Împreună cu fostul meu foarte bun prieten, cel care a fost nea Cristea Dragu ne-am dus la asociație dornici să nu scăpăm vreo vânătoare la mistreți deși vremea nu se anunța prea prielnică pentru ieșire în teren însă, prea puține și foarte serioase motive ar fi reușit și ele cu destulă dificultate ca să ne poată determina să pierdem vreo zi de vânătoare așa că, echipați gata de treabă, ne-am prezentat la asociație unde am luat contact cu prima surpriză și anume, doar vreo câțiva vânători sunaseră la telefon că n-ar fi prea amatori pentru o vânătoare necesară planului mai ales că, vremea nu era chiar de plajă așa că, preferau să rămână acasă la gura sobei și să privească la TV iar marea majoritate, s-au mulțumit doar să sune la telefon și să invoce tot felul de motive pentru a se scuza că nu pot veni.

         Nizam, care pe atunci era directorul asociației la care eram înscris, era negru de supărare datorită refuzului stupid al majorității membrilor ca să participe la deschiderea vânătorii la mistreți însă și în special că, la acel moment, asociația avea mare nevoie ca să contribuie la planul de recoltare vânat al asociației.

         – Ce facem, omeni buni ? – ne-a întrebat Nizam pe mine și pe nea Cristea iar după mimică nu mi-am putut da prea bine seama dacă îi venea să urle ori să pufnească în hohote de râs apoi, aruncându-și  privirea pe fereastră spre pomii pe care vântul destul de puternic îi înclina gata, gata ca să-i rupă, a continuat mai mult să bombăne – Cât naiba o mai sufla și damblaua asta de vânt ? Până la urmă tot s-o opri și el la un moment dat, că n-o sufla așa până la Revelion !

         – S-o opri, … i-am continuat eu ideea -, numai să știm când o va face.

         – Ei, na ! – a intervenit și nea Cristea – Până mai ieri fugeai de ploaie, acum fugi de vânt, iar mâine-poimâine te pomenești că te ascunzi și de soare ! Hm, de asta să fii foarte sigur pentru că, nu uita că eu fug de soarele tare de vară ca focul de pompieri! Ce naiba ne mai încurcăm noi cu vânătoarea asta ? Vindem armele și ne cumpărăm undițe iar în loc de cartușe, mergem la gârlă cu o găletușă de râme și cu asta basta, a bombănit în încheiere nea Cristea. Putem să și moțăim pe mal că nu pățim nimic ! Am dreptate ?

         Atât eu cât și Nizam am oftat ca la comandă așa că, străduindu-se ca să-și păstreze cumpătul aproape că a smuls o coală de hârtie dintr-un dosar și aruncându-și ochii asupra textului scris ne-a citit și nou conținutul ei:

         – Ascultați și voi, e nota telefonică pe care mi-a transmis-o paznicul nostru de la Capidava.

         Auzindu-l, ne-am tras scaunele mai aproape de el privindu-l curioși:

         – Ne-a comunicat cumva că ne așteaptă ? – am marșat eu cunoscându-l bine pe paznic, un tânăr foarte inimos și bun cunoscător al animalelor pădurii, topit după vânătoare și mai ales de mistreți.

         – Exact ! Mi-a comunicat că, ne așteaptă, că mistreții stau la desiș, probabil așteptând și ei să se potolească jaful ăsta de vânt care ar fi rupt deja câțiva pomi aflați aproape de malul Dunării.

         In cameră s-a lăsat deodată o liniște apăsătoare iar cel care a tulburat-o am fost tocmai eu:

         – Hai măi, nea Cristea să mergem noi doi. Preiei dumneata autorizația, eu am plinul la motorină că de-abia l-am făcut ieri așa că, până mâine dimineață s-o potoli și beleaua asta de vânt.

         – Mda, … și va începe ninsoarea ! – ne-a surprins vocea unui camarad de-al nostru care tocmai intrase pe ușă iar tot el a continuat – Și dacă ne va ninge, care va fi necazul ? Dacă ne place vânătoarea o vom face și în mocirlă dacă așa va fi terenul, … nu-i așa ? În schimb pe ninsoare avem mereu desenul urmelor rămase. Ori greșesc eu ?

         Optimismul lui parcă ne-a săltat de pe scaunele de care ne cam lipisem așa că, am profitat de elanul pe care tocmai ni-l adusese și      i-am continuat aplombul:

         – Păi, în condițiile astea noi mergem – și imediat l-am privit lung pe nea Cristea pe a cărui figură amărăciunea întipărită până atunci a fost brusc înlocuită de un zâmbet care i-a înflorit-o efectiv:

         – Păi, normal ! Ce, dacă suflă vântul prea tare, nu ne putem apuca și noi de vreo cracă pentru a rămâne pe pământ ? Nu e neapărat nevoie ca să ne luăm zborul !

         Punând astfel problema, automat atmosfera apăsătoare care ne cam dominase până la momentul sosirii camaradului nostru a dispărut ca prin farmec iar pe fața Nizamului s-a reinstalat zâmbetul:

         – Deci, vă  duceți la Capidava ? Precis ? Dacă o faceți sigur, spuneți-mi ca să completez autorizația și să-i transmit paznicului vestea cea bună sperând că, până mâine se va potoli și vântul iar astfel, poate mai apar și alți amatori.

         – Pardon! – i-am tăiat-o eu – Dumnealui vine cu câinele iar  astfel, împreună cu noi doi, suntem patru suflete în mașină iar după cum știți cu toții eu nu am autobuz ci doar o mașinuță așa că, … cine mai vrea să vină poate lua tramvaiul.

         Atmosfera s-a destins instantaneu și după câteva dialoguri lipsite de importanță, ne-am despărțit foarte bine dispuși urmând ca, a doua zi pe la ora cinci dimineața să plecăm de la sediul asociației.

         Așa am plănuit și chiar așa a și fost. Împreună cu cei doi camarazi și câinele, un brac sârmos pe care îl mai admirasem la vânătoare însă, care avea marele păcat că era prea inimos și ar fi fost în stare să aporteze tot vânatul, chiar și un mistreț însă altfel, semnala orice mișcare, avea nas bun și ținea urma iar la nevoie, ținea pe loc vânatul rănit bocindu-l până îi sosea stăpânul iar dacă era mort, proceda la fel pentru a putea fi descoperit de stăpânul lui sau de alt vânător. Altfel spus, era un câine excelent pentru orice fel de vânătoare, iar în plus, era extrem de ascultător așa că, eram foarte mulțumit când ne însoțea.

         Vremea a fost minunată. Vântul s-a oprit încă de cu noapte iar pe șosea, aproape că beneficiam și de lumina soarelui însă, afară era totuși destul de răcoare altfel spus, în ciuda puturoșilor comozi care  n-au catadixit să renunțe la comoditatea căminului conjugal, noi eram cât se poate de fericiți că vom face o vânătoare frumoasă, pe un teren chiar foarte acceptabil și cu un paznic de toată isprava.

         Drept urmare, fără să forțez prea mult, pe la ora prânzului am oprit mașina chiar lângă zidul ruinelor unei cetăți romane al cărei nume CAPIDAVA îl purta și comuna pe teritoriul căreia ne aflam iar la coborâre din mașină, cu mare plăcere l-am descoperit pe paznic aflat pe malul opus peste Dunăre și care, după ce ne-a făcut câteva semne cu pălăria s-a urcat în lotcă și a început să vâslească spre noi.

         Altfel spus, programul nostru funcționa perfect. Datorită curentului destul de rapid al apei care tindea să-i sucească lotca, paznicul nostru, fiind bun cunoscător al circulației pe Dunăre, Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Capidava” →

        Pe la jumătatea lunii noiembrie vremea se stricase de tot, zăpada nu căzuse prea multă însă gerul nu ne ierta de loc iar astfel, ba ajutat și de vânt, ne cam lipeam cu spatele de sobe însă, restul trupului se cam chinuia de dorul sobei.

         Astfel, în așteptarea îndreptării vremii după cum ne tot încurajau șmecherii de la METEO, ne chinuiam și noi cu țuică de prună făcută de mine acasă la Buzău pe care, uneori o mai și fierbeam iar care avea chef să se mai răsfețe, o amesteca în ceașcă folosindu-se de o linguriță plină cu miere. Și așa ne mai omoram timpul în așteptarea semnalului de mers la un iepure iar în așteptarea lui, numai ce mă pomenesc sunat de Iliușa, un bun prieten de al meu, pescar și vânător din Deltă.  Auzindu-i vocea care mi s-a părut cam abătută, fulgerat de gândul rău că o fi pățit ceva el sau nevastă-sa care era o lipoveancă zdravănă, lată în spate și cu niște palme cât tigaia de mari, după cum o alinta chiar Iliușa făcându-i cu ochiul pentru a o încuraja în timp ce ea trăgea vârtos la vâsle împingând astfel lotca de 24 de crivaci mai ceva decât motorul.

         – E totul în regulă ? – l-am chestionat eu imediat cu inima strânsă însă recunoscându-i încet, încet tonul bine știut al vocii, mi-am revenit imediat – Să nu-mi spui că, te-ai hotărât ca să vii pe la mine la o cocârță de prună !

         – Auzi, constat că, degeaba mi-am tot pierdut timpul cu tine dacă încă îi mai spui cocârț amărâtei tale de țuică leșinată !

         – Mă rog, … spune-i cum vrei tu, dar să știi că acolo la munte, cu asta ne ținem.

         – Treaba voastră dar, … când vii pe la mine ?

         – Păi, … pe vremea asta câinească ? – i-am răspuns eu aruncând o privire pe fereastră și zgribulindu-mă văzând cum vântul scutura copacii iar gheața formată pe crengile copacilor se fărâma datorită rafalelor vântului și curgeau pe jos.

         – Păi, … pe vremea asta ! – m-a bombănit el – Acum, pe vântul ăsta dai gâsca jos, așa cum mi-ai tot împuiat capul astă vară.

         – Ce vorbești ? – am ciulit eu urechile auzind de gâscă – Ori umblă gâsca pe vremea asta nasoală, sau pe la voi nu suflă rahatul ăsta de vânt ?

         – Auzi, … știi ce ? Mie spune-mi numai dacă vii sau nu pentru că, poveștile astea despre starea vremii nici noi nu ne mai pierdem vremea ca să le ascultăm.

         – Păi, … știu și io ce să-ți spun? – i-am răspuns eu cam încurcat  uitându-mă din nou pe fereastră – M-ai luat cam din viteză și tocmai mă apucasem ca să mai fac și eu câte ceva prin casă.

         – Hai, … las-o jos că măcăne ! – m-a persiflat Iliușa -, Zi mai bine că ți-e lene și te-am lăsat ! Eu oricum ar fi afară, mâine intru din nou în baltă iar dacă urâtele alea vor trece pe deasupra mea le spun că tu mai vii la vară, că acuma stai la căldurică, ori cumva, de zgârcit ce ești, nu vrei să vii pe la mine ca să nu-mi aduci o sticlă cu rachiu d-acela făcut de tine și de adormit copii ?

         Cu replica asta, m-a dat imediat gata așa că, aruncându-i o privire soției care se tot încrunta la mine presimțind că nu mai aveam mult și o zbugheam la vânătoare, i-am răspuns morocănos:

         – Bine, mă … mincinosule ! Mă îmbrac și pornesc spre tine dar vii să mă iei de la bac ! Clar ?!

         – Normal că vin ! – mi-a răspuns el deodată bine dispus – Cam în cât timp ajungi ?

         – Păi … la mine e ora zece, dar la voi cât e ceasul ?

         – Hai mă, lasă-te de goange, că doar n-om funcționa de pe ora Moscovei ! Bine, dacă pleci într-o jumătate de oră că știu eu când să vin ca să te iau de la bac și să nu mai traversezi Dunărea că nu știi cum s-o suci vremea până ajungi tu și mă vei înjura când vei serba Sfântul Paște pe aici prin baltă – după care, cu un hohot de râs a închis aparatul iar eu deja începusem ca să-mi adun ce aveam nevoie pentru noua escapadă.

         – Deci, pleci ? – m-a chestionat nevastă-mea stăpânindu-și cu greu râsul – Voi vânătorii ăștia de țuici și cocârțe cum îi spune Iliușa,  v-o mai fi rămas ceva minte, ori vă lăsați în voia sorții ?

         Nu i-am mai răspuns așa cum o merita deoarece mă concentram doar la ce iau cu mine fiind astfel atent ca să nu uit ceva important iar în jumătatea de oră promisă mă aflam deja la volan având cap-compas Delta.

          Ajuns la destinație când deja începea ca să se însereze, am parcat iute mașină lângă un gard și în pas alergător m-am cocoțat pe puntea bacului pe când tocmai căpitanul încălzea motorul așa că, n-am avut nici un moment pierdut iar când am ajuns pe la jumătatea canalului l-am și zărit pe Iliușa aflat deja pe malul opus fiind în așteptarea mea.

         – Hai mă, că mi-era teamă să nu mă apuce dimineața aicea ! –  m-a și luat el la zor îmbrățișându-mă bine dispus după care,  mi-a smuls rucsacul din mână și l-a azvârlit în lotca amarată de o tufă crescută pe mal – Hai, țopăie și tu după bagaj că acuma pornesc !

         Odată cu mine s-a urcat și el pe bancheta de lângă motor iar tipul cu care l-am zărit că stătuse la taclale i-a deznodat iute parâma ce era legată de o tufă de pe mal și i-a aruncat-o în lotcă exact în momentul în care Iliușa o și pusese în mișcare.

         Cum am intrat pe Chilia am și fost îmbrățișați chiar din față de vântul mult mai câinos decât cel de la București așa că, aducându-mi aminte cu mare dor de mănușile îmblănite uitate în șifonier mi-am înghesuit ambele mâini pe sub scurta îmblănită străduindu-mă ca să astup fiecare locușor pe unde se strecura jigodia aia de vânt înghețat.

         Dunărea era goală cum foarte rar o mai văzusem iar noi eram singura barcă pe tot canalul și uitându-mă ceva mai atent la Iliușa i-am descoperit vreo câțiva țurțuri atârnați de firele de păr ițite pe sub căciula de blană trasă bine peste frunte. Altfel, imaginea Deltei era mirifică așa cum a fost mereu sub puțina zăpadă picată și care astfel albea tot malul.

         – Precis că, la noapte ne va ninge poate ceva mai hotărât ! – mi-a strigat Iliușa străduindu-se ca să se facă auzit – iar apoi a continuat aruncând o privire spre cherhanaua pustie de la Mila 23 – Hai, că pe canalele asta mai mici prin care ne vom strecura noi nu va mai sufla mizeria asta de vânt înghețat.

         După nu prea mult timp a intrat pe Canalul Litcov iar curând a cârmit spre mal unde am zărit un bordei prăpădit rău de tot:

         – Ăsta-i hotelul unde ne vom caza ? – l-am întrebat eu cam îngrețoșat de imaginea adăpostului.

         – Auzi, mă ? Când te vei dezgheța la căldurica lui să vezi ce drag îți va fi de el !

         Am tras amândoi de prova lotcii reușind cu destulă dificultate ca să o cocoțăm ceva mai sus pe mal după care, am intrat în bordeiul lui Iliușa mobilat numai cu o plită bine încinsă și plină cu jar și cu asta, basta.

         – Păi, bine mă, vânător pârât ce ești, … asta ți-e cabana ?! – L-am luat  eu peste picior?

         – Ori nu-ți place ? – mi-a răspuns el cam acru, după care a pufnit în râs – Ce-ți lipsește aici ? Căldură ai din plin, vântul nu suflă, ploaia nu răzbate, de nins, ninge doar afară iar ca mobilier, avem astea două blănuri de oaie pe care vom dormi împărătește, învelindu-ne tot cu ele.

         Eu tot auzisem de ”cabana lui Iliușa” însă, de vizitat era prima oară când îi călcam pragul așa că, văzându-mă cam surprins, Iliușa s-a așezat pe un butuc de lângă intrarea acoperită cu o scoarță groasă și mi-a făcut ochiul spre un alt butuc aflat mai lângă plită:

         Hai, ia în primire și tu fotoliul ăla ca să stăm ca boierii la căldurică și să ne distrăm cu un rachiu de prună de la tine ori cocârț de la mine.

         – L-am adus, nu-ți fie teamă – i-am zâmbit eu trăgând afară din rucsac sticla plină cu țuică – Ori credeai că i-o las în grija soției ?

         – Nu, eram sigur că o vei aduce însă aici pe baltă, cocârța domnește așa că … – și fără alte argumente a dus sticla la gură din care a sorbit îndelung apoi, mi-a întins sticla din care, la rândul meu, am sorbit și eu un gât zdravăn după care mi s-au cam aburit ochii dar m-am ținut tare și spre mulțumirea lui i-am lăudat-o:

         – Harașo, cocârța asta a ta, că mi-a mers la suflet !

         Un timp, am mai stat la taclale până când a ieșit complet din noi frigul care ne cam înțepenise după care, ne-am întins amândoi pe cele două blănuri dar fără să ne învelim cu ele deoarece în bordei era chiar mai mult decât cald.

         – Uite ce facem mâine – mi-a spus Iliușa privindu-mă cu atenție –  Nu ți-am spus la telefon pentru că nu avea rost. Undeva în apropiere de noi, e o zonă cam neumblată și unde, ieri, când am vrut ca s-o tai pe acolo pentru a-mi vedea porcii aflați pe un grind, o namilă de mistreț m-a atacat dar l-a oprit Mușa, câinele meu cel vrednic. Astfel, s-a tot dat la el și l-a ținut în loc iar eu nu aveam la mine nici arma și nici măcar sulița așa că, doar i-am dat cu huo !

         – Adică, cum te-a atacat ? – l-am chestionat eu cam înfiorat.

         – Exact așa cum îți spun. A pufnit spre mine cu capul aplecat în jos iar eu eram fascinat de lungimea colților lui ca niște seceri însă, Mușa s-a dat tare de tot la el așa că, fiara m-a lăsat pe mine și s-a repezit la el.

         – Și ? A pățit ceva ? – l-am întrebat eu încruntându-mă – Sper că nu l-a rănit !

         – Ba da – mi-a răspuns Iliușa încruntându-se și el – I-a spart burta cu unul din colți dar nu i-a putut face mai mult rău deoarece m-am repezit și eu la el strigând și lovindu-l cu un lemn de pom găsit pe jos.

         – Și ? – l-am presat eu înfiorat de emoție ca să-mi relateze mai departe .

         – Păi, … și cam atât deoarece, speriat de răcnetele mele mistrețul s-a întors și a dispărut în stuf iar eu, l-am luat pe Mușa în brațe și am fugit cu el la un veterinar pe care-l cunosc fiind și vânător așa că, s-a apucat imediat și l-a cusut dar i l-am lăsat acolo în convalescență până se va vindeca.

         – Uuuf ! – Bine că a scăpat – am oftat eu de emoție.

         – A scăpat însă, așa cum m-a sfătuit și veterinarul, cu el nu mă mai pot duce un timp la mistreți așa că, nu-l voi mai putea ține aici cu mine pentru că, scârba aia de mistreț bântuie mai mult pe Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Peripeții în Deltă” →

         De vreo două zile, eu și nea Ion Diaconu tot moșmondeam ca să ne pregătim pentru o vânătoare frumoasă la mistreți motiv pentru care, toți cei din zonă se pregăteau și ei mai ales că, asociația de la Buzău ne trimisese știrea că vom fi onorați și de prezenta unor fii de ștabi, mari vânători de mistreți și posesori ai unor câini teribili profilați tot pe mistreți iar pe deasupra, posesori de numeroase medalii pe la niște concursuri din  străinătate așa că, cei câțiva căței porecliți de noi ca mistrețari locali de rase nesigure însă produși ai unor cățele indigene împerecheate cu cei care le-or fi plăcut mai mult, deci câini de-ai noștri de toate zilele, au rămas legați ca să nu ne compromită.

         Pentru această adevărată zi de referință, amândoi am convenit ca să ne fabricăm niște breneke-uri proprii așa cum ne pricepeam noi însă de care, eram siguri și aceasta după eșecul lamentabil pe care l-am pățit după ce adusesem de la București vreo zece cartușe în tub de Metalo Globus încărcate cu  câte un proiectil nemțesc marca Ideal care era găurit în spiral și care, după cum mi-am asigurat camarazii de vânătoare, era infailibil iar până ajungea la țină șuiera prin aer.

        Dragii de ei, au analizat noua muniție cu vădit respect, au întors-o pe toate părțile apoi au convenit:

        – Bă, … se vede că e marfă nemțească ! Acesta, precis că pune porcul jos chiar și pe la vreo sută de metri.

        Fiind deosebit de încântat pentru primirea pe care au făcut-o cartușelor aduse de mine, le-am împărțit pe toate lor iar mie mi-am păstrat numai două cartușe considerând că ele îmi vor fi de ajuns deoarece nu aveam de gând ca să împușc mai mult de doi mistreți, așa că, am luat calea pădurii având în plan ca să facem o singură bătaie ceva mai lungă într-o zonă destul de greu accesibilă unde urma ca, în mod sigur să dăm de mistreți deoarece acolo nu erau deloc deranjați și dispuneau de hrană din belșug, ghinde, alune și alte preferate de ei.

        Când am ajuns la locul unde urma să instalăm standurile ne-au cam pus de gânduri norii negrii și amenințători însă după planul nostru terminam vânătoarea mai înainte de a se strica vremea. Ca urmare, după ce ne-am instalat și am auzit semnalul transmis gonacilor pe țeava armei de nea Ion am și început ca să pândim printre pomi apariția vânatului știind că, vulpile și mistreții se pun în mișcare imediat ce simt pericolul.

        Cam pe la jumătatea goanei a trecut prin fața mea destul de aproape o frumusețe de jder care m-a simțit când am săltat arma dar fără să trag deoarece aș fi stricat goana așa că l-am condus numai cu cătarea armei. La un moment dat însă, din spatele unor tufe dese și-a făcut în sfârșit apariția o splendoare de vier care pășea tacticos prin fața mea fără ca să-i pese de tărăboiul făcut de gonaci așa că, la fel de tacticos am fixat în umăr patul armei iar când mi-a oferit spata, am apăsat pe trăgaci. Concomitent cu tunetul armei l-am văzut cum s-a săltat imediat pe picioarele din spate apoi a căzut pe picioarele din față îndoite sub greutatea lui după care, s-a ridicat și a dispărut din nou în spatele tufei de unde apăruse.

        – L-ai luat ? – m-a întrebat nea Ion care s-a apropiat iute de mine – Precis l-ai pus jos căci l-am zărit și eu însă pentru mine era departe și până la el aveam destui pomi din cauza cărora nu puteam trage, dar ție ți-a venit ca la carte.

        – Așa este – i-am răspuns eu fără să-mi desprind privirea de la tufa în spatele căreia a dispărut mistrețul – A luat focul precis pentru că, imediat a căzut în genunchi iar apoi s-a pitit după tufa aia.

        – Păi, hai acolo – m-a zorit nea Ion, mai ales că începuseră să apară și gonacii – Ai tras cu idealul ăla al tău, nu-i așa ?

        – Normal ! – i-am răspuns sigur pe mine și zâmbindu-i mulțumit.

        – Hai să-l ducem jos ca să nu ne apuce ploaia – m-a zorit nea Ion care a și pornit spre tufa cu pricina.

        Am ajuns cam amândoi odată, am cercetat iute locul în care trebuia să se afla porcul împușcat de mine dar nu am descoperit nici o urmă de sânge apoi, am dat amândoi ocol tufei însă n-am descoperit nici acolo vreo urmă de porc ori de sânge.

        – Offf – a oftat nea Ion cam nemulțumit -, l-ai lovit, nu-i așa ?

        – Precis ! L-am zărit clar când a marcat focul.

        – Hm, … deci dacă este rănit, de ce nu sângerează ?

        – Nu-mi pot da seama – am bombănit și eu iar la un moment dat, răscolind cu privirea prin iarba și frunzele uscate unde se aflase mistrețul când am tras în el, mi-a atras atenția un corp străin Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Proiectilul ideal” →

          Prin ”44 Țara noastră era încă hărtănită zdravăn de necazurile războiului așa că, părinții mei, cu chiu-cu vai de-abia au reușit ca să mă depună în brațele calde le bunicilor – părinții tatălui meu – din Comuna Bălănești ascunsă prin Munții Buzăului, localitate ceva mai retrasă și astfel, mai lipsită de necazurile care îi potopeau pe bucureștenii chinuiți de tot ce însemna război.

         Ca atare, acolo am crescut și tot acolo m-am format, începând ca să aflu ce înseamnă viața, munca, grijile și bucuriile iar cu vânătoarea efectiv am crescut deoarece, eram nelipsit de la adunările celor mari și astfel, strecurându-mă printre ei, aflam o mulțime de treburi din care pricepeam numai pe unele dintre ele, însă pentru mine reprezentau adevărate minunății.

         Pe lângă această sursă de basm care îmi oferea interminabile  minunății, adunările vânătorilor strânși în jurul focului îmi rețineau  respirația de încordare deoarece savuram tot ce era legat de tainica preocupare pe care nu o părăseam nici noaptea în visele mele. Nu odată, atunci când erau duși la muncă, ungeam câte un petic de țesătură cu uleiul pe care am văzut că și ei îl foloseau iar apoi, cu sufletul plin de emoție și mai ales de plăcere, dădeam câte o armă jos din locul în care era cocoțată și o ștergeam încetișor pentru ca astfel, treaba să dureze cât mai mult și nici să nu-mi las urmele.

         În afara acestor momente de adevărat extaz, bunicii mei care  mi-au simțit chemarea puternică pentru pădure nu pierdeau nici un prilej ca să mă dăscălească școlindu-mă cu tot felul de detalii pe care, spre binele meu era tare bine să le cunosc deoarece, după cum ei o repetau mereu, ”nu se știe niciodată când îmi vor fi de folos” iar anii care au urmat nu au întârziat ca să le dea multă dreptate. Marele meu regret care m-a amărât din totdeauna acum a fost faptul că, luat cu joaca și cu preocupările mele copilărești nu am căscat bine ochii pentru ca astfel, să rețin denumirile buruienilor de leac pe care, împreună cu femeile care o mai ajutau pe bunica mea mai ales la treburile gospodărești, le adunam cu sârg din pădure, buruieni din care, dumneaei făcea tot felul de leacuri după care, nu odată am fost de față când, a fost căutată de oameni veniți tocmai de la Buzău având tot felul de suferințe pe care numai leacurile bunicii mele le veneau de hac. Ba chiar și pe un unchi de-al meu care era mare vânător într-un alt sat, bunica mea îl punea ca, doar într-o noapte cu lună plină din august, să împuște un bursuc pe care să-l jupoaie mai înainte ca să se lumineze de ziuă și cu o surcea din lemn anume curățată de el de coajă, să-i răzuiască grăsimea de pe rinichi pe care să o împăturească bine în frunze proaspete de brusture și să i-o aducă bunicii mele de îndată deoarece, din ea, bine amestecată cu anume buruieni bine uscate, făcea o vaselină miraculoasă cu care vindeca o sumedenie de răni sau buboaie urâte.

         Pe de altă parte, bunicul meu supranumit în zonă ”Înțeleptul munților”, constatând cât de atras eram de pădure, m-a instruit cum să aprind un foc folosindu-mă numai de ce-mi oferea locul din jur, cum să cunosc apa curată din care îmi pot potoli setea, cum să mă folosesc de mușchiul gros pe care să-l întorc și astfel, să mă pot culca numai pe partea cea și încălzită de soare peste zi pentru a nu răci în timpul somnului de noapte și câte și mai câte sfaturi minunate care, mai târziu mi-au fost de mare folos. N-am uitat niciodată cum, coborând spre casă din spre Bârza m-am văitat într-o doară că mi-ar fi foame iar bunicul pe care îl însoțeam, m-a cercetat mirat și indicându-mi jungla de buruieni din jur prin care cei doi câini care ne însoțeau zburdau fericiți sau ronțăiau satisfăcuți vreo frunză ori tulpina  vreuneia dintre ele, m-a privit mirat și m-a școlit pe loc:

         – Păi, dacă ți-e foame de nu mai poți răbda până acasă ori cine mai știe pe unde vei hălădui, urmărește cu atenție animalele iar acum, pe câinii noștri și la rândul tău, poți mânca fără teamă orice buruiană pe care ei o ronțăie deoarece, astfel afli că nu este otrăvită și deci, dacă pentru ei nu prezintă pericol, nici pentru tine nu vor fi periculoase..

         Tot de la bunicul meu am învățat cum să-mi aleg și să-mi pregătesc locul pentru un somn în pădure  unde m-ar apuca noaptea, iar astfel, îmi pot face cuibul, pe cât posibil în apropierea vreunui pârâiaș după ce răstorn mușchiul încălzit peste zi de razele soarelui. N-am să uit dimineața în care m-au deșteptat din somn cârâielile unui stol de coțofene gureșe care, descoperindu-mă mișcând la rădăcina arborelui printre crengile căruia se zbenguiau, au declanșat un vacarm enervant așa că, pentru a le calma, m-am ridicat de jos și, în căutarea unui loc unde să pot sorbi din unda lui cristalină a pârâiașului, am coborât panta prin ale cărei pietre se strecura voios pârâiașul zglobiu când deodată, ocolind o tufă de măceșe, m-am pomenit la câțiva pași de iedul unei căprioare care, la apariția mea, brusc a ridicat capul din iarba pe care o păștea cercetându-mă surprins.

         La rândul meu, am rămas și eu nemișcat privindu-l la fel de surprins când deodată, din stânga mea am auzit un tropăit însoțit de un fel de strănuturi iar când m-am răsucit în loc, imediat m-am pomenit cu o căprioară, precis mama iedului care, mă cerceta supărată stând la fel de nemișcată ca si căprioara care brusc, a început ca să tropăie în loc pe picioarele din față precis Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Școala vieții” →

           Era o dimineață de toamnă târzie care picta pădurea așa cum nici un pictor nu a reușit vreodată ca să-i redea naturalețea și asta deoarece, asemenea nuanțe de culori cum le realiza toamna nu ajunseseră niciodată prin tuburile lor cu fel de fel de paste colorate. Ca urmare, în lipsă de altceva mai acceptabil, stăteam la balconul casei bătrânești unde mi-am petrecut adolescența și visând pădurea, încercam să savurez priveliștile de basm oferite de copacii înșiruiți în lungul străzii care se terminau în zona Teatrului de Vară edificat însă din anul 1953 pe marginea fostului Parc denumit ”23 August” iar cândva, fostă ”Groapa Vergului”. De la înălțimea nu prea mare a balconului mi se oferea cu dărnicie o priveliște tare greu de descris ori de reprodus, însă de neuitat.

            În timp ce mă delectam cu această minunăție, am fost trezit din visare de palma grea ce mi-a fost lăsată pe umăr de Nea Nelu, vărul mamei mele de la Bălenii Români din Târgoviște de unde era mama de fel și care, potrivit frumosului său obicei de maestru de vânătoare, ori de câte ori avea vreo treabă prin București făcea ce făcea și reușea ca să ne viziteze și pe noi, măcar și în fugă, atâta cât îi era necesar ca să savureze în grabă o dulceață de prune altoite ori de afine culese de mine din pădure și însoțite de un pahar cu apă de la gheața din frigider astfel cumpărată tot de mine în fiecare dimineață din Bariera Vergului unde se aduceau zilnic blocuri de gheață pe care ghețarul le tăia fie în jumătate fie pe sfert după cum solicitau cumpărătorii.

            – Ce faci măi, Țiți – m-a luat el la întrebări zâmbindu-mi fericit că m-a găsit acasă deoarece, la acea dată eram în ultimul al Școlii de Ofițeri MAI Nr. 2 și destul de rar reușeam ca să beneficiez de vreo învoire ori timp liber când să-mi pot vizita rudele ori prietenii – Ce făceai în balcon ? Sau mi s-a părut mie că ațipiseși și te-am cam speriat ? Ai ?! Hai, fii sincer, că nu mai spun la nimeni!

            După ce s-au amuzat de întâmplare, tatăl meu mi-a luat apărarea scuzându-mă:

            – Nelule, … de câte ori trece pe acasă, își curăță bine arma de vânătoare apoi oftând de ni se rupe inima de mila lui, îl vedem cum o încuie la loc în dulapul de fier și o mângâie cu mâinile tremurânde.

            – Păi bine măi nepoate, de ce nu dai pe la noi ca să ne însoțești la vânătoare dacă ți-e așa de drag de ea ? Mai adineauri când te-am trezit nu cumva priveai pomii oftând de dorul pădurii ?

            – Ce să fac, măi Nea Nelule, am cârmit-o și eu pentru câteva clipe pe la ai mei ca să-i mai văd și aruncasem doar o privire pe deasupra pomilor pentru că, până la urmă, după ce termin sesiunea de examene tot o voi rupe eu și scap măcar o zi sau două când … pădure mă va chema !

            – Așa să faci, dragul meu, să nu te lași doborât de nimeni și de nimic. Uite acum, eu trebuie să mă văd cu Premierul care știi bine că este un mare vânător și împreună urmează să o punem de-o vânătoare peste vreo două săptămâni la care va participa și Președintele Țării.

            Auzind aceasta, atât eu cât și părinții mei am înlemnit iar Nea Nelu a continuat remarcând imediat surpriza noastră.:

            – Și atunci, deoarece Premierul ține foarte mult la mine și mă apreciază pentru cum le organizez eu vânătorile, sunt sigur că nu mă va refuza când îi voi cere permisiunea ca să te invit la o vânătoare organizată de mine iar astfel, amintindu-i de tine care, în afară că ești vânător mai ești și nepotul meu iar pe deasupra în curând vei fi locotenent de miliție!

            Sunt sigur că mă albisem la față de surprindere așa că, mângâindu-mi obrazul cu palma lui bătucită de muncă a continuat:

            – Am să te anunț eu din timp cum procedăm așa că, te învoiești și tu pentru vreo două zile iar dacă este cazul le spui despre ce este vorba precizându-le că, pentru asta voi deține aprobarea necesară pentru tine deoarece participă cam toți miniștri și membri CC-ului în frunte cu Premierul și însuși Președintele.

            Deși bănuiam ceva, acum lucrurile deveniseră extrem de clare iar împreună cu părinții mei amuțisem complet.

            După ce a savurat surpriza, Nea Nelu mi-a lăsat iar palma lui grea pe umăr și făcându-mi cu ochiul șăgalnic m-a instruit:

            – Când te-ori anunța, nu va fi nevoie ca să te speli, să te parfumezi și alte chestii d-astea ci numai să te bărbierești. Atât. Iar  arma o poți lua cu tine deși nu cred că ți se va oferi ocazia ca să împuști ceva. Clar ?

            După care, consultându-și ceasul de la mână s-a ridicat sprinten și s-a îndreptat spre ușă din pragul căreia ne-a făcut un semn larg cu mâna a despărțire și a plecat.

            Zilele s-au scurs rapid fiind extrem de ocupat cu sesiunea de examene și mai ales, cu inevitabila instrucție și activitățile zilnice specifice oricărei școli de ofițeri iar pentru a nu intra în criză de timp, am profitat de o ocazie favorabilă și m-am înființat la Nea Sava șeful magazinului de arme și muniții de vânătoare care, la acea dată se afla la Lido de unde intenționam ca să-mi cumpăr muniția necesară:

            –  Păi, dacă nu-mi spui la ce se va trage, eu n-am cum să știu ce muniție să-ți recomand – mi-a replicat Nea Sava evident dezorientat.

            – Păi, … cred că la fazani ori poate și la iepuri ori mistreți …-    i-am  răspuns eu cum nu se putea mai confuz încurcându-l și mai rău așa că, mi-a pus pe tejghea o cutie cu alice de 2 mm, una cu alice de 4 mm și una cu breneke-uri ridicând din umeri.

            – Deci, le iau cu mine acolo, mă voi descurca eu în vreun fel,  nu-i așa ?

            În fața unei asemenea întrebări bietul Nea Sava a amuțit și cu destulă dificultate a bâiguit o explicație:

            – Păi,… cu alea de doi jumătate dai la fazani, cu cele de patru milimetri tragi la iepuri și la vulpe iar cu breneke-urile, adică cu dopurile astea de plumb dai la mistreți. Te-ai prins ?

            Deoarece casiera magazinului nu reușise ca să audă șoaptele noastre se apropiase discret însă când m-am îndreptat de casa de marcaj ca să plătesc marfa, s-a apropiat în fugă cercetându-mă curioasă dar fără să priceapă prea mult.

            Deci, urma doar să fiu anunțat când avea lor vânătoarea așa că, cu gândul mai mult la aceasta aproape că nici nu mai știam ordinea examenelor care s-au succedat și ele cu destulă rapiditate iar într-o după amiază, pe când beneficiam de un program de voie, m-am pomenit chemat la ofițerul de serviciu cu care eram în relații destul de apropiate care mi-a întins un plic cercetându-mă foarte intrigat:

            – După adresa expeditorului nu cred că-i de la vreo tipă ! – mi-a spus el străduindu-se ca să-și mascheze curiozitatea.

            Cum din primul moment am recunoscut adresa Silvicului de la Târgoviște m-a traversat iute un fior de surprindere apoi i-am răspuns cât am putut eu de indiferent:

            – Ai ghicit, … nici nu este ! E ziua bunică-mii și mă invită pe la ea ca să o petrecem – i-am răspuns eu în doi peri și am înghesuit imediat plicul în buzunarul vestonului îndepărtându-mă.

            Cert este că, n-am dormit toată noaptea zvârcolindu-mă de emoție și mai ales de teamă în încercarea de a intui reacția comandanților mei la invitația oficială pe care mi-o trimisese Nea Nelu iar de-abia la prima oră a dimineții când am ieșit la raportul comandantului de companie i-am întins plicul cu mâna tremurândă:

            – Vă raportez că l-am primit ieri după amiază și astfel, așa cum scrie și în scrisoare, cei de la Târgoviște vă solicită ca să-mi aprobați o învoire pentru ziua respectivă.

            – Mda, … – a căzut pe gânduri comandantul meu după care a lăsat compania în repaus și m-a chemat la o discuție între patru ochi – Ia explică-mi și mie ce vrea să însemne treaba asta ?! Dar fără șmecherii !

            – Păi, … cel care a scris invitația este unchiul meu și răspunde de organizarea vânătorilor celor din CC iar asta de care amintește e ceva mai specială deoarece participă atât Președintele Țării cât și Premierul. Deci, la solicitarea unchiului meu, el a obținut aprobarea oficială a participării mele ca invitat la această vânătoare. Acum, dumneavoastră rămâne să decideți.

            – Hm, … și dacă nu-ți aprob învoirea ?

            – Păi, … nu-mi aprobați și gata ! O să le comunice ălora că nu mi s-a permis ca să dau curs invitației lor și … asta e !

            – Bravo mă, deci mă bagi pe mine în gura CC-ului și a ălora mari?! Ce să-ți mai spun, … exact de asta mai aveam și eu nevoie acum în pragul pensionării, să mi-i pun tocmai pe ăștia în cap?? De ce mă bagi tu pe mine în asemenea porcărie ?!

            După ce face câțiva pași apăsați în stânga și în dreapta bombănind vânăt de furie, comandantul se proțăpește furios în fața mea și îmi comunică printre dinții strânși:

            – Fii atent că, o asemenea plăcintă n-am mai avut plăcerea s-o primesc până acum dar fii sigur că, pe tine n-am să te uit așa, cu una, cu două !! Am să ți-o coc eu de ai să mă ții minte câte zile vei avea ! – după care, s-a răsucit pe loc ordonându-le camarazilor mei – Luați repaus până mă întorc !

            Nu știu nici astăzi de unde, pe ce cale și de la cine s-a divulgat conținutul plicului însă îmi amintesc cu mare satisfacție privirile pline de invidie pe care mi le aruncau toți camarazii mei din ultimul an de școală, ba chiar și unii din anii inferiori care mă cercetau ca pe un adevărat erou.

            Cert este că, mai înainte să sune deșteptarea, m-am pomenit lângă pat cu sergentul de serviciu care mi-a șoptit grăbit:

             – Hai repede, îmbracă-te și vino pe platou că te așteaptă mașina școlii!

            – De ce mă ? Ce naiba am mai făcut ?! – l-am întrebat eu surprins. Ori mă duce la arest ?

            – Habar n-am – Eu am primit ordin să te trimit la mașină și l-am executat, ce-i mai apoi … pe mine nu mă privește – mi-a răspuns camaradul meu ridicând din umeri și ieșind grăbit  din dormitor.

            In timp ce tremuram de emoție m-am îmbrăcat rapid și am ieșit  din dormitor iar primul lucru pe care l-am zărit a fost mașina șefului școlii care era oprită în fața dormitorului iar când Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: O vânătoare selectă” →

        Nu prea știu bine în ce stare eram în acea vară însă, tare aș fi făcut altceva decât eram obișnuit pentru a-mi petrece vreo două săptămâni undeva, … adică nici nu știam unde anume și nici ce aveam să fac acolo. Ce mai o întreagă nebunie !

         Drept urmare, după un foarte scurt timp de gândire, atât de scurt de parcă nici n-ar fi existat, m-am urcat în mașinuța mea și am pornit lăsând-o ca să mă conducă ea singură unde avea chef. Și m-a dus exact la Tulcea oprindu-se tocmai în fața hotelului din Port adică, acolo unde o parcam de obicei când veneam la vreo escapadă cinegetică. Zarurile fiind astfel aruncate am pornit încet spre cheu pentru a admira navele ancorate aflându-mă astfel la câțiva metri de coada celor care așteptau ca să li se permită să urce pe nava pasager dar pe mine, cum nu mă interesa deoarece habar nu aveam unde să merg și ce să fac, m-am îndrăgostit instantaneu de un moșulică extrem de zglobiu și de simpatic echipat cu un maiou marinăresc cu dungi albastre și căruia îi atârna în colțul gurii o pipă lipsită de tutun iar astfel, imitându-l perfect pe Poppey Marinarul, personaj care, se proțăpise la câțiva pași de mine și îi cerceta foarte atent pe cei aflați în coada de la pasager iar încet, încet mi-am dat seama că, tipul cam trăgea cu urechea la ce discutau așa că, am profitat de prima ocazie care mi s-a ivit și i-am făcut discret cu ochiul iar urmarea a fost aceea că, moșul s-a și lipit de mie șoptindu-mi fără să-și scoată pipa dintre gingii:

         – Gata boierule, sunt al tău ! Vrei să zburăm la Maliuc, nu-i așa ?

         Mă luase cam prea repede pentru a-i putea da și un răspuns așa că, m-am limitat doar să-i zâmbesc amabil după care am ridicat din umeri:

         – Tataie, nu prea știu nici eu pe unde voi ateriza așa că, lasă-mă câțiva ani ca să mă mai gândesc.

         Cum evident s-a topit de tot la răspunsul meu, și-a scos în sfârșit pipa dintre gingii, a trântit un scuipat consistent pe copastia navei pasager lângă care ne aflam apoi mi-a întins mâna recomandându-se:

         – Io mă numesc Pârâu, o viață întreagă am fost marinar iar acum racolez fraieri morocani … adică străinași, pe care să-i duc cu șalupa fiului meu la Maliuc – și astfel, mi-a indicat spre o șalupă legată la cheu ceva mai departe.

         – Cunosc și eu un oareare Pârâu care cazează turiști și învârte toate șmecheriile de prin Tulcea – l-am informat eu spre bucuria lui care astfel mi-a strâns iute mâna:

         – Te pomenești că-l cunoști pe fii-miu, că el le sucește și le răsucește pe toate.

         N-am apucat ca să-i răspund deoarece, spre marea mea surprindere am văzut cum tocmai trecea pe lângă noi un fost coleg de școală și bun prieten încovoiat sub greutatea unui balot gros de undițe și cum se grăbea ca să se așeze și el la rând i-am strecurat pantoful în calea piciorului iar rezultatul a fost înspăimântător deoarece, balotul cu undițe i-a zburat pe jos în timp ce el, a plonjat practic la picioarele noastre de unde s-a ridicat vânăt de furie și zbierând spre mine a atras astfel atenția tuturor celor de la rând care și așa se cam plictiseau:

         – De ce nu-ți ții bă cracii p-acasă ?! Ai chef de scandal ori de cafteală ?!

         – Păi, … caut și eu un fraier pe care să mă piș, că p-aici prin port nu văd nici vreun pom – i-am  răspuns eu pufnind în  râs.

         Auzindu-mi răspunsul Poppey s-a și pregătit să o șteargă rapid de teama unui scandal însă eu l-am apucat iute de cot și l-am tras spre mine zâmbind și indicându-i-l pe accidentatul meu:

         – Uite îl vezi ? Dacă nu ești cuminte te dau lui nenea să te pape !

         Atât Poppey cât și cei de la rând și aflați mai aproape de noi au rămas surprinși de răspunsul meu așa că, încruntându-mă la victima mea l-am apucat de nasul cât o trompă și m-am  răstit la el:

         – Băi, făcălețule, ți-am dat io voie ca să vii în Deltă ? Ce naiba cauți p-aici și mai ales cu depozitul ăsta de scule de pescuit ? Ai permis, ori te priponesc pe loc ?!

         In tot acest timp, tipul s-a înroșit la față de furie și pe când toți din jur se așteptau ca să înceapă scandalul el a izbucnit în râs și m-a îmbrățișat brusc șoptindu-mi la ureche astfel încât toți cei aflați prin preajma noastră să ne perceapă dialogul:

         – Băi zăpăcitule, numai tu erai în stare să-mi faci așa ceva !! Ce naiba cauți aici ?

         – Pe tine, ce să caut ?! De anul trecut te tot aștept.

         In timp ce ne-am retras mai la o parte sporovăind bine dispuși, coada de la navă a început ca să se micșoreze văzând cu ochii în timp ce, pasagerii urcau la bord iar Poppey al meu tocmai înhățase doi străini și îi conducea la șalupa lui așa că i-am strigat în glumă:

         – Nu ne iei și pe noi ?

         – Normal că vă iau ! – ne-a răspuns el prompt indicându-ne bancheta liberă din mijlocul șalupei – Haideți mai repede că nu mai pot lua pe nimeni și nu vreau să mai am discuții.

         Drept urmare, ne-am așezat unul lângă altul pe bancheta indicată de Poppey care, după ce a pornit motorul a și zburat spre mijlocul Dunării patinând prin fața navei pasager sub privirile invidioase ale călătorilor care tocmai asistaseră la discuțiile noastre:

         – Să vorbesc cu Fane ca să vă cazeze la hotelul lui din Maliuc ? – m-a întrebat Poppey aplecându-se spre mine pentru a ne putea auzi datorită uruitului puternic al motorului care ne acoperea vocile.

         – Păi, roagă-l ca să ne cazeze câteva zile iar apoi, vino să ne iei de acolo și să ne aduci înapoi la Tulcea – i-am spus eu iar Icu, amicul meu, m-a completat imediat făcându-mi cu ochiul:

         – Dar poate ai drum ori treabă prin București și ne duci direct acasă. Ce părere ai ?

         – Ar fi și asta o idee … – i-a răspuns Poppey pregătindu-se de râs -, dar carnetul meu de marinar nu prea e valabil pe Dâmbovița …

         – N-are nimic – i-a răspns prompt Icu -, vom lua metroul !

         Și așa, mai mult în glumă decât în serios, am ajuns în fața debarcaderului din Maliuc pe care, Fănică fiul lui Poppey ne aștepta iar văzându-mă, s-a încruntat ușor:

         – Parcă ne cam cunoaștem de undeva – mi-a șoptit el strângându-mi mâna.

         – Mda, ne-am cunoscut la nunta lui Făt Frumos cu Ileana Cosânzeana – i-am răspuns și eu.

         – Păi, înseamnă că eu eram Făt Frumos iar Ileana Cosânzeana era șalupa mea de dragul căreia făceau cu toții crize de oftică.

         – În frunte cu primul secretar, … nu-i așa ? – L-am completat eu și am izbucnit în râs amândoi strângându-ne iarăși mâinile de bucuria revederii.

         – Cât stai la mine ? – m-a întrebat Fănică.

         – Păi nu prea știu. De fapt nici nu credeam că voi ajunge p-aici deoarece eu n-am nici un bagaj, am ajuns la tine așa cum mă vezi pentru că, am plecat din București la plimbare și m-am pomenit la Tulcea unde am nimerit în șalupa tatălui tău iar cu el, am acostat pe insula ta.

         – Ei, dar nu-i chiar a mea însă doar hotelul și restaurantul sunt ale mele așa că, tu și prietenul rău stați cât aveți chef, distrați-vă cum vă este voia iar nota de la restaurant o voi deconta eu. E bine așa ?

         Într-un târziu a sosit și nava pasager iar soția lui Fane i-a lat în primire pe călători pentru a-i caza în timp ce, Icu mi-a arătat o cutie măricică plină cu râme de toate culorile și calibrele care se zvârcoleau nemulțumite de deranj.

         – N-am mâncat așa ceva niciodată – i-am atras atenția scârbindu-mă spre lighioanele din curie și nici acuma n-am chef de fiarele astea însă, dacă ți-e foame, hai să-ți fac o demonstrație de pescuit la oblete și să guști trufandaua Deltei.

         – Ce vorbești mă ? Te știam vânător și nu pescar. Chiar ai intrat și tu în rândul oamenilor serioși ?

         În timp ce mă tot lua peste picior, și-a desfăcut iute balotul de scule din care a extras cu ușurință două lansete, a montat pe ele mulinetele potrivite după care m-a invitat spre malul apei:

         – Hai, să te văd ce știi și ce poți, dar … fii atent că, avem destui admiratori care au sosit cu pasagerul și n-am chef ca să mă compromiți.

         În timp ce Icu își pregătea lansetele și scăunelul pe care să se așeze, eu am intrat în sala de mese unde am fost luat în primire de un tip tinerel și foarte amabil:

         – Good morning, sir. Do you want tu eat a fish fresh or ….

         –  Gata, acum oprește-te ca să nu te epuizezi de tot – l-am stopat eu după care i-am întins mâna prezentându-mă – Eu sunt prietenul lui Fănică și voi locui aici la voi câteva zile cu un prieten de al meu iar gazda noastră Fănică ne-a asigurat că, toate notele de plată de la restaurant le va deconta el. OK ?

         – Gata șefule, m-am prins ! – m-a asigurat imediat ospătarul iar eu l-am întrebat în continuare:

         – Dar, peștele pe care îl vom prinde ni-l poate găti cineva de la bucătărie ?

         – Normal, … se poate altfel ? Nici o grijă ! – ne-a asigurat flăcăul după care am ieșit și m-am îndreptat spre locul în care se așezase Icu:

         – Hai mă, ce faci ? Unde-i peștele ?- l-am luat eu la zor.

         – Auzi, nu te mai prosti pentru că mă faci de rahat în fața străinilor care stau deja cu ochii pe mine că m-au și întrebat câțiva dacă în Dunărea noastră există și pește.

         – Ce vorbești ? Și ce le-ai răspuns ?

         – Păi, i-am asigurat că, toate conservele pe care le-au văzut prin magazine conțin numai pești din Deltă.

         – Aoleo ! Măcar le-ai spus că în cutii ajung numai după ce sunt prinși de pescari.

         – Da, mă … le-am spus  toate prostiile.

         – Știi ce, Icule ? Eu nu te știam atât de vorbăreț dar spune-mi te rog, în ce limbă ai clevetit cu ei, că eu nu te știam atât de poliglot ?

         În acest timp își aprindea țigara iar auzindu-mă s-a făcut roșu ca sfecla la față boscorodind câteva mizerii la adresa mea după care mi-a retezat-o ferm:

         – Știi ce ? La pescuit nu se vorbește și nu faci zgomot dacă ai chef să prinzi ceva iar dacă ai chef de cleveteală în toate limbile du-te  la străinii ăia de colo și n-ai decât să le spui lor orice dorești.

         Simțindu-l cam iritat de bășcălia mea, am tăcut și mi-am îndreptat atenția spre vârfurile celor trei lansete așteptând cu răbdare ca să miște vreuna din ele însă liniștea se instalase cu Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Pescar la Maliuc” →

            Ninsoarea a fost prezentă fără încetare timp trei zile și trei nopți la rând iar în ziua planificată pentru o vânătoare la iepuri și eventual la vreun răpitor flămând, fie el șacal sau vulpe, ninsoarea s-a oprit brusc de parcă cineva de acolo de sus a închis brusc ușa ba și mai mult, a deschis larg  fereastra prin care, de undeva din cerul fără pic de nor, de nici unde a dat năvală un soare superb parcă de plajă, care, fiind însă bine adăpostiți la căldura blândă a caloriferelor, ne-a dus imediat cu gândul la Mamaia.

            Ca întotdeauna, adăugând astfel încă o dovadă a valabilității argumentelor mele potrivit cărora, cel care a inventat telefonul a făcut-o în principal pentru a se răzbuna pe semenii săi cărora, permițându-i astfel ca, să te trezească din somn, să te scoată de sub duș ori stând singuratec într-un anume loc, să te sune și să te tot sune cu insistență până va reuși ca să te determine ca, într-un târziu, să abandonezi fie dulcele somn de dimineață, fie căldura reconfortantă a unui duș călduț sau oricare dintre plăcutele intimități iar astfel, oftând ori gemând de supărarea întreruperii momentelor îndelung așteptate să ridici până la urmă receptorul sub privirile crunte ale soției smulsă și ea din brațele calde ale lui Orfeu, singurul tip acceptat de mine pentru a-mi suplini lipsa motivată numai  atunci când, chiar și în subconștient, se face auzit cornul paznicului de vânătoare.

            Ei și, astfel vânturând prin cap sumedenie de presupuneri referitoare la identitatea autorului telefonului atât de matinal și mai ales, de insistent,  până la urmă, ridic brusc receptorul și încruntându-mă așa cum îi stă bine oricărui bărbat adevărat deranjat din somn, îmi procur pe loc un glas ușor răgușit, mormăind ca orice om trezit din somn dar rugându-mă în sinea mea ca să nu fie vreo confuzie:

            – Alo,…

            – Țițache, tu ești – se face auzit glasul inconfundabil al celui mai bun complice dintre mai camarazii mei de vânătoare.

            – Nu, mă … nu sunt eu, ci biata mama, s-o odihnească Bunul Dumnezeu ? Ce dracu bă, ai căzut din pat ori cumva i-a sosit lui nevastă-ta bărbatul mai devreme decât era planificat să revină acasă?!

            –  Aha, acum înțeleg că, … te-oi fi sculat din somn cumva ?!

            – Ei vezi, … d-aia suntem noi prieteni pentru că, în situațiile extreme cum este aia de față, foarte rar te ajută mintea – iar apoi, răcnind – Bă, până în clasa a patra elementară care la tine a completat liceul n-ai citit în nici o carte că oamenii normali dorm noaptea ?

            – Mă rog, … e suficient și așa, deci, acesta a fost recitalul tău ori ai de gând să mai continui pentru că, vreun sfert de oră las receptorul jos ca să nu se întrerupă contactul timp în care, pe când tu zbieri ca un apucat eu am să mă duc într-un tufiș de apropiere ca să mă ușurez. E OK ?

            – Hai sictir și nu te screme ca să pari mai deștept pentru că-ți deteriorezi obrăjorul așa că, petrecere frumoasă în tufiș însă numai după ce-mi dezvălui motivul pentru care m-ai sunat și care poate fi oricare cu excepția celui destul de uzual… ”scuzați-mă, dar am impresia că am greșit numărul !”     

             – Nu, mă … dar peste vreo jumătate de oră trebuie să fim la asociație deoarece, s-a apreciat că vremea s-a îndreptat și e rost de-o vânătoare la lei, rinoceri și elefanți. Te interesează ?

            – Hm, … rahații ăștia de șefi ai noștri n-au citit prin ziare că, oamenii întregi la cap obișnuiesc să doarmă noaptea iar astfel, nu le arde de ședințe nocturne ? … Dar, … în  cât timp treci să mă iei ?

            –  Păi, într-un sfert de oră sunt la tine, … e bine ?

            – Bine, mă … bine, și acum, marș d-aici !

            Totul funcționează normal așa că, hainele ies iute din șifonier, cheia fișetului metalic în care sunt încuiate armele se află deja pe colțul mesei în așteptarea mea iar la bucătărie, cafeaua este deja călduță numai bună de sorbit așa că, mă strecor tiptil înapoi în dormitor apropiindu-mă încet de pat iar la un moment dat, mă împiedic de mâna întinsă a soției care mă apucă de poala scurtei îmblănite și îmi șoptește:

            – Încuie bine ușa că, data trecută am dormit până la unsprezece cu ușa întredeschisă.

            – Păi, am lăsat-o înadins așa ca să o poată tuli amantul tău mai înainte de a intra eu în casă.

            – Zăăău ? … Păi, dacă-i așa, … să ai succes la vânătoare !!!

            – Offf, … scârbă ce ești, se putea să nu-mi trântești tu mucii-n fasole ?!

            – Ei, atunci, păstrează-ți tu amantul iar eu îmi iau fasolea înapoi pentru că și așa am nevoie de ea iar când vei reveni acasă, o vei găsi făcută iahnie! Merge ?

            Deoarece la poartă s-a auzit un claxon ciupit ușor ca să nu deranjeze cartierul, îmi sărut soția în goană și ies grăbit din casă.

            Când am ajuns la asociație contabila care ne aștepta, ne-a comunicat că, grupa plecase cu câteva minute mai înainte urmând ca noi, fie să-i ajungem pe traseu, fie că ne întâlnim la cabană unde se afla paznicul însoțit de trupa de gonaci pe care i-a mobilizat așa că, fără să mai pierdem timpul ne-am continuat drumul iar pe zăpada recent așezată se aflau deja întipărite câteva urme proaspete de autoturisme:

            – Ăștia sunt ai noștri.

            – Normal, … că cine mai poate fi atât de lovit în cap încât să plece de acasă pe o vreme ca asta ?!

            – Cine ? … Păi uită-te și tu la ei – iar amicul meu răsucește iute oglinda retrovizoare care astfel ne permite amândoura să ne oglindim  în  ea – Ei, … ce părere ai ? Îi recunoști ?

            Și astfel, mai cu o glumă, mai cu o vorbă bine gândită ajungem din urmă mașinile celor din grupa noastră continuând astfel drumul aliniați ca la armată.

            Între timp, lumina dimineții și-a anunțat în zare prezența iar lipsa norilor de pe cer ne-a instalat tuturor buna dispoziție anunțându-ne astfel că, cel puțin până la noaptea următoare, în mod cert nu va mai ninge. Oricum, stratul de zăpadă era suficient de gros iar vânatul va avea de lucru în lupta lui pentru învingerea zăpezii care îi îngreuna serios alergătura.

            În tip ce gonacii, majoritatea tineret, se încălzeau bătându-se cu bulgări de zăpadă, vânătorii au îndeplinit rigorile cerute de legislația în vigoare apoi, până la începerea acțiunii dorite de toți ne-am pus pe taclale moment în care am descoperit vreo două mutre necunoscute împreună cu un puști înăltuț care ne cerceta cu exagerat de multă scârbă ori reținere el fiind, la concurență cu taică-su, unul mai prețios și mai important ca celălalt. În timp ce le făceam autopsia cu destul de multă discreție, tehnicianul nostru de vânătoare s-a apropiat de mine și cât a putut el de discret m-a pus rapid în cunoștință de cauză:

            – Te rog, abține-te că n-o să-i faci tu educația acum și în mod sigur, nu cred că vei mai avea plăcerea ca să-i mai ai parteneri de vânătoare.

            – Dar, cine naiba sunt prețioșii ăștia ? Ori sunt cumva diamantele coroanei ?

            – N-am avut ce face deoarece ni i-au trimis unul de la Guvern așa că, nu-i puteam refuza.

            – Bine și, cu ce te pot servi eu ?

            – Eh, cu nimic, doar să-i lași în plata Domnului iar vreun fraier de-al nostru să nu-i umple de alice. Dacă pleacă sănătoși de la noi, e perfect.

            – Bine mă, … dacă m-ai ales doica lor, spune-le că eu nu mai dau lapte de mult așa că, dacă vor neapărat să sugă la alții.

            – Bine, mă ! – a pufnit tehnicianul nostru și a plecat hohotind de râs.

            Între timp, ne-am așezat în cerc înconjurându-l astfel pe organizator iar vrând-nevrând l-am auzit pe prețios cum povestea cu voce cam prea tare unuia dintre vânători:

            – Păi, eu câștig foarte mult la firma unde lucrez deocamdată deoarece am vrut să plec în altă parte însă, până la urmă am  convenit cu ei ca să rămân dar să preiau funcția de director general. De convenit îmi convine însă, partea proastă este că încasez așa de mulți bani încât nici  nu-i pot număra așa că, a trebuit să-mi angajez o secretară care să nu facă altceva decât să-mi țină socoteala banilor.

           Vânătorul căruia îi povestea viața lui, profitând însă de un moment prielnic s-a scuzat scurt și a s-a alipit rapid altui grup așa că, prețiosul rămas singur, de plictiseală probabil ori pentru a se da mare cu arma lui care nu prea arăta rău deloc, și-a deschis-o ca pentru antrenament moment în care am constatat cu surprindere că  avea cartușele introduse pe ambele țevi motiv pentru care l-am apucat strâns de braț:

            – Stimabile, întâmplător, adineauri când ai frânt arma am observat că ai ambele țevi încărcate cu cartușe și astfel, pregătite de tragere.

            – Normal ! – mi-a tăiat tipul vorba măsurându-mă de sus până jos – Doar am venit la vânătoare, nu-i așa ?! Ori greșesc eu ?

            – Păi, toți am venit la vânătoare, însă … petrecerea n-a prea început așa că, potrivit regulii, arma se încarcă numai în stand și nu mai înainte ! Corect ?

            Constatându-i clar furioasa nemulțumire instalată brusc pe figura de tip încrezut mi-am dat seama că respectivul precis va prelungi discuția așa că, i-am întors spatele și m-am alăturat grupului aflat în așteptarea tehnicianului și a paznicului de vânătoare, acesta din urmă având sarcina de a-i conduce în teren pe gonaci iar tehnicianul s-a apropiat zâmbind de mine:

            – Mă bucur că v-ați plăcut amândoi, este un tip agreabil, nu-i așa ?

            – Mda, … chiar mă pregăteam să vă  fac cunoștință amândoura ca să vă puteți bucura împreună de ziua asta frumoasă – i-am întors eu țeapa pe care mi-o aruncase după care ne-a pufnit râsul pe amândoi iar eu am încheiat discuția precizându-i:

            – Prețiosului ăsta ar trebui să i se cam confiște arma deoarece, potrivit veleităților lui, sunt îndreptățit ca să bănuiesc faptul că, ori a pus ochii pe cineva ori așteaptă un moment prielnic și asta deoarece, mai adineauri, tocmai și-a încărcat arma pe ambele țevi și o pregătea pentru tragere.

            – Aoleo ! – a reacționat tehnicianul – Să sperăm că ziua se va termina fără evenimente nedorite !

            – Să sperăm ! – după care a trecut pe lângă noi tânărul aflat inițial lângă prețios și astfel i s-a adresat tehnicianului, întrebându-l:

            – Măi stăm aici ?

            – De ce întrebi ? – i-a răspuns tehnicianul – Ori ai treabă ?

            – Nu, … am întrebat și eu așa, …. pentru că, la plecarea de acasă,  tati i-a promis lui mutti că-i va aduce precis o blană de vulpe.

            – Spune-i tatălui tău că, imediat ce revine paznicul intrăm și noi în teren – l-a liniștit tehnicianul  iar după ce tânărul s-a depărtat m-a privit întrebător:

            – Oare așa o cheamă pe mă-sa ?… Mutti ?

            – Nu, … în germană este echivalentul românescului ”mămica” i-am  răspuns eu abținându-mă ca să nu pufnesc în râs – o fi nemțoaică sau puștiul învață în particular limba germană cu vreo bonă.

            – Măi să fie !! … s-a minunat pe loc tehnicianul apoi a ridicat din umeri indiferent și s-a îndreptat spre mașina cu care tocmai revenise paznicul după ce a terminat cu instruirea gonacilor.

            Drept urmare, pregătirea standurilor a durat și mai puțin timp în care, fiecare vânător și-a aflat numărul locului din stand după care, organizatorul a prelucrat rapid regulile principale de Continue reading „Ștefan Constantin ȘELARU: Se mai poate și așa…!” →

         Imediat ce m-am dat jos din pat doar ce am reușit ca să arunc o privire afară că a și sunat telefonul așa că, i-am smuls iute receptorul  pentru a-i opri astfel soneria și am fugit cu el în cealaltă cameră în timp ce, din acesta răzbătea glasul bine cunoscut al prietenului meu Nelu care răcnea potrivit stilului său inconfundabil:

         – Hai bă, … scoală puturosule !! Dacă nu te găsesc la poartă echipat pentru vânătoare, să știi că, intru peste voi în casă chiar de-ar fi să sparg ușa !!

         Deoarece lungimea firului aparatului se terminase, l-am așezat de o măsuță de lângă ușă și i-am răspuns șoptit:

         – Nu mai răcni, măi disperatule, că nu ești la goană !

         – Adică, vrei să spui că erai treaz ?

         – Normal ! Tocmai priveam pe fereastră să văd dacă mai ninge și mai ales dacă ai ajuns.

         – Hm, … tare mă miră  vrednicia ta. Moșul meu face cafeaua așa că,  peste vreo zece minute pornim spre nenea Fănică iar de la el te luăm și pe tine în zbor iar dacă nu ești pe bordură, acolo vei rămâne că io nu mai opresc. E clar ?

         – Da, mă … disperatule, e clar așa că vino liniștit – după care i-am închis telefonul și am dat fuga la baie unde am aruncat ceva apă rece pe față iar apoi, am dat zor ca să mă pregătesc de plecare îmbucând din mers sandvișul lăsat pe masă de soția mea.

         Așa cum mă familiarizasem cu obiceiurile prietenului și bunul meu camarad de vânătoare, nici n-am apucat ca să închid ușa în urma mea că i-am și auzit glasul ca un tunet zbierând pe geamul lăsat al mașinii:

         – Hai bă mai repede, nu te mai moșmondi atâta că mai avem puțin și ne biruie somnul așteptându-te !

         Nenea Fănică se afla pe bancheta din spate așa că, i-am întins arma și doar ce am apucat ca să-mi vâr piciorul drept prin portiera deschisă că zăpăucul a și accelerat țâșnind la drum. Cum mă învățasem cu hachițele și plăcerile lui purtarea etalată nu m-a surprins deloc deoarece în fapt, era un semn bun și astfel, presimțeam că vom avea o zi frumoasă de vânătoare pe zăpada proaspăt căzută iar aparițiile noastre la locurile de adunare erau primite de toți ca fiind un semn bun așa că, ne botezaseră ”ECHIPA DE ȘOC !” deoarece eram nedespărțiți.

         Câmpul era alb imaculat fiind astfel gătit cu prima zăpadă din acel an, noi toți eram bine dispuși iar atenția ne-a fost atrasă imediat de prezenta printre noi a unui vânător cam nou, echipat exact ca cei din pozele revistelor de modă și ținând în lesă un câine superb, în fapt un limier care cam tremura de frig deși era și el echipat cu o pufoaică care îi acoperea perfect tot trupul.

         – Hm, a mormăit nenea Fănică morfolindu-și țigara pe sub mustața zburlită în timp ce ochii îi străluceau de plăcere la apariția victimei – Care o fi vânătorul dintre ăștia doi ? – ne-a aruncat el nada pe care știa că o vom exploata așa cum i se cuvenea – iar cei mai apropiați de grupul nostru s-au și dat ceva mai aproape pentru a se putea amuza cu poantele nelipsite grupului nostru.

         Intre timp, tipul cu câinele, ca un făcut, s-a apropiat și el de noi pentru a fi mai aproape de Urseanu, directorul asociației care tocmai se pregătea să țină instructajul iar cercetându-l atent pe câine, Nelu l-a întrebat foarte serios pe nenea Fănică:

         – O fii de vânătoare ?

         Nenea Fănică, obișnuit cu apucăturile noastre, a intrat instantaneu în joc așa că, încruntându-se spre câine, l-a cercetat atent câteva clipe apoi i-a răspuns ferm:

         – Nu ! Cercetează-l cu atenție și îți vei da imediat seama că, nu este de vânătoare ci de bombardament !!

         In primul moment tipul s-a făcut instantaneu stacojiu la față și în mod cert, prima lui reacție a fost ca să-i dea o replică dură lui nenea Fănică însă, fiind descurajat de râsetele celor din jur, s-a lăsat păgubaș și după ce l-a scărpinat ușor la baza urechilor ne-a răspuns pe un ton acrișor și cât se poate de îngăduitor:

         – Degeaba stimabililor, nu vă mai chinuiți pentru că el încă n-a apucat să învețe limba română așa că, deocamdată noi discutăm numai în engleză deoarece l-am cumpărat de la o canisă aflată prin ținutul Wells, dacă ați auzit de comuna asta – ne-a răspuns el țepos amuțindu-ne instantaneu.

         Intre timp, Urseanu a sintetizat instructajul și în timp ce noi semnam materialul prelucrat de el ne-a informat despre tipul cu câinele ținând ca să accentueze că, a fost invitat ca să participe la vânătoare fiind recomandat de o anume personalitate iar totodată, ținând ca să accentueze pe surpriza plăcută a existenței câinelui care era multiplu medaliat și deci, câștigător a numeroase concursuri, oferindu-ne astfel prilejul ca să ne delectăm cu un adevărat recital care, în mod precis ne va fi asigurat de frumosul animal prin a cărui contribuție se va evita categoric pierderea iepurilor răniți la vânătoarea din ziua respectivă.

         Partea procedurală fiind epuizată, ne-am repartizat rapid pe grupe și apoi ne-am îndreptat pe standurile stabilite iar în timp ce ne amenajam locurile tipul s-a apropiat de nenea Fănică și zâmbindu-i malițios i-a șoptit printre buze:

         – Contez pe faptul  că, nu vă va deranja comportamentul lui Lord care, se află la prima lui vânătore din România însă pe mine m-a entuziasmat urmărindu-i recitalul în Anglia. O adevărată artă !

         – Mă bucură ce aud – i-a răspuns puțin cam rușinat nenea Fănică și doar mi-a aruncat o privire cam surprinsă – apoi ne-am îndreptat amândoi spre locurile care ne fuseseră repartizate iar la despărțire, i-am auzit numai murmurul șoaptei: Așa o fi !!

         Ei, și nici nu ne-am instalat bine că s-au și făcut auzite glasurile gonacilor însoțite de câteva focuri de armă trase de cei doi paznici de vânătoare, atât pentru a asigura atmosfera zilei dar și pentru a-i pune în mișcare pe iepurii care se culcușiseră prin zăpadă iar datorită gălăgiei, ogorul a prins viață aproape imediat când am zărit în depărtare câteva mogâldețe țopăind pe suprafața imaculată  a zăpezii așa că, am aruncat o

privire scurtă spre Lord descoperindu-l cum stătea încordat și urmărea fascinat mișcarea de pe teren iar nenea Fănică, admirându-i la rândul lui poziția clasică de aret, mi-a schițat și el un semn pe care l-am interpretat ca fiind un început de regret pentru ironia cu care l-a tratat.

         Și nu peste mult timp au început să se facă auzite dn toate părțile împușcăturile iar noi am constatat nu fără regret că, majoritatea iepurilor care nu erau prea mulți, se îndreptau spre flancuri unde erau întâmpinați cu răpăiala de împușcături. La un moment dat, în fața noastră s-a săltat din zăpadă un iepuraș care a pornit în fugă exact spre noi fiind gonit din spate de gonacii care se Continue reading „Ștefan Constantin ȘELARU: Un adevărat câine de vânătoare” →