Ella IAKAB: Tu

Tu scurge-mi pe pleoape amurgul și zorii
Mirați de splendoarea căderilor tale
Fă-mi zare să-ți pot colinda toți cocorii
Cu visul ce-și face din dragoste cale.

Tu unge-mi oftatul cu roua-ți târzie
Și plânsului schimbă-i frecvența spre nori
Din toată tristețea să-mi lași o felie
Să pot să o gust când mai uiți că mă dori.

Tu umple-mi mansarda cu molii stelare
Și fluturi acvatici să-mi aduci să-i ating,
Fă vântul să fure nepătrunsul din mare
Și cu tot ce n-ai fost să mă lași să te ning.

Tu tace-mi pe munte ecoul din spasme
Vânzănd într-o piață pe nimic bănuieli…
Imită-i chiar beznei un val de sarcasme
Dar vino-n lumina-mi mai apoi să te speli.

Tu urlă-mi la colțuri ce iese din zgaiba
Neputinței ce-mi zace ca o iarnă în piept.
Inalță-mă-n tine și apoi dă-mă naiba…
Oricum te-oi veghea din ventricolul drept.

Tu plânge-mi ce n-are curaj să mă plângă
Inchină-mi cu lavă cele patru-ncăperi
Unde stă Dumnezeu și din ploapa Lui stângă
Te trimite să-mi torni peste simț primăveri.

Tu prinde-mi în palme trei riduri și ploaia
Cu care am spălat pe destine săraci…
Îmbracă-mă-n pulsul ce-ți aprinde odaia
Și-n tumultul furtunii nu uita să mă taci.

Tu fii-mi tot ce încă să fiu mă-nfioară
Dă-mi rol la zidirea certitudinii vii
Că poți să-mi dai aripi și poți să-mi fii sfoară
Chiar vieții ori morții poți să-i legeni copii…

——————————

Ella IAKAB

22 august 2019

Ella IAKAB: Facă-se-a Rai în noi…!

Sunt tată distanțe ce despart pentru-o clipă
Și clipe destule ce despart, nu unesc…
Te-am avut și te am, dar în jur e risipă
Copilăria nici nu mai știu s-o jelesc

Mai știi când grădina se-asemăna cu Edenul
Când liniște-nflorea între noi ca un crin?
Privesc azi nostalgic și constat că Infernul
Stă în curtea unde mi-este dor să…mă închin.

Sunt tată secvențe ce-mi sfiesc și tăcerea
Cum deunăzi tu urlai la noi și la mama…
Am învățat ce frumos te călește durerea
Dacă hrană ți-e frica și apă ți-e drama…

În ograda ce-a fost aeroport Luminii,
Clișeic în colțuri ne caută-amintirea
Și-n locul nostru tată se-arată ciulinii
De-o seamă cu regretul ce-ți stinge privirea.

Îți aduni ploile albastre-ntr-o năframă
Pe ascuns să nu simt ce te arde încet
Între noi este-un cer ce pământu-l blesteamă
Că în noi nu se-observă pași ce duc la Siret…

Seminții de greșeli ai întins peste veac
Și recolte ce strânse te ucid repetat…
Nu știu dacă pentru întrăinare-i un leac,
Dar te plâng și înseamnă că eu nu te-am uitat.

Sunt tată distanțe ce despart pentru-o clipă
Și sate în care chiar veșnicii-mbătrânesc…
Te-am avut și te am…dar în jur e risipă
Făcă-se-a Rai în noi, nu uita că… te iubesc!

——————————

Ella IAKAB

Iulie 2019

Ella IAKAB: De când bântui lângă mine Răsărituri de lignit…

Ce dezmăț de solitudini mi te-a împletit în karmă, ocolind în mine frica de-a tranșa prada mândriei! Te colind cu veșnicia ce-are infinit la vamă de mă lași să-ți număr pașii pân’ la spusele Măriei. Nu demult, acum o viață, mi te-am inventat din ploaie și-am ascuns la rădăcina-ți o bucată de cometă. De pe-atunci erau Mării ce-au văzut tristeți o droaie că te-or înalța încât să-mi fii singura planetă după care m-aș învârte sau i-aș da oricând Lumină, îmbrăcată într-o rugă, despuiată de-orice tină. Ce dezmăț de așteptare mi te-a îndulcit în rană, frecventând cu bezna zona unde cei mai slabi sunt regi! Nu-nțeleg cum de tristețea scoate falsul din icoană dar nici geniul nu-l mai „caut” dacă tu mă înțelegi. Nu pretinde-n înălțime nici un vultur că m-așteaptă de când bântui lângă mine Răsărituri de lignit… M-am născut atunci când Luna îți stătea în partea dreaptă și-astăzi îi șoptesc pădurii că de-atunci te-am presimțit cum mă inventai din rouă sau din „trup” de păpădii povestindu-i zării-ntregi că-ntr-o zi ai să-mi și vii. Ce dezmăț au făcut ochii care-au scăpărat dreptatea, punând la trădări cătușe și-au luat voaluri de pe valuri! Astăzi nu-i decât demersul ce compune-eternitatea, dar prefer mai bine-o noapte să-aduci perlele pe maluri. Ne-au pierdut Zeii la zaruri și-așa ne-a trasat destinul Demiurgul când tăcerea nu se răstignea pe buze… Tind să cred că împreună am sitit cu nea tot chinul dar nu cred că plagiatul de Lumină-o se-acuze în înstanța unde fluturi ne vor fi judecători… Vom pleda cu-un „te iubesc” și vom fi nemuritori.

——————————

Ella IAKAB

Iunie 2019

Imagine: internet

Ella IAKAB: …nici prin gând nu mi-a trecut

…nici prin gând nu mi-a trecut

N-am crezut că pescărușii pot plana peste destine
Recitând poeme mării ce se zbate-n ochii tăi
N-am știut că libertatea mă conduce-n piept la tine…
Nici că zala-nsingurării îmi va naște de fapt, căi.

N-am crezut că orizontul se va transforma în plasă
Unde zeci de fluturi mov ne vor legăna simțirea
Dumnezeu întâia oară mi-a făcut din suflet, casă
Și plângându-ne pe Soare a sfințit în noi, iubirea.

N-am crezut că sunt pedepse ce-au arvună un miracol
Nici că teamă de cuvântă nu va fi nicicui un Zeu…
Te privesc și știu că-n beznă n-oi găsi nici un obstacol
Ce să poată să îți vândă Raiul tău din pieptul meu.

N-am crezut că fericirea va-nflori din buruiana
Sau din crude solitudini ce demult mă compuneau…
Îmi leg lacrima de tine să se schimbe în icoană
Să nu pot din tine însuți vreodată să mă ” iau”.

Nu mai stau la masa celor ce-aveau companie linguri
Masca dezolării mele și-a pus „sufletul” în cui…
Noi, născuți la intersecția cu planeta celor singuri
Azi gustăm din frumusețea ce-o reflectă… ochii Lui.

Și-au făcut karmele cartea însă tremură dreptatea
Dinspre veacul de suspine înspre-al nostru început…
Am visat că știu eu cifrul ce-l ascunde- eternitatea,
Dar să te iubesc vreodată, nici prin gând nu mi-a trecut.

——————————

Ella IAKAB

Iunie 2019

Ella IAKAB: Psalm

Psalm

Mi se inundă sufletul de Tine, mirarea primă și ultimul declin
Mă-nchin cu mâinile-piroane și în piroane îți mai tac puțin…
Mi-ai dezlegat trei lanțuri de pe sine când bezna mă chemase la festin
Și-ți vin dar n-o să fac canoane ci slavă îți ridic printr-un Amin.

Păcatul existenței sper Tu să mi-l ierți , să mă inviți la plâns să-mi amintesc
Cât de grotesc eu te-am privit cu ochi din Iadul pământesc
Mă îngrozesc că pot pieri între coperți de-n ochii Tăi nu-ncerc să mă găsesc
Să întregesc tot ce-am strivit, mi-e dor, dar parcă nu-ndrăznesc…

Mi se îmbată cu- amăgire eul, iubire sfântă supusă la-abandon
În propriu-mi tomberon cu stele și renegați de panteon…
Mi-e ghinion și rană Curcubeul și-n veacuri triste sunt un epigon
Doar frison e-n scrierile mele de când m- am rupt de-al tău cordon.

Rebotează-mă să fiu doar Lumină când nasc Infernu-n propriile stări
Când prin ocări mă dezlipesc de Sfânt și mă cos în uitări!
Din întristări nu-mi face ghilotină și nu-mi uni în plânset depărtări…
Căci vreau să Te iubesc pășind în taina veșnicelor scări!

——————————

Ella IAKAB

Ella IAKAB: Șase râuri ale morții mi-ai pus granițe la viață

ȘASE RÂURI ALE MORȚII MI-AI PUS GRANIȚE LA VIAȚĂ

Lanțuri, stele deprimate și miracole-n cenușă
Mă-mpletesc în disperarea unor ceruri fără sfinți…
Ploaia-mi vine de o vreme mai ceva ca o mânușă
Și-i fur întristarea toamnei când te faci că nu mă simți.

Fluturi, șobolani de lacrimi și-orizonturi de uitare
Mă pândesc să-mi guste dorul franjurat de necuvânt
Mă scufund în umbra ta și n-am vestă de salvare
Iar când lașități te-or arde, n-am să pot să-ți mai descânt.

Zațuri, mări înlăcrimate și anafore cu ceață
Mi-otrăvesc însingurarea din răspunsuri când te strig
Șase râuri ale morții mi-ai pus granițe la viață
Da-ți plâng Zeii toți de milă când de mine ți-este frig.

Vulturi, zări pline de patimi și tăceri monumentale
Îmi anesteziază zborul către Raiul din trecut…
Nu știu de-o s-ajung să-ți „mângâi” dracii ignoranței tale
Însă știu că veșniciei tu-mi dai curs printr-un sărut.

——————————

Ella IAKAB

Ella IAKAB: Nu-mi vând tristețea

NU-MI VÂND EU TRISTEȚEA

Nu-mi vând eu tristețea, că-i singura care,
Mă rupe și-mi coase pe înalt răzvrătiri
E prima ce-nvie din valul de mare
Sau cruci ce zidesc din tăceri mănăstiri.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine să cadă
Pe mine tot cerul perturbat de nesfinți…
Să am frumusețea îngropată-n zăpadă
Cu depresii pe urme și dor de părinți.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine să-mi plece
Din piept adevărul cu tot ce mi-ai fost
Să-mi fie rugile, blesteme aztece
Și Iisus să-mi conjuge realități cu anost.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine să ard
În mine Lumina și-n lipsa ei să adorm
Pe un petic de moarte sau nor de hazard
Și prezentul să-mi aibă la nas Chloroform.

Nu-mi vând eu tristețea, nu-i puls de urgie
Nu-mi este o zeghe, nu-mi este jugană…
Nu ea îmi perindă menirea-n orgie
De lacrimi sfințite din pleoapa de Ană.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine să plângă
Profetice surse cu-ale noastre trăiri…
Iubirea să-și poarte minciuna la dungă
În drumul spre grota cu albastre simțiri.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine să iasă
Din mine esența de a-ți fi apogeu
Mai bine să stau cu demența la masă
Și pe Belzebuth să-l cred a fi Dumnezeu.

Nu-mi vând eu tristețea, nu ridic vreun altar
Unor alte pretexte de-a gusta împliniri
Mi-e de-ajuns lipsa ta devenită calvar
Să mă-nvețe-a vedea… provizoare iubiri.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine îmi vând
Într-o piață cu gloabe al șaptelea zbor…
Ne-ntâmplați pân’ la opt, am rămas ca și când
Ai dat șpagă uitării să nu simți că te dor.

——————————

Ella IAKAB

26 martie 2019

Foto: internet

Ella IAKAB: Tvorenie 2.0

Când a eclozat Lumina prima oară din tăcere, viața se vedea-n albușul unor psalmi demult clonați… Oare i-a fost mamă vina ce-și avea în ger culcușul, de-astăzi parcă fii ei sunt cu-o lacrimă drogați? Zorii-au fost cândva străbunii care-au împărțit misterul existenței în speranțe, însă pănă să se facă cerul, Dumnezeu avea în minte niște schițe de-aroganțe… Și-astfel a dat frâu ideii că din patima scânteii să creeze niște corpuri ce-n perpetuumul de veacuri ce-or să fie, să le dea să poarte-n praf, tot ce fi-va dragostea ce-o să moară, și-o să-nvie după ce va fi creată… Dar, să fie echilibru, trebuia și un calibru pentru scopuri și-a creat și întuneric și l-a spus ca doar o dată, într-un ceas de El știut, va urma după ce zorii vor fi-o sabie și-un scut. Și făcând acele corpuri le-a pus numele de stele și-au fost la-nceputul fricii, doar amante unor Zei, care așteptau o plată, să le lase-n centru clicii de fecioare și de „zmei .” Cerul-casa lor era numai birtul unde dracii se-nchinau… așezând pe buze spirtul sorții și-așteptând niște solii… se-mbătau. Apoi beți făceau rocade între cele mai curate concurente de atunci la experimentul Sfânt( de-a crea și un pământ) unde viața să rodească și urmași să i se nască având denumiri de prunci… Dar balanța minții Sfinte nu a fost echilibrată până nu s-a vrut păcatul s-otrăvească o bucată blestemată dintr-un măr și de-atunci și până astăzi, Moartea-i primul adevăr.

Vin fecioare-n mâini cu pietre și răvașe cu tristeți, bat cu spaimă în ferestre și cu dragoste de vieți în placenta zorilor. Zorii-și murmură-n celule divergențele cu timpul și-n declin de libelule fură demnității nimbul și îngenunchează „sfinte”… ploi cu ținte și cuțite cad pe inimi amorțite de contrastul veșniciei ce le minte, că pe pajiștea Luminii, înfloresc alte destine… fără cruci. Tu, deschide pleoapa-ți arsă de amurgul unei clipe și începe să-ți descoși de pe trup acele-„aripe” ce nasc profeții de cuci. Când în tine bezna-și varsă amăreala din lăcașul sfânt al vinii până-n „stup” , „lasă-ți” viața să-eclozeze din placenta unei zi și-apoi tot ce-ți mai lipsește… e să fii.

——————————

Ella IAKAB

20 martie 2019

Ella IAKAB: Hanul Morții

Într-o viață anterioară am ajuns la hanul Morții care-n sine era parcă adăpost de pustiiți și văzut-am de la poartă șir de îngeri, dar de piatră și de grinde atârnau cei mai sinceri fericiți.

-Haide, intră fată verde, ca și-acasă simte-te!(îmi șoptea-n timpane-o roabă ce slujit-a suflete). Și-am intrat fiindu-mi sete de-adevăr sau de regretul unei lacrimi fără ceață. Am intrat în hanul Morții, fiindu-mi de fapt,, dor de viață”…

Mi ” se-ncolăceau” pe oase pui de șerpi sau de reptile iar deasupra mea pe țeve făceau parkour șobolani, pe sub mese stăteau Zeii ce luat-au prin pastile supra-doza de sarcasm ce să-i lepede de ani. M-a-ntrebat din curtoazie, o hangiță de mi-e foame că avea prin magazie ce-adunase din sodoame și fiindcă am refuzat-o, s-a gândit să îmi aducă, într-o strachină trufia ce s-a răsturnat din rugă și să beau mi-a dat cucută sau ceva ca șoricioaica am văzut c-a presărat, în cafeaua ce-arată mai degrabă-a… urinat.

Însă, ce primire-am zis! Mai e ceva după Moarte? E cumva moartea suspansul ce mă face-o tragedie sau e numai o secvență din preasfânta strategie ? E vreo beznă mai amară precum e însingurarea sau vreo lacrimă de jar precum este îngâmfarea? Dacă Iadu-i o bodegă unde se rescriu tratate… nu mă mir că absolutul tot în drame se împarte.

Mușchii mi se dezlipeau din carcasa cu lut moale și prin colțuri am zărit niște sfinți ce-aveau pistoale încărcate cu păcatul de-a fi fost cândva curioși dacă viața-i un blestem sau un zbor de albatroși. Mi s-a-ntors pe dos în mațe gramul de Dumnezeire ce credeam că l-am pierdut… văzând popii cum rosteau Aleluia morții mele, văzând prietenii afară începând putini să spele și să uite tot ce-am fost și la schimb o dezlegare fala le făcea în post.

Cum intrat-am ca fecioară, Moartea m-a făcut mireasă peste curtea ei și-o cioară a lăsat-o să-mi șoptească că nu-i una ca și mine de-ntristată… și frumoasă. In zadar mă treceau veacuri și din pleoape nășteam lacuri și-un poem de libertate că din vene-mi răsăreau crinii unor vechi păcate…

Până când un Răsărit mi-a cutremurat tristețea și-n oglindă-am văzut calea să primesc iarăși binețea din iertarea lui Iisus ce mi-a spus că-n sine Moartea nu e decât un apus și s-o las să-mi facă felul. După mine, pocăința s-o ridic ca pe drapelul unei glii greu încercate ca apoi Sfânta Treime să-mi ia grijile legate de ventriculul rușinii…după care, voi fi gata să gust lacrima Luminii și tămăduită fiind de supusul ei izvor, să-mi dezbrac realitatea de speranțe cu zăvor și iubind, să-nvăț…să mor… ca și cum…azi m-am născut.

——————————

Ella IAKAB

16 martie 2019

Ella IAKAB: Înainte ca demența să ne poată mitui…

Jur pe pielea umbrei mele că nicicum nu îmi lipsești
Doar puțin împart cu morții, întristarea după „Noi”…
S-a supus întinăciunii tot ce-nseamnă înapoi
Însă-n calea avuției… tot aștept să mă cerșești.

Jur pe-o limbă inventată de nebunii plagiați
Că nu îți mai murmur dorul de poemele turcoaz!
Doar „puțin îi conjug mării niște valuri pe obraz…
Sperând Timpul să ne ierte că ne credem înfiați.

Jur pe încarnarea Lunii deseori în plâns de vis
Că n-am secetă-n cuvinte dacă literă nu-mi ești…!
Doar „puțin” îi explic ploii cum risipele lumești
Îmi hrănesc cu beznă eul ce credeam că l-am ucis.

Jur pe umbra flacărei ce mă poartă în ridicol
Că nu-mi este înserarea invitație-n cavou!
Doar „puțin” îi dau Luminii din minciuna lui „din nou”
Implorând ca răsăritul să nu-ți fie în pericol.

Jur pe colbul purității că nu te-aș păcătui
De complotul sorții noastre aș putea să îl prevăd!
Doar „puțin” ți-aș deznoda existența din prăpad
Înainte ca demența să ne poată mitui…

Jur pe limba nemuririi că de tine nu mi-e dor!
Eu valsez cu fericirea mapamondului de jar.
Nici nu decojesc depresii din clișeele de var…
Doar din când în când îi fac neputinței… un favor.

——————————

Ella IAKAB

15 martie 2019