Nespălată nici de ploaie,
Nici de soare-i netopită,
Nu se sparge, nu se-ndoaie
Ca a robului ursită.

Înflorind în mii de ace,
Ca şi rugul printre flori.
Poartă-n el imnul de pace
Cu luminile din zori

Amintiri din sfera vie
Cu ochi mulţi din stea de mare,
Cerul lin în armonie,
Dorul în raza de soare…

Călăuza palmei fine,
Porii sufletului gol,
Lunecând între suspine
Calcă sufletul domol

Și aprinde cu o rază
Sufletul străin de pace,
Lacrima căzută-n vaza
Înfloreşte-n mii de ace!

Dorul care te absolvă
De iubirea ce ți-am dat
Nu e punctul de pe slovă
Nici sărutul meu uitat

Că nici lumea n-o să piară
Ca un fum, cum ai plecat,
Niciun foc nu arde-n seară
Pe altarul tău uitat…

Oare unde ți-a fost gândul
Când plecat-ai fără rost?!
Vor mai fi și nori în vântul
Ce te bate cam anost?!

În amare clipe iară
Te vei pierde ca o umbră,
Îți va fi seară de seară
Pe obraz o mână sumbră…

Mâna care te mângâie
E prea grea și e… târzie!

Prea grăbite şi viclene
Cu paşi repezi și mărunți,
Poartă-n voia lor alene
Ani pierduți şi prea cărunți.

Plictisite și prea-n grabă
Alergând fără de rost
Prea mereu se află-n treabă
Când la treburi n-au prea fost

Şi amarnică li-i sfada
Fără rost în vremea ei
Se grăbesc să scoată spada
Si se cred doar pui de lei!

Aruncând dorința oarbă
Şi iubirile p-un val
Se învârt precum o coarbă
Într-o stinghie de pal…

Prea măruntă e durerea
Când nu suferă cu voie
Şi cam șubredă şederea
Când trăiește de nevoie.

Că nici pietrele amare
Nu rănesc osul de lemn
Viețile rămân sumare…
Necrologul e ,,solemn”!

Să te sărut, nu pot,
Fiindcă ești vifor
Și m-aș preface în nor
Alb sau fumuriu
Și m-aș pune în calea ta…
Sau munte m-aș face
Să mă lovești peste obraz
Cu sărutul nedorințelor,
Netrăirilor,
Nedormirilor…

Să te iubesc, nu pot,
Fiindcă nu sunt un înger
Și nici Iuda…
Între doi sori
Iubirile orbesc
Și e prea multă Lumină…
Și prea mult întuneric
Zace în miezul poveștilor
Nespuse din teama
De a fi prea mult iubiți!

Să tac…
Să taci…
Să tacem ca două morminte!
Să ne iubească florile
Pe haina unei căsnicii
Neroditoare în vârf de munte,
În nori,
În sori,
În tăceri
În netrăitele cuvinte…
Și ce pot iar să-ți spun
Când tăcerile vorbesc în noi?!

Că nu-s iubiri deloc pierdute
În cerul alb și infinit,
Ci doar trăirile prea multe
Răsar în câmpul pârjolit!

Și să culegi un braț din ele
Pentru un timp pierdut cu rost,
Să fie focul de surcele
Aprins, când singură ai fost…

Să ne-ncălzim cu trupul moale
Îmbrățișați cu dor nebun,
Între iubirile domoale
Vom arde-n serile în scrum!
……………………….
Iar din iubiri s-or naște vise
În nopți cu bratele întinse!

Purtat de paşi prin frunza udă,
Printre alei c-un singur sens,
Mi-e strofa ta un fel de rudă
Într-un poem cu alb intens.

Mai vino toamnă printre stele,
Cu versul meu între iubiri,
Şi-n nopţi cu nori să-ţi prind nuiele
Din vergi cu flori de trandafiri

Purtat de gând prin anateme,
Între iubiri cu dor profan,
Îţi las un braţ de crizanteme
Să mai petreci încă un an.

Mai vino toamnă-n viaţa noastră,
Cu albul tău imperial,
Şi stropi de brumă-mi laşi în glastră
Peste un crin cu trai banal

Să te iubească într-o seară
Acele frunze ce-au picat
Şi galbenul, din foi de ceară,
Să-l risipeşti în dor uitat!

Dă toamnei galbene priviri
Cu ploi mărunte și amare
În suflet poartă vechi doiniri
Zâmbind cu raza lui de soare

 

Şi iernii-i lasă bucuria
Şi stele-n cetinile vii
Ca din ninsoare poezia
Să cearnă-n serile târzii

 

În primăveri cu flori mărunte
Și dealuri verzi cu busuioc
Aduce cuci în vârf de munte
Și berze albe cu noroc

 

Ca verile să plece-n mare
Corăbier prin nopți albastre
Luceafărul îl poartă-n zare
Către un Rai cu Sfinți și Astre …

 

În Steaua Lui noi am crezut
Primind Botezul si Crăciunul,
Şi-n Paștele ce ne-a durut
Mâncăm prescurile cu Vinul!

Şi dintr-un licăr de Lumină
Ţi-aş da senin pe o cărare,
Să-ţi prind în inima velină
Acele gânduri din scrisoare.

 

Trei rânduri scrise pe-ndelete.
Cu pana îngerului mov,
Între refrene violete
Îţi fac culcuşul în ceaslov

 

Şi vei doini între hotare,
De veacuri prinse-ntre coperţi,
Un somn cu vis de amânare…
Nemuritoare, să mă ierţi!

………………………………………….
Din toamna-n veacuri m-aş desprinde,
Din galbenul cu verde-n pomi,
Şi într-un nor eu m-aş întinde
Să-ţi picur ploaia când adormi

 

Şi dintr-un lac întins cu nuferi
Să îmi zâmbeşti ca o crăiasă
Si nicio clipă să nu suferi
Când vei visa că-mi eşti mireasă.

 

Trei gânduri spuse pe-nserate,
Cu glasul tău răpus de dor,
Între poemele furate
Mă fac trecutul călător

 

Şi-mi vei lăsa într-o răscruce
Un semn din toamna ce-am lăsat,
Iar versului i-oi pune cruce…
Într-un ceaslov cu dor uitat!

 

Prea umilit în curtea școlii
De niște flori…sau de un…dud,
Îmi așteptam mereu doar zorii…
Norocul meu din Polul Sud

 

Iar de la Nord, o Stea Albastră
Să-mi pună-n inimă sorocul,
Cât aș fi vrut ca la fereastră
Să mă mai certe iar…Norocul!

 

Aș mai fi vrut să-mi duc o Cruce
Și chiar am dus-o pân’ acum,
Să o mai car pe un’ m-oi duce…
Măcar la marginea de Drum.

 

Să las un loc de închinare
În șanțul gol, cu mărăcini,
Să-mi cânte-n zori, c-o sărutare,
Măicuța mea cu mii de vini!

 

O „vină” c-am venit în Lume
Mult prea sărac să nu fiu „fur”
Și c-am zburat în depărtare
Cu aripi mari de negru scrum…

 

Și de-aș mai „face-o înc-odată”
Pe-același drum voi înnopta,
Când nopțile în zori se gată…
Aceleași „vini” le-oi așteapta!

 

Și-am să trăiesc precum sihastrul
Cu-același drag de Omul Meu,
Într-un Ocean de Cer Albastru
C-un Dor m-așteaptă…Dumnezeu!

Aş vrea să-ţi spun ție
Tot ce n-aş spune zilelor…
Zgomotelor din împrejur
Şi celor din mine
Le-aş dărui un cvartet
Şi prima ,,cheie sol”
A unui portativ;
Să-mi cânte din soare
Cu note de rouă
Păcatul de inimă nouă!

 

Şi ţi-aş mai spune ție,
În zile şi nopți,
Iubirile sa-mi porţi
Printre tăceri
Sau printre morminte,
Sa-mi spui in cuvinte:
Oare de ce tăcerea?
E dulce ca mierea
Şi de ce-i asa, absurdă,
Plăcută, ca-o surdă?!

 

Oare de ce tăcerile
Îmi tulbură gândirea?!
Şi ce-i mai lumesc
Şi mai omenesc
Ca noaptea cu basme
Sau lumea cu fantasme?!
……………………………..
Aş vrea să nu mă uit
Pe-o coală de lut…
Aş vrea să scriu ,,mut”…
În nopți te-am durut
P-o inimă de-mprumut!