştere, Măslinii din Uffizi. Alternare intertextualistă de eseu, ficţiune, traduceri, e.g. Sanskritikon (vol.V): Atharva, Upanişade, Gitagovinda, Meghaduta, Cântece din piesele lui Shakespeare, Tulsidas, Tagore, Milarepa, Eminescu, Gandhi etc.

         Ibsenienii (7 volume, 2005 – 2006, română, engleză): Henrik, Diplomă de sinucidere, Tu, Digital Kali, Finish Romania, Zăpezi hawaiiene, Rechinuri. Pornind de la centenarul morţii lui Ibsen – lansat de noi împreună cu ambasadorul Norvegiei, Sorana Coroamă Stanca, Ovidiu Drimba, Irina Petrescu, Sanda Tomescu – în simetrie cu participarea lui Liviu Rebreanu la centenarul naşterii, 1928, Oslo.

         Publicarea în sanscrită şi alte limbi indiene a scriitorilor români – Romanian Classics in Sanskrit, Dyvyagrha/Luceafărul de Mihai Eminescu, First Epistle by Mihai Eminescu, (în hindi:)Memna/Mioriţa, Meşterul Manole, Antologie de poezie română contemporană.

        Cărți publicate în engleză: Literary Anthropology, Transbudhvana, Sanskritikon, Gramatica sanscrită în versiunea lui Mihai Eminescu etc., pe lângă peste 50, în majoritate literare         Printre comunicări: Cosmologia eminesciană între Veda şi Edda, Ramayana and Journey to the West, Sanskrit studies in Romania. To die for Sanskrit (cazul Eminescu) etc.

Liliana POPA: Ați fost fascinat și de alte domenii, de  literatura antropologică , aveți volume privind scriitorii români interesați de literatura orientală. Ați participat la Congresul Mondial de Antropologie și Etnologie din India iar recent, la Conferința Mondială de Indologie,New Delhi, 21-23 noiembrie 2015.

George ANCA: Fascino împletitură. I-am avut oaspeți în Delhi pe Romulus Vulcănescu, Sergiu Al-George, Ion Iuga, Constantin Mateescu, Eric Becescu ș.a., cu care au împărtășit carisma unor scriitori, profesori, muzicieni, pandiți. Invitația de întâlnire cu Salman Rushdi anunța și cartea unei cărți de traducere a poemelor române și idiene. Împreună cu Amrita Pritam și Vinod Seth am întemeiat Academia Internațională Mihai Eminescu. Reviste, printre care Inedited, extinsese publicațiile indo-eminescologice, traducerile din Eminescu, în vârf cu Luceafărul/Diviagrahah, în sanscrită,datorată Urmilei Trikha, transcreatoare în hindi și a Miorițe/Memna. Peter Hook, de la Ann Arbor, profesor de hindi, trcuse și la kasmiri, dar și la română.

         Antropologie literară: Indoeminescologie, 1994; din 1977, eminescologia şi româno-indologia au fost cultivate împreună în rândul studenţilor şi profesorilor indieni interesaţi, rezultatul fiind un capitol nou, intens,”acknowledgeable” al relaţiilor româno-indiene, dar şi scăderea dozei de fabulos care le înconjoară; dacă indienii aceştia au părut a se căuta pe sine în cultura română (indo-europeană), semenii lor din România par a prefera încă antichitatea mitologică evoluţiilor sincrone; prezentarea la congrese şi intercongrese internaţionale de antropologie, începând din 1978, Delhi, a unor comunicări şi precizarea, împreună cu Romulus Vulcănescu, a unor puncte de vedere din interior faţă de încercări de contrafacere a spiritualităţii şi perenităţii româneşti

         La Congresul Mondial de Antropologie și Etnologie din India, am reprezentat (și) India, ca profesor visiting, plătind taxa mult mai mică decât „străinii”. Multă vreme n-am mai lipsit de la aceste congrese, iar la Zagreb, delegația Indiană m-a invitat să moderez secțiunea popoarelor indiene. Dar în drum spre sala respectivă, nemaiavând timp de scuze, dând de sala basarabenilor, nu m-am putut lipsi ca „apărător” al compatrioților, din oficiu. În Mexico, am redactat laudatio la 80 de ani lui Romulus Vulcănescu, citit de președintele congresului. La Lisabona, n-am știut să zic ceva, la respingerea invadatorului Vasco da Gama din partea unei reprezentante indiene. Multă vreme am fost șeful delegației românești la Uniunea Internațională de Antropologie și Etnologie. Am participat în multe țări la Conferințele Ramayana, IFLA bibliotecarilor, Pugwash etc.

         După pensionare, țin de zece ani, lunar, Colocviile de Marți, la care au fost prezenți toți ambasadorii perindați în demnitate-România. Prin surprindere, în 2015, președintele de atunci Pranab Mukerjee a invitat indianiști din 21 de țări, printre care și România… în persoana mea. Am dormit în camera Brahmaputra din palatul prezidențial, Rashtrapti Bhavan. Am fost și nominalizat pentru premiul presidențial distinuished Indologist.

Liliana POPA: Care a fost  influența lui Mircea Eliade și Constantin Noica asupra stilului dvs și cînd s-a produs ? Continue reading „Liliana POPA: „Contemporani în mileniul III”2 – Interviu cu George ANCA” →

George ANCA: Despre Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţe ale spiritului poetic.

Teză de doctorat prezentată de Gheorghe Anca. Conducător ştiinţific: prof. dr.doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

 

R E F E R A T

 

 În teza prezentată Gheorghe Anca adânceşte un subiect care nu este străin omului de cultură din ţara noastră, împins deseori să se întrebe asupra resorturilor de comunitate spirituală între Baudelaire şi poeţii români. Ca orice temă de difuziune şi corespondenţă culturală, întrebarea se înscrie în zona preocupărilor actuale, care dezbat asemenea teme cu mijloace plurale şi interdisciplinare.

 O vastă şi erudită documentaţie răsplăteşte prima aşteptările. Mai presus de ea stă o mobilitate a raţionamentului fertil în asociaţii noi, surprinzătoare. Limbajul cu totul original ne dezvăluie resursele logicii poetice ca instrument de analiză a poeziei însăşi. Evident că abordarea poetică îşi adaugă capacităţile ei complementare, ce nu fac “double-emploi”, cu mijloacele clasice ale criticii literare, în surprinderea esenţei unui fenomen de emisiune şi recepţie culturală.

 Departe de a fraterniza cu misticismul, partea neagră, blasfemică şi ezoterică caracteristică pentru Baudelaire şi identificabilă în poezia noastră, chiar la poeţii preeminescieni, are rădăcini păgâne şi efecte protestattare, revoluţionare.

 Teza ne intimează acest adevăr.

Prof. Mircea Maliţa

27.II.1975.

 

 

S C R I S O R I

 

 

ca încurajări – de principiu, dar şi în ceea ce priveşte abordarea poetică; scrisori primite de la Mihail Celariu, Stephan Roll, Teodor Scarlat, Camil Baltazar, Vasile Nicolescu, Mihai Ursachi. Alături de mulţumiri, fragmentale care urmează:

Stimate Domnule Anca

 Foarte interesante pe cât de plăcuta dv. scrisoare mi-a sosit cu o zi după plecarea mea la Predeal, de unde m-am întors pe 28 august. Aşa se explică întârzierea acestui răspuns care s-ar fi grăbit să vă sosească chiar şi cu ceea ce mi-ar fi trecut imediat prin minte în momentul acela.

 Despre Baudelaire ca format al unor literaturi naţionale care cred că va fi scris, deşi subiectul, descoperit de dv., este mai mult decât interesant. În ceea ce vă priveşte, trebuia să spun că deşi prietenia mea pentru el a fost cronică, nu l-am privit niciodată cu ochii mişoraţi – a cântărire şi studiere – ci, la fiecare apropiere, cu o nestăvilită pasiune, ca o îmbrăţişare frăţească, în personalitatea lui integrală aflând un ecou pe măsura afecţiunii pe care i-am purtat-o. Amiciţia lui, de altfel, şi-n poezie şi-n viaţă are particularitatea de a se oferi fără nici o rezervă, ba chiar fierbinte, hotărâtă şi radicală, infinitele-i adâncimi neconstituind aici o piedică în calea unei tumultoase spovediri integrale. Grava-i inteligenţă – una dintre marile-i frenezii sclipitor personale – nu s-a sfiit nicicând de situaţii diverse şi de riscurile împrejurărilor. Iar asupra favoarei unui temperament (aici se află cheia) năpraznic, orice aspect al vieţii din afară a căzut într-un clocot şi-o zarvă ce nu se dovedea nici chiar în contemplarea operelor celor două saloane care, fără geniul lui, n-ar fi devenit imediat şi pentru noi geniale.

 După trepidaţia fără pace ce i-a frământat viaţa, nu putem să nu ne gândim la un demon de gardă. Dar acesta îşi înceta autoritatea în clipa când, aşezându-se la scris, acel demon răscolitor al vieţii şi al morţii, devenea chiar poetul: un artist solidar, stăpânându-şi mijloacele, dominând şi ordonând pandemoniul infernului. El lucrează prin intermediul sclipitor şi la flacăra umbrelor îmblânzite.

 Frământă, cum spune Gautier, forme noi şi cuvinte pe care nimeni nu le-a mai auzit pân-la el, şi, dacă vânzolirea tenebrelor separă coloritul, atmosfera şi muzica şi-ntrupează un glas nou.

 În ţara românească, marele Macedonski a înălţat primul Imn la Satan, uriaşul Arghezi nu s-a tras s-a tras la o parte din flacără, iar Bacovia şi-a cules şi el câteva rămurele gingaş încenuşate, cum iese cositorul turnat la bobotează.

 Pe mine m-ar fi ispitit mai anemic vâlvătăile dragostei. Dar sper că n-am trecut chiar de porţile în faţa cărora orice speranţă trebuie lepădată.

 Vă rog fiţi amabil să-mi răspundeţi de primire.

Mihail Celarian

(1972, 1 septembrie)

Ştefan Roll

(Bucureşti, 17 august1972)

Iubite Domnule Anca,

 În primul rând vă doresc izbutire la teza de doctorat pe care o pregătiţi. Tema e interesantă, dificilă puţin poate, dar necesară a-l avea, temerară, Bravo!

 Desigur că aproape toţi poeţii, scriitorii contemporani l-au citit, admirat pe Baudelaire, care – cred – le-a aurit harnaşamentul scrisului lor propriu. Poate că pe aceşti trubaduri celeşti îi citim, nu ca să-i imităm pe ei, ci, cât “să ne imităm pe noi. L-am citit şi eu la tinereţea mea lirică şi-l mai răsfoiesc şi astăzi ca pe un zefir “maudit”. Şi am trecut oprindu-mă la continuatorii lui în lirica şi investigaţia poeziei franceze. Rimbaud, care, deşi înaintea lui, l-a devansat, ca şi Lautreamont, Verlaine. Apoi au venit Eduard, Antonin Artaud, Robert Desnos, Reverdy, cu care am mai rămas. Umbre de zuavi frenetici. la noi Urmuz, Voronca, Fundoianu, claude Gernat, Barbu, Vinea. Descoperisem şi pictura, poeţii ei: Victor Brauner, Marcel Iancu, Hedda Stern, Saul Steinberg, Picasso, Ernst, Tanguy, Valentino Hugo, Margarite, Brâncuşi, Masson, Picabia… Cu Baudelaire mergeam precum cu o manta de odăjdii pe mână. Poposeam cu el.

 Iată o evocare, două.

 Acum, cu vreo trei decenii înapoi, într-un ajun de an nou, am rămas, eu cu Philippide, cu care sunt prieten, fără program de Revelion, ca să zic aşa.

 Îl vom petrece amândoi, poate mai boem. Şi ne-am dus la locanta numită “La rai”, din subsolul unei clădiri din spatele Palatului. Era umblată de scriitori, artişti, de vagabonzi ai stelelor.

 Cânta acolo o rusoaică Galia şi un chitarist, tot rus. Ca şi patronul localului.

 În seara aceea era pustiu. Toţi se aranjaseră se vede în altfel. Ne-am aşezat la o masă. A venit şi Galia. Avea textele ei la unele şansonete uşoare pe care le cânta, cântece franţuzeşti. Ştia bine franţuzeşte, literatura acestei limbi şi mare admiratoare a li Baudelaire. Phillippide era şi el unul din admiratorii albatrosului şi traducătorul lui – dintre cei mai buni, cel mai bun.

 Paharele cu vin erau cu noi. Menu-ul era rusesc. Borş, blânii, curcan cu varză călită. Atmosfera era “dostoievschiană”, deci adecvată cu Baudelaire.

 Galia a început să ne recite din versurile lui, pe care le ştia pe dinafară, Philippide, la fel. Cele traduse de el, altele în versiune originală. Era parcă o întrecere, un “turnois” diavolesc. Chitaristul cânta încet, poate pentru el, cântece de pierzanie ruseşti. Eu tăceam. Patronii îi vedeam cum înfulecă în dosul unei tejghele.

 Aşa ne-au apucat zorile, ziua noului an. Ieşisem beţi de Baudelaire, de vin, de melodie blestemată.

 Acum trei ani eram la Paris. Într-o înserare, plimbându-mă printr-un cartier, remarc pe faţada unei clădiri din rue Bauttefeuilles, o inscripţie: “Aici a locuit şi a scris Charles Baudelaire, în anii…” M-am oprit. O casă oarecare a burgheziei medii franceze. M-am dus la bistroul de prin apropiere şi am luat o sticluţă cu absinthe, m-am aşezat pe pragul unei case de peste drum şi am privit ferestrele închipuindu-mi că Charles stă sub pălăria unei lămpi şi scrie. Am recitat tăcut din cât ştiam din versurile lui. Care din ele o fi fost scrise după acea fereastră care avea îndărătul ei un linţoliu alb?

 Tot la Paris m-am dus să văd prietenii rămaşi etern acolo, în cimitirul din Montparnasse. Aici e Brâncuşi, alte gropi şi, ştiam aceia a lui Baudelaire. Am căutat-o. Nu am găsit-o uşor. E înmormântat împreună cu socrul său care i-a cam făcut viaţa acră. Deci, nici aici nu a scăpat de el!… Am pus o floare. Am mai rătăcit printre celelalte morminte, aninime pentru mine. Ceea ce m-a mirat a fost numeroasele pisici vagabonde care umblau colo-colo, speriate.

– Ce-s cu astea – am întrebat intendentul?

  • Toţi cei care pleacă din Paris neavând cui să lase anumalul, îl aduce aici, unde vin alţi amatori de feline să-şi aleagă.Ştiam că lui Baudelaire îi plăceau şi avea pisici.Deci avea şi aici vizitatorii lui iubiţi.

Camil Baltazar

(15 august 1972)

………………………………………………………………………………………………………..

iată impresiile sale despre tema ce vă interesează:

 Cu Baudelaire s-a-ntâmplat, fiindcă cel mai agreat şi mai tradus poet francez la noi, să fie cunoscut, cum e cazul meu şi nu numai al meu din tălmăcire, înainte de a fi fost gustat în limba originală, deoarece eram la vârsta când abia buchiseam sloavele limbilor străine. Ce m-a apropiat de Baudelaire? Faptul că, asemenea lui Goethe şi Eminescu, era un poet gânditor care dezbătea temele majore ale omenirii – dragostea, subjugarea către păcat, înfăţişarea, cu interes, a oamenilor din straturile de jos, cât şi tinderea lui către salvarea din rău şi cultivarea purităţii şi elevaţiei. Apoi poetul francez avea curajul deplinei sincerităţi, una din calităţile de seamă ale liricii autentice, a rostit adevărul, a spune lucrurilor pe nume, a scoate, cu iscusinţă, lucrând prin contraste, din mâlul şi dejecţiunile existenţei, floarea rară de nufăr a poeziei, ca în La Chevelure, ca Un Charogne. În poezia baudelairiană se-nbină demonismul cu angelismul, dar substanţa ei este una de superioară ţinută şi esenţă morală, prin umanismul funciar care o străbate, prin aceea că poetul se alătură umulinţei vieţii, cântând declasaţii săi, învederând afecţiune pentru orbi, cerşetoare, pentru bătrâni şi bătrâne.

 Profund religios, – nu s-a observat de către cei ce l-au tradus, caracterul teologal al poeziei sale, nu numai prin arsenalul de cuvinte folosite: cădelniţă, altar, jertfelnic, candele, aghiasmă, dar un Charogne, nimeni din cei ce au tradus poema, n-au remarcat caracterul ei teologic, adică n-au descoperit că poema e de fapt un ceremonial funebru, folosit nu numai în cadrul religiei creştine, ci şi în alte religii la înmormântări, – ceea ce a subliniat unul din cei mai noi şi mai pricepuţi tălmăcitori ai săi – AL CERNA RADULESCU, care a transpus exemplar un ciclu de poeme din Baudelaire în revista “Viaţa românească” şi acesta e şi un excelent exeget al poeziei baudelairiene a publicat din Baudelaire şi în revista “Argeş” pe iunie, 1972. Baudelaire nu e atrăgător doar prin abordarea temerilor damnate, el poate intona şi seninul imn evocator al doicei sale, plin de duioşie şi al unui om împăcat cu sine şi poate compune madrigale pline de suaevitate ca Semper Eadem, fiind un captivant şi neîntrerupt rapsod al iubirii. Nu numai al celei telurice, diavoleşti, ci şi al celei purificatoare, înălţătoare, prin căutarea candorii, nu degeaba a scris el un poem al inocenţii şi prin aceasta o literatură de un cuceritor umanism ca în Le Flambeau vivante şi Raversibil, adică proslăvitor fidel al dragostei, fiind şi un pictor nuanţat şi amănunţit al frumuseţilor carnale ale semenei noastre. Dar el e şi un cântăreţ al dramelor sufleteşti, ca în Le beau navire şi alte poeme. Apoi poezia lui a determinat pe scriitorii români să-l traducă pentru că ea conţine o dramatică şi continuă confesiune. Arghezi ca şi Bacovia au fost, primul la-nceputurile sale, influenţat de Baudelaire. Poezia lui Arghezi – Litanii: “în depărtarea noastră, lio, îmi zboară gândul ca un corb în ploaia unei toamne sure, în solitudini de pădure”… e-arîurită de Baudelaire. Aşa dar sub aparenţa laudei tulurice a …..ca şi a laturei abjecte din viaţă, el râvneşte mereu ostrovul candorii, el caută tărâmul inocenţei, o dovadă că sub blesteme şi altercaţiile cu accente acide, râvneşte frumuseţea pură, cea eternă. Fire complexă, el se complace-n descrierea leneviei, fecundă pentru creaţia sa, în executarea iadului, dar arată compasiune pentru orbi şi cerşetori, adică se-apleacă asupra lumii în mizerie şi sfâşiată de sărăcie, în contrast cu cea trăind în luxură. Acel ca a rostit: sufletul meu e o navă spre Utopii “era natural să afle ecou în inimile confraţilor săi de la noi, aşa se explică de ce B. e, pe lângă cel mai tradus poet şi de o seamă de poeţi de frunte, dar şi cel mai comentat scriitor, faţă de opera sa, redusă cantitativ, în raport cu valoarea-i artistică, enormă. Toată poezia noastră modernă se află, prin Arghezi, influenţată de Baudelaire. Nu s-a subliniat destul ca în poeziile-i, zugrăvind cu expresivitate desfrâul şi cupiditatea, el le condamnă şi-n-fierează. Recitirea lui Baudelaire evidenţiază alte aspecte sociale, adică felul cum prin instrumentele sale de expresie, el a atacat răul social cu virulenţă şi a exultat binele. Geo Dumitrescu în antologia sa din 1967 nu a introdus şi poemul unui f.bun traducător, un bucovinean, ce le-a tipărit în Revista fundaţiilor şi pe care eu le-am menţionat, dându-i şi numele în articolul publicat în UNIVERSUL LITERAR condus de perpessicius, am impresia că a apărut în 1945, care nu numai că a publicat aproape tot Baudelaire în tămăcirea sa, dar mi s-a părut unul din cei mai fideli şi mai pasionaţi traducători ai marelui şi nefericitului poet.

 Rugându-vă a-mi confirma primirea comentariului meu. În articolul din .. … enumeram toţi traducătorii lui Baudelaire în româneşte.

Teodor Scarlat

(13 septembrie, 1972)

 Am luat cunoştinţă de poezia lui Baudelaire, cu mult înainte ca versurile mele să devină cunoscute public.

 Nu împlinisem cred 18 ani când, ca elev de liceu, întâmplarea mi-a scos în cale pe Hilda Grünspaun – apreciata compozitoare Hilda Jerea de azi. Mă aflam în vacanţa de vară, într-un sat din marginea Bărăganului – sat, în care tatăl Hildei îşi gospodărea unele afaceri comerciale şi în care ascultam seara până târziu, acordurile pianului la care exersa Hilda, elevă şi ea. Am cunoscut-o prin intermediul fratelui său, azi medic reputat în Capitală. Primele noastre discuţii s-au purtat, în lipsă de alte subiecte, în legătură cu ultimele cărţi citite. La un moment dat am rămas surprins şi ruşinat, în acelaşi timp: interlocutoarea mea adusese în discuţie numele unui poet francez destul de necunoscut mie – Baudelaire! Ca să nu-mi lase ipresia că ar fi să mă umilească, Hilda a scos imediat din poşetă un volumaş: “Citeşte-l şi pe urmă să discutăm:. Era “Les fleurs du Mal”. Aşa am cunoscut pr Baudelaire! Am cunoscut, e un fel de a spune, pentru cî anii mei de atunci de limbă franceză, ca şi versurile lui Baudelaire aveau pentru mine secrete greu de pătruns. Abia mai târziu mi-am dat seama că Baudelaire era unul din marii lirici ai lumii şi că era destul de firesc să nu-l fi putut înţelege, în anii adolescenţei mele. Când mult mai târziu am devenit oarecum cunoscut şi am încercat, ca şi mulţi alţi confraţi , să traduc din “Les fleurs du Mal”, mi-am dat seama că opera poetică a lui Baudelaire este, în esenţă, confesiunea unui spirit în permanentă efervescenţă a unui ins torturat de propria nelinişte, a unui egoist l-aş putea numi, care nu vede nimic dincolo de el, care nu vrea să vadă, socotindu-se – probabil – pe sine însuşi, măsura tuturor lucrurilor. M-a mai derutat apoi şi acel “satanism” al poetului, cum şi extravaganţa peisagiilor sale sentimentale, fierbând de miresme exotice şi soare tropical. Toate acestea, deşi mă dureau aproape – eu ni le puteam trăi sufleteşte, aşa cum trăiau bunăoară, aproape totalitatea ei, poezia eminesciană. Baudelaire era, pentru mine, aşa…..într-o zonă care depăşea viaţa sufletească, a unui biet ţăran din marginea Bărăganului. Iată pentru ce n-am îndrăznit sî traduc din Baudelaire! Ei şi totuşi, poezia lui Baudelaire – mai corect spus – spiritul acestei poezii, şi-a infiltrat pe nesimţite, ecoul, în universul meu liric. Poemele “Plecare spre Cyters” (vol. “Ora de zbor” Ed. Cartea Românească” Buc. 1940) şi “Invitaţie la vis” (ciclul inedit din “Poeme”, E.P.L.1969) sunt cred semnificative din acest punct de vedere. Şi nu-mi pasă rău!

 În ceea ce priveşte aprecierea de care poezia lui Baudelaire s-a bucurat şi continuă să se bucure în ţara noastră – şi nu numai printre literaţi! – ediţia bilingvă, a lui Geo Dumitrescu o mărturiseşte fără alte comentarii.

Mihai Ursachi

(13 august, 1972)

 Ne întâlnim, în viaţa spirituală, numai cu acei oameni, puţini, cu care trebuia să ne întâlnim; momentul însuşi al întâlnirii poartă în sine ceva eseţial şi adânc semnificativ pentru destinul nostru.

 Baudelaire ete unul din acele spirite neliniştitoare, de care odată contagiat, te resimţi pentru totdeauna, cu sau fără voie, conştient sau nu.

 trăiesc faţă de el toată gama sentimentelor ce le pot avea pentru un om viu şi prezent: de la repulsie şi oroare, până la spaimă şi dragoste, compasiune şi gelozie…

 În formaţia mea a însemnat revelaţie, după Eminescu: el domină şi astăzi sufletul acele zone ce nu s-au limpezit încă prin experienţe superioare, aducîtoare de seninătate. Am zis după ce l-am citi pe Baudelaire: nimic din ce-i uman nu e străin poeziei.

 Scriu aceste cuvinte simţindu-i ochii halucinanţi, arşi de o cuprinzătoare febră şi totuşi răceala hipnotică a şarpelui tutelar; mi-l imaginez, în câmpiile veşnice, numai în tovărăşia lui E.A.Poe.

 Prezenţa lui mi se pare atât de imediată, uneori aproape insuportabilă, şi mereu subânţeleasă; sfâşierea lui – atât de grăitoare pentru felul cum condiţia umană îşi construieşte din propria-i jale paradisul, adică poezia.

 

 

R E F E R A T

 

 

despre Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţe ale spiritului poetic. Teză de doctorat prezentată de Gheorghe Anca. Conducător ştiinţific: prof.dr.doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

 Teza lui Gheorghe Anca uimeşte prin bogăţia şi multiralitatea informaţiei. Dacă uneori forma informativă şi pathosul investigator o iau înaintea spiritului de discernământ şi cumpătului axiologic, faptul este a se datora temperamentului vulcanic al candidatului şi inclinaţiei discursive, proprie demersului său intelectual.

 Până la lectura acestui studiu, de poezie sau de literatură comparată dacă vreţi, îl cunoşteam pe tânărul Gheorghe Anca în ipostasa de poet şi de prozator, cu sunet pur şi cu accent de originalitate în generaţia sa. De azi înainte, vastitatea şi adâncimea cunoştinţelor sale în materie de poezie, de critică literară şi de estetică a poeziei ne obligă să luăm act – şi o facem cu toată bucuria – de cea de-a treia ipostază a lui Gheorghe Anca, anume de ipostaza omului de cultură, a omului de ştiinţă, a criticului şi a istoricului literar. Personal, n-am considerat niciodată şi nu considerăm nici astăzi critica literară ca un gen aparte, de sine stătător şi viabil prin sine. Oricât de virtuos ar fi, criticul, după părerea noastră, rămâne toată viaţa la statutul de redactor şef adjunct al unui redactor şef deplin, poet sau scriitor. Am deschis această paranteză pentru a sublinia faptul că, datorită său de poet, Gheorghe Anca, prin prezentul exerciţiu critic, izbuteşte să scoată criticul – fie şi numai odată – din minoratul menţionat. A bon entendeus, salut!

Continue reading „George ANCA: Despre Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţe ale spiritului poetic.” →

Nelu BARBU: George Anca sau În căutarea Sinelui

Aș fi putut da titlul acestui eseu și prin alte sintagme: Fenomenul George Anca, Homo universalis, Un Pico de l Mirandola … Am rămas la cel care exprimă „În căutarea sinelui”, considerând că i-am descoperit aplecarea ce-o are, după metafora lui Blaga. Om de cultură, poet și prozator, dramaturg și jurnalist, traducător și eseist, George Anca este un poliglot, cunoscător al limbilor: franceză, engleză, italiană, hindi (în care și-a scris o parte din operă) și, nu în ultimul rând, om de știință: etnolog, indolog, antropolog, cu o operă rotundă (peste cincizeci de cărți literare proprii), apărute în douăzeci și cinci de țări, de la studiile literare și lingvistice la cele de antropologie culturală, de politologie și biblioteconomie, de educație. Și în calitatea de redactor, de panfletar și de critic literar este un avizat, iar în domeniul studiilor de literatură universală europeană și orientală – un român reprezentativ.

Din vastul univers al operei sale, m-am oprit la dimensiunea poetică, deoarece aceasta exprimă, cu sinceritate și competență originalitatea sa de promotor al dodismului, dovadă că a înțeles foarte bine ce înseamnă autonomia esteticului, așa cum a prezentat-o Tudor Vianu în Dubla intenție a limbajului și problema stilului. De aceea, după opinia noastră, dodia este un fel de metaforă deviată, un sens deviat, conotativ, al unei sintagme sau al unui cuvânt de la sensul de bază/denotativ. „A vorbi în dodii = a vorbi într-aiurea” (Vasile Breban, Dicționarul general al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987, pag. 303).

George Anca este însă un inițiat în templele Dodonei, pentru care nu există granițe, el nu poate fi depășit și nici limitat. Mircea Sântimbreanu îl asociază pe acest autentic comparatist, cu Tagore și Kirkegaard. El știe că „dacă vezi invizibilul, poți realiza imposibilul”. În acest sens, vâlceanul nostru reprezintă buzduganul modernismului resuscitat al generației ʹ70. Este unul dintre cei mai buni urmași ai lui Anton Pann și ai ermetismului poeziei lui Ion Barbu, dodismul fiind practicat în poezie și de Vrânceanu, Sorescu și Blandiana, Brâncuși, Voiculescu – o interferență a stilurilor, nu în ultimul rând conceptul vizând artele cubismului, dadaismului, expresionismului.

Elemente de dodism în literatura română întâlnim de la Negruzzi și Creangă, până la Urmuz. Chiar Eminescu, într-o scrisoare către Maiorescu, afirmă: „Nu mai știm nicio limbă” (E un comportament lingvistic de maximă modernitate în secolul XX).

„Dodismul – acumulare de termeni în aproximări ale multilateralului și inefabilului unei creații, prin acumulări de termeni diverși până la contrarietate”. (Marian Popa, „Anca”, Editura „Bibliotheca”, Târgoviște, 2013, Capitolul II Dodii, pag. 11). De aici, şi filosofia lui George Anca: „Ne-am creat un singur creator, ne lipsește voința primului pas în stare să creăm c-am fost creați” (Cenușa de gânduri; Ibidem, pag. 12).

„Dodiile sunt relații, deci structuri situaționale sau factuale identificate de individ în el, dincolo de el sau în raportul Eu – Noneu, prelucrabile și evaluabile interior (Ibidem, pag. 17). Orice text e un produs al vieții interioare, o căutare a sinelui. Poetul caută, nu știe ce caută, caută lumina interioară, iluminarea, izvorul din care bea curcubeul dualului.

După Friedrich Schlegel, nimic nu este mai original ca haosul. „Anca e unul care depășește dualul, prin trăire de tip hindus” (Ibidem, pag. 19). El pledează pentru o artă a scrisului care să transfigureze unicitatea haosului pentru un cititor unicat, fiind convins că dacă un singur vers va fi înțeles, din poezia sa, a realizat revelația conceptelor și exuberanța analogiilor: „în statuie după om / carte nu după monom / nici binom, nici astronom / că ne potopi sodom / tu pe cine, eu pe gnom / fără de niciun incom” (George Anca, Doine în dodii, poezie, București, 1997, pag. 18). Doar teoretic, un individ uman poate trăi în afara dodiilor, mai ales în exprimarea populară și familiară. Pentru poetul filosof indianist George Anca, Universul, ca totalitate, este o dodie sau un ansamblu de dodii, precum la Eminescu în Sărmanul Dionis sau cel din scrisorile către Titu Maiorescu, din perioada când era internat la Colțea.

În sens larg, dodiile pot fi considerate orice abateri de la exprimarea denotativă și de la logica primului silogism. „Literatura sub comunism a fost salvată de esoprism” [intertextualități puțin clare, ambigue, cu semnificații ascunse care ne-au fost transmise de la Esop n.n.] și de „vorbitul în dodii” (Adrian Alui Gheorghe, „De la sfârșitul istoriei la sfârșitul ierarhiilor”, 2011, pag. 7), citat reluat din Marian Popa; Ibidem, pag. 17). Dodiile definesc, în general, microcontextul, în folclor și epigramă, în literatura cultă. Transhumanța spirituală, din poezia lui Dragoș Vrânceanu, de la Gura Latoriței, din ancestrala Vlahostrată, până-n însorita Italie, de la „Drumul spre Bonciu” până la cel „Spre Firijba” [cel mai vechi sat din România, n.n.] presupune și poetica în dodii, abordată de George Anca din perioada când frecventa Cenaclul „Casa de sub pădure”.

În această perioadă, poetul George Anca a publicat Poemele părinților, București, Editura „Eminescu”, 1976, cu dedicația „Mamei mele”, cuprinzând trei cicluri: „Părinți”, „Calendarul dorului” și „Parinior”, volum scris în stilul „Cântecelor casei de sub pădure” (1973) de Dragoș Vrânceanu. O poezie eliptică, stampă, scurtă în stilul lui Eugenia Montale, președintele de onoare al cenaclului amintit, preluând crezul Maestrului Vrânceanu: „Scriindu-ne opera / Ne facem loc printre întâmplări”, o artă poetică, cu titlul ultimului vers, dedicată fratelui său Mircea, poetul George Anca își transfigurează crezul său poetic: „Îmi scriu în fiecare zi cartea”. Și ne-a dovedit-o, prin cele peste cincizeci de cărți de autor.

Ne-am oprit la ciclul „Parinior” care anunță tema dodismului: „Noi eram în Parinior / pe zile cu ploi și nor, / în dodii ne veseleam, / aruncam jocuri pe geam, / văgăuni zvârleam roi / boturile de copoi / lupi și iepuri norocoși / să trimitem la strămoși!” (Ibidem, „Parinior”, pag. 42) sau „Botul cumpenei pe sat, / voce de sete măsurat” (Ibidem, pag. 45); „În somn cirezile pasc, / vinurile pică-n teasc” (Ibidem); „Din trupul copiilor – / mâinile-spițele, / șerpii-cosițele, / Sânmăriile / copilăriile” (Ibidem, pag. 46).

În căutarea sinelui, George Anca se apropie de o vârstă rotundă – o jumătate de secol – fie că e vorba de proză, romane sau teatru, eseistică sau poezie: „Nu-i cântecul visul / tăcerii dintâi? // Frânt îmi e pasul, / drumul nesfârșit… // Intr-un plâns de zare / și pe nor călare, // Țipătul mă cheamă, / pentru mângâiere, // Am vrut să adeveresc / tristeții bucuria, // Prindemă / unde voiam să zbor, // O fată singură / pe tot pământul, // Mintea nu cunoaște / ce cunoaște nenea” (Ibidem, „Dodii”, Lui V. G. Palelolog întru Brâncuși, pag. 48-49). Și iată cum, în căutarea idealului sinelui, poetul pasăre George Anca ne întoarce în lumea copilăriei, consecvent crezului său estetic: „râde într-un vis că e pasăre – / își ascunde fața-n pene, / cântecul în nor” (Ibidem, Copilul pasăre, pag. 51).

George Anca a transfigurat istoria/civilizația lumii în versuri. În ale sale dodii-arte poetice, apar toți poeții lumii, de la Dante, Byron, Victor Hugo, Esenin, la Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie Voronca și Mircea Vulcănescu, cincizeci și opt de poeți din literatura universală și o sută opt poeți români. A luat un vers-două din ei și a creat el altul, un adevărat curs de artă poetică: „Ce de popor în templul artei sfinte… / în cerul tău îngenunchem, părinte! // Profetul sfânt al vremilor de mâine / talentul îngropat în văl de zâne // Clipa trăiește, veacurile mor / cosită iarba vertical mohor // Pământul se-așterne peste făptură / anafura sub cuminecătură” (Ibidem, în Decasilab, poezie, București, 1999, volum bilingv, română şi engleză, poezia Ianuarie, pag. 180-181).

George Anca a scris ode, poeme, sonete, doine, balade, pamflete în dodii. A scos și o antologie Măiastra în dodii. A fost consecvent/fidel primului său volum de poezii Invocații, (București, 1968), din care redăm următoarele versuri: „Războiu-i foarte animal, / mai cade unul de pe cal, / cade pământul de pe cal, / pocnesc potcoave de metal” (Ibidem, poezia Cadență, pag. 7).

Volumul Doine în dodii, București, 1997, are conotații, e o capodoperă a balcanismului, pe filiera lui Anton Pann, urmat de Mateiu Caragiale, Miron Rodu Paraschivescu, George Voicu, cu „plecăciunea joasă” față de Ion Barbu: „calea laptelui / boaba bobului / drumul robului” (Ibidem, Trio”, pag. 43) sau „exteriorizare / în spray albastru / a dodiilor // își expuse concepția / în metrou / în zece minute” (Ibidem,         pag. 44).

Trioritor este o odă în dodii, închinată lui Avram Iancu, văzut între copii și-ntre cei vii, între mame de-mpărați și-ntre frați, între soarele de pe genunchi și-ntre unchi, între haine de haini și-ntre străini (Ibidem, pag. 47).

George Anca introduce, în căutarea sinelui, și conceptul indodiei: „Nici o urmă clatină / calea de la datină / inima îi lunecă / omului pe mânecă / de la dodie fiori / Indiei la căpriori / soarelui la aurori / în culori fără citiri / zidul meu de mănăstiri” (Ibidem, poezia „Indodii”, p. 31).

Există un ciclu de doine în dodii, dedicate orașelor simbol ale României: Vasluiului, Brăilei, Sibiului ș.a. Versurile următoare ne amintesc de Fătălăul lui Tudor Arghezi, cu mențiunea că George Anca își are stilul său inconfundabil: „câtă yoga la Sibiu / nici afișul cibiliu / copil viu uitării viu / de-s bătrân la interviu / filozof mitropoliu / psiholog și curaliu / ia cu damă, mă  musiu” (Ibidem, Doină Sibiului, pag. 25).

Numai un poet autentic putea să scrie o variantă în dodii la Doina lui Eminescu: „nici tu Tisa, nici tu Nistru / spune-le românilor / umflarea plămânilor / spune-le țiganilor / arămirea banilor / spune-le ciangăilor / pustiirea căilor / spune-le muscalilor / călărirea parilor / peste ape și-alte nații / strunga dracului Carpații / noi vrem supraviețuire / … cu dușmanca ie te-ni-s-a / de la Nistru pânʹ la Tisa” (Ibidem, Doină cu variațiuni, pag. 55-65).

Scriitorul George Anca este o binecuvântare pentru interferența artelor și stilurilor, a esteticelor: clasică, romantică, modernă și postmodernă. Scrisă în limbile română, engleză, hindi și sanscrită, opera sa literară și culturală are conexiuni în literatura universală, în istoria și civilizația lumii. Cred că scriitorul a înțeles cel mai bine că „Dumnezeu nu ne cere să reușim, ci să încercăm din tot sufletul”. El a și reușit, și în proză, și în poezie, în estetică și-n traduceri. Așa se nasc poeții, deși nu sunteți un Montale. Parafrazându-l pe Eminescu, pentru originalitate și autonomia esteticului, vi se potrivesc versurile: „Nu mă ieu dup-a lui flaut; / E menirea-mi căutare / Numa-n inima-mi so caut”.

–––––––––––-

Nelu BARBU

12 aprilie 2019

 

 

REPERE BIOBIBLIOGRAFICE

Prof. univ. dr. GEORGE ANCA

 – Scriitor polivalent şi cărturar prestigios, de deschidere internaţională, cu o largă paletă de preocupări: poet, prozator, dramaturg şi scenarist, eseist, sanscritolog, indianist, (indo)eminescolog, provensalist, traducător,  editor, realizator de filme, publicist, animator cultural.  Membru al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, vicepreşedinte al Asociaţiei de Etnologie din România, preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene  (RICA); cancelar naţional acreditat la ONU, al  Asociaţiei Internaţionale a Educatorilor pentru Pacea  Lumii, membru al Grupului Român pentru Pugwash,  întemeietor al Salonului literar „Colocviile de Marţi” etc.

  • 1944, aprilie 12, în satul Ruda din fosta comună Bercioiu, azi – Budeşti, judeţul Vâlcea: se naşte Gheorghe, cel de-al doilea copil al familiei Elisaveta (născută Grigorescu) şi Ion Anca – funcţionar. Sora sa Ioana (Noana) se născuse cu doi ani mai înainte, la 14 aprilie 1942. ● 1952-1956: urmează cursurile Şcolii primare din satul natal, fiind premiant în toţi anii, ca şi în ceilalţi care vor urma. ● 1956-1961: studii gimnaziale şi medii la Liceul – azi Colegiul Naţional „Vladimir Streinu” din Găeşti.

 

  • 1960: se produce debutul său poetic în revista „Luceafărul”, cu poezia Frunză moartă. Vor urma colaborări şi la alte publicaţii cultural-literare din străinătate, din Bucureşti şi din ţară: „Gazeta literară”, „Viaţa literară”, „Amfiteatru”, „Steaua”, „Inedit”, „Credinţa” (Detroit), Indian literature (Delhi), , „Latinitas” (Delhi), „Liber” (Bucureşti); „Vâlcea literară”, „Povestea vorbei” şi „Forum-V” (Râmnicu-Vâlcea) şi altele. ● 1961-1966: student la Facultatea de Limba şi literatura română a Universităţii din Bucureşti. Printre profesori: Mihai Pop, Al. Rosetti, Jacques Byck, Mioara Avram, Paul Cornea, Ion Coteanu, Ovidiu Drimba, Marcela Manoliu-Manea, Dumitru Micu, George Munteanu. Coleg de promoţie cu George Mirea, Ioan St. Lazăr, Gheorghe Deaconu, Florin Gheorghiu, Sabina Ispas, Ileana Gregori, Laurenţiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Cornel Moraru, Roxana Sorescu, Gheorghe Lupaşcu, Gheorghe Ştefănescu, Gheorghe Neagu, Nicolae Baltag, Mihai Marta, Dumitru Ivănuş, Stelian Tăbăraş, Mircea Frânculescu, Liviu Tudor Samoilă ş.a. – o „promoţie de aur”, un adevărat fenomen cultural.al timpului.

 

 

  • 1963-1964: audient al cursurilor susţinute de Tudor Vianu şi George Călinescu. ● 1966, ianuarie-iulie, Bucureşti: îşi satisface stadiul militar. ● 1966, iunie: imediat după absolvirea facultăţii, se căsătoreşte cu Geoabă Rodica, pe atunci încă studentă, în anul II, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. ● 1967-1969: lucrează ca redactor la Radiodifuziunea Română.  ● 1968: la Editura EMINESCU, în cunoscuta colecţie „Luceafărul”, îi apare primul volum de versuri, Invocaţii. În general, cartea a fost bine primită de critica literară, dar şi de cititori, frapând prin noutatea stilului utilizat, pe care, mai târziu, exegeţi ai scriitorului (inclusiv Marian Popa) şi unii cititori îl vor numi dodism. . ● 1969-1971: redactor la revista „Colocvii”. ● 1971-1976: inspector de specialitate în cadrul Ministerului Învăţământului. ● 1973: cursuri postuniversitare la Universita di Roma, cu specializare în limba şi literatura italiană, Din această perioadă datează şi corespondenţa sa cu Mircea Eliade. ● 1974, Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Filologie: îşi susţine teza de doctorat cu tema Baudelaire şi poeţii români – corespondenţe ale spiritului poetic, obţinând titlul de „doctor în ştiinţe filologice”. ● 1976-1977: lector universitar la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti. ● 1977-1984 şi 2002-2003: „Perioada indiană” din viaţa şi activitatea cărturarului, ca profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Delhi, fiind însoţit şi de soţia sa – Rodica Anca. În acest timp, pe lângă munca la catedră, desfăşoară o activitate culturală remarcabilă în ceea ce priveşte promovarea culturii şi literaturii române în India (dar şi invers): traduce din scriitorii români în engleză şi hindu, iniţiază schimburi culturale între cele două ţări, sprijină realizarea versiunii sanscrite a Luceafărului, înfiinţează reviste, întemeiază structuri organizatorice care vor deveni cunoscute internaţional [fondator şi preşedinte al Asociaţiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, Asociaţia Culturală Româno-Indiană (R.I.C.A.) etc.].  ● 1978: este primit în rândurile membrilor Uniunii Scriitorilor din România.           ● 1980, iunie, Vaideeni – jud. Vâlcea: manifestare culturală, la care participă, ca invitaţi: George Anca, Amita Bhose, Mihai Şora, Ion Iuga, Radu Cârneci, Gheorghe Deaconu, Ioan St. Lazăr ş.a. ● 1981, Universitatea din Delhi: cursuri de specializare în limba şi literatura sanscrită. ● 1983, Delhi: sub egida International Academy Eminescu şi cu sprijinul lui George Anca, apare versiunea în sanscrită a poemului eminescian Luceafărul, în traducerea Urmilei Rani Trikha. În acelaşi an, editează „Latinitas” – „Bulletin of Romanian MIHAI EMINESCU” şi publică versiunea originală şi traduceri în engleză şi hindi, a poeziei eminesciene Doina, cu ocazia centenarului apariţiei acestei capodopere. ● 1984-1987: director la Institutul Politehnic din Bucureşti. ● 1988-2009: director general al Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu” din Bucureşti. În paralel:  conferenţiar universitar la Universitatea „Valahica” din Târgovişte. ● 1992, septembrie, Bucureşti: înfiinţează Asociaâia Culturală Româno-Indiană (RICA), înregistrată oficial la data de 19 august 2004; printre membri, vâlcenii: Ion Soare, Gheorghe Deaconu, Ioan St. Lazăr, Florin Epure.  ● 1994, august 7, Râmnicu-Vâlcea: numărul 7 al publicaţiei „Vâlcea literară” îi este dedicată în întregime scriitorului, cu ocazia aniversări a cinci decenii de viaţă..

 

  • 1994: publică eseul program Indoeminescology. Deşi (după obicei!) nu teoretizează prea mult, eseul se constituie – de facto – într-o autentică întemeiere a unei noi ştiinţe, la interferenţa dintre indianistică/ indologie şi eminescologie. ● 2000, februarie 22, Râmnicu-Vâlcea: diplomatul scriitor Rajiv Dogra – ambasadorul Indiei în România, împreună cu George Anca şi cu Sorin Zamfirescu – primarul de atunci al Râmnicului Vâlcii, în cadrul schimburilor culturale dintre cele două ţări, în prezenţa a numeroşi oameni de cultură, au dezvelit – pe peretele nord-vestic al clădirii Palatului Copiilor din municipiu – placa comemorativă MIHAI EMINESCU şi GURUDEV RABINDRANATH TAGORE ● 2005: la sediul Filialei din Râmnicu-Vâlcea a Universităţii „Constantin Brâncoveanu”, i se acordă titlul de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Râmnicu-Vâlcea”, fiind prezentat de prof. Augustina Sanda Constantinescu şi de prof. dr. Ion Soare. ● 2006, sediul Primăriei Budeşti din judeţul Vâlcea: lui George Anca şi lui Ion Soare, li se acordă titlul de „Cetăţean de Onoare al Comunei Budeşti”. ● 2009, iunie 17, sediul Muzeului Naţional Tehnic ,,Dumitru Leonida” din Bucureşti: simpozionul „Inventivitate şi tradiţie – Spiritul tehnic românesc şi indian”, organizat de Asociaţia Culturală Româno-Indiană (RICA) şi de Muzeul Tehnic Naţional ,,Dumitru Leonida”. ● 2009, noiembrie, Bucureşti: în parteneriat cu Primăria Sectorului 2, înfiinţează şi conduce Salonul literar „Colocviile de Marţi”, în care şi-a propus – iniţiativă originală şi generoasă – să promoveze cultura şi spiritualitatea tuturor zonelor ţării, în ceea ce au acestea reprezentativ. ● 2009, decembrie 8, Clubul Calderon din Bucureşti:    s-au inaugurat Colocviile de Marţi, noua titulatură a salonului literar deschis de curând cu lansarea cărţii Între două lumi de Ben Todică, jurnalist şi cineast din Melbourne. Eminescu sau exilul au făcut de data aceasta loc, în rostirile convorbitorilor, bucuriei unei traduceri bune: Le vieux garçon par Pouschy Dinulesco, Roman, traduit du roumain par Michel Wattremez, Editions Meronia, Bucarest, 2009. Şi-au exprimat aprecierile: Hélène Astalos, George Astalos, Paula Romanescu, Adina Romanescu, George Anca – amfitrionul Colocviilor împreună cu Mihaela Popescu, directoarea aşezământului gazdă -, Horia C. Matei, Mihai Elin, Sorana Georgescu-Gorjan, Noni Cristea, Gabriela Tarabega, Ionel Săvitescu ş.a.. Autorul, marele scriitor Puşi Dinulescu, a citit, împreună cu actriţa Doina Ghiţescu, pagini în română şi în traducere franceză din romanul lansat pentru prima oară într-o limbă străină, precum şi din volume de poezie a sa, eruptă prin surpriză în ultimii ani. 2010, mai 29 – iunie 13: este prezent în Australia (la Melbourne), la invitaţia comunităţii româneşti de aici şi a grupului de radiço 3zzz, prin scriitorul şi cineastul Ben Todică; susţine prelegeri în biserici, dezbateri şi lecturi la Melbourne University şi la Şcoala românească de acolo. Au avut ecou rostirile sale religioase, precum şi cele despre Eminescu şi indoeminescologie, despre dacismul zalmoxian etc.  ● 2013, octombrie 10, Centrul Cultural al MAI Bucureşti: în calitate de exeget şi traducător al sociologului, participă la Ediţia a III-a a manifestării d e v e n i t e tradiţională, „Zilele Dumitru Drăghicescu”, organizată de  Forumul Cultural al Râmnicului, în parteneriat cu Fundaţia „Dumitru Drăghicescu”;  camera l-a surprins chiar în momentul alocuţiunii despre marele savant român de origine vâlceană.  ● 2015, India – Delhi. Participă, ca specialist invitat, la Conferința Mondială de Indologie.

 

  • 2017: traduce, din sanscrită, Bhagavad-Gita. Cântecul Căruţaşului Divin – o parte însemnată din marea epopee indiană Mahabharata. ● 2018, ianuarie 18, BJAI Vâlcea, Sala MULTIMEDIA. „Seară indiană”: în organizarea Forumului Cultural al Râmnicului şi a BJAI Vâlcea, sunt lansate volumele Bhagavad Gita şi Păguboşii lui Shiva, ambele avându-l ca autor pe sanscritologul şi indianistul George Anca şi fiind prezentate de Ioan St. Lazăr, Ion Predescu şi Ion Soare. ● 2018, mai 4, holul mare al BJAI Vâlcea: într-un cadru festiv, cu o asistenţă numeroasă şi în prezenţa lui Partha Ray – consilierul cultural al Ambasadei Indiei la Bucureşti – , a col. Florian Marin – prefectul judeţului Vâlcea şi a conf. univ. dr. Remus Grigorescu – directorul instituţiei, are loc inaugurarea „Fondului de indianistică” (manuscrise şi cărţi) donat de scriitor bibliotecii. ● 2019, martie 15,

 

B I B L I O G R A F I E     I. VOLUME ŞI STUDII PUBLICATE, TRADUCERI, COMUNICĂRI, FILME

 

  1. Poezie

 Invocaţii, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968; Poemele părinţilor, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976; 10 Indian Poems, Delhi, 1978; Ek shanti, 1981; De rerum Aryae, 1982; Upasonhind, 1982; Ardhanariswara, 1982; Mantre, 1982; Sonhind, 1982; Norul vestitor (Kalidasa), 1983; Gitagovinda (Jayadeva), 1983; Sonet, 1984; Decasilab, 1990; 50 doine lui Ilie Ilaşcu, 1994; Doina cu variaţiuni, 1995; Manuscrisele de la Marea Vie (1996), Doine în dodii, 1997; Waste, 1998; Decasilab, 1999; Balada Calcuttei, 2000; Sonete thailandeze, 2000: Orientopoetica, 2000; Malta versus Trinidad, 2000; Mama Trinidad, 2001; Milarepa, 2001; Dodii, 2002; Măiastra în dodii, 2003; Transbudhvana, 2004; Maroc după tată, 2004; New York Ramayana, 2004; Nefertiti & Borges, 2004; Finish Romania, 2006; A la Reine de Maillane, 2006; Cenuşa lui Eliade, 2007; Târgovişte – India, 2008; Partea Nimănui, 2010; Paparuda, 2011; Dodii pe viață, 2014; Saraswati, 2018; Ruda canon, 2019.

 

  1. Proză

 Eres, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970 Parinior, 1982 India. Memorii la mijlocul vieţii, 1982 The Buddha, 1994 ApoKALIpsa indiană (9 volume), Evenimentul, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1994 – 2007 Maica Medeea la Paris, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1997 Miongdang, 1997

 

Continue reading „Nelu BARBU: George Anca sau În căutarea Sinelui” →

George ANCA: Dumitru DRĂGHICESCU – Ființă și revelație

Dumitru Drăghicescu – Ioan Groșescu – George Anca

DUMITRU DRĂGHICESCU

 

Adevăr și revelație

…

  Ființă și devenire. – Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși, speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă într-o zi la definitiv.
Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.
Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.
Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană.  El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.
Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.
Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.
Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.
Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.
Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele  în  linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)

(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER – împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe… Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d’une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.

Verificarea existenței lui Dumnezeu. – Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?
Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.

…

Viitorul nu trebuie să excludă ființa.   Distincția pe care  M. Brunschwicg o face între unu al devenirii și ființă este logică; dar este la fel de logic de a nu nega total ființa. Căci, în fond, devenirea trebuie să ajungă la ființă; misiunea devenirii, ca să spunem așa, este de a ne procura ființa.

         Se poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. Aceasta nu exclude, dimpotrivă, presupune și cere ca Spiritul și Dumnezeu să fie, în fine, reali într-un interval de timp oarecare. Tot așa, dacă moartea și injustiția domnesc astăzi, aceasta nu este o probă că imortalitatea, resurecția, justiția cu sancțiunile finale ar fi imposibile pe totdeauna. M. Brunschwicg ne interzice el însuși acest pesimism când spune: „Dar omul este spirit; ceea ce este actualmente nu decide ceea ce va fi… căci viitorul său nu este înscris în trecutul său…”. Acest optimism, dacă era consecvent, ar fi trebuit să ne dea legitimitatea credinței și a imortalității, a justiției finale.

         Că evoluția socială, morală și spirituală ar fi în curs, aceasta nu probează că acest ciclu evolutiv nu va fi niciodată epuizat. În timpul evoluției vieții biologice, care a creat speciile, s-ar fi putut spune egalmente că ea nu se va sfârși niciodată. Totuși, devenirea vieții, a formelor vitale, a ajuns la forma ființei speciilor invariabile, așa cum devenirea materiei a ajuns la ființa formelor și a legilor fizico-chimice relativ fixe.

         Se poate concepe că doar evoluția socială și spirituală a umanității să facă excepție și să nu ajungă niciodată la ființe relativ stabile și prin urmare reale, concrete și materiale?

         Incarnarea principiului spiritual  și a unității sale într-o ființă, presupusă materială, existând real, ca și dogmele, ca expresie și determinare a lui Dumnezeu, sunt practic indispensabile, cel puțin ca model de imitat pentru educația și dezvoltarea umanității. Imaginea unui dumnezeu exterior și material este absolut necesară, precizamente pentru a trezi progresul intern, ascensiunea, pentru a-l ajuta și, la nevoie, a determina printr-un sort de constrângere exterioară avântul său. Aceasta nu este necesar pentru spiritul unui Sinoza, al unui Platon și al lui M. Brunschwicg, dar acesta este indispensabil pentru spiritul imensei majorități a oamenilor și de aceasta M. Brunschwicg pare să nu fi ținut cont. Cert, dogmele trebuie să fie continuu modificate și refăcute, pentru ca ele să nu imobilizeze spiritul și să nu distrugă acțiunea sa progresivă, ascensiunea sa. Dar, a le contesta și a le cere să facă proba rațională „virilă” a verității lor, înseamnă a nu fi înțeles nimic din rațiunea lor de a fi. M. Brunschwicg este ca și Ed. Hartmann dușman al antropomorfismului, dar fără a ajunge la panteismul acestuia.

         Găsim la acești filosofi opinii deja puse în circulație de J. M. Guyau și de Renan. Pentru Renan, într-adevăr, Dumnezeu este o realitate care aparține viitorului. Ideea că omul a creat divinul precum păianjenul își toarce pânza este a lui. El vede în religie un sort de instinct comparabil celui al cuibăririi, ceva misterios, o voce a cerului elevându-se în noi. J. M. Guyau scrie aceasta:

„Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem… Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului”.  „Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în prezent, ideal în real”. (Irréligion de l’Avenir, p. 170).  Și ceea ce M. Gentile exprimă de o manieră abstractă și seacă, spunând că Dumnezeu se generează în noi, Guyau exprimă astfel: „Dumnezeii noștri sunt ca aceste ființe misterioase care în legende se nasc dintr-o picătură de sânge generos, dintr-o lacrimă căzută pe pământ. Le hrănim cu propria noastră substanță” (p. 100). În ultima sa carte deja menționată (Problème de Dieu), M. Ed. Le Roy scrie aceasta: „Dumnezeu nu este încă dar devine și devenirea sa este progresul nostru. Noi cunoaștem pe Dumnezeu prin viața sa chiar în noi, în munca propriei noastre deificări”.

         Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega, pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a comunia și a comunica cu Dumnezeu.

…

Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă.  –  Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente, fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism internațional și la proprietatea în fine colectivă? Aceste probleme nu sunt deloc facile: tot tragicul epocii noastre este aici. Socialismul caută soluția problemei și S. N. pe cea a universalismului internațional și a păcii. În amândouă cazurile, cum bine a observat M. Bergson, se consideră rezolvată problema și soluția presupusă este punerea în fața faptelor. Se încearcă a o adapta faptelor, forțându-se să le plieze, modificându-le în sensul soluției concepute, singura posibilitate conceptibilă și practică pentru a realiza idealul. Dacă idealul nu este decât idealizarea progresivă a realului, realizarea progresivă a idealului nu va fi facilă dar nici imposibilă. Ființă și devenire. – Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși, speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă într-o zi la definitiv.
Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.
Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.
Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană.  El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.
Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.
Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.
Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.
Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.
Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele  în  linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)

(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER – împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe… Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d’une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.

Verificarea existenței lui Dumnezeu. – Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?
Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.

…

Viitorul nu trebuie să excludă ființa.   Distincția pe care  M. Brunschwicg o face între unu al devenirii și ființă este logică; dar este la fel de logic de a nu nega total ființa. Căci, în fond, devenirea trebuie să ajungă la ființă; misiunea devenirii, ca să spunem așa, este de a ne procura ființa.

         Se poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. Aceasta nu exclude, dimpotrivă, presupune și cere ca Spiritul și Dumnezeu să fie, în fine, reali într-un interval de timp oarecare. Tot așa, dacă moartea și injustiția domnesc astăzi, aceasta nu este o probă că imortalitatea, resurecția, justiția cu sancțiunile finale ar fi imposibile pe totdeauna. M. Brunschwicg ne interzice el însuși acest pesimism când spune: „Dar omul este spirit; ceea ce este actualmente nu decide ceea ce va fi… căci viitorul său nu este înscris în trecutul său…”. Acest optimism, dacă era consecvent, ar fi trebuit să ne dea legitimitatea credinței și a imortalității, a justiției finale.

         Că evoluția socială, morală și spirituală ar fi în curs, aceasta nu probează că acest ciclu evolutiv nu va fi niciodată epuizat. În timpul evoluției vieții biologice, care a creat speciile, s-ar fi putut spune egalmente că ea nu se va sfârși niciodată. Totuși, devenirea vieții, a formelor vitale, a ajuns la forma ființei speciilor invariabile, așa cum devenirea materiei a ajuns la ființa formelor și a legilor fizico-chimice relativ fixe.

         Se poate concepe că doar evoluția socială și spirituală a umanității să facă excepție și să nu ajungă niciodată la ființe relativ stabile și prin urmare reale, concrete și materiale?

         Incarnarea principiului spiritual  și a unității sale într-o ființă, presupusă materială, existând real, ca și dogmele, ca expresie și determinare a lui Dumnezeu, sunt practic indispensabile, cel puțin ca model de imitat pentru educația și dezvoltarea umanității. Imaginea unui dumnezeu exterior și material este absolut necesară, precizamente pentru a trezi progresul intern, ascensiunea, pentru a-l ajuta și, la nevoie, a determina printr-un sort de constrângere exterioară avântul său. Aceasta nu este necesar pentru spiritul unui Sinoza, al unui Platon și al lui M. Brunschwicg, dar acesta este indispensabil pentru spiritul imensei majorități a oamenilor și de aceasta M. Brunschwicg pare să nu fi ținut cont. Cert, dogmele trebuie să fie continuu modificate și refăcute, pentru ca ele să nu imobilizeze spiritul și să nu distrugă acțiunea sa progresivă, ascensiunea sa. Dar, a le contesta și a le cere să facă proba rațională „virilă” a verității lor, înseamnă a nu fi înțeles nimic din rațiunea lor de a fi. M. Brunschwicg este ca și Ed. Hartmann dușman al antropomorfismului, dar fără a ajunge la panteismul acestuia.

         Găsim la acești filosofi opinii deja puse în circulație de J. M. Guyau și de Renan. Pentru Renan, într-adevăr, Dumnezeu este o realitate care aparține viitorului. Ideea că omul a creat divinul precum păianjenul își toarce pânza este a lui. El vede în religie un sort de instinct comparabil celui al cuibăririi, ceva misterios, o voce a cerului elevându-se în noi. J. M. Guyau scrie aceasta:

„Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem… Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului”.  „Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în prezent, ideal în real”. (Irréligion de l’Avenir, p. 170).  Și ceea ce M. Gentile exprimă de o manieră abstractă și seacă, spunând că Dumnezeu se generează în noi, Guyau exprimă astfel: „Dumnezeii noștri sunt ca aceste ființe misterioase care în legende se nasc dintr-o picătură de sânge generos, dintr-o lacrimă căzută pe pământ. Le hrănim cu propria noastră substanță” (p. 100). În ultima sa carte deja menționată (Problème de Dieu), M. Ed. Le Roy scrie aceasta: „Dumnezeu nu este încă dar devine și devenirea sa este progresul nostru. Noi cunoaștem pe Dumnezeu prin viața sa chiar în noi, în munca propriei noastre deificări”.

         Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega, pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a comunia și a comunica cu Dumnezeu.

…

Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă.  –  Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente, fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism internațional și la proprietatea în fine colectivă? Aceste probleme nu sunt deloc facile: tot tragicul epocii noastre este aici. Socialismul caută soluția problemei și S. N. pe cea a universalismului internațional și a păcii. În amândouă cazurile, cum bine a observat M. Bergson, se consideră rezolvată problema și soluția presupusă este punerea în fața faptelor. Se încearcă a o adapta faptelor, forțându-se să le plieze, modificându-le în sensul soluției concepute, singura posibilitate conceptibilă și practică pentru a realiza idealul. Dacă idealul nu este decât idealizarea progresivă a realului, realizarea progresivă a idealului nu va fi facilă dar nici imposibilă.

 IOAN GROȘESCU

Brovos, halal să-ţi fie! Salut. M-ai „teleportat” cu ceea ce mi-ai trimis despre Drăghicescu. F. interesant. Am pus şi pe Fb. ceea ce mi-ai trimis, să ştie cât mai mulţi. Eu unul am compătimit. Am folosit citate din el în volumul meu „Mahalalele Ploieştilor” (trimit extras) şi mi-am atras oprobriul unor tovarăşi, căci, vezi-doamne, aş critica poporul român.

De unde ni se trage felul de a fi?
Pentru că demersul meu are ca scop investigarea şi relevarea caracterului şi spiritului ploieşteanului, în împrejurările istorice trăite, socotesc că este potrivit să aduc în atenţia cititorului influenţele suferite de români, desigur, implicit de ploieşteni.

Ce schimbări au adus vremurile în sufletul etnic al românilor?

Căderea Ţărilor Române sub turci, începând cu secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, a însemnat instituirea haraciului, controlul graniţelor, numirea domnitorilor etc., ceea ce a avut urmări dezastruoase prin profunzimea lor asupra spiritului şi caracterului românilor.

Elementul de căpetenie al caracterului românesc, voinţa simplă, incultă dar temeinică, încăpăţânată, îndărătnică, voinţa neînfrântă, neînfrânată, straşnică, […] se slăbi, păli şi se topi în focul luptelor năpraznice cu turcii. În locul cura-jului şi îndrăznelii de altă dată, un fel de frică instinctivă pătrunse în sufletul românilor[1] Boierii privilegiaţi de domnitori, dăruiţi cu moşii pentru participarea lor la confruntările armate, au rămas cu privilegiile, fără să le mai merite pentru vreun serviciu. Căci de luptat, nu mai aveau cu cine. Mai mult, acum luptele se dădeau pentru slujbe şi dregătorii, după modelul de la Constantinopol. Astfel, s-au dezvoltat corupţia, intriga, decadenţa, trăda-rea; spiritul de independenţă manifestat de boieri în trecut faţă de puterile străine, a început să se manifeste faţă de domnitor, faţă de alţi boieri. Luând ca model boierul, nici cei simpli nu mai sufereau să aibă pe cineva deasupra lor. De aici, frecuşuri, chiar lupte.

Acapararea de către turci a venitului realizat din comerţ a făcut ca negustorii, de altfel foarte pricepuţi, să-şi piardă interesul pentru comerţ, pentru că foloasele nu mai erau motivante.

Pe de altă parte, jafurile turcilor şi tătarilor, autodistrugerea recoltelor şi caselor, pentru a nu cădea în mâna jefuitorilor, împreună cu jaful la care se dedau înşişi domnitorii – spre a-şi recupera repede peşcheşurile date Porţii pentru obţinerea firmanului – şi boierii – spre a-şi recupera mita dată pentru obţinerea de dregătorii, au făcut ca să se instaleze sen-timentul zădărniciei.

Îndrăzneala şi sentimentul de libertate s-au transformat, în două se-cole de dominaţie turcească (mai apăsătoare decât o ocupaţie), în însuşi-rea de a ascunde, de a apuca ce se poate, prin viclenie defensivă, în fă-ţărnicie şi amăgire.

Cu toate că teoriile susţinute de reputaţii istorici A. D. Xenopol şi Dimitrie Onciu, potrivit cărora boierii ar fi de origine slavo-bulgară (şi din acest motiv s-ar deosebi atât de mult de marea majoritate a românilor), au fost contrazise, chiar infirmate de Nicolae Iorga, P. P. Panaitescu şi alţii, eu – luând ca eşantion (atât cât mi-am putut da seama din sursele la care am ajuns) boierii ploieşteni – constat că destul de puţini erau de origine română.

Primii dintre români care s-au molipsit de caracterul oriental au fost boierii, după ei s-au luat slugile şi, îndeosebi, orăşenii. Aceştia din urmă nu numai că au împrumutat practicarea corupţiei, a intrigii, a fatalismului, de genul Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus! (vezi Coranul), trândăvia corpului şi pasiunile lascive, dar şi îmbrăcămintea, făcută parcă anume ca să împiedice mişcarea.

Imitând, şi-au pus pe cap uriaşe işlice – căciuli îmblănite, cilindrice sau pătrate – şi calpace – căciuli de cel puţin cinci picioare în circum-ferinţă, confecţionate din 7-8 piei de miel –[2], anterie largi şi grele pe trup; au preluat manelele tărăgănate, interpretate la cobză, nai, darabană, geamparale şi caval, au luat obiceiul să tragă tutun din narghilea, tolăniţi pe pat, între perne.

Istoricii demonstrează cu documente că, după moartea lui Mihai Viteazul, influenţa orientală a fost atotcuprinzătoare, la rândul ei fiind sufocată şi înlocuită (aşa ne-a fost scris!) de cea rusă.

Dacă turcii au subjugat prin forţa armată, influenţând caracterul românilor, grecii au subjugat şi influenţat pe cale paşnică, amprenta lăsată de ei fiind mai profundă (aproape două secole, din 1658, odată cu înscăunarea lui Mihnea al II-lea, până în 1821, când i-a pus capăt, oficial, nu şi de facto, răscoala lui Tudor Vladimirescu).

[…] încălecarea grecilor peste români n-a fost cu putinţă decât în clipa în care ţările române ajunseseră într-o stare de desăvârşită slăbiciune morală şi materială. […] După ce turcii degradară aproape cu totul energia morală şi economică a ţărilor române, grecii veniră să desăvârşească opera lor de înjosire şi de distrugere[3]

Călugării răsăriteni, venind din părţi mai apropiate locului unde suferise Mântuitorul, erau priviţi nu ca oameni ci ca sfinţi de bigota poporaţie a ţărilor române, care se simţia prea fericită când putea să se despoaie în favoarea acestor obraze, ce ştiau aşa de bine să se folosească de prostia lumii. […] În curând familiile boierilor români fură înţesate de nurori şi gineri greci, încât Ţarina mănoasă a strămoşilor noştri încăpu […] pe mâinile acestor năvălitori subţiri şi pacinici.[4]

De aici, […] deosebirea izbitoare […] între spiritul oraşelor şi acela al satelor îşi trage obârşia de la această prăpastie pe care împrejurările istoriei noastre o trase stăruitor între popor şi boierime. Negreşit că boierimea, cum avea singură monopolul tuturor slujbelor în stat, trebuia să trăiască în oraşe, în capitală sau în capitalele judeţelor.

Iată una dintre cauzele care l-au determinat pe ţăran (în epocile mai recente şi pe orăşeanul defavorizat, cu acces extrem de limitat la cultură, din zonele de margine) să se acomodeze greu cu regulile şi standardele oraşului, obligându-l să treacă prin faza (din ce în ce mai scurtă, pe măsura înaintării în timp) de mahalagiu!

Referitor la influenţa greacă, D. Drăghicescu nota: Înrâurirea grecească modernă lasă în spiritul public, al oraşelor mai ales, ceva din duplicitatea, ceva din perfidia desbinătoare cu echivocul zavistnic şi corupt, cu lipsa de demnitate şi linguşirea dublată de un orgoliu bolnav.[5]

Aceste însuşiri s-au suprapus peste partea rea, existentă în caracterul românesc. Influenţa greacă a avut însă şi partea ei bună: sufletul şi mintea rudimentară a (sic!)  românilor, îndeosebi a boierilor, începe a se cultiva, a se subţia şi a se rafina. […] Cultura grecilor […] era un nutriment mintal la care de mult râvnea sufletul nostru etnic.

Asimilându-şi limba grecească, care purta pecetea unei culturi mari, spiritul românilor din clasa superioară se ciopli.

Ceva din nobleţea, ceva din aristocraţia şi subţirimea moravurilor ce se văd la un popor crescut într-o civilizaţie veche s-a observat la boierimea noastră..

[…] Cu ajutorul influnţei greceşti scăpară strămoşii noştri de carapacea grosolană a limbii slavone.

În paranteză fie spus, grecii Coresi şi Dosoftei, cărora limba română le datorează enorm, au promovat-o cu scopul de a alunga limba slavă şi influenţa (culturală, materială, spirituală) slavonă, în favoarea grecilor, cu interese deosebite în comerţ, meşteşuguri etc., fiind conştienţi că, deşi ar fi vrut, n-ar fi putut să impună greaca, fiind prea puţin cunoscută.

Influenţa Bisericii

Ca să se înţeleagă mai bine caracterul şi mentalitatea românilor/ploieştenilor, este obligatoriu să se cunoască influenţa religiei şi a bisericii, pentru că: cele mai mari şi însemnate înrâuriri pe care le-a simţit neamul nostru […] au venit în cea mai mare parte tocmai pe poarta şi pe căile bisericii[6]

Deşi religia creştină pătrunsese de timpuriu la daco-romani, anterior năvă-lirilor, biserica românească adevărată nu luă fiinţă decât la venirea noastră în atingere cu slavii şi sub înrâurirea directă a bulgarilor. Şapte-opt sute de ani, Dumnezeu se adresă românilor în limba slavonă veche şi aceştia îi răspunseră rugăciuni prin tălmaci slavişti.[7]

De ce limba slavonă, pentru care românii nu aveau nicio aplecare? Pentru că limba slavonă (folosită în biserică până în secolul al XVII-lea – scrierea cu alfabet chirilic a continuat chiar şi după înscăunarea lui Cuza – slavona a fost considerată limba sfântă a tuturor popoarelor din sud-estul Europei.[8]

Limba slavonă şi alfabetul chirilic au pătruns la români numai ca ele-mente constantinopolitane, pentru oficierea cultului ortodox şi organiza-rea cancelariei.[9]

În acest sens, să se reţină: Ritualul/canonul obliga preotul să ţină slujba în limba slavonă, aceasta însă nu-l împiedica să comunice cu eno-riaşii în limba română. La fel şi în cancelarii. Actele oficiale erau redac-tate cu litere chirilice, dar în limba română, iar comunicarea se făcea în limba română. Iar scrisul putea fi descifrat, fireşte, numai de cei (foarte puţini) care fuseseră învăţaţi s-o facă.

  1. Drăghicescu consideră (şi realitatea îl confirmă) că Partea intelec-tuală superioară, metafizica creştinismului n-a fost nicicând înţeleasă, pătrun-să şi simţită la români (dar şi la toate popoarele neolatine de rit ortodox – n.m., I.G.) […] lipsa fondului mistic şi metafizic este izbitoare. Ceea ce este de temelie în practica sa religioasă este cultul, ritualul, adică împlinirea tuturor formelor şi formulelor…

Chiar dacă în istoria recentă categoriile cultivate ale românilor, influ-enţate de cultura apuseană, au pătruns mai profund esenţa superioară a creştinismului (nu neapărat ortodox), majoritatea credincioşilor orto-docşi confirmă teza privind practica ortodoxă, demonstrată cu plasti-citate şi precizie de savantul Drăghicescu.

Referindu-se la actele botezului, cununiei, împărtăşaniei, înmormân-tării etc., acesta notează: Niciodată mintea lui (a românului – n. m., I.G.) nu va fi chinuită de întrebări asupra rostului acestor acte. În schimb însă, el va observa şi va îndeplini cu o adevărată sfinţenie toate micile gesturi, obiceiuri şi practice, care trebuie să se îndeplinească în asemenea împrejurări.

Pe de altă parte, observă cu acurateţe modul practic în care se în-dreaptă românul spre divinitate: Când are o trebuinţă (credinciosul român – nota mea) pe care o simte adânc, când i se îmbolnăveşte copilul, soţia, boul de la plug, vaca de lapte, oile, sau că îi mor păsările din curte, el îşi aminteşte de biserică şi adesea inconştient se îndreaptă către un sfânt, cu o lumânare sau îşi face cruce şi i se roagă pentru ca să stăruie pe lângă Dumnezeu pentru însănătoşirea copilului, boilor, oilor etc.

Acest caracter practic al religiozităţii majorităţii românilor, moştenire de la latini, are repercusiuni aupra caracterului, mentalităţii.

Rugăciunea fără dar moartă este, de aceea, la judecător, la zapciu, la ispravnic, la primar, la notar vin cu plocoane şi bacşişuri.

Observând că la inima Domnului, a boierului se ajunge prin cei mai mici, apropiaţi lor, mama, fratele, sora boierului, funcţionarii primarului etc., aşa au făcut şi cu Maica Domnului (Precista) şi cohorta de sfinţi (a se vedea şi proverbul: Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii – n. m., I.G.), promiţând pomeni, colace, lumânări şi chiar [înălţarea de]  biserici…

Istoria ploieştenilor, îndeosebi a celor mai puţin instruiţi, locuitori ai mahalalelor de margine, oferă îndeajuns de numeroase confirmări ale opiniilor savantului Drăghicescu, rezultat al studiului (realizat până în 1907, când şi-a tipărit cartea) atent şi îndelung al psihologiei românilor.

Evident, unele obiceiuri, mentalităţi s-au schimbat, altele nu.

 

[1] D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Buc., 1907, reeditată în 1996, Editura Albatros, p. 208

[2] Lazăr Şăineanu, Influenţa Orientului, vol. II

[3] D. Drăghicescu, op. cit., p. 241

[4] A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Iaşi, 1889

[5] D. Drăghicescu, op. cit., p. 248

[6] D. Drăghicescu, op. cit., p. 276

[7] D. Drăghicescu, op. cit., p. 283

[8] Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, p. 155

[9] Lucian Chiriţescu, Permanenţă şi unitate în istoria poporului român în secolele III-IV, în Revista de istorie, tom 31, nr. 7, p. 1185; 1978

 

GEORGE  ANCA

 

20.7. 16

 

Arheologia propriei apropieri de sanscrită nu se clatină – nimeni poate n-o primește în India, cum reiese finalmente, cum s-aruncă vreun rând cu invitații recente. Pe unde am conferențiat, unde am predat, nu mi s-a pierdut umbra. Să fac (iar) caz? Să-mi pice vreun story contors? Vreun balans elogiant? Și anexe: poeme – Eminescu, Blaga, Voiculescu, Gion -, AIME, discurs președintelui, structurarea corespunderilor, cum o da Dumnezeu din urmă, pe spiritual și întâmplător inspirat, pe vervă, de-acolo, adaptativ, enetrtaining, outdepression. N-am nimic cu nimeni, nici cu mine, încerc să știu să fac știut ce-am făcut eu, mai relaxat decât încercătorii predați. Chiar dacă are soarta literaturii mele, parcă n-am concurent în indianizare românească pe prea multă poliloghie de templu și cunoștințe karmice.

Continue reading „George ANCA: Dumitru DRĂGHICESCU – Ființă și revelație” →

George ANCA: Three With Sanskrit

SANSKRIT-ROMANCE ONTOPOETICS

L’IMAGINATION DE BAUDELAIRE Sanskrit Correspondence

IDOEMINESCOLOGY

 

 

SANSKRIT-ROMANCE ONTOPOETICS

         Through an ontologic poetics – and not compulsory Heidegger’s Dasein — we see beyond satyasya satyam (the reality of the real) or superintellectual reality of the mystery, the poet as such, as poet to poet, as Tagore’s personaliz­ed upanishadic advaitam (the mystery of one) which is anantam (infinite) and which is anandam (love).

         Tagore’ s „O fire, my brother” sounds as Franciscan „il mio fratello sole”. Trans- cribing in Latin the Buddha’s fourth noble truths – suffering, origin of suffering, cessa-tion of suffering, the eightfold way leading to the cessation of suffering as – dolor, doloris ortus, doloris interims, octopartita via ad doloris sedationem Dhamapada -, Artur Schopenhauer has identified morally the bikkhus and mandicant order of St. Francisc. Sometime, the philosopher’s disciple, Mihai Eminescu, took again the way from Latin to Sanskrit, looking to change, for instance, the name of one his Romantic character called Mors (Death) into Nirwana. Significant enough, Jawaharlal Nehru confessed he didn’t know more Sanskrit than Latin. May be what meant Sanskrit creative unity to Tagore was for & as the Latin one for Ezra Pound in whom „Cantos” flows as if same Ganges of Petrarch, while, on the other hand, last century Mirza Ghalib didn’t spend   time any more for reading Sikandar’s life. Now, from poetics to poetry as an orderWelt-literature could be observed as Sanskrit, Greek, Latin. Ontologically the mechanism looks freer, the theme of love for example trying to be one either as ecstatic knowledge or as disorder of human rational equilibrium.

 Indo-Latin Kavya Purusha. A Latin ecce India still keeping in the beginnings ‘Java’ of „Mahabharata’ resounds from Catullus „India’s arid land’ and Horace’s peace of mind ‘with no gold nor tasks that India yelds’ to Cavalcanti’s chiostra/ Chel’s sente in India ciascun Unicorno’. Camōes’ ‘o illustre Ganges que na terra celesta tenho o berco verdadeiro’ or Góngora, from Baudelaire and Eminescu to Dario, Pessōa, Montale. On a modern Sanskrit ground we can attend – as Pound said about Brancusi – that ‘exploration toward getting all the forms into one form’ – Latin satires, epodes, odes, epistles, sermons continued into Italian sonetto. French chanson, Spanish romancero, Romanian doina, Portuguese redondilha. For, said Michael Madhu Sudan, ‘ cultivated by men of genius, our sonnet would in the time rival the Italian’. With such thought to a Sanskrit-Latin sonnet I published in my book of poems -Ardhanariswara” (International Academy ‘Mihai Eminescu’, Delhi, 1982). Lope de Vega’s Cuando el mejor planeta en el diluvio’. Baudelaire’s Correspondances’ and Eminescu’s ‘Venetia’, in Sanskrit version done together with U. R. Trikha, from Spanish, French, Romanian respectively,

‘Ganga  Dnnuvyava saha samgachhati’

Lope de Vega

‘niseva vidyutiva rasarupani

dhvanayah prativadanti parasparam

Baudelaire

‘sthiram jivanam vishla venitsyayah’

Eminescu

One verse by Eugenio Montale,

‘cio che non siamo, cio che non vogliamo’

is transounded as follows into Sanskrit by Satyavrat Shastri,

‘na vayam smo na ca tatha yadvayam kameyawaho’.

  1. M. Masson confesses also a Sanskriturn-Latin smriti parallelling a Sanskrit sloka with one of Dante’s,

kavinam manasam naumi taranti pratibhambhasi

yatra hamsavayamsiva bhuvanani caturdasa

Nel mezzo del camin di nostra vita

mi ritrovai per una selva oscura

 

 

With only a (half) sloka open­ing the Hymn of Origin from Rig Veda we face onto-poetry’s source.

 

Rig Veda („Hymn of Creation” starts):

nasad asin, no sad asit tadanim

 

Mihai Eminescu:

La-nceput, pe cind fiinta nu era, nici nefiinta

 

Sanskrit (re-)version by Rasik Vihari Joshi:

adau sampurnasunye na hi kimapi yada

sattvamasinna casi

 

Hindi, by Usha Choudhuri :
Pranihina. sattarahita. ajiva

 

Gujarati, by Mahendra Dave:
Tyare natun ko Sat, na asat

 

Punjabi, by Gurbhagat Singh:
Jadon thakian akhan nal main mombati
bujhaunda han

Malayalam, by O.M. Anujan (Dravidian languages, as Pali, taken with Sanskrit):

Adiyilekku nissunyata nannile

4.8.Tamil,byP.Balasubramanian:
MudhanMudhalil.thodakkathil,
Onrumatra verumaiyil

 

 

    The Indian poets answer today, rather than old Latin continent, some Latin American creators, themselves looking forward personal Sanskrit poetic  myths. Otherwise, the Sumitranand Pant’s inner sorrow keeps the journey in universal Sanskrit.

    In the context of the Indian literature, looking upon some trends, spheres of influence amongst groups and generations – beyond the perception of common essences and inspirations summarizing a complex originality—there are new concomitantly universal and Indian personalities; so it’s to be contemplated that creative process, given impulse by the Sanskrit root growing up under the sun of the whole world. The incommunicable inner drama of the poet lets itself be shared through the directness of language, the ideal of beauty and human participation.

       All are transfigured within the art, a if divine, and of the Prajapati (creator).

          Anthropology of New Recognition. There is no need to say that making literature as anthropology and anthropology as literature one loses one’s chance to be recognized within either of them. But the theme of recognition itself can be a joint topic, on top of it may be Kalidasa’s “Recognition of Sakuntala” (Abhijnan Sakuntalam). Even after some two thousands or two thousands and a half years it seems that Dushyanta recognizes his deserted wife almost for the sake of their child, successor to the throne.

A XIX century’s replica is Cãlin poem by Mihai Eminescu, in which the recognition of the deserted wife, after years, starts by meeting the child.

Philosophy of recognition in modern times includes patterns drawn by Hegel, Pascal or Lacan. An anthropology of recognition would record also discrimination between cultures and their representatives to the extend of cultural cannibalism, colonialism-globalism, localism, etc. To be recognized during or after demise is very little related to one’s will. It seems rather an outer concept. It is quite hard to enjoy the non-recognition, but after all, then it is time to find God. Does God recognize a person unrecognised even by self? Is it possible to get God’s message when all expectations are transformed in lost obsession of Divinity?

Two poems of different ages and others reveal the devotion-recognition to Goddess or simply Woman. Shankaracharya’s Saundaryalahari and Dylan Thomas The Ballad of Long Legged Bite are almost at the antipodes one from the other, yet they may meet either in Shakta cult or in surrealistic mysticism of woman. Sanskrit worshipper makes a cosmic prayer to the Divine Mother on the whole and part by part, while the Welsh balladist thinks of woman in pieces thorn apart by sharks and lovers. While the religion – recognition of Uma, Daughter of Himalaya attracts hotly tantric and advaitin followers, the woman-bite is recognizable only through song recreation of the victim in tune with legions of raped and kidnapped heroines.

The woman is recognized as Goddess and as a bite almost in the spiritual inspiration, once an enthusiastic devotion, twice even still more literary as empathically ballad. The joy and sorrow come together as the characters are concerned, but both works convey either advaita-nondual, or Don’s love recognition in the same move as prayer and chatarsis causes-effects.

From thousand to thousand years, from Sakuntala to Saundaryalahari and ballad Goddess-bite other characters and feelings are transformed or forgotten also as recognition of the fact that recognition is not possible.

Feminine Theoanthropoetics. The anthro-poetry (I have proposed the term in 1970, at the 10th ICAES, New Delhi) may deal with a transcendental deputation of man as creator and of the creator as god but also with the human share of the supreme creation through the poetical cosmogonies. Some Indo-European creative myths are quite separated from the current theories of the universe but not so within poetry. For instance, the cosmic symbolism of woman’s hair grows independently fromKalidasas’s Usha/Dawn (Sanskrit-Romanian trans-soundation: ava yoseva suna/urusa yati prabhunjati/ave ei eva juna aurusa-n pridvor de zi” – George Anca. Ardkanariswara, International Academy Eminescu, Delhi, 1982) in the Veda or the Milk Ocean to Eminescu’s blonde Indian princess or Brancusi’s La negresse blonde.

          The ambiguity between divinity and hair-fairness is obvious in the appellations of Krishna as Krishna (derived from ka – Brahma, ica – Siva, vo – one that goes before Brahma and Shiva; or from kesa-hair, and va – who possesses, fair-haired) or as Vasudeva meaning dark-blue or brown (M.N. Dut). And everybody enjoying, reading, commenting, dancing, translating (what be in that case a sort of trans-translation) Jayadeva’s Gitagovinda, remembering or not the ten opening avatars of Vishnu will witness differently the climax-reproach of Radha speculating on Krishna’s name (as -‘dark”). While the avatars of Hyperion in Eminescu’s poem are marked in the eyes of moon-like girl, Catalina, just by changing color of his hair. „Thus Rāma banished will be no-Rāma”‘ („not charming”) says Manthara to Kaikeyi” (Rumayana by Valmiki). Sanskrit nymphs, poetesses, characters can be paralleled with blonde avatars in modern poetry, from Kalidasa’s Urvasi to Giraudoux’ Ondine.

  1. K. Warder, Indian Kavya Literature, vol. 2, Motilal Banarsidas, Delhi, 1974: „The travelers look with unblinking eyes peasant’s daughter made pale with flour. ‘ With desire, as if at Fortune coming forth from the Ocean of Milk” (Maharastri verse from 2 A. D.) „The allusion here is to the myth of the churning of the Ocean by the gods, which produced among other precious things the Goddess Fortune (Laksmi), moreover Fortune is symbolized by the color white. It is a commonplace that the gods’ eyes do not blink, thus the travelers’ stares would suggest that they were gods’ (p. 192). Vol. 3, 1977: From Kalidasa’s Urvashi: – „At the rite of her creation was the Moon the Creator, giving his charm? ‘ Was it Pleasure himself with the sensitive as the one aesthetic experience? Was it the Moon who is the source of flowers?’ – For how could an ancient sage, dull through studying the Veda, his interest averted from sense objects, create this delightful form?” (p. 139).

          An almost feminine theoanthropoetics of the vision is retained by Abhinavagupta from a yoga tradition in which the eye is populated by many goddesses differently colored. Kami Chandra Pandey, Abhinavagupta. Chowkhamba. 1963, p. 533; „each eye has four orbits (Mandala) (i) white (ii) red (iii) white-black (iv) black. The first is the abode of the group of sixteen goddesses, the second of twelve, the third of eight and the fourth of four. In each of these four orbits one of the four powers, of creation, maintenance, annihilation and of manifesting itself in indefinable form, respectively predominates and so does one of the four, object (Prameya), means (Pramaaa), subject (Pramata), and knowledge (Pramiti)”.

         Continue reading „George ANCA: Three With Sanskrit” →

Eminescu’s coffer – Translated by George Anca

All are old and all are new.
Ladies and gentlemen, we continue with a collection of pieces: Eminescu’s coffer.
We have starting price of 5000 EUR, who offers 5000 EUR, at number 18
5200. 5200 EUR once, 5200 twice at 120
We have 5500 EUR. 5500 once, 5500 twice at 170
6000 EUR. 6000 to 210. We continue
6300 EUR. 6300 to number 84.
We go on with 6500. At number 100 there at the end.
6800 at a time, 6800 twice. At number 18. Thank you. We continue.
7000 EUR. 7000 at a time. 7,000 twice. 7000 EUR adjudecate.

His wonderful shape is, still today, in my mind. I did saw him. A striking beauty. It was impossible to appear in a hol without attracting by his person even those who did not know him. He was extremely cheerful. And hommed when coming from his walks in Vienna park.
After an iniatory and bohemian periplus, along with various theater bands, where Eminescu was accompanied by a travel bag taken from his father, a coffer in which   he kept some books he often read, the young man was sent to Vienna as a student. Here, the coffer begins to host a series of notebooks, which are increasing from year to year.
You, old Vienna, you, ancient cradle emperors. Do you hear, at the gate, the hero’s hard step?
Long live the nation!

Eminescu was enrolled as a student at the old university of Bäckerstraße and lived in several homes between 1869-1872 when he left Vienna. He went to the Trolley café at Vollzeite, where other Romanian students were gathering. There he came daily and ordered beer, oranges or Viennese coffee. And at the requirement of the Romanian students, Eminescu held conferences with his voice full of verve. In the beginning, Eminescu always took part in debates, and he was always able to forget both the time and the self, when the object about was passionate. He also accepted the opponent’s opinion with some restrictive amendments in political, ecclesiastical and social matters. But it was implacable up to fanaticism in terms of history, philosophy and aesthetics.
Mr. Michaelis Eminescu, an eternal doctoral student in many non-useable sciences, a former librarian when he preyed the library, former reviser at the girls’ school, a former editor in chief of the Stewardship Sheet and other unreaded and of other journals collabortor.

On the pages of the 2257 manuscript there is the concept of a telegram to his father, obviously Mihai Eminescu asking for the money to be sent monthly, and on the 103rd street is the address of the National Hotel in Leopoldstadt, where the Romanian Juni Society Ball took place. Eminescu reports details about this ball.
It is known that the Society of Romanian Students in Vienna gives each year a splendid ball that enjoys a certain reputation with its elegance and beauty. Last Monday (February 14), the Society Committee composed of drd. Stihi (president), drd. Ciucu and Popazu were received in audience by His Emperor. On this occasion, His Majesty welcomed to ask for detailed information about the progress of the Romanian student society and more about the reading cabinet; he promised that, forgiving his circumstances, he would come to Bal. The ball itself was set on yesterday, Saturday. On this occasion, Mr. Strauss, Director of the Imperial Court Balls Music, dedicated the Society to a polka-francaise entitled „Snow Flake”.

Here seems to be the ball where Mihai Eminescu and Veronica Micle met.

Great room is bright, / table is white, lot of guests, / sweet talk to listen ever / and its endeared light / by gloss eyes, by many eyes
here some stay în laziness / and they dream and think / others there are yelling / and women with long eyelashes / laugh in secret and watch.
One feigns that doesn’t see / and her head is bent / wile her enamored eyes / their rays are fast / to the sad stranger
To the stranger with pale brow / and with hair like of the raven / her red lips sips / now in arms then on the lap / blind love sleeping.

Trying to re-edit Eminescu’s translation from Kant, I came across a miracle: the 44 poet’s notebooks. This miracle wos met by others in passing. But it’s good to say every story from the beginning. Open the 2258 manuscript containing the 24-year translation of the heaviest book of Kant. Go to the manuscripts 2255, 2264, 2306, all with philosophical notes, and suddenly the magic formlessness, the larval, the primary envelops you and takes you to the rest. Forget that you are pursuing a simple matter of specialty. That you are neither good at the other. That trained hands and pious minds have gone over these manuscripts, pulling out or standing to get the best of them, and you say to yourself: beyond what can get out of Eminescu is Eminescu himself. There are these notebooks, of which he did not split – and you would not want to break up, you reader, even for a while.
This is not about Eminescu’s works. About his culture. About his projects. Of his variants. The retained platonic treasures or the possible philosophical systems – it’s all about it. This extraordinary spectacle that gives you a culture of openness to everything.
Death is the extinction of the consciousness of numerical identites.

It is not perhaps to see in other culture a document as impressive and complete but Leonardo’s notebooks. It is not easy to mention any culture consciousness that – at a very often naive level – it is right – to attempt to encompass so much (in fifteen years compared to Geothe’s 60 years of assimilation and creation) to risk so much and to miss so much.

God is an atom, a mathematical point, the common point where all the powers of the earth melt to form the body of laws, the cosmic system.
How to be thanked only for the 90 poems published during the lifetime or those of the Maiorescu edition? For those of today, the culture is not any more just a finished work. No genre can name these books of Leonardo or Eminescu. All I can say is that more than in the opera, it’s about Leonardo himself, or Eminescu himself.
So what will we meet in the notebooks? Everything together. For example, at the beginning of the 2255 manuscript, we will see German notes and then notes about principium rationis sufficientis, then literary prose, then math exercises and philosophical thoughts again, with a judgment on Kantian antinomies.
And then … who knows if it is better / To be or not to be … but everyone knows. / That what is not, does not feel pain, / And many pains are but few pleasures./
To be? Madness and both sad and empty; / The ear lies to you and the eye deceives;/ What a century tells us the others denies. / Than a flat dream, better nothing.

But the party under delight of language is not all in the 2257 manuscript. The economist can also take part in the banquet. And not only the economist is served, but also the beekeeper, because on a few tabs is spoken on the bee’s birth is. The biologist and the chemist, with about 20 tabs on the living organism and some chapters of chemistry ; the historian with more than 20 tabs on „ideas to Machiavelli ; even the philologist with about 11 Greek words. For the last pages to talk about the immaterial substance in the universe.

After whot everithing was taken out from these notebooks, all that seemed like a work, as a sketch of work, as a variation, thoughts and sketches of thoughts, you found that all the notebooks remained intact. Not only has it not been deciphered yet, that it was possible to escape interesting thoughts and projects, that the eye of a great critic – like Calinescu – could read other things on the pages over which he had passed;

Our earth is poorer in geniuses than the universe in fixed stars. It is easier to create a new solar system in the vast valleys of chaos than a genius on earth.
But you find that everything that has been given to the printing has taken on an ordinary face, while the chaos in which the works and notations of all sorts are here, the writing of Eminescu, the joining of the unexpected situations and thoughts, everything makes the image the unusual way the pages of the manuscript give you, to exert a magic that, unlike Paul Valery’s notebooks, can not be lost.

Without Me, there is no time, there is no space, no God, no Eye is no light, no Hearing is no song – The eye is light, Hear is the song, I am God … My nation is the world; How without me is not God, so without my nation is not the world. What were the Romanians while I was not? What will they be, while I will not be? What a fading head without a zenith.
Faced with the leonard’s fantastic nature, Eminescu’s poetic or prose descriptions of other worlds, shattered, thrown in time, or with the time taken out of the woods, projected from the past to the present, when no end-of- beginning with the world, all have a fantastic character of spirit and culture rather than a naturalist.
On Tomorrow’s Sunday: 4 shirts, 2 collars, 4 pairs of jewels, 1 nightcloth, 1 pillow …
About the destiny of these manuscripts there has been a lot of ink flowing over the years. There are still inaccurate things about the route after 1883 of these manuscripts, when Eminescu was interned. Eminescu’s few things, including manuscripts and books, were taken by Simțion, an intimate friend of the poet. Then they went over to Chibici-Ravniceanu.

From Ober-Dobling (Vienna), Eminescu, worried, wrote to Chibici on January 12, 1884:
Beloved Chibici, what I want to know from you is if my books and my coffer are safe and if I can hope to see them again. … I do not have where I put my stuff, it would be good if you kept my so-called crate for some time, though I suppose this is not quite pleasant. Please, however, take the box from Simțion if it is no longer possible to stay there until my condition is correct, if it is possible to ever go.
The coffer with manuscripts and books will reach Maiorescu.
On November 20, 1887, his sister, Harieta, wrote to Cornelia Emilian: Eminescu lacks reading books, he wrote to Mr. Maiorescu to send his library, but so far he has received no answer. On February 27, 1888, again, Harieta writes to Cornelia Emilian: Eminescu is very upset about Mr. Maiorescu, that he wrote it recommended, praying him very warmly for his library and some manuscripts he would haunt. And no answer has been received so far. If I could, I would bring her books from Bucharest, but who knows what they are and is not wasted much.
Maiorescu gave no answer and kept them in his custody for almost 20 years. He donated them to the Academy on January 25, 1902, the inventory being: many manuscripts, part of the published poems, part trials, fragments and variants of published poems, part studies, translations and prose articles „, which he had from Mihai Eminescu. And it goes on: „All these manuscripts, as they are: cartons, sewn notebooks, and flyers, I send them together and give them to the Romanian Academy to serve those who will be in the future with more in-depth research on the life and activity of our great poet. „

I love this good, gentle, human people, on whose backs the diplomats are carving out the charters and the wars, they are painting kingdoms about whom does not even pass through.
The Eminescian treasury kept at the Academy Library is now up to 15,000 pages, out of letters and archival documents. They were retained as they were submitted by Maiorescu, except for the notebooks, which were not related and which received the respective cartons.
How many flowers are on the ground, all go to vow …
Some of the notebooks, especially Rhime Dictionaries, less researched and less used, still retain original links today. The idea of preserving these manuscripts appeared since the 1930s, because Nicolae Iorga wrote that „No Eminescu line must remain unpublished”.
– But time? But the time ..
– Oh, that damned time, that’s when it’s long, short, but it’s the same, at least the remontorium says it … When someone’s waiting at the gate of some sweetie his sweetheart … and she’s not coming. and waiting … and she still does not come … what’s the time? An eternity. And when someone reads a beautiful book … thousands of paintings unfold before the eyes … what’s the time? One minute. Who has never had a whole novel in mind, whose normal reality would be a whole life or a whole youth? … in his dream he can have one man’s whole life in one night. And why of a man? Why not all those who turn around him? And how long? Seven eight times. But what’s a tragedy or something else? And, indeed, if such an interest is concerned, you do not even squeeze as long as it has passed. To take the criterion of normality, to wipe out all the esclusiveness of a conventional and flattering possibility and to place another equally right in the home. Then let’s just say: this is only possible and only possible, but we say: As soon as our head reaches, it is … but the hell knows if it could not be a thousand times different …

But it seems to me that where there is a problem is at same time its solution. Kant. Most people, however, ask questions, sometimes comical, sometimes unruly, sometimes full of meaning, sometimes deserted.
Then Constantine Noica pleaded for the publication of these manuscripts, elaborating in 1968 a manifesto: Make the Eminescu manuscripts faint! The dream of philosopher Constantine Noica was not possible in the 1970s. Presented on October 2, 1984 in Botoșani and Ipoteşti, Noica raises the issue of facsimilation of Eminescu’s manuscripts, leaving to Ipoteşti 11 Eminescu worksheets for facsimile. Noica speaks of „a miracle” (the existence of notebooks) and the new miracle that should occur: meeting the 14,000 pages with the spirit of younger generations. He thinks it is a national obligation to provoke this meeting and awaits a lot of it. He has an example: publishing the 29 notebooks of Valéry. He consulted a few volumes and, if he had any skepticism about it, he heals: facsimilation can be done. Hard work is being done to copy the manuscripts from microfilms at the Academy Library.
Until December 7, 1986, all the films from the Academy Library had been copied, being photographed, according to the original films, all the manuscripts on the film, leaving the missing pages filled up and the whole material multiplied. On April 1, 1987, the first notebooks were given, and on October 1, 1987 Noica returned to Botosani and saw the 31 photographed Eminescu worksheets, of which 16 were already copied in 3 copies. Every man is a question put back to the spirit of the universe.
The martyr, the hero and the wise are forms of one and the same substance: the truth.
At the 155th anniversary of Eminescu’s death, the Romanian Academy launched the first volume of the famous facsimile manuscripts by Mihai Eminescu. On January 15, 2006 volumes II – VI were launched, and on January 15, 2008, a further 12 volumes were released from the facsimile edition of the Eminescu manuscripts. They numbered almost 2,600 pages. In 2009, the editing of all eminescian facsimile manuscripts will be finalized.

The word comes from Conventus, a gathering of people, says Eminescu. How many still know it? How many are looking for their ultimate truth, their community beings, how many love their word and search for it?
Most scholars who have used them have taken research only those interested: prose or poetry manuscripts, those with historical, economic, philosophical or scientific notes. The whole was not interested because it did not seem to be a whole. Undoubtedly, it is not the whole of a work, not even of a destiny; but it’s the whole of a culture consciousness.
Eminescu’s notebooks can not be crossed entirely, with the feeling that you are in front of the full man of Romanian culture.
These notebooks are a kind of diary of Mihai Eminescu’s life. But a very special diary, which no one has ever done, and which we no longer meet in the universal literature, because here we find Eminescu’s creation, we find his thoughts, we find his everyday life, with its good and bad parts, with its responsibilities. We find the most beautiful thoughts that a Romanian has ever had. Like the most beautiful lyrics. The fact that Mihai Eminescu studied in Vienna at that time a kind of healthy positivism, which reigned in philosophy, studied history as well as mathematics, astronomy, economics. Medicine is also studied. And we find Eminescu in notebooks scribbles from all these domains. And what is interesting, besides the fact that he transcribed many works, bigger or smaller, because at that time there were no other means of multiplication, but on each occasion he had his own notes. So his own thoughts about what he was reading. And interesting is the fact, especially in connection with the writings of history and psychology – at that time the peoples’ psychology was fashionable – and each time Eminescu read a paper, he said: „That is also the Romanians. And this in Romanian has the same meaning, that is. Such events also took place in the history of the Romanians. „So he constantly referred to the Romanians, to the Romanians’ history and to our culture.

No more delight as moving once / Stories and lyrics, riddles, heresies, / Brightening my childhood forehead was, / Hardly understood, but full of meanings – / Vainly your shadows now surround me, / O, hour of the mystery, o, sunset even.
To pluck a sound from past of life, / To do it, soul, to tremble again / With my hand în vain I glide on lyre ;
Lost it all in the horizon of youth / And moves its sweet mouth of other times, / And time grows behind me … / I get dark!

Translated by George Anca

George ANCA: Rodica și George

Rodica Anca s-a născut în Bucureşti, 7 ianuarie 1938, părinţi: Tănase Geoabă, Ilinca, născută Albăstroiu. A absolvit Liceul „Iulia Hasdeu”, Şcoala tehnică financiară, apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1965-1971), secţia de arte decorative, având ca profesori pe Zoe Băicoianu, Mac Constantinescu, Ion Popescu-Negreni şi fiind colegă cu Cristina Drăniceanu, Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu, Dan Băncilă, Valentin Dumitraşcu. A fost, o vreme, contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai”. A fost creator/designer în industria sticlei şi ceramicii, până în 1990, la fabrici din Sighişoara, Baia Mare, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târnăveni, Bucureşti (Curtea Sticlarilor). Unele lucrări, printre care „Cenuşăreasa”, i-au fost premiate. Între 1977-1984 şi 2003-2004 s-a aflat în India, la Delhi, călătorind la Indore, Dharamsala, Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh etc. Alături de fiică şi soţ, a fost parte a comunităţii universitare din Delhi, unde a încheiat prietenii cu Margaret Chatterjee, Esha Beteille, Urmila Rani Trikha, Lila Shivaramaya, Nilima Das. A fost coexaminator la examene de limba română (Delhi University, Modern European Languages Department, devenit ulterior German and Romance Studies Dept.). Mulţi studenţi i se adresau cu „mamă” şi au venit în România în semn de respect. A făcut lecturi aprofundate din filosofia şi religiile indiene, înscriindu-se la doctorat cu o teză despre estetica budhistă.

Scrieri:

A ilustrat cărţi şcolare şi dicţionare pentru Bhutan la Oxford University Press. A publicat la editura Bibliotheca din Târgovişte: Peregrinările Prinţului cel Trist/The Melancholy Prince, 2003 (basm scris în 1970), Dedelhi Jurnal, 2005, Jurna Lamar, 2011.

Aprecieri:

Lamar este mersul de fiecare zi al orelor, al secundelor, într-un stil feminin inimitabil, învăluind totul într-o graţie plină de capacitatea de a se îndrăgosti de fiece fărâmă de timp. Nu găsesc comparaţii în ceea ce am citit până acum şi poate ca acest tip de literatură să creeze prozeliţi, să dea curaj şi altor fiice ale Evei să-şi etaleze amănuntele de suflet numai de ele ştiute.

Puşi Dinulescu

Povestea Peregrinărilor Ptinţului cel Trist aşa cum o scrie Rodica Anca se citeşte, sau, şi mai bine e să-ţi fie citită sau spusă cu plăcerea, bucuria şi uşurinţa cu care se spun adevăratele poveşti. Iar cititorul – ascultator nu mai lasă din mână cartea sau nu-l lasă pe povestitor până nu ajunge la capătul poveştii peregrinărilor Prinţului cel Trist. E istovit, dar fericit că Prinţul cel Trist se întoarce bucuros la Palatul său de cleştar, alături de prinţesa sa, Domniţa cea Bălaie, fiica Duhului Pământului, la prietenii săi pitici Moşopal, Auraş si Arginviu. / Rodica Anca îşi scrie jurnalul indian într-un fel aparte. Într-un fel vioi sau mai degrabă într-o aproape cvasipermanenţă a trecutului prezent. Foloseşte perfectul simplu atât de iscusit, că ai senzaţia că acum, aici, lucrurile tocmai fură, tocmai se petrecură. Un imediat sau un abia trecut. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest jurnal este onestitatea lui şi înţelepciunea scriitoarei. Fără patetisme, fără paseisme, fără glorificarea trecutului cu mult mai interesant de acum douăzeci de ani, când împreună cu fiica, îl urmaseră pe G în India unde au locuit aproape şapte ani! / Citind Jurna Lamar al Rodicăi Anca este ca şi cum ţi-ai vedea propria viaţă de după 2000 încoace într-un fel în care îţi este cunoscut, dar poate că nu îndrăzniseşi să accepţi că este numai aşa şi nu altfel. Rodica Anca scrie uşor, uneori detaşat, alteori pătimaş, într-un fel de catharsis, scrie nelâsând nimic la o parte din tot ceea ce înseamnă viaţa ei.

                                                                            Florina Dobre

… totul se contopește, în această zonă, într-un întreg multicolor de trăiri, asemenea unui continent al începutului și al seninei ascendențe umane. Un asemenea sentiment degajă, fără doar și poate, și cartea doamnei Rodica Anca, inspirată mânuitoare a penelului, dar și a condeiului, în cartea sa dedicată copiilor Peregrinările Prințului cel Trist. Imaginația autoarei oferă micului cititor o desfășurare de întâmplari care, pe rând, fascinează, acaparează și educă. / Jurnalul Rodicăi Anca redă, cu o vibratie deosebită, viata de zi cu zi a unei insule de români- familia ei, în principal- în mijlocul acestor frați ai lui Tagore, dar din acest secol, o viață tinzând permanent spre cunoasterea civilizatiei milenare a Indiei, spre integrarea în acest spatiu uman divers. E vorba, s-ar putea spune, de un Jurnal domestic, al întamplărilor zilnice, din care fac parte atat bucuriile si satifcactiile, cat si unele asperitați. Dar nici Romania, ramasa departe, nu e uitata. La un moment dat, autoarea se întreaba: Ne-or fi primit în NATO?. Paginile au ritm, consistență, culoare, semn sigur ca Rodica Anca a simtit o nevoie imperioasă să-l scrie. Și bine a făcut.

                                                                            Florin Costinescu

Cine a citit o carte de Rodica Anca le va citi pe toate care vor urma. Ea nu are nevoie de recomandare. Se recomanda singura prin ceea ce scrie. Ii rog pe toti prietenii si neprietenii ei (desi cred ca nu are dusmani) sa-i urmareasca toate aparitiile. Umor critic si autocritic, observator al amanuntelor care de multe ori trec neobservate, dar care in multe cazuri fac hazul scrierilor ei.  Modesta, ea scormoneste, nu inventeaza nimic, ea spune ce se intampla in sufletul ei si cum reactioneaza la ceea ce se intampla in jurul ei. Citind „Jurnalul Dedelhi” am aflat doua lucruri esentiale: am cunoscut multe despre India si de asemenea am aflat ca pe sotul Domniei sale il cheama Mister G, alias Gigi aka George Anca. Iti multumesc Doamna Rodica Anca.

                                                                            Vasile Pupeza

Cartea d-nei Rodica Anca, „Jurna’Lamar”, reprezinta pentru o imediata impresie de lectura expresia unei sinteze de genuri literare, respectiv : poem, jurnal, roman.   Un destin care nu este doar al femeii este macinat de automatismele cotidiene ale vietii sociale si de familie. E un destin de mare incarcatura dramatica care se sustine in propozitii scurte, uneori eliptice, toate acestea dezvaluind cititorului suspensia starilor emotionale, fapt care da expresivitate stilului si viziune originala eroului lirico-narativ.

Gheorghe Lupascu

  

George (Gheorghe) Anca

Născut: 12 aprilie 1944, satul Ruda, comuna Budeşti, Judeţul Vâlcea. Părinţi: Elisaveta (născută Grigorescu), Ion.

Şcoala pimară: Ruda; gimnaziul şi liceul: Colegiul Naţioanal „Vladimir Străinu”, Găeşti; Facultatea de Filologie, Universitatea Bucureşti, 1961 – 1966; doctorat în filologie, Universitatea Bucureşti (1974); specializare, Universita di Roma, 1973.

Debut în presă: Luceafărul, 1960, colaborări la revistele: Luceafărul, Gazeta literară, Viaţa Românească, Amfiteatru, Steaua, Indian Literature (Delhi), Credinţa (Detroit), Inedit, Colocvii, Latinitas (fondator, Delhi) etc. Debut în volum: Invocaţii, 1968, Editura Eminescu, colecţia „Luceafărul”

Scrieri (selectiv):

Cărţi

Scenometrie teatrux, Bibliotheca, 2011

Paparadua, Dacia XXI, 2011

Partea nimănui, Bibliotheca, 2009

Apocalipsa indiană (9 volume), Evenimentul, Oscar Print, 1994 – 2007

Literary Anthropology, Bibliotheca, 2005

New York Ramayana, Academia Internaţională „Mihai Eminescu” (AIME), 2005

Ibsenienii (7 volume), Oscar Print, 2005-2006

Tangoul Tigrului, AIME, 2005

Sanskritikon, AIME, 2002

Baudelaire şi poeţii români, AIME, 2001 (1974)

Manuscrisele de la Marea Vie, Majadahonda, 1996

Haos, temniţă şi exil la Eminescu, Cotruş, Gyr şi Stamatu, Majadahonda, 1995

Articles on Education, Biblioteca Pedagogică Naţională/Consiliul Europei, 1995

Indoeminescology , AIME, 1994

Certificate and Diploma Course in Romanian, University of Delhi, 1981

Poezie (cca 20 volume), proză (cca 20 volume), traduceri (Kalidasa, Jayadeva, Milarepa, Tagore, clasici şi contemporani orientali şi europeni etc.), teatru şi filme pe teme de artă, editări (educaţie, literatură, antropologie, biblioteconomie etc.)

Poezie

Invocaţii, 1968

Poemele părinţilor, 1976

10 Indian Poems, 1978

Ek shanti, 1981

De rerum Aryae, 1982

Upasonhind, 1982

Ardhanariswara, 1982

Mantre, 1982

Sonhind, 1982

Norul vestitor (Kalidasa), 1983

Gitagovinda (Jayadeva), 1983

Sonet, 1984

50 doine lui Ilie Ilaşcu, 1994

Doina cu variaţiuni, 1995

Doine în dodii, 1997

Waste, 1998

Decasilab, 1999

Balada Calcuttei, 2000

Sonete thailandeze, 2000

Orientopoetica, 2000

Malta versus Trinidad, 2000

Mama Trinidad, 2001

Milarepa, 2001

Dodii, 2002

Măiastra în dodii, 2003

Transbudhvana, 2004

Maroc după tată, 2004

New York Ramayana, 2004

Nefertiti & Borges, 2004

Finish Romania, 2006

A la Reine de Maillane, 2006

Cenuşa lui Eliade, 2007

Târgovişte – India, 2008

Partea Nimănui, 2010

Paparuda, 2011

Dodii pe viață, 2014

Saraswati, 2018

Ruda canon, 2019

Proză

Eres, 1970

Parinior, 1982

India. Memorii la mijlocul vieţii, 1982

The Buddha, 1994

Maica Medeea la Paris, 1997

Miongdang, 1997

Sub clopot, 1998

Pelasgos, 1999

Frica de Orient, 2001

Buddha şi colonelul, 2001

Furnici albe, 2001

Poeston, 2001

Baudelaire, 2001

Sanskritikon, 2002

La Gioia, 2002

Măslinii din Uffizi, 2003

În recunoaştere, 2003

Tangoul tigrului, 2005

Ibsenienii, 2005

Diplomă de sinucidere, 2005

Rechinuri, 2006

Digital Kali, 2006

Zăpezi hawaiiene, 2006

Roboam, 2007

Barba lui Hegel, 2014

Păguboșii lui Șiva, 2015

Teatru

Good luck, Radha, 1979

Pancinci, 1982

XII by Horace Gange, 1984

Teatru sub clopot, 1997

Mureşan Eminescu, 1997

Templu în elicopter, 1997

Paparuda, 2007

Astă-seară se joacă Noica, 2008

Scenometrie Teatrux, 2011

Scene cantos, 2017

Gandhi la Teatrul Alexandra, 2018

Eseuri

Baudelaire şi poeţii români, 1974

Indoeminescology, 1994

Articles on education, 1995

Haos, temniţă şi exil, 1995

Lumea fără coloana lui Brâncuşi, 1997

Ion Iuga în India, 1997

Beauty and Prison, 1998

From Thaivilasa to Cosmic Library, 1999

Ramayanic Ahimsa, 1999

Aesthetic Anthropology, 2000

In search of Joy, 2003

Literary Anthropology, 2005

Glose despre ahimsa, 2006

Exerciţii de religiologie, 2009

Comunicări/ Studii

„Teatrul No şi misterele tibetane”,Universitatea Bucureşti, 1964

„The Correspondence and Dodia in the Creation System”, Congresul Internaţional de Cibernetică şi Sisteme, Bucureşti, 1975

„Universal Values of the Romanian Culture” , Bangalore, India, 1978

„Anthropomorphism in Mihai Eminescu’s Creation”, Xth International Congress of Anthropological and Ethnological Sciences (ICAES), New Delhi, 1978

„Sanskrit and Romanian Poetics”, în Studies on Indo-Asian Art and Culture, vol.VI, International Academy for Indian Culture, New Delhi, octombrie, 1980

„Sanskrit Romance Ontopoetics”, în Modern Art and Poetry, New Delhi, 1981

„Death and Freedom in Romania”, Pugwash, Trento, ianuarie 1990

„Symbols in a Post-Revolution”, ICAES, Lisabona, septembrie 1990

„Romanian Cultural Developments. Mihai Eminescu”, Columbia University, New York, octombrie 1990

„The Beauty of Peoples”, IFLA, New Delhi, septembrie 1992

„Good things in educated people’s worst doings”,WAER, Jerusalem, iunie 1993

„Between Social Cannibalism and Beauty of Peoples”, ICAES, Mexico, august 1993

„From Utraquism to Multicultural Education”, WAER, Creta, mai 1997

„Beauty and Prison”, ICAES, Williamsburg, SUA, 1998

„From Thai Vilasa to Cosmic Library”, IFLA, Bangkok, 1999

„Edgar, Who does (not) need libraries”, IFLA, Boston, 2001

„Indological Studies in Romania”, Nehru University, New Delhi, martie 2003

„In Search of Joy”, ICAES, Florenţa, iulie 2003

„From Bloodshed to Orange Revolution”, Pugwash, Andalo, ianuarie 2005

Publicaţii editate

The Milky Way, Delhi, 1978-79

Latinitas, Delhi, 1981-84

Liber, din 25 decembrie 1989

Trivium, din 2003

Ziare-şcoală cu studenţi în jurnalism, Bucureşti, Târgovişte, Delhi

Blog

Ediţii îngrijite (selecţie): Semnul că nu cunoaştem eclipsa, antologie de poezii ale cadrelor didactice, EDP, 1975; Texts for Certificate and Diploma in Romanian language, University of Delhi, 1981; Romanian classics in Sanskrit, AIME, Delhi, 1982; Dyviagraha / Lucefărul de Mihai Eminescu, AIME, 1983

Traduceri (selecţie): (în română) Gramatica fanteziei de Gianni Rodari (Editura Didatică şi Pedagogică, 1980, Humanitas, 2010); Norul vestitor de Kalidasa (Academia Internaţională Mihai Eminescu, Delhi, 1981; Gitagovinda de Jayadeva; Lumea stranie a lui Eugen Ionescu de Faust Brădescu (Majadahonda, 2002); (din româneşte): Târgovişte India (Bibliotheca, 2006); Metaphor prince de Toma George Maiorescu (Amazon, 2011); My Epic de Rodica Anca, Delhi-(Cambridge,2013); Noua cetate a lui Dumnezeu de Dumitu Drăghicescu (2014); Rostiri de Pranab Mukherjee (Bibliotheca, 2016); Bhagavad Gita (Semne, 2017)

Referinţe critice (volum): Anca de Marian Popa, 2013, Bibliotheca – Târgoviște, 2014, TipoMoldova – Iași; Despre George Anca, AIME, 2003 – Ioan Alexandru, Sisir Kumar Das, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dana Dumitriu, Mircea Eliade, Ion Iuga, Ioan Ladea, Ion St. Lazăr, Constantin Mateescu, Ioan Mihuţ, Eugenio Montale, Romul Munteanu, Ion Soare, Mihai Şora, Romulus Vulcănescu ş.a.

În loc de „referinţe”:

Despre PARTEA NIMANUI de George Anca, Bibliotheca, Târgovişte, 1910

(Master, Antropologia violenţei)

laptele lunii praf şi pulbere Ceea ce are luna mai bun. Geneza comportamentului agresiv (Mihaela Dună).

ei şi de câte ori nu ne autonaştem Ne autocunoaştem. Oglinda în care ne privim subtilităţile profunde (nesemnat)

îndreptăţeşte sacrul Sfântă-i dreptatea (Iulia Iordache)

racule şi Românie Ceva îmi scapă. Oare ce? Sunteţi prea profund pentru mine. Am mult de studiat. (Florentina Ene)

cât să ne mai cânte psalţii Graal-ul gândurilor noastre ce străbat în acelaşi timp cu psalmii (Lavinia Frăţilă)

vreţi ca Tzepeş şi Avram Iancu să vă rezolve problemele Problemele nu pot fi rezolvate de două persoane ce au existat cândva demult. Violenţa este rezultatul stării sociale (Lucia Ungureanu)

corp social pe masa de operaţie Agresivii nu ştiu să ierte (Gheorghe Avram)

stai şi gândeşte-te cum ai fugit de mănăstire Nu am putut să renunţ la ceea ce oferă societatea (Adrian Stancu)

asceţii ceţii înfloresc Pustnicii „oblivionulu” îşi extind rădăcinile în momentul inspiraţiei/cugetării profunde (Valentina Ţecu)

omul violenţă Scena unei violenţe în care este implicat omul (Camelia Păvălucă)

să ne ascultăm călătorul A fi atenţi la cei din jur. Prin continuare, „să nu fi fost de la presă”, pare mai mult dorinţa de a se proteja, apăra (Laura Zuică)

mi-aş depăşi torţionarul A fi mai bun decât profesorul tău. Să devii un pedepsitor mai bun. Expresia este scrisă uşor cu / un accent de… (Cornelia Duţu)

copilule palat în pace sfântă Senzaţia cititorului că se află în acea imagine (Alice Olteanu)

de-o viaţă depresia scade Rezolvarea vine de obicei cu ajutor din afară (Simona Melinte)

când aşchii din Brâncuşi vor zvânta nisipul fluxului Operele sale vor schimba fluxul sorţii (Larisa Prăjescu)

praf roşu pe pânză Sânge, violenţă (Raluca Stănescu)

uşă-n uşă auroră Religie Puritate Dogmă Tradiţie Natură Contrarietate Negare (Ionela Selegian)

la ceainărie bună dimineaţa o persoană vine într-o dimineaţă la ceainărie (Viorica Dumitru)

şi i-a privit pe toţi în ochi Cine este observatorul: Kabir, Tulsi, Ilie, Dumnezeu, paraliticul sau cel care citesc acest rând? Şi ce observ? Mai am nevoie de timp! (Valentin Buzdugă)

pe nerecunoaşterea înviatului Dacă-i vorba de religie E o parte de efigie. Iar de-i vorba de ştiinţă, Totul este cu putinţă / STUDIUL ORIGINII / INCAPACITATEA RAŢIONALULUI / DEFULĂRI

NECOGNITIVE (Radu Teodosiu)

numai toacă numai schit Toacă: bătaia inimii Schit: un protector al clopotului (Zsuzsanna Gergely)

mântuirea minţilor Întoarcere spre străfundurile fiinţei, sinceritate (Manuela Iacob)

în martie vom vorbi de Mahatma Martie este luna cea mai pură, alături de Mahatma vom vorbi despre viaţă lipsită de violenţă (Lucica Zaharia)

într-o timpurie moarte Înfăpruirea destinului / religie, natural, circuit (Mariana Bica)

viţei în chenar de trandafiri „Jertfe” cosmetizate (Claudiu Cherciu)

lume puţină în amfiteatru Nu mai este atât de interesată. Totul devine dezinteres (Crina Dimulescu)

geaba ţii cu provincia Degeaba ţii la locul din care provii, trebuie să studiezi pentru a-ţi face loc în lumea celor cu bani (Iulia Croitoru)

secerători o zare Viaţa ca o zare (Lăcrămioara Anghelescu)

liniştea muzicalităţii O linişte sufletească (Cristina Salar)

trăim pe ace negre De ce ace? De ce negre? (Adina Axente)

Doina Severin Boriceanu:

Pentru George Anca

Dacă-mi permiteţi o părere, le citeam, poemele dvs., când deodată trec podişca sub care se volbură vremea, spumă cu val, val rămas definitiv fără ţărm. Şi ce să facă cu el?! Văd pe un mal o pădure smulsă unei peşteri, zidire meşterească, meşteşugindă, peste care se adună fiori şi trăiri. Pe altul, o frânghie cu rufe destine posace puse la cotrobăit şi destin împlinit.

Continue reading „George ANCA: Rodica și George” →

GEORGE Anca: Înainte de tragedie

Vă scriu din aceeaşi puşcărie. Ce vreţi de la mine? Morală, apoi antropologie, apoi literatură. Oi fi vorbit singur înainte de tragedie. La urmă, plutitor, oi fi fost crunt de generos delăsător inspiraţionist. Începem lipitura decapitării. Vă spuneam ce se va întâmpla. Palimpsestul tuturor originilor, identificarea cu Ovidiu, credinţa aruncată-n zăpadă. Dacă vă scriu pe voi, cine e ăla, care, mă, uite-l, dracu, ăla mic, Movilă, mă, ce dracu, fata măritată cu subofiţerul, Senghor după contabilă, analecte, mai tare nu pot, nu faceţi gălăgie, bucurii, plăceri şi tragedii în familie, limba distincţiei şi eleganţei, totem, les hommes e la mort, les hommes de la danse.

         Iubirea de holocaust e un zid, Eminescu vs Eminescu din groapa antisemiţilor. Mă, băiatule, ce-ai avut cu mine? Îmi împrumuta Logica de Maiorescu, beam cafele duminica. Să-mi mai pieptăn temperamentul. Căutaţi autorul la sinagogă. Ne împăcăm prin abandon.

         Chiar atâta întuneric, etaje de tren, civilizaţia nemaicultură. Nu vezi unde eşti, gări antilună, căţeaua cărămidă roşie, primordiu. Plătesc să-mi plimb luna. Intraţi aici să vă scriu cuvintele. Ochiul somnoros se trezi, unde eşti, Ioanoo, aicea, sunt şi băieţii mei. Mergem urinar. Cât şi la popie. S-a urcat din mers. Dă-te mai aşa, domnişoară. Să moară mă-ta şi tac-to, de-ai manelelor, cu foaia de arbitraj, se opreşte şi iar o ia de la cap. Ne burichează cezariana piculină. Toată lumea vineri, eu joi. Dacă eram băiat plecam în fiecare seară. Fă bine ochii tăi frumoşi. Să vină pe camaraderie. Ce, mă, crezi că mi-e frică de mucioasele astea? Ştii că v-am futut. Plecară cu vaporul. Mai repede cafea în gară. Ce mână albă au.

         Mie-mi dă mâna să mănânc var, poiana păscută. Gri, ca Leana. Mie-mi place culoarea albastră. Las spaţiul, mă apuc de timp. Căciulă neagră pe păr alb. Să văd dacă ai tu abonament, dă-mi numărul, e număr de cartelă, ia vezi, mă, se cercetează, breton de plopi, uliţe preperiferice, ai credit la fel ca mine, chirăi şi ce-ai, faci aicea galerie, hai, fată, stai, du-te-n pizda mă-tii, stau eu, de unde ştii, mă, ce frumoasă sunt, ce călătorie fără suflet altunde, toţi în cameră, draci, Adi la Rahova. Nu poţi să spui că ai bateria descărată, ai ajuns la destinaţie, vezi să te uiţi pe geam că sunt lipită, eşti slab rău, ce mănânci, banane, ie-te cum merge ăla, zici că are tijă, om cu câinele după el, masa de Crăciun. Cred că scrie pe altă foaie mai multe teme. Dă-i şi tu un sandviş lu călugăru’ ăla.

         Dante şi Ţepeş. Contrastaţi comedia peste podul Mihai Viteazu. Crima de a fi oraş istoric. Regiuni de antiromânism sovietic. Când îţi spune omul bătrân să nu bei apă rece că faci gâlci. Cronica de familie din Petreşti, ce Ursula, ce Davida. Nu mai ai cu ce-ţi întreţine copiii mari. Asta e singura naţie lăsată de dumnezeu fără niciun drept la viaţă. E inutilă. De-aia ne termină. Mahavira. Sprijinindu-ţi bătrâneţea pe braţul unui nemernic şudra. Rebreanu.

         Spre Piteşti mergeţi. Bastonbills. Neam dialect. Ceferistul a murit de doi ani, Oancea şi ăla, cu Oiţă m-am întâlnit, Nicu Croitoru a murit demult, avea o fată şi vine s-o ia conductorul, Pielelungă trăieşte, Codreanu e mort, a murit o sumă de oameni din Prăduleşti. Baciu s-a dus cu ciocăneala lui. Dugos om era până-n revoluţie. Nu mă dau la vorbă, vine triajul, a trecut. Vorbitul serios pe orice subiect. Profitabilă stanţă găsindu-mă şi subiecţii cum voi nota în biblie. Socoteală cu perlele. Ce-o mai fi făcând p-aicea blocuri. Staţii, aşteptări prin moleculele vitezei nedilatabile. Urâtă caligrafie pe imnificare. Ierarhi în oaste. Nu mai poţi să mănânci găină. Nu se restrictează clauza întârzierii. Oi fi aşteptat anume ziua altor carabine întomnate. Pleacă omu’ de-acasă spre ţăranii lui îngropaţi. Destinul nu te duce oriunde, te pomeneşti, doamnă, fără sine. Şi Parisul tău e o tarla.

         Acum în brânci, datoria mea să stau în capul mesei, să mă distrez, nu să mă pun la lucru. Vă sporovăiţi situaţii aproape rituale, amănunte împărtăşite. Să-i fi cumpărat scrisul. N-am decât să capitulez. Morţi de-am fi, ne-ai duce mai repede. Vorbeşte româneşte, fonfule. Mă privează gerul de gânduri explicite. Şi ce dacă se moare în fiecare zi? Nu prea văd bine cu ochelari. Iapa verde miez de foc ploaie-n cozoroc. Chişiţă jumate strop jumate fum. Aşa e neamul cabalin nu se deprinde cu puţin. Vedeam cu ochii acel gherghef din Ghergheşti. Acolo am copilărit, am adolescentit. Să ieşim din acest impas. Bun augur a fost revista. Prima şi ultima greşeală. Poertret scris pe galbene frunze.Om din care pasărea o să cânte. Să nu ne miroase gura şi literatura. Smuls din peisaj cârlovian, în lumea lui Mercur, frate pur. Parsec.

         Te aprinseşi şi dumneata. Ziua iepei cu fătul. Ne-am decupat două cărămizi. Prin parc, pe frunze, ţi se cască gura. Şi vocea din scrisul de noapte. Tot la maşină vechii scriitori. Căţeaua de doi ani Salomeea. Neagră mai ca lumina Kali. Refuzasem votca. Casa descuiată, nu pentru moarte. Singur te-ai recunoscut (nu alţii). Veniţi cu replicile, gen terminat, găsindu-mă cu scrisul în aşternere, şi l-aş mai ţine de sine, orele întorsului, revers necurentat şi becul. Cum să fi dat Jeni Găeştiul pe Târgovişte. A dat foc la coceni. Tu cu poc mănâncă foc. Lasă centrul comunităţii, fost orfelinat. N-am mai ajuns nici la faliment. Uite, el e Alecu, pocăitul, nu e pocăit, zice el. Vă temperaţi verbozitatea. Coboară multă lume. Voi vă vizitaţi platforma. Chirăi tu tentativ. Cum m-aş fi dat cui te-am pus copiator de bipuri, ie-te câtă lume e aicea, ce mai fum când pleacă, mai mergem acum, lasă-le dracu’ de ţigări, păi ne face-n ciudă, să-mi rupă poalele Salomeea. Şi-a luat medical c-a murit unchiul ei. Spune că e jumătate creştin. Că pe ce timp a plecat fata la moartea tatălui. Canibalism. M-au speriat nişte frunze dacă n-am luat pomul la bătaie. Trecere repede, mii de expresii. Unde să pleci grabnicei petreceri. Săriţi, mă, la ţigară. Abia fumuri şi înapoi. Un concubinaj fumătoresc. N-ai pe nimeni să te filmeze, o pun pe Alysa, îţi plac evreicele, replicile de ieri cu Astalos.

         Alte picturi de Paris, şi tu Pacea, şi mai ce, ori că plecasem, şi de nu i s-ar întâmpla nimic. Plecare nefumului d-aicea. Mă incomodează tăietura asta, nu e tăietură, câte ce scrii, nu-mi mai spui bătăi şi pas de nu-ţi căzu în cap orchestra literelor mele, tren încolo, tren încolo, orice mişcare se transformă în replică. Nu mai am draci de nicio culoare. Noapte înghiţitoare de umbre. Am vorbit în picioare. Nu suntem în oraş, poate liceul, tradiţie răsturnată, am fi trecut atunci de Titu cu fumata voastră şi tragem a Bucureşti aromâneşte, nu poţi spune de perseide în Iaşi, cel mai cultural oraş românesc. O să conversăm întâmplător, apoi om concluziona pe linia procurorului, niciun tabiet, ambientalitate relaţională. Pică fisa, cad ele capete dacă nu se scarpină. Decât pulpe, în rest n-am avut altceva, poate la servici nişte pateuri, el e mai sensibil la stomac, nu-i plac cartofii de nicio culoare.

         Ordinele se opresc la Eminescu, pe cine să nu fi jignit, tu nu mai vii în tren, varza la încălzit, fac şi mămăliga, doar vorbisem, ne înţelesesem, şi dacă mai sunase şi pe inimă, anume uitată, ştampilată, că unde mi-e şoferul să-l puneţi la masă. Mă credeaţi încrezut. Te iubesc mai mult decât pe mine. Ştiţi voi distracţia. Seducţie senzorială-orchestrală-orientală. Nu veniţi p-acolo, păi hai că vin – din nerăbdare în ritm de transcriere pe ce s-o nimeri şi formatul şi pe ce cadavru a se mai sprijini, să nu poţi intra în gura lupului. Mi-ai plăcut de la Paris. Uitasem, altfel i-am zis că-l traduc în engleză. Ideea presei etnologice prea prozodic poetică pentru scenă, bună de video. Uite ăştia cum ne tratează, cine a început scandalul cu nebunele, întrebare-răspuns, eu îţi pun tichia Almei şi pingeaua pantofului de la radiolog, oarece oboseală şi măi-măi, chiar uitarea ştampilei, substitutul beţiilor renunţate, şoferul cravatei, nu cursă etnică, aşezarea descrierii de altă atenţie, dependent de perfuzia de replici, treceam şi drumul mai nestresat, urmăreşte-mi cincizecimea, duminică iau imbir, ne-om creaţiona. Am scăpat, mergem pe domenii, se îmbolnăvise de inimă, etnologie.

         Întunecat mă duci spre ziuă, personalule. Pucioasa inter-city. De zece ori mai mult meritam. Umblu pe drumul meu. Dacă uit pungile cu cărţi, se aruncă. Ieri, 190 de ani Andrei Mureşanu. Tarlalele mi se luminează. Merităm să trăim în provincie. Cred că aici urcă tineretul. Ochi de audiţie. Nu-mi mai caut cuvintele, să mă caute ele. Streinu mi-a fost pacient. Poezia ta i-a fost pacientă. Chiar luminaţi turnuri pe revista omului în haină de piele. O brună pe plantaţie, tot de trestie, tot în mlaştină. Comentaţi oprirea. O să mă ajungă popia. Îşi face cruce şi spune rugăciune în diferenţă în oglindă. N-am subiecte aşa devreme, nu vă faşaţi. Tu n-ai murit, chiombule, băi javrelor, unde aţi plecat, am treabă cu tine azi, n-aţi şti întreţinerea de-o rafală protectoare, corturară, nu vă cunoaşteţi, haideţi băieţi la cazinou.

         Cine mai supravieţuieşte, neamule, or mai apărea caractere, chinuri, hai ai voştri pe-a noastră, ori patana diferenţiatoare, la teoria internaţionalizării, abatere de la comparaţie, liberă cale, găinile dansează, minţii se liniază nealbi, s-o fi adunat şi ziua de ieri, o pun pe Maia să semneze. Se zbat engleze, plăcere cântecul când ţi-l auzi. Mă prinse de pe urmă mecanicul de locomotivă de 71 de ani, cu băiat general la SPP, şi el a făcut armata tot la securitate, fata colonel, tot cu general.

——————————–

George ANCA

București