DOR DE POETUL ADRIAN PĂUNESCU

 

Poete, ieși degrabă din mormânt,
Și lasă că mă lupt cu abisul eu
Scoate țara asta din pământ
Până nu se transformă-n heleșteu.

EU CRED

 

Eu cred în dragostea ta,
în pasul tău, un tril de viori
în nopțile ardente când te visez în culori
tăcerea nopții mi-aduce calzi fiori
sorb șoapta lunii ce-mi intră pe fereastră
un sfeșnic plânge și-ți cheamă iubirea isihastă
iar lacrimile sale-s cântecul mării
ce poartă în amurg corăbii
pe bolta mării cea albastră
cred că iubirea este orizontul
acestei lumi și-al celor viitoare
noua paradigmă, simbiontul
delirul lumii profane și al lunii tutelare
eu cred în flacăra iubirii
privesc cum mușcă din carnea mea zefirii
mă mângâie orizonturi arămii
care îmi ceartă neființa în mod persuasiv
să caut eternitatea întru ale Demiurgilor chilii
vreau doar iubire, chiar dacă morții îi rămân captiv
îmbrățișat doar de ale sale panoplii
eu cred în misterul iubirii
intră în mare și gustă ale talazurilor freamăt
lasă-te sedusă de al lor dans drăcesc al pieirii
îmbată-te cu lumina nemuririi ce te așteaptă la capăt
trăiește și mori căci moartea n-are vină
nici lacoma-i relicvă zămislită-n iad
e doar o poartă spre o lacrimă divină
spre cerul luminii curate, cel sculptat în jad

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

2 noiembrie, 2018

ASCULTÂND TĂCEREA

 

Mi-acopăr egoul cu strigătul tăcerii,
urmez canoane din pocale de mister
clopote de rază-mi brăzdează destinul tern
îmi dezvăluie absurde și tainice caverne
destinu-mi redundant începe și cerne
sfinți coborâți din icoane
iar calea spre abis se pierde
se pierde azimutul și marea la amurg
șoaptele tăcerii-n râuri le aud cum curg
cum mă pătrund și cum mă înfioară
și cum întregul trup începe să mă doară
precum un requviem sinistru
cântat de moarte la vioară
privesc tabloul pictat pe pânză
pe un șevalet din cruci
cu pensule subțiri și culori mate
din smoala nopții glăsuind în mantre
și-i gust lumina către eternitate
tăcerea eternă spre păgâna libertate
de sunt păgân mă-ntreabă odată abisul
eu l-am trimis să-mi cerceteze visul
dar l-am întrebat, de ce cu tăcerea eu
pot cuceri timpul și abisul ?
și de ce clipa când nimbul meu bacant
este o fărâmă din neant ?

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

31 octombrie, 2018

TE VISEZ

 

Te visez iubito,
învăluită-n frunze ruginii
ești însăși frunza ce parcă
coboară de sub bolți celeste
ce mă arde,
nu îmi aduce mîngâiere
simt cum destinul mă lovește cu putere
nu mai simt vântul
și ploaia ce-mi biciuie fața
precum centauri în galaxii
ce-mi bântuie viața
cu un pumn de stele târzii
pierzându-mă-n ceața unor zori a gheața
în care tu iubito, toamna mea
tu îmi ești felinar
și sfeșnic
iar eu mă simt puternic
noaptea este acum cu mine bună
nu mai aștept razele de lună
pe nori te desenez
tu ești pentru mine mâine
paharul de vin, bucata mea de pâine
lumină și fior în noaptea mea
cu tine nici moartea nu mi se pare grea
când împreună vom fi atunci
ignorați de zefire, himere și năluci
sihastră și rece dragostea
iubito, vom fi o stea !

 

SCARA CĂTRE TINE

 

De la infinit eu urc acum spre tine,
o scară din ramuri de lumină
se leagă misterele-n pleiadă …
am uitat de abis …
s-a ascuns între himerele obscure
petalele de stele-mi ascund
întinsele genuni
prăpăstii nemiloase
ascunse în cununi
și mă simt învăluit doar de ceturi și fum
este greu drumul până la tine
permite-i umilei mele ființe
să ți se-închine
ascunsă-n plenitudini divine …
acum mă prefac într-o stea
pergola vreau să fiu
pentru iubirea ta
un râu de rouă la picioarele-ți
m-aș așeza
ca fruct al numirii noastre

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

28 octombrie, 2018

CEASUL DINTRE NEGURI

 

În ceas de amurg,
ascult cum neguri mate
mă suspină în descânt
cu muguri de ispite mă îmbie
nuferii pe lacul
în pas de menuet fremătând
dintr-a nopții fragede ramuri
rupem frânturi de gând …
limbile ceasului ce măsoară eternități
pierdute-n alte dimeniuni și planuri
cântă delirul atâtor dimineți
trăite în fiori
sub ghețuri reci
visând la nopți crepusculare
într-ale patosului sacre lanuri …
adio moarte eu ți-am spus deja
sunt veșnica văpaie care arde
în sfeșnicul nopții tutelare
pe altarul unui Empireu vivant
aflat la margine de soare !

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

28 octombrie, 2018

TU EȘTI

 

Am întrebat curcubeul unui izvor,
dacă chiar tu ești cântecul toamnei târzii
ce peste mine se revarsă
în pas de menuet,
iar ruginiul evocă petalele unui rai
refugiat în chip de fluture
pe chipul tău,
fulg de nea ce ești ;
încerc să ies din transa
visului tău
dar zâmbetul tău
mă dezmiardă atom cu atom
să gust din amfora clepsidrei…
nemurirea !!
iar zefirul pârguit
alegorice catarge pier în neguri de absint
îngânând himere proscrise
care se pierd la margini de neant
fără timone, fără navigant …
asta e lumea mea …
de muritori stigmați
în care eu sunt și praful dus de vânt
și vântul însuși …
și ca la un semn
sunt alături de mine și adesea mă chem
Tu ești clepsidra prin care curg
secundă cu secundă
zori și amurg
ești vraja în care mă pierd
în talazuri ce din crepuscul se dezmierd
zâmbesc azimuturi ce pier spre nicăieri
….sunt prea profan pentru al tău totem
dar totuși eu te iubesc și te chem
…. sau pier !

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

24 octombrie, 2018

 

O GARĂ ȘI UN CEAS

 

Te aștept în gară lângă ceas,
știi tu …
în noaptea ca o pergolă
pe care atârnă vise
un ceas parcă de niciunde
îmi toarce agonizant atomii
și secundele fecunde
pe un peron cu felinare surde
așteptând trenuri și himere
spre nulități absurde
prinse-ntr-un zefir
c-mi zugrăvește-n șoapte
fiori precum un descântec
iar inima mi se transformă-n cântec
ce vreau să-l fredonez atingând
al tău artefact divin
să ne iubim într-al lui Zeus sanctuar păgân
să ne-mbătăm cu dragoste și vin
iar timpul și spațiul
să le purificăm în sfeșnice de alabastru
să lumineze al nostru rai sihastru
iubito, pentru mine ești un astru !

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

25 octombrie, 2018

INTROSPECȚIE

 

Cern nisipul din clepsidră,
prin sita de vise
ce mă atrage încet
moleculă cu moleculă
și strop cu strop
curg în creuzetul unui gând
desfrunzit și păgân,
așa am dezvelit o poartă
înspre un necuprins
ce pare fără umbră …
văd o piață prăfuită
bătută de vânturi alegorice
cu tarabe goale,
pot să-mi așez acolo gânduri și vise
loc pentru umbre nu mai am
le duc la târg împreună cu umbra mea
și mărturisesc
că-mi este străin verbul a fi …
simt cum clipa neființei mele încet se topește
încerc să fug în stalagmite
dar și ele se topesc …
precum visul meu neatins
precum un fum
și eu m-am stins …

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

9 octombrie, 2018