Vasilica GRIGORAȘ: Felicitări și mulțumiri și criticului literar Daniel Luca

Am primit cartea „Raftul de la colț”, vol. 3, Timișoara, Castrum de Thymes, 2020. Sincere mulțumiri autorului Daniel Luca.

Nici pe departe nu este o carte de „pus la colț” asemenea copiilor, pentru cine știe ce necuviință, obrăznicie, cu atât mai mult pe autorii acestora. Este o carte de cronici de întâmpinare a cărților unui număr însemnat de autori (peste 100). O prezentare succintă, dar la obiect, cu gândul bun de sesizare a esenței scriiturilor.

Cu respectul cuvenit, sub un titlu metaforic, criticul Daniel Luca întreprinde un demers literar admirabil, cuminte și generos aducând lumina din noile apariții editoriale în colțul ochilor și minții cititorului. Volumul merită așezat în „colțul inimii” deschise spre noutățile literare, spre lirism și frumos, spre cunoașterea și deslușirea unor trăiri și experiențe oferite spre lectură.

Mulțumesc pentru adnotările cu privire la cartea mea de poeme: „Stropi de toamnă verde”, Iași, PIM, 2020 (p. 270-271).

Felicitări autorilor și recenzentului, despre care Cristian Gabriel Moraru ne spune: „Personalitate complexă a vieții culturale timișorene și nu numai, fie că abordează poezia, romanul, literatura pentru copii, eseul sau critica literară, Daniel Luca dovedește de fiecare dată că este un profesionist al scrisului. Ceea ce nu ne miră absolut deloc!” și „Prestigiul criticului este conferit în special de erudiția sa, de capacitatea de a pune corect în context o carte sau de a intra în subtextul acesteia, respectiv de verdictul critic din final care face ordine în haos, propunând o ierarhie axiologică, de care este atâta nevoie”.

———————––––––

Vasilica Grigoraș

Daniel LUCA: Veronica Balaj și jocul de-a viața

Poemele din volumul Cotidiene pariziene (Editura Junimea, Iași, 2020) de Veronica Balaj spun povești de viață, pe cât de simple, pe atât de complexe, dezvoltând un fior epic.

Firescul se îngemănează natural cu irealul, cu iluzia, spre o distingere din ce în ce mai dificilă, totul spre a ilustra bucuria de nestăvilit de a fi viu, a cărei încununare este iubirea, fie ea și intangibilă: „Ducând lumina în cârcă,/ din «banlieue» pornind/ Jean, cu pălăria roșie,/ în formă de mac înflorit,/ are vedenii”; „Laurette revine acasă întregită/ zâmbind cumințită/ câinele o adoră privind” (Cotidiene pariziene)

Parisul e un spațiu al iubirii, dar nu este vorba aici numai de capitala Franței, ci și de cea a Spaniei (și nu numai), Madridul fiind prezent cu a sa La porte du soleil, o dovadă a faptului că iubirea nu aparține doar unui singur loc, ci e universală, nemărginită întrucât omul, oriunde s-ar afla, este înconjurat de iubire: „vai, ce terestră, ce vie poți fi,/ o minune de femeie/ ai pe tălpi pecetea fostelor iubiri/ mă ispitești,/ neîmplinită umbră, vindecătoare” (Roșu edenic)

O poveste de dragoste neîmplinită nu atrage, așadar, disperarea, însingurarea, renunțarea de a da frâu liber sentimentelor, ci doar așteptarea, fie ea și de lungă durată: „nu mai am părul până la brâu,/ dar știu să răsădesc/ melci și scoici,/ pe pragul înflorit” (De dragul așteptării)

Cu atâțt mai mult cu cât omul nu e niciodată singur cu adevărat, având alături îngerul păzitor: „Frumoasele și deopotrivă,/ urâtele lumii,/ la ceasuri secrete/ își scot îngerii păzitori/ spre plimbare pe lacul Philippe” (Utopie pe lacul Philippe), care e întotdeauna gata să devină complicele celui îndrăgostit, cu voia lui Dumnezeu: „Iubirea nu-i niciodată glumeață/ îl dăscălea Domnul/ pe îngerul pornit/ în prima misiune terestră,/ când ursitul se lasă întrezărit,/ în visul unei fete,/ nu te repezi să-l întruchipezi aievea,/ poate fi înșelătoria nopții” (Bizarerii temporale)

Iubirea face parte din regulile jocului numit viață: „cât jocul de-a viața mă prinde/ vânez simțăminte,/ văpăi rătăcite/ în ochi de fântână stearpă/ din când în când, leșin/ sau mă declar senzuală” (De-a viața), aducând lumina chiar și în cele mai întunecate momente, fiind dătătoare de speranță, mai ales acum când virusul nou apărut obligă la izolare, dar și la autocunoaștere: „e liber să mărșăluiești doar în interiorul tău/ mă întreb, ce doamne ferește,/ îmi va fi interzis și mâine” (Parade Platz în pandemie)

Rolul iubirii sporește atunci când în discuție este poetul, suferința lui fiind diferită de cea a semenilor, el neputând rămâne imun în fața asalturilor acestui joc, boala pândindu-l la fiece pas: „cer Domnului o minune,/ s-apară o casă din ademeniri și lumină,/ doar pentru poeți,/ unde să-și recite opera”; „poeții nu se îmbolnăvesc/ decât definitiv,/ nu pot fi tratați temporar” (Saint Charles)

Continue reading „Daniel LUCA: Veronica Balaj și jocul de-a viața” →

Daniel LUCA: Viața, un joc serios

Volumul de versuri Poezie … printre gânduri de Daniela Văleanu (Timișoara, Editura Eurostampa, 2020) este un manifest pentru viață, văzută ca un joc serios.

Viața nu trebuie luată în răspăr, ci îmbrățișată cu dragoste („Noi o trăim / și … iubim”). Secundele scurse nu se vor mai întoarce niciodată, iar distanța dintre copilărie și senectute, ori dintre viață și moarte trece într-o clipită, într-o bătaie de pleoape („Iar alți copii aleargă / veseli / și se hârjonesc / sărind / ca ieduții / peste pietre / de mormânt …”).

Iubirea reprezintă căutarea, chiar descoperirea propriului drum de urmat („Nu vreau scara, / dă-mi cărarea, / spuneam eu”), fiind mijlocul de a răzbate printre lucrurile cărora le dăm mai multă importanță decât ar trebui [„hârciog, hârțoage … / (Rodul muncii mele?!) / Hmm …”].

Altfel, emoția s-ar pierde, iar tehnologia și solitudinea vor pune sechestru pe noi („viața pe internet, / nu ne mai aparținem, / mobilul e / parte din noi …”; „Emoția / nu mai trece printre noi, / nu mai traversează încăperea / de la mine la tine, / la el, la ea, / încăperea e plină de chipuri, / dar e goală, / dialog fad …”).

Pierderea emoției, a sentimentelor conduce la incertitudine, la pierderea încrederii, a sensului vieții („constat cu stupoare / că ceea ce e / extrem de clar și limpede / pentru cei mici / nu reușesc / să priceapă adulții … / Sau nu vor!”).

Speranța rămâne, așadar, în iubire, dar și în credință („Toate trec … / Doar Dumnezeu / rămâne … / … și pietrele … / deocamdată”), lumina izbutind, în cele din urmă, să împrăștie bezna Continue reading „Daniel LUCA: Viața, un joc serios” →

Daniel LUCA: Limbajul iubirii

Limbajul iubirii nu poate fi descifrat de oricine, ci doar de cei iniţiaţi, însă niciodată de unul singur şi numai atunci când apare momentul potrivit, nici mai devreme, nici mai târziu.

Volumul de versuri Niciodată nu vine prea târziu (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2020) este rezultatul unei astfel de strădanii în doi, poemele lui Nicolae Toma aflându-și răspuns ori continuare în cele ale Mihaelei Huțanu, fiind o dovadă vie a existenței și a nemuririi acestui sentiment care este iubirea („căci era o limbă doar de noi înțeleasă” – M.H., Sanctuarul II).

Sentiment care nu se lasă ușor descoperit și se ivește în viața omului atunci când este mai abitir pus sub semnul întrebării, dar niciodată … prea târziu [„Iubirea niciodată nu vine prea târziu / (…) / așteaptă când inima este deschisă / când inima ta cheamă nemărginirea / iar și iar cum trece vremea / și nu ne mai săturăm / cântând iubire într-o mare de neiubire” – N.T., Niciodată nu vine prea târziu].

Când inima este deschisă larg, fiorii dragostei pătrund și își fac de cap, aducând un amalgam de emoții și senzații: dorință, fericire, pasiune, împlinire, puritate, dar și incertitudine, durere, suferință („Să iubești o femeie / care știe să fie mereu o femeie / O femeie care să știe timpul să-l oprească / Și să-ți dea miere și sânge și durere” – N.T., Să iubești o femeie; „acum plutesc în ecoul cuvintelor / demult uitate, de parcă / nici nu le-am trăit vreodată”; „În dimineața asta / m-am trezit curată și iubită” – M.H., Împlinirea Fedrei).

Iubirea înseamnă însă trăire intensă, dincolo de orice temere, acceptarea cu seninătate și scufundarea în adâncurile-i fără tub de oxigen, fără a mai lua în considerare riscurile („Dorul meu cu dorul tău umblă năuce / prin astă lume rece, trecătoare” – N.T., Dorul meu cu dorul tău; „Dorurile noastre sunt înlănțuite” – M.H., Dorul meu cu dorul tău II) pentru că numai ea poate înălța sufletele pe cele mai înalte culmi („e lună plină în noi, eliberați de greul din retină / așteptăm zorii ținându-ne de mână / pe cea mai înaltă stâncă” – M.H., Poveste pentru totdeauna).

Este dincolo de sentimente, stârnind patimi de nedescris („Dorința-i arzătoare și mistuie / ca lava unui munte ce erupe, / deși eu simt că într-un gând / s-a întâmplat, / că ale noastre mâini au explorat / de zeci de ori acele teritorii / de neuitat, / în gând, în vis, chiar și eu … / ochii deschiși” – M.H., Dorință), întrucât vine de dincolo de timp, de real („deși, noi ne-am atins dinainte / Continue reading „Daniel LUCA: Limbajul iubirii” →

Daniel LUCA: Zborul renăscut în apă

Două voci poetice distincte sunt așezate la un loc în volumul bilingv, română-engleză, Umbra apei (Editura Emia, Deva, 2016): Dumitru Tâlvescu (România) și Rebecca Cook (S.U.A.).

Ambii scriu despre iubire, doar că Dumitru Tâlvescu are în vizor femeia, pe când la Rebecca Cook este prezentă dragostea de pământ, de glie și de părinți.

Amintirile, în ceea ce privește poezia lui Dumitru Tâlvescu, provoacă nostalgie și dor, fiind extrem de ascuțite [„A tăia din memorie o privire de gheață / O privire de oțel. / Albastră. / (…) / Cineva a pustiit ochii / De dor” – Uitare].

Femeia este cea care schimbă destinul bărbatului, cea care îl ajută să străbată drumul pe care pășește („Nici drumul acesta nu are sfârșit / Fără capăt e chinul zilei în care nu mă asuprește / Privirea ta de nimfă cu ochi negri” – De dor), prin ea, bărbatul își descoperă sensul de a trăi („Cum ar fi să-mi destăinui viața ta / Ființă fără înfățișare? / Lasă-mă să pătrund sensul neființei tale / așa cum tu arzi cu privirile” – Întrebare).

Cu atât mai mult cu cât semnele iubirii sunt păstrate și în memoria naturii, suferindă în urma destrămării relației („Locurile noastre, iubito, / S-au pustiit de dor / zâmbetul tău nu mai mângâie poteci”), așteptarea revenirii rămânând însă trează, în pofida ispitirilor din jur („Nimfele pădurii stau goale în desiș / Așteptarea pândește ciute / Cerșind lumina din mesteceni” – Te caut).

Femeia dă aripi bărbatului, îl impulsionează în tot ceea ce face, fiindu-i aproape cu trupul și cu sufletul („Atingerile line / În lumea din jur se zbate mii de aripi” – Râvnă), așa cum apa readuce viața și zborul în trupul ostenit al păsărilor („Pasărea doarme în umbra apei / Până se încumetă să zboare” – Apă). Iar bărbatul îi răspunde femeii prin dăruire, prin sacrificiu („Mirosul meu deslușește umbra ta / Urmându-te ca un miel mâna / Ce-l sacrifică înainte de Paște” – Din nou, gând la ea).

Rebeca Cook e cuprinsă de o nostalgie bucolică („Răsare soarele peste pășune, / peste mlaștina dispărută cândva, peste bătrânele pietre strivite; / vântul fierbinte bate peste pășune, peste / tata”), creând imagini picturale, extrem de sugestive, peste care se suprapune amintirea părinților („Cum ne mai dă târcoale / umbra mamei demult plecată dintre noi / pe câmpul de sus, / la capătul vestic al lumii” – În vest), la fel de vie ca în fragedă pruncie („Aici era casa părintească. Aici mă jucam, pe lângă iazul mamei, / aproape de careul curții îngrijite pe unde mă învârt, ridic fetele / cu fuste duble, verzi și pantofi violeți” – În miezul dimineții), aici apa fiind o punte între generații.

Sigur, amintirea provoacă neliniște, durere, însă e dorită și nicidecum dosită în ascunzișurile minții („Cum izbutește o amintire să mă / sfâșie acum, și cum trupul se lasă din nou în acel pătuț cu păpuși și / ursuleți și, nu după mult timp, și Cindy, care se cuibărește lângă mine” – Pe marginea somnului), dar, totodată, dă naștere unor versuri sincere, a căror atingere provoacă arsuri („Nu e nevoie de nicio artă. Cine are nevoie de versul / perfect ca să spună – fata duce dorul mamei?” – Poetul desprinde zidul).

Versuri care se transformă în poem, locul ideal pentru ca amintirea să rămână veșnic tânără, un arc peste timp („…inspir plinul tuturor anilor – tata, tatăl tatei, mamele toate, toate / Continue reading „Daniel LUCA: Zborul renăscut în apă” →

Daniel LUCA: Plaiuri de legendă

Întotdeauna avem nevoie de legende. Ca și basmele, ne împresoară și ne teleportează într-o lume aflată între realitate și fantastic, plină de pitoresc, dar și de învățăminte pentru toți oamenii, indiferent de vârstă.

Volumul Plaiuri românești în legende de Daniela Văleanu (Editura Mirton, Timișoara, 2002) este, așadar, mai mult decât binevenit, acoperind un vid de informație pentru mulți dintre noi.

Legende cosmogonice (facerea pământului, cu munții și văile sale) se îmbină armonios cu cele despre munți (Bucura, Capra, Caraiman Ceahlău…), despre stânci, pietre vârfuri (Babele, Cetățuia, Detunata, Masa Jidovului…), despre dealuri (Arsurea, Cucului, Înlemnit, Muierii…), despre apele curgătoare ori stătătoare (Buzăul, Dunărea, Jiul, Oltul, Mureșul, lacurile din Munții Retezat…), despre diferite localități ori locuri geografice (Alimănești Azuga, București, Buziaș, Țebea…) ori despre mănăstiri și schituri (Curtea de Argeș, Putna, Rarău, Tismana…).

Totul curge pe axa bine-rău, toponimia diferitelor locuri, spații, având fie rol de aducere aminte a unor fapte vitejești sau numai generoase („Au scăpat doar câțiva săteni, care-au fugit la stâna lui Ali, sau Aliman, ce se afla ascunsă în pădure. Au făcut acolo noul sat și l-au numit după salvatorul lor: Alimănești”, p. 67), dar și a altora nefericite, ori mărturie a unor pedepse divine („A doua zi, după plecarea călătorului, se întâmplă alt lucru de mirare: tot satul cu oameni răi și cărpănoși se scufundă în ape; în locul satului, se întindea acum un lac adânc și mare. Rămase doar un mic ostrov, cu casa femeii celei bune. Așa a apărut Lacul Siutghiol”, p . 63).

Desigur, dragostea are un rol deosebit de important, multe povești de iubire, cel mai adesea neîmplinite, fiind la originea unor întâmplări de neuitat, fie că este vorba de iubirea între oameni, între uriași, între oameni și uriași ori între oameni și zâne. Sentimentele sunt întotdeauna extrem de puternice și, chiar dacă destinul este potrivnic, speranța în izbândă subzistă [„Dar bătrânul uriaș îi prinse taina, așa că, într-o seară, îl urmări cu o ceată de uriași înarmați până-n dinți. Îl găsiră pe voinic în brațele zânei. Furios peste poate, uriașul înfipse spada în inima zânei, care muri pe loc. Văzându-și iubita răpusă, flăcăul își înfipse pumnalul în inima tatălui, apoi își curmă și el viața (…). Din trupurile lor sunt făcuți stâlpii Detunatei Goale”, p. 20].

Dragostea de glie, de locurile strămoșești, determină ridicarea la luptă pentru apărarea acestor ținuturi în fața cotropitorilor, prilej de acțiuni eroice ce nu pot rămâne nescrise în denumiri („Turcii au fost alungați din țară. De bucurie, Ștefan cel Mare și Sfânt s-a întors cu cei șapte voinici la casa babei Tudora, unde a scris un act prin care îi făcea pe veci stăpânii Munților Vrancei, de la Trotuș, până la Valea Bâsca Buzăului. Cei șapte frați s-au așezat la poalele munților, și-au întemeiat familii, apoi sate, numindu-le după ei: Bodești, Spirești, Negrilești, Bârsești, Spulber, Păulești, Nistorești, așa cum le găsim și astăzi”, p. 80).

Daniela Văleanu nu doar culege diferite legende, ci le filtrează, încearcă să le dea o haină literară, prin urmare nu suntem în fața unei materii brute, ci a uneia însuflețite prin participarea sa Continue reading „Daniel LUCA: Plaiuri de legendă” →

Daniel LUCA: Omul, un ocnaș

Condiția umană este luată în colimator de Costel Stancu în volumul Hoțul de ferestre (Editura Mirador, Arad, 2019).

Omul nu este nimic altceva decât un ocnaș. Frumos, dar… nebun. Un căutător al propriului drum, neobosit și aprig („Scriu. / Iubesc. / Beau. / Mor. / Abia acum înțeleg că omul / e un ocnaș căruia Dumnezeu / îi aruncă cheile să se elibereze, / însă el, orgolios, i le dă înapoi / continuînd să sape – în taină? – / un tunel către nicăieri”), aflat între viață și moarte, ambele dându-i omului târcoale și punându-l la încercare („Nu te lăcomi, Viață! Nici tu, Moarte! / Luați-mă încet, firimitură cu firimitură. / Începeți de la călcîi, dar feriți-vă / de cel ce pînă peste creștet îndură!”).

Atunci când limita suportabilității este atinsă, omul pornește revolta, fără a mai ține seama de consecințe („Vreau să lupt: să înving ori să mor. / Ai grijă de iubita mea, mamă. / Dă-o / celui mai destoinic dușman al meu. / În felul acesta îi voi arăta că îl iert”).

Pierderea copilăriei atrage după sine pierderea inocenței, apariția trădării, primele victime fiind jucăriile, pericolul venind nu din exterior, cum ar părea la un moment dat, ci din interior („am plecat singur în cele patru vînturi am călătorit / am iubit am trădat păpușa surorii mele încă / așteaptă în cutia ei de carton”).

Liniștea e tulburată de apariția neașteptată a femeii, iubirea fiind semn al maturizării („Nu aștept nimic. Vii tu, / femeie înșelătoare ca luna pe cer ziua”).

Iubirea are efecte devastatoare asupra sufletului, fiind un adevărat cotropitor, rezistența în fața sa fiind pur și simplu inutilă („Când iubesc sînt luat ostatic / de inima mea”; „Inima mea nu negociază când iubește. / Doar tace. Tăcerea ei e albă ca făina”).

Sufletul, pus în dificultate, urmează a acționa ca un fur, dar în fapt este doar un păstrător de taine („Sufletul meu nu e hoț de ferestre… / El doar le ia și le duce în cer, să fie / curățate și Continue reading „Daniel LUCA: Omul, un ocnaș” →

Daniel LUCA: Ieșirea din iluzie

Evoluția poetică a Cameliei Monica Cornea este vizibilă de la primul său volum, Contemplând pașii prin viață (2019), la cel de-al doilea, Duș rece pe cord deschis (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2020), fiind mai stăpână pe cuvânt, mai hotărâtă și mai atentă la detalii.

Tema principală rămâne iubirea, însă de această dată iubirea e văzută drept motorul trezirii la realitate, spre a ieși din lumea iluziilor, a marasmelor, acolo unde încă mai bântuie viermele geloziei („ghimpele geloziei o înțepase / fără să-i pese de nuanțe”; „din ceruri ploaia plânge / duș rece / va spăla lava prelinsă / din cordul deschis / anesteziind glezna subțire/ a viermelui”), dar și ca metodă naturală de vindecare a sufletului rănit („iubirea nu doare / când sufletele se ating” – Duș rece pe cord deschis).

Totuși, granița dintre iluzie și realitate este extrem de fragilă, realitatea trăită nefiind altceva decât o lume proprie, construită cu migală, de la temelie („accept incertitudinea ca pe o aventură / și o trăiesc în efervescența / fiecărei zile de azi / eu sunt doar eu / și nu vreo păpușă însuflețită” – În lumea mea).

În același timp, această lume nu e abstractă, ci palpabilă, plină de culoare, de sentimente, de frumusețe, de bucurie, de fericire chiar („nu voi cădea / sunt aproape de credință” – Sunt aproape de credință; „vreau să simt / cum Dumnezeu mă ține / de mână / și scoate în lumină sufletul meu” – De mână cu Dumnezeu; „Îmi cresc flori în tălpi / gard viu / pentru inima ta / ne vom ascunde printre ele” – Aceste secunde).

Aici nu este loc de singurătate, iubirea de celălalt („trupurile noastre se vor descompune / în arome și flăcări / până când obosiți vom adormi / două semințe ce așteaptă cuminți / nașterea” – Aceste secunde), împletindu-se cu iubirea de sine („Mă iubesc / îi spun reflexiei mele / din oglindă / merit să fiu fericită” – Merit să fiu fericită).

Nu este vorba, însă, de o simplă iubire, ci de una absolută, când două trupuri și două suflete alcătuiesc un tot („sunt reflexia ta / de astăzi de mâine / statică și constantă / în oglinzi diforme” – Sunt reflexia ta), așa încât lumea acesta se transformă într-un adevărat rai („Albastrul de Voroneț / din irisul tău / mi-a pus viza pe pașaport / drumul spre Eden” – Albastru de Voroneț).

O lume care nu este accesibilă oricui, ci doar celor apropiați ori vii în amintiri („la masa stelelor / dincolo de cutume aștepți oaspeți / cu pâine și sare” – Pâine și sare pe masă).

De lângă iubire nu poate lipsi iertarea, dezamăgirea fiind rapid înlocuită de speranță („un aprilie al iertării / alungă teama și moartea” – Luna iertării).

Aici, timp nu există în afara clipei, așa încât a fi viu este o bucurie trăită („voi evada chiar din clipă, / îmbătându-mă cu… descântec” – Descântec; „uită clipa asta / ești începutul și sfârșitul” – Ești începutul și sfârșitul). Vorbim de o asumare conștientă a destinului, de croire a propriului drum, ori a… culoarului de zbor, oricât de periculos ar fi („nu plângeți eu voi zbura / Continue reading „Daniel LUCA: Ieșirea din iluzie” →

Daniel LUCA: Mini enciclopedie

A treia carte a lui Daniel Mariş (după două volume de versuri) este dificil de încadrat într-un anumit gen, fiind rodul unei munci asidue de ani de zile. Practic, este o mini enciclopedie, cuprinzând citate pe diverse teme, file din viața unor personalități din varii domenii de activitate, unele comentate, altele doar consemnate, însă slujind unui scop nobil: memorabilitatea.

Fiecare paragraf este un grăunte de înțelepciune, provenit din experiența altora. De multe ori ajungem să ne identificăm cu cei în cauză. Dumitru Augustin Doman afirmă despre cartea de față că „patria lui Daniel Mariș pare a fi Biblioteca”. Perfect adevărat, dar dincolo de bibliotecă se află viața cu multipelele-i fațete.

Chiar dacă nu întotdeauna citatele notate aici sunt comentate, ochiul lui Daniel Mariș este vizibil, totul fiind filtrat prin prisma sa, lectura având un impact atât de puternic asupră-i încât a simțit nevoia să o împărtășească și altora.

Sfântul Ioan Scăraru afirmă: „Căci scara te învață înlănțuirea virtuților… a celor trei virtuți de pe pământ care sunt: credința, nădejdea și dreptatea, iar dragostea este cea mai mare” (p. 178), aceste virtuți regăsindu-se cu asupra de măsură și în cuprinsul cărții de față, înrâurirea lor asupra sufletului omenesc devenind decisivă.

Adeseori, iubirea nu cunoaște împlinirea, cauza fiind enunțată de Cesare Pavese: „De ce aproape toți oamenii au suferit o deziluzie în dragoste? Pentru că tocmai amorul în care s-au aruncat cu patimă trebuie să-i trădeze – potrivit legii că se obține numai ceea ce este cerut cu indiferență” (p. 173).

Pe de altă parte, iubirea poate fi atât de mare încât să ucidă, după cum mărturisește Irinel Liciu, care se sinucide după moartea soțului său, Ștefan Augustin Doinaș: „Domnul meu și Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaș, dulcele meu, o prea mare iubire ucide” (p. 144).

Scrisul este văzut de mulți scriitori ca o cale de a se salva ei înșiși, nefiind altceva decât niște martiri, după cum constată Ernesto Sabato: „Sunt martori, deci martiri ai unei epoci” (p. 42). Totodată, ei dau viață chiar și cititorilor lor: „Scrisul nu este altceva decât o transfuzie de sânge, fiindcă dau cititorului cel mai prețios lucru pe care îl au, lucrul cel mai dătător de viață” (Mihail Șișkin, p. 31). De altfel, creația, de orice natură ar fi, trebuie luată la modul cel mai serios cu putință: „Creează ca un Dumnezeu, poruncește ca un rege, muncește ca un sclav” (Constantin Brâncuși, p. 13).

Chiar și societatea în ansamblul său este luată în vizor de autor, patriotismul, iubirea de neam și țară fiind de nezdruncinat: „Nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te Continue reading „Daniel LUCA: Mini enciclopedie” →

Daniel LUCA: A suferi de neiubire

Femeia trăiește pentru a iubi și pentru a fi iubită. Acesta este rostul ei, dezvăluit de Daniela Mihăeș în volumul de versuri Acea femeie din mine (Editura Pim, Iași, 2020).

Prin urmare, neiubirea este o adevărată boală care mistuie pe dinăuntru („nimeni nu are inimi de iubit. / nimeni nu iubește, doctore… / și eu sufăr de neiubire” – ce faci în seara asta, doctore?).

Dar nici a iubi nu este deloc ușor, dragostea navigând între tristețe și bucurie, între fericire și suferință, stări care se succed într-un adevărat montagne-russe. Iubirea, așadar, doare – la propriu („vezi, nu știu cu ce să-mi asortez durerea. / poate ar trebui să o acopăr, / dar nicio haină nu o poate ascunde. / voi merge goală / precum mi-e sufletul” – nu ți-a spus nimeni că în luna mai plouă).

Carnalitatea nu este refuzată, ci îmbrățișată și trăită ca o trecere prin moarte spre a renaște („ții minte când ai tras obloanele lunii peste / noi și m-ai învățat să fac dragoste? să / nu murim, mi-ai spus, să nu murim!” – scrisoarea unei bezmetice către un bezmetic; ideea este reluată și în urma să murim, dar fără a avea aceeași consistență), atâta timp cât trece dincolo de trup, în suflet („ploaia asta și ploaia din mine / pornite din / inima Ta” – vreau să-mi plouă cu tine).

Atunci când sufletele intră în dezacord, povestea de dragoste se îndreaptă spre final (sufletul bărbatului: „am impresia că intru / într-o agenție de voiaj, / o cameră oficială / care vinde bilete / doar dus” – bună seara, dragul meu), făcând loc renunțării („după fiecare iubire / electroșocuri la minut… / ce dureri! / toate astea m-au obosit / și-am renunțat să mai iubesc” – viața e un bulevard). Renunțare care nu poate fi, însă, de durată, iubirea nelăsându-se așa ușor alungată din scenă („e posibil să-mi lipsească / brațele, inima și ochii – / de fapt / îmi lipsește iubirea” – mă tot gândeam), determinând femeia să iasă din iadul în care singură a pășit („cred că acesta e iadul: // propriile tale căderi, / propriile-ți slăbiciuni, / propria-ți durere / ca o tortură te biciuie” – toate zilele vor cădea într-o singură zi).

Inima pulsează în ritmul iubirrii, putându-și schimba atât forma („nu-mi aduc aminte / să fi avut / inima în formă de inimă” – ca într-o pictură boemă), cât și locul, plecând din cutia Continue reading „Daniel LUCA: A suferi de neiubire” →