Glasul clipelor mele ucise. Cuvintele înghețate de ploi târzii, cuvintele abandonate pe obosita peniță a timpului, rămân suspendate pe o margine de gând și așteaptă clipa când își vor lua iarăși zborul. Visele-mi ning trăiri neîntâlnite și fericiri imposibile. Târziu am înțeles că doar în ale mele visuri și gânduri nimeni și nimic nu mă poate răni, că ele sunt refugiile mele din calea urâciunilor vieții, pitite după un paravan ridicat între mine și lume. Doar pe tărâmul lor sunt eu, adevărata eu. Doar acolo mă regăsesc învăluită în liniște, învăluită de fericire. Nici măcar frumusețea iernii nu mă poate răpi din îmbrățișarea lor. Nici fermecătorul dans al fulgilor golași, nici simfonia iernii ce-mi cântă la fereastră pictând cu notele sale flori de gheață pe geamuri.
Visele. Așezate și frumos ordonate, parfumate și mult prea cuminți, mă așteaptă seară de seară să le răsfoiesc paginile colorate de timp. Mângâierea lor catifelată, sărutul lor plin de nectarul zeilor, privirea lor flămândă de iubire mă amețesc și mă ademenesc mereu. Fugim mână în mână de urâciunile vieții, colorăm curcubeele și sărutăm soarele, atingem zenitul și devenim sublim poem cu mireasmă de magnolii. Zorii de zi le risipesc și le adună iar în cufărul cu zestre al sufletului meu.
Gândurile. Profunde, uneori cu aromă de galbeni trandafiri sau îmbrăcate în petale de iasomie, uneori amare de dulci sau pline de neliniști liniștitoare… cuminți sau obraznice, tăcute sau gălăgioase, însorite sau înzăpezite, îmi dau sens vieții și putere de a mai face un pas.
Vis și gând….și eu.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

26 ianuarie 2019

În a mea minte toate cuvintele se joacă de-a Eminescu. Curg la marginea lumii, se oglindesc în luciul apei, îngână șoapte de iubire, aleargă după Luceferi, se închină îngerilor cuminți și se ascund de demoni înverșunați. Se-mbrățișează în amurg, se mângâie în zori de zi cu degetele fine ale sărutului, se-ascund după galbenii nuferi ce străjuiesc împărăția copilăriei, alină codrii veșnic neliniștiți. Tălpile lor lasă urme adânci în gândurile nerostite, tasând fiecare clipă de dor nedorit și vis neîmplinit. Se țin de mână sub bocetul clopotelor îngenunchiate de prea puțina credință a semenilor. Atingerea lor înfiorează lira ce-și cântă frumusețea tinereții. Neliniștea scutură frunzele codrilor albaștri, într-o rugă a statorniciei. Încâlcite, transformă absența în prezență, întunericul în lumină, nefericirea în fericire, demonul în înger, ura în iubire.Gătite de gală, fac reverență adâncă în fața amintirilor, căutând umbre nedeslușite ce înfierează dorul și durerea absenței. Agonie și extaz. Iubire absolută. Dragoste adevărată. Nepăsare indiferentă. Cuvinte colorate într-un singur curcubeu.

Neobosite poposesc în labirintul celor ce dau sens existenței nătângi, curgând de-a lungul condeiului ce lasă pe imaculata foaie umbre de înalt și nemaiîntâlnit sentiment de iubire. Curg fără oboseală, pline de frumos, încărcate de îmbietoarele miresme ale trupului mult dorit. Perfecte, aliniate și ordonate, alese cu grijă și drămuite în minte, se transformă în poeme nemuritoare.

Ochii lor blânzi, privirea prea plină de iubire, buzelor lor însetate de sărut, obrajii îmbujorați de atingerea primei mângâieri a ochiului lacom, farmecă și ademenesc chiar și cea mai nevinovată adiere de vânt. Buzele moi strivesc dulceața prelinsă dintr-un colț de suflet neastâmpărat și o sorb cu o lacomă sete, Gustul sărutului devine otravă dătătoare de frumoasă visare. Genele acoperă pleoapa prea plină de sine, lăcrimând dorul bântuitor de suspine. Trupul lor arde dorința neîmplinită și nesătulă, dorință atârnată de timp. Se apleacă strivind răsuflarea primăverii, se rătăcesc și se regăsesc, mult prea târziu, într-un voluptuos sărut, cuprinzând iubirea întregii lumi. Trupurile lor trosnesc a păcat și plăcere sub oarba privire a timpului.

Își cântă poeme de iubire mutâ, își doinesc dorurile călătoare și nestatornice, luminează înstelatul cer într-o albă și sublimă Cale Lactee născătoare de luceferi cu lungi plete și chip îngeresc. Pocnesc trăsnind la gura sobei povești de nemurire, îmbrăcate în poem și poveste.

Se urcă pe picioroange și privesc peste lume, întristate de răutatea și nepăsarea ei. Și plâng mult, plâng pentru dreptate și neatârnare, pentru mizeria intereselor perfide și durerea celor mulți. Cârpesc ștergarul destrămat al istoriei și doresc a-l reface intact pentru cei ce vor veni. Dar acestă atitudine le aduc cruntul sfârșit jucat în bobițe obraznice de mercur, ce dansează neastâmpărat în al său trup. Prietenii neprieteni îl reduc la tăcere.
Osemintele încărcate de neliniștiți lilieci, adulmecă gustul estompat al morții, făcând o ultimă rugăciune pentru iubire, trimițând un ultim sărut celor ce vor urma.

„Până ce mor, Pleacă-te îngere La trista-mi plângere Plină de-amor. Nu e păcat? Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat?”

Toate cuvintele le-a împletit pentru noi, toate sunt EMINESCU.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

15 ianuarie 2019

Astăzi îndrăznesc a-ți scrie, prieten drag. Tu vei citi în stele ale mele rânduri, care poate te vor îmbuna și te vor motiva să trimiți peste lume dorința de frumos, dragostea de poezie, setea de iubire, nevoia de bunătate. „Cu amândouă mâinile inima ți-o ții” peste lume, presărând cu zgârcenie din pefecțiunea ta peste ale noastre suflete nevolnice și însetate de frumos cuvânt. Liniștea-ți neliniștită tresare sub tăcerea glasului din gând, așteptând înfăptuirea unei minuni, o răsărire „din umbra vremilor, încoace”. Ridică-ți geana ce se lasă grea peste a mea existență, doinește peste mine muze aducătoare de frumos, binecuvântează-mă cu ale tale trăiri. Iartă-mi greșeala condeiul stângaci, pana incultă ce scrijelește foaia cuminte, cuvântul așezat pe malul soarelui. Iartă-mi gândul obraznic și iubirile abstracte oglindite printre galbenii nuferi ce stau îmbrățișați a sfârșit. Iartă-mi stângăcia iubirii și mă călăuzește spre perfecțiunea sentimentului curgător de nectar prin al meu trup și suflet. Respiră odată cu mine și învață-mă a trăi, transformă-mă într-un fir de praf ce șade pe al tău pantof pentru a-ți însoți pașii prin timp. Învață-mă să cunosc patima iubirii transformată în extaz, să-mi găsesc îngerul ce râde cu o albă veselie, să îmbrac ale mele grădini în „râuri de cântec cu flori de iubire”. Învață-mă să trec peste neputința oamenilor de a iubi și ajută-mă să alung săracia de trăiri și zgârcenia de sentimente.

Ajută-mă să dau strălucire cuvântului și nemurire iubirii. Atât te rog, ajută-mă!

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

13 ianuarie 2019