Pe când eram student prin anul al doilea la Universitatea București, obișnuiam să învăț stând pe iarbă, retras undeva într-un colț înverzit de pe malul lacului din Parcul Cișmigiu, din București (cam acolo unde acum a fost construit restaurantul Montecarlo). Era locul meu preferat și atunci era o zi frumoasă și caldă de vară. Aflat acolo, deodată aud strigăte puternice venite de pe malul celălalt al lacului: „Heei…! Domnuu’, doomnulee!… Vedeți că un copilaș mic a căzut în apă și se îneacă – nu departe de dumneavoastră!”.
Imediat am părăsit cititul și când m-am ridicat în picioare, prin apa verzuie a lacului, am zărit o mânuță de copil care se mișca continuu… „Săriți după el în lac și salvați-l, că se îneacă!!” – strigau cu disperare o mulțime de glasuri de pe malul opus. Imediat, am aruncat în iarbă cursul din de pe care învățam și am sărit îmbrăcat în Cișmigiu. Eram doar în cămașă și în pantaloni. Apa îmi venea până la umeri… Am bâjbăit prin undele tulburi ale lacului și când am găsit mânuțele copilului, l-am tras repede și cu putere din apă și l-am așezat pe mal, în timp ce spectatorii îmi aplaudau gestul.
Scosesem din lac un băiețel de vreo doi ani și jumătate. Am ieșit și eu din apă și am strâns copilașul de burtă. Apa îi țâșnise cu putere pe gură, iar băiețelul a scos atunci un țipăt scurt, ceea ce m-a bucurat, văzând că nu se înecase. Chiar atunci a apărut lângă mine o fetiță de vreo trei anișori și jumătate, care cred că era surioara lui, și care a început să plângă speriată, ținând mâna întinsă spre noi doi.
La vreo zece pași de fetiță, zăresc o băbuță stând și ea pe iarbă. Croșeta liniștită, așezată cu spatele spre lac. Mi-am dat seama că era doica sau poate bunicuța celor doi copilași, dar fusese întru totul neglijentă și condamnabilă, deoarece își lăsase copiii să se apropie de apă.
Băbuța a tresărit speriată când a auzit băiețelul țipând. Ea mă întreba mereu în germană:
– Ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat?”
– Doamnă, i-am răspuns eu indignat, nu ați fost atentă și copilul a căzut în apă!
– O, Jesus, Maria! Jesus, Maria!…Danke schön, Herr! Danke schon!” – mi-a mulțumit ea în nemțește, strângând băiețelul în brațe care începuse să plângă tot mai tare.
Bătrăna îl ștergea cu bluza de apă. îl săruta și-l strângea la piept, însă copilul nu se potolea și nu se oprea din tuse. L-a luat în brațe, s-a ridicat și mi-a mai mulțumit încă odată, apoi au plecat toți trei, în timp ce eu am stat mult timp la soare să mă usuc. Deoarece această scenă nu am putut să o uit niciodată, ea m-a inspirat să fac o mică sculptură pe care am numit-o „Salvatorul de la înec”, amintind oarecum de acel eveniment trăit de mine în Cișmigiu. Chiar și acum mă întreb ce o fi fîcând copilașul acela pe care l-am scos din apă. Dacă trăiește, trebuie să fie un bărbat de peste 65 de an.. Știu că nu-l voi întâlni niciodată…
–––––––––––
Cristian Petru BĂLAN
Glen Ellyn, Illinois, SUA
1 august 2020