Elena BUICĂ: La limita puterilor omenești

Gustul verii anului 2020, este pe sfârșite și noi nu am mai petrecut vacanța ca în alți ani: coronavirus ne-a pus multe restricții. Acum ne ducem în puțul amintirilor create peste timp în atâtea vacanțe frumoase. Tocmai am retrăit câte ceva din vacanța pe care am numit-o „La limita puterilor omenești”.

Cu toții știm că tărâmul împlinirilor pe această lume este limitat, dar eu nu voiam să mă supun prea ușor acestei legi omenești, așa cum m-am avântat de multe ori depășind așteptările proprii. Numai că, acum, o încercare de acest fel e la o vârstă la care mulți din generația mea călătoresc prin zările înaltului ceresc. M-am avântat nu numai pentru a-mi demonstra că pot depăși propriile limite, doar aveam și un bun motiv, dar și pentru că aveam lângă mine pe fiica mea, Andaluza, și pe prietenele ei, Luminița și Shanta, ca sprijin în caz de avarie.

În vacanța verii anului 2018 ne aflam în USA, la munte, în West Virginia, cu mai multe vizite în Pittsburgh, care este capitala Pennsylvaniei, oraș situat pe 3 râuri și cu cele mai multe poduri, toate de fier, vopsite galben, considerate aproape opere de inginerie și de artă. Să petreci o vacanță în mijlocul peisajelor din Virginia și din Pennsylvania este un vis frumos. Farmecul nesfârșitelor păduri, aerul curat, liniștea și ambianța binefăcătoare a oamenilor prietenoși, în totul și în toate există un mod de a te chema și de a-ți vorbi în graiul lor deosebit. Mi-a fugit gândul la ideea foarte inspirată a unuia dintre cei mai importanți și originali arhitecți americani de la începutul secolului trecut, Frank Lloyd Wright (, a trăit 92 de ani -8 iunie, 1867 – 9 aprilie, 1959), de a alege, ca tehnică specială pentru construcția unei clădiri, așezarea deasupra unei cascade. Construcția aflată la 80 km de Pittsburg a devenit celebră prin frumusețea, originalitatea și cadrul natural. Această clădire a fost construită în 1935, cu destinația de casă de odihnă pentru familia Kaufmann, cunoscutul proprietar al lanțului de magazine Kaufmann, iar, în 1966, a fost declarată muzeu național.

Pentru mine era un motiv deosebit să vizitez această construcție fără egal în lume, căci mi se lipise de suflet de când o văzusem publicată prin diferite albume. Unele construcții ale acestui îndrăgit arhitect, devenit idolul studenților de la facultățile de profil de pretutindeni șinu numai,, îmi erau cunoscute pentru că le-am întâlnit în mai multe localități din America. Am constatat cu bucurie că toți cei care locuiesc în casele lui le prețuiesc cu dragoste de colecționar.

Am avut și eu deosebita satisfacție să petrec o vacanță de o săptămână într-o casă proiectată în stilul său, în Arizona, chiar în mijlocul grupului de clădiri construite în ultima parte a vieții, pe locurile alese să-și petreacă anii senectuții. Ce lucruri minunate am putut să văd: clădiri cu forme neobișnuite, precum cea în care a locuit, clădiri făcute în pământ, pentru a se feri de soarele nimicitor al zonei tropicale și multe altele cu totul speciale. Oriunde îți aruncai ochii, vedeai ansamblul de tehnici surprinzătoare, de perfecțiuni inginerești, de un desăvârșit simț al spațiului. Maşinile nu erau parcate în garaj, ci sub o structură de lemn foarte simplă, niște pari cu un simplu acoperiş. Dar, din toate noutățile și frumusețile create de el, în topul lor este această construcție, numită Falligwater, din statul Virginia, aflată acum în apropierea mea. Era să pierd ocazia numai pentru că parcurgerea drumului până acolo era de neimaginat pentru seniori?

Chiar dinaintea plecării am fost sfătuită, cu insistență, să nu mă încumet, dar eu mi-am ascultat impulsul interior și mi-am zis: oricât de grea, lupta cu sine poate fi o altă devenire. Mi s-a părut că nu mi se adresau mie și, în esența mea adâncă, nu mă aflam la cei aproape 86 de ani, ci la cu mult mai puțin. Tovarășele mele de drumeție m-au luat cu binișorul ca să mă determine să rămân la cabana aflată într-un peisaj mirific, dar eu mă bazam pe ceea ce învățasem la școala curajului vieții și la cea a perseverenței. Am crezut, de-a lungul vieții, că am venit pe lume cu un plus de câmp energetic și, ca atare, mi-am spus: „Dacă am ieșit nemutilată din alte împrejurări grele, pot încerca și acum. Reușești în viață doar dacă îndrăznești”. Andaluza a tras și ea o concluzie: „Mama știe că puterile omenești sunt limitate, dar ea vrea să moară încercând să le depșească, o cunosc. N-avem ce-i face, o luăm cu noi și Doamne-ajută!”

Cu bastonul în mână, mi-am adunat toate forțele și m-am avântat pe potecuțele întortocheate și foarte dificil de parcurs, ca să-mi împlinesc visul de a vizita cea mai frumoasă și interesantă clădire, numită Falligwater, a celebrului arhitect, Frank Lloyd Wright, despre care se spune că, împreună cu Insula Paștelui și Piramida Giza, trebuie să fie văzută în această viață.

Traseul ne-a plimbat spre valea în care se află celebra casă, printre rododendroni și stejari înalți, flori, plante deosebit de frumoase, fluturi din specia rară, Monarch, care migrează toamna, odată cu păsările migratoare și larvele se nasc în pădurile Mexicului. Noua generație vine înapoi primăvara cu memoria genetică și se așază exact de unde a plecat generația trecută.

Tabloul mirific se completa cu cântecul păsărelelor, susurul apelor curgătoare, cu aerul oxigenat și aromat, de parcă intrasem într-o lume a basmului. Dar, pe lângă atâtea frumuseți, eu trebuia să fiu și foarte atentă pe unde pun piciorul, fiindcă terenul era denivelat. Nu vedeai pe unde calci din cauza vegetației abundente, în plus, cele 100 de trepte făceau dificilă coborârea chiar și celor aflați mai în putere.

Toți mușchii îmi erau încordați și puși să lucreze cu îndârjire. Mă imaginam ca după bătălia de la Maraton când s-a demontat mitul invincibilității. Nu credeam în finalul legendei care spune că Fidipide, mesagerul atenian, care a alergat distanța de 42 de kilometri de la câmpul de luptă din Maraton până la Atena pentru a anunța victoria asupra perșilor, în momentul în care a ajuns și a strigat „am învins!”, a murit pe loc.

Continue reading „Elena BUICĂ: La limita puterilor omenești” →

Elena BUICĂ: Radio ProDiaspora și Revista ProLitera – adevărate atingeri de suflet

La ceas aniversar, când Radio ProDiaspora își serbează un deceniu de la apariţie, iar Revista ProLitera opt ani, cuvine-se din partea mea să închin un gând încărcat de emoţie și admirație pentru inițiatorii acestui act de cultură și pentru întreg colectivul redacțional. Merită închinat un imn de slavă celor care au avut această inspirată idee de a da naștere unui post de radio care să-și trimită vocea cu vibrații calde către toți românii aflați pretutindeni în lume, pentru a-i ține laolaltă, radio pe care l-au botezat, subliniind esența sa, „ProDiaspora”, și revista sa literară, „ProLitera”, în care se fac cunoscute gândurile și trăirile românilor așternute în scrieri literare.

Doamna Elena Câmpean, Directorul general al acestui radio de vis vibrând de viață, de iubire și speranța, așa cum e perceput de toți romanii, a avut această inițiativă împreună cu Robert Landmann din Germania, la care s-au alăturat apoi numeroși înflăcărați ai întruchipării acestui vis, prin muncă de voluntariat. Din programul lor, am aflat că acest radio „s-a născut din dorinţa de a micşora distanţele dintre români, oriunde s-ar afla aceştia. Iniţiativa are ca scop promovarea imaginii României, a românilor, a tradiţiilor, a culturii naţionale în afara graniţelor ţării, în cadrul comunităţilor de români din lumea întreagă”. La acest proiect s-a alăturat și inițiatorul Revistei ProLitera, remarcabilul jurnalist româno-australian, George Roca.

Fenomenul acesta, al diasporei, își întinde tot mai larg aripile peste întreaga lume, dar pentru noi, românii, acesta este ceva mai intens. Existența într-un alt mediu implică multe schimbări, pentru care nu suntem bine pregătiți atunci când ne apar borne în cale. Radio ProDiaspora și Revista ProLitera vin în ajutorul nostru ca o mare binefacere pulsând alături de noi, dăruindu-ne sugestii de ieșire din impas, clipe de aleasă bucurie, încurajându-ne și întărindu-ne în spirit, unindu-ne și amintindu-ne de tot ceea ce definește sufletul poporului român.

Pentru că și eu fac parte din această lume a diasporei, am avut parte de mâna întinsă a acestui minunat colectiv. În anul 2012, mă aflăm în București pentru lansarea unui volum intitulat „Întoarcerea spre obârșii”. În frumoasa sală a Bibiotecii Metropolitane, în primul rând, din fața mea, s-a așezat o doamna pe care nu o cunoșteam, dar care mi-a atras atenția printr-o deosebită frumusețe, eleganță și o aleasă ținută care-mi amintea de acea distincție a doamnelor din frumoasa perioadă interbelică, pe când România avea o culoare și o personalitate distincte. N-am pierdut-o din vedere, în timp ce-mi prezentam cartea, fiindcă mi se părea că participa cu toată ființa sa la tot ce spuneam.

Curând mi s-a umplut inima de bucurie și de emoție, când am auzit-o vorbind cu competență și cu apreciere despre scrierile mele. Atunci am aflat că era doamna Ecaterina Câmpean care îmi publicase mai multe eseuri în revista ProLitera împreună cu jurnalistul și promotorul culturii românești, George Roca. Și-a încheiat cuvântul cu înmânarea unei Diplome de Excelență din partea Radio ProDiaspora și a revistei ProLitera. Era prima distincţie pe care am primit-o, și emoționată, cu greu am putut rosti cuvintele de mulțumire. Și acesta nu a fost singurul dar. Mai amintesc doar unul. Colectivul acestui post de radio, ProDiaspora, având în mijlocul lor pe minunatul scriitor româno-spaniol, Marin Trașcă, mi-au dedicat un program de o oră, intitulat „Carul cu vorbe”, cu muzică din Teleormanul meu natal, fragmente de interviuri, citate din scrierile mele sau comentarii pe marginea lor.

Păstrez însemnările Doamnei Ecateria Câmpean făcute cu acest prilej și redau câteva fragmente din care desprindem viziunea şi programul acestor mijloace de comunicare, dar şi implicarea redactorilor în promovarea valorilor româneşti: „Recunosc cu emoție că în cei mai bine de trei ani de când Radio ProDiaspora emite online și grație prietenului și colegului George Roca din Australia, Revista ProLitera publică sistematic nenumărate materiale primite din toate colțurile lumii, nu o dată mi-am dorit să cunosc persoana ale cărei scrieri fascinează prin originalitatea și spontaneitatea lor, și care nu este altcineva decât doamna Elena Buică, Buni pentru prieteni, astăzi prezentă aici pentru lansarea ultimei sale cărți. Pentru că, iată, Domnia Sa este acum în mijlocul nostru, iar eu mă bucur din toată inima să-i strâng mâna și s-o privesc în ochi, așa cum mi-am dorit de mult timp, și să-i spun cu emoție, bine ai venit «acasă», aceasta este cu adevărat «întoarcerea spre obârșii»! Activitatea doamnei Elena Buică a fost evocată într-o emisiune realizată de Radio ProDiaspora de către colegul nostru Marin Trașcă din Spania și intitulată «Carul cu vorbe», iar eu sper că a fost o surpriză plăcută pentru Buni a noastră, pentru că îmi place să cred că ne numărăm printre prietenii de suflet ai Domniei Sale… La implinirea celor 80 de ani, vom fi alături de Dumneavoastră…” Continue reading „Elena BUICĂ: Radio ProDiaspora și Revista ProLitera – adevărate atingeri de suflet” →

Emilia STROE-ȚENA: Între Delta Dunării și Halifax, o invizibilă punte și un nume – Elena Buică-Buni

Motto:

„Scrisul e o emoţie aleasă, învăluită în curăţenia cu care păşim în biserică”. (Elena Buică – Buni)

Scriitoarea româno-canadiană Elena Buică –Buni, formată la şcoala clujeană a responsabilităţii şi a unei profunde şi vaste culturi, autoare a 15 volume ,,apărute până la cei 85 de ani’’, cum singură mărturiseşte în Capitolul I – Lumina din cuvânt – Gânduri la 85 de ani,din mai ampla lucrare În pas cu timpul, abordează o tematică variată în proza sa, printre care şi notele de călătorie, impresiile turistului instruit, doritor de cunoaştere, un alt tip de cunoaştere decît cea livrescă.

Este un exemplu de urmat şi un model de moralitate, demnitate şi entuziasm cînd vorbeşte despre felul în care vede viaţa la aceşti ani – totul sub semnul înţelepciunii şi al unei lumini interioare neîntâlnite până atunci: ,,Acum văd viaţa ca pe o tablă de şah, urmărind cu luciditate şi calm fiecare mişcare. Fiind o fire solară, mă străduiesc ca şi în anii care vor urma, să îmi păstrez zâmbetul, optimismul şi puterea de a privi obiectiv realitatea” (op. cit.)

Un alt clujean, de data aceasta un profesor universitar, medicul Octavian Fodor, la împlinirea vârstei de 60 de ani, însă, în pragul pensionării, vorbea în memorabila şi splendida sa carte intitulată sugestiv În căutarea unor permanenţe, apărută la ed. „Dacia”, Cluj-Napoca, 1980, despre sine ca despre o persoană care „a trecut de vârsta maximelor iniţiative şi caută să mai valorifice, în baza unor judecăţi mai temperate. (…) Cunoaşte bine semnificaţia simbolică a simfoniei despărţirii (Haydn). Nici dramă, nici melodramă; înţelegere calmă şi lucidă a situaţiei de fapt şi a perspectivelor.’’(op. cit, p.9).

Am făcut această comparaţie, păstrând proporţiile, pentru că atât domnul profesor doctor Fodor, cât şi doamna scriitoare Elena Buică – Buni au în comun seriozitatea şi maturitatea gândirii la o vârstă mai înaintată, ceea ce le conferă respect şi apreciere. Dacă pentru medicul O. Fodor, vârsta la care se referea era de 60 de ani, pentru doamna Buică – Buni, vârsta la care face vorbire însăşi este de-a dreptul singulară şi capătă însuşiri de reper: 85 de ani.

Una dintre cele mai frumoase imagini despre senectute ne este oferită mai jos: „Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau vieţii sensul cel mai profund.

Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru armonie, echilibru, măsură în tot ce faci”(op.cit.).

Seninătatea cu care autoarea priveşte azi lumea este echivalentă cu zâmbetul înţelept, al omului pe deplin matur,cu o vastă experienţă umană şi culturală. Iată ce spune dumneaei: „Zâmbesc astăzi vieţii cu recunoştinţă pentru că mi-a oferit, spre încheierea destinului meu pământean, un complex de împrejurări ce mi-au permis a mă apleca asupra scrisului aducător de picuri de lumină din izvorul bucuriei curate şi înălţătoare. Zâmbind vieţii, am încercat să mă înalţ prin scrieri dincolo de clipă, să explorez cu sufletul şi mintea adâncuri de nepătruns şi să-mi potrivesc paşii pentru a pătrunde în viitor’’.(op.cit.)

Prozele scurte, eseurile intitulate Nevoia de model, Farmecul lucrurilor simple, Parfumul scrisorilor de odinioară refac o altă latură a portretului doamnei Elena Buică – Buni, anume cea nostalgică, visătoare, meditativă, poetică. Autoarea se bucură cu suflet de copil în faţa frumuseţilor mărunte, întâlnite la tot pasul şi cel mai adesea, neobservate sau ocolite de noi. Ne îndeamnă să ne entuziasmăm şi noi, asemenea dumneaei: „Dacă avem capacitatea de a pătrunde mai adânc în esenţa lucrurilor, putem observa că magia există în această lume, deşi pare ascunsă sub mici forme de viaţă, de sănătate… putem trăi fiorul unui gând răzleţ, sau al relevării unui adevăr demult cântat, putem să alegem şi să decidem şi câte alte minunăţii, sau pur şi simplu să savurăm gustul şi deliciul unei ceşcuţe de cafea. Sunt atâtea dovezi că magia există peste tot în lumea asta, dăruită nouă, pământenilor’’(Farmecul lucrurilor simple).

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Între Delta Dunării și Halifax, o invizibilă punte și un nume – Elena Buică-Buni” →

Nicolae DINA: Între „patria de sânge” și ,,patria de suflet”

Lectura oricăreia dintre cărţile doamnei Elena Buică – scriitoarea româno-canadiană alintată pe întreg mapamondul cu supranumele afectiv „Buni”, exprimând întreaga consideraţie a celor care o cunosc şi o admiră – este un real festin literar pentru fiecare cititor impresionat de sinceritatea, afectivitatea, reflexivitatea, pasiunea scriiturii şi, mai ales, de talentul de a comunica sufleteşte cu lectorii săi, indiferent de tematica şi de conţinutul fiecăreia dintre ele.

Nici cele două volume, a căror lansare la Alexandria este o onoare pentru iubitorii cărţilor sale din judeţul nostru (să nu uităm că este originară din Ţigăneştii Teleormanului unde şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi o parte din tinereţe), nu încalcă orientarea pe care însăşi şi-a impus-o, aceea de a ajunge la sufletul fiecărui cititor, aceea de a-şi deschide inima şi mintea în faţa acestuia, cu sinceritatea şi dragostea de oameni care i-a stat şi îi stă în fire dintotdeauna.

Volumul bilingv „Între două lumi, Canada şi România/Between two worlds, Canada & Romania” a fost publicat în acest an, 2017, la Editura „Armonii Culturale” din Adjud – editor, Gheorghe A. Stroia -, fiind dedicat împlinirii a 150 de ani de existenţă a Canadei (patria de suflet) şi, în egală măsură, centenarului Marii Uniri prin care s-a săvârşit România modernă (patria de sânge, patria natală) care se va sărbători în anul 2018. Volumul are o semnificaţie deosebită pentru scriitoare, în sensul că marchează, prin anticipare, împlinirea vârstei de 85 de ani, fiind dedicat şi împlinirii celor două decenii de când trăieşte în patria adoptivă – Canada.

Titlul cărţii este mai mult decât elocvent, scriitoarea trăind de două decenii „între două lumi”, cea mai mare parte din timpul fiecărui an petrecând-o în ţara adoptivă, cu gândul la patria natală pe care o vizitează anual, vizită plină de emoţii, de sentimente, de bucuria că Dumnezeu îi acordă această şansă.

Continue reading „Nicolae DINA: Între „patria de sânge” și ,,patria de suflet”” →