Condeiul pe hârtie parcă ar plânge,
Dorul acesta la tine vrea s-ajungă – ndat,
Să simți și tu cum sufletul se frânge,
De-atâta dor flămând, hain, înstrăinat.

Dar ești tăcut iubitul meu, tot mai tăcut,
Eu umplu calimara cu lăcrime fierbinți,
Și cerul de deasupra-i de nerecunoscut,
Îmi ești tot mai absent, încercând să mă uiți.

O stea dacă ai fi în astrele cerești,
Spre care eu privirea într-una îmi îndrept,
Cu departarea asta și faptul că nu-mi ești,
Precum o ran-adâncă te simt arzând în piept.

Îmi este-atât de greu să scriu cuvinte-amare,
Nu știu dacă vreodată voi mai primi răspuns,
Chiar de presimt că asta e ultima scrisoare,
Te rog să nu mă uiți măcar atât…, în vis.

22 august 2019

Nici nu mai știi în cine azi să mai crezi,
Și demonii sunt îngeri cu-aripile frânte,
Cu vorbe dulci, false, te fac să nu vezi
Lașitatea, cu care încearcă să te încânte.

Unul mai hoț ca altul caută mereu să profite,
Nici nu mai contează dacă e sau nu păcat,
Se pierde omenirea în rău a început să se schimbe,
Nimic și nimeni nu mai e cum a fost altădat.

În viața asta apăsătoare, ce-i o luptă cruntă,
Iubirea unuia față de altul complet s-a pierdut,
Întreaga lume o vezi cum spre abis se cufunda,
Și nimeni nu simte cum iadul o înghite tăcut.

Nepăsarea, trufia, hoția, lașitatea nu ne doare,
Ne îndreaptă cu pași siguri, repezi spre iad,
Clepsidra vieții se scurge, nu simțim timpul că moare,
Odată cu sufletele ce-n ghena întunericului cad.

Pedeapsa cumplită ne va fi la judecata cea mare,
Puterile dumnezeiești parcă nu ne mai rabd,
Să ne rugăm, căci ruga e unica noastră salvare,
Spre a nu cădea în flăcările focului ce cumplit ard.

21 august 2019

——————————-

Elena TUDOSA

Mi-e sufletul obosit de durerea care,
Mi-a hărăzit-o crunt s-o port al meu destin,
Se scurge viața mea precum o lumânare,
O simt cum mă topește doar în dureri și chin.

În inima-mi vioară, de doruri astăzi frântă,
Chemarea către rugă, îmi este pod ce leagă,
Drumul vieții mele ce-ntr-o liniște sfântă,
Îmi este azi cărare sufletului ce-aleargă.

In taina veșnicei credințe, cu liniște deplină,
Sub blânda ocrotire a bunului nostru părinte,
Chemarea către rugă, îmi e Pacea divină,
Sufletul mântuit privind înspre clepsidră,
Înfruntă azi destinul pășind cu Domnul înainte!

Umblu pe drumul ei, fără de nici un sens,
Nu găsesc locul, cărare pentru a mă odihni,
Singurătate, mi-ai adus neliniște și-un gol imens,
Mă învelești în tristețe, mă rapui cu dor în fiece zi.

Rareori mă opresc, așteptând din cer o minune,
Însă dezamăgită, cad cuprinsă de gânduri,
Parcă aștept un tren de undeva și nu vine,
Dezorientată mă pierd… și în multe rânduri,

Neștiind încotro să pornesc, mă opresc suspinând,
Îmi privesc umbra tăcută, ce mă însoțește,
Mi-nec tot amarul între o lacrimă și un gând,
Ii șoptesc sufletului… Mergi înainte, pășește,

Viata este o luptă cu dureri ce nu știi când sfârșește,
Sufletu-mi trist, chiar de ar vrea să-mi spună ceva,
Tace, deși eu îl simt cum de dureri scanceste,
Dar pășesc înainte… calc agale pământul toată ziua,
Eu și umbra mea!

Ca un orb ce văzul și-a pierdut, drumul ce-aveam de făcut,
Rătăcind pe-ncurcate cărări, mă înecam în supărări,
Joc de șah îmi era deseori viața, ce îmi risipea speranța,
Pierzându-i câte-o partidă, ce-mi făcea soarta perfida.

Din puteri luptam cu jocul, ce îmi destrăma norocul,
Orice clipă ce-mi părea, de a-mi fi salvarea mea,
O zideam în gându-mi trist, mă sfortam ca să rezist,
Fiindcă știam că la greu, nimeni nu-i în jurul meu.

Ca orfanul nimănui, pe spinosul drum al destinului,
Îmi făceam curaj să merg, taina vieții să dezleg,
Prin-ntr-insa să pot răzbate, să găsesc răspuns la toate,
S-aflu-ntr-una rezolvare, la tot ceea ce mă doare.

Nu mi-a fost ușor deloc, când neînsoțita de noroc,
În mine-am mimat dureri, și-am luptat din răsputeri,
Din căderi m-am ridicat, cu versul m-am mângâiat,
Ele mi-au fost țel și scut, ca pasărea Pheonix am renăscut.

Am zburat cu aripile întinse, să-mplinesc a mele vise,
Totu-n urma mea am lăsat, ce viața mi-a-ngreunat,
Fiindcă mi-am dorit nespus, să zbor s-ajung cât mai sus,
Căci atunci ești demn pe lume, de-n viață faci pași, lași urme.

Uneori când sufletul meu, lipsa ta îl răpune,
Mă cufund într – o tristețe nespus de grea,
Mi-l simt cum se stinge asemeni unui cărbune,
Și mă trec prin viață, ca și când n-aș exista,

Uneori gânduri negre, amare se perindă în minte,
Inundandu-mă cu o teamă atât de îngrozitoare,
Încât dorul de tine mi-e ca un cuptor fierbinte,
Și mă topește ușor (încet) precum o lumânare.

Uneori sunt clipe când singurătatea mă doboară,
Fiind izolată asemeni unui condamnat proscris,
Îmi vine să evadez din viața asta tristă, amară,
Ca pasărea Phoenix să renasc, să zbor spre cer sus.

Uneori când deznădăjduita-i a mea ființă,
Uita, fiind răpusă de dorul tău să mai trăiască,
Îmi vine să mor, să dispar, dar mi-e cu neputință,
Nu-mi rămâne decât să privesc stelele-n bolta albastră.

Uneori fără să vreau mă cufund, sperând într-un vis
M-agat de un ultim fir de speranță neștiut, ne aflat,
Ca un călător rătăcit în așteptarea unui tren ce s-a dus,
Să oprească în stația unde singură plângând m-a lăsat.

Uneori în neputință, simt că mă prăbușesc într-un abis,
Știi, îmi vine să urlu, să strig, căci dorul de tot m-a răpus!

——————————-

Elena TUDOSA

29 iunie 2019

Imagine facebook

Azi oarbă mă supun destinului,
Din drumul lui te-aș ruga ca să iei,
Doar liniște să-i dai sufletului,
Să fie mai încrezător dar lui,
Căci nu mai vreau nimic, la anii mei.

S-a dus precum o boare tinerețea mea,
Putere, frumusețe, nu mai am cui să cei(cer),
Chiar dacă am mai ajuns într-u câtva,
Să simt încă fiorul aprins al dragostei,
Degeaba-i prea târziu acum, la anii mei.

Nu mai e mult și-am să colind pe-alei,
De mână cu frumoșii nepoței,
Cui i-ar mai place tristețea din ochii mei,
Ce-au fost secați de izvorul lacrimei,
Hai inimă, nu fii năroada acum, la anii mei.

Dorințele, speranțele, sunt fade, ce mai vrei?,
Sunt doar iluzii pline de multe regrete,
Iubirea e frumoasă, e nestinsul crâmpei,
Hai, s-o lăsăm să fie pentru băieți și fete,
E chin și suferință acum, la anii mei.

Chiar de te simt, zbătându-te în piept,
Te cunosc bine și te știu cum ești,
Poate vreun vrăjitor de vorbe, un poet,
Te-o mai putea-nșela, cu dulcea vorb-a lor,
Ești tu bolândă însă gândul mi-e înțelept,
Și chiar de ți-ai dori ceva ca să mai vrei,
Iubirea doar în vers o scriu (port), la anii mei.

——————————-

Elena TUDOSA

19 iunie 2019

Imagine facebook

Mi-am pus demult la ușa inimii mele lacăt,
În lumea mea aparte, tăcută m-am închis,
Doar versu-i cel ce-mi mângâie în treacăt
Durerile amare, ce-n suflet mi-au pătruns.

Vise și amintiri mi le-adun într-un cufăr,
Pecete, o lacrimă amară voi pune peste ele,
Mă doare Întristarea, când văd cât de mult sufăr,
Precum un condamnat privind printre zabrele.

A destinului cărare, necunoscută – mi este,
Nu hotărăsc eu drumul pe unde am să merg,
Viața mea ca a orișicui e-o banală poveste,
Pe care o voi scrie în vers, s-o înțeleg.

În ceasurile nopții, când dorul rău mă arde,
Spre cufărul închis, (tăcut) privirea-oi îndrepta,
Speranțelor ce nu-s decât iluzii fade,
Le-oi spune calm și foarte cumsecade:,
Lăsa-ți-ma în pace, doresc doar liniștea!

——————————-

Elena TUDOSA

10 iunie 2019

Aș vrea din cer când e senin,
Să nască ploi de curcubeu,
Tu să privești și să-ți alini,
Dureri ce te fac să stai rău.

Aș vrea ca roua de cu zori,
Să te sărute chiar de-i rece,
În suflet de-ai să simți fiori,
Tristețea-ndată îți va trece.

Aș vrea ca raza de la soare,
Să te alinte cu al său sărut,
Să-ți fie binecuvântare,
Și vieții un nou început.

Aș vrea ca luna ce-i fugara,
Soarele cândva s-o-ntalneasca,
Și toată lacrima amară,
Intr-o iubire să sfârșească.

Avea tăicutu-o vorbă, ce ne-o spunea la masă,
Când noi copiii lui împreună toți ne-așezam,…
Cel ce n-are copii pe lume, nu zidește o casă,
Și nu sădește – n viața sa măcar un singur pom,
Acela nu e și niciodată nu va fi,, fiu de neam(gospodar)”,
Nu are rost pe lume, nu poate să fie numit om.

Cum era vorba lui, cât era de-nteleapta,
Și noi copiii săi din pilde – ntr-un-am învățat,
Ni le spunea cu har, la un pahar de vin sau visinata,
Era mândru de noi, toți eram gospodari în sat.

Măicuța noastră o fire mică, firavă și blajina,
Ne-aducea bunătăți din pod sau din cămară,
Ne primenea pe toți și nu uita ca să ne spună,
Să fim ascultători, harnici, să nu fim de ocară.

Ani-au trecut pe rând, s-au dus de-a valma,
În casa părintească nu mai sunt tata, mama,
Ci am rămas doar noi copiii și sfaturile lor,
Pe care azi cu drag le-am da și noi copiilor,

Le-am da lor căci cu drag și sacrificii i-am crescut,
Dar nu putem fiindcă soarta-n lume i-a risipit,
Și rar îi mai vedem și ne-așezam cu toți la masă,
Doar numai o dată-n an, când se întorc acasă.

I-am strânge lângă noi, precum closca puii săi,
Dar timpul ni-i potrivnic, destinu-i plin de nevoi,
Și vorbele-ntelepte pe care cu sfințenie le-am păstrat,
Cât de frumos le-am spune, însă ne-am depărtat.

Tot pribegind prin lume, pustie-i viața -n sat,
Părinți – s tot mai triști, tăcuți și de boli plini,
Nepoții nu-i cunosc, în brațe nu vin sunt străini,
Cui să mai dea povețe când tot e-nstrainat?

Zadarnic le-a fost și le este chinul aprig al vieții,
Rămași singuri în sate în pragul bătrâneții,
Fără de-al lor ajutor, ducând o viață amară,
Se roagă doar să plece în cer, a nu le fi povară.

Vorbele întelepte neîncetat rău m-apasă,
Nu este zi nici noapte să nu îmi vină – n gând,
Veniți copii din lume, întoarceți-v-acasă,
Cui să mai dea povețe părinții, când doar plâng?

Ce n-aș da să-ți fiu secunda dintr-un timp de mult trecut,
Când prea obosit de viață rătăcești cărări pustii,
Să-ți fiu clipa de odihnă și-atunci când te simți pierdut,
Să-ți fiu blândă mângâiere în tristețea inimii.

Ce n-aș da să-ți fiu lumina ce coboară dintr-o crista,
Unde îngerii se strâng trecând Valea Plângerii,
Să-ți fiu mâna salvatoare, când sufletul nu-ți rezistă,
Și aproape e răpus de soarta înfrângerii.

Ce n-aș da să-ți fiu o rugă într-o zi de sărbătoare,
Să te-nvălui în credință când curajul ai pierdut,
Să-ți fiu raza ce te-ndruma să-i faci inimii cărare,
Să-ți găsești pacea divină, liniștea ce n-ai avut.

Ce n-aș da să-ți fiu un gând, când ești abătut de gânduri,
Să te rostesc în cuvinte când jicnit ești de cuvinte,
Să îmi fii dulce comoară, să te scriu frumos în rânduri,
Poeziei să-i fii vers, slavă peste vremi aminte.

——————————-

Elena TUDOSA

5 iunie 2019

Cărare spre odihnă sufletul caută-ntr-una,
Orbercăind prin întunericul profund,
Speranța căutării o va împlini doar luna,
Și stelele rebele, ce după nori se-ascund.

Încătușat în dor mă însoțește gândul,
Ce mă frământă groaznic cu mii de întrebări,
Pustie-mi este viața, întunecat labirintul,
Asemeni nopții oarbe stăpână peste zări.

Mă chinuiesc zadarnic, cărarea de-a găsi,
Prin labirintul vieții, atât de-ntortocheat,
Desperecheați mi-s pașii și cum să pot plivi,
Cu mâinile sângerânde, sufletul îngenunchiat?!

Tu, rază de lumină greu mai ești de întâlnit,
Eu te aștept dar tu, mă frămânți ca pe lut,
Deși-am pierdut nădejdea, eu încă mă mai lupt,
Să-mi fac cărare-n suflet, s-o iau de la-nceput.

M-apasă toamna vieții prin labirintul său,
E greu de străbătut când sufletul te doare,
De-o rază de lumină a unui curcubeu,
Încerc să mă agăț, răzbat să – mi fac cărare.

——————————-

Elena TUDOSA

28 mai 2019