De vreo două zile intrasem în concediul de odihnă și tare mă mai mâncau tălpile însă Marin, partenerul meu de escapade se tot codea iar în cele din urmă, doar ca să nu rămân acasă, am fost de acord ca să-l însoțesc până la Brad unde trebuia să ajungă la Stelică, fratele lui, care lucra la una din minele aflate prin zonă. Așa că, drumul fiind destul de lung am ajuns cam pe înserat și fiind invitați de  Stelică, ne-am instalat la una din mesele grădinii restaurant aflată în colțul străzii lui unde ne-am cunoscut și cu Dadi, miner și el care, după ce ne-a cercetat cu atenție dându-mi astfel seama că știe cam prea multe despre noi din povestirile care-i fuseseră depănate de Stelică și astfel, îi împuiase capul cu fratele lui care era cel mai bun trăgător cu pușca de la Dinamo precum și despre mine, prietenul lui Marin, care eram cel mai mare vânător din România.

            După ce ne-am omenit cu câte o bere rece, Dadi s-a ridicat de la masă și pe un ton autoritar ne-a invitat ca să-i vizităm casa care se afla prin apropiere iar datorită și tonului lui autoritar am dat curs invitației mai ales că, Stelică ne-a explicat șoptit că, dacă l-am refuza l-am jigni groaznic. Drept urmare, ne-am ridicat de la masa din grădină și în scurt timp ne aflam acasă la Dadi unde am fost primiți mai mama lui, o femeie trupeșă, glumeață și extrem de primitoare.

            Nici nu ne-am așezat bine la masa din sufragerie pentru că mama lui Dadi a și umplut-o cu farfurii de toate formele și dimensiunile precum și cu păhărelele destinate tăriei care se impunea musai înainte de masă pentru asigurarea apetitului, după cum ne-a explicat foarte serioasă dumneaei așa că, deodată, până să ne dezmeticim și ajutată de Dadi, gazda a înșirat pe masă o mulțime de cutii și cutioare de toate formele despre care ne-a explicat că ele conțin numai peștele pescuit de Dadi din Mureș dar gătit de dumneaei.

            Eu și cu Marin tot măsuram uimiți mișcarea gazdelor care, pe nesimțite au umplut literalmente masa care era și ea destul de măricică.

            – Hai, serviți, ne-a îmbiat Dadi, evident tare mândru de opera măicuței lui după care, a început să-și prezinte tratația explicându-ne ce anume conținea fiecare cutiuță, adică, ce fel de sortiment de pește precum și rețeta utilizată de gazdă care, la fel de mândră de opera ei, ne explica prompt cum a fost preparat fiecare pește care fusese prins de Dadi personal.

            Drept urmare, bine documentați cu bogatele explicații primite, în cele din urmă am atacat cutiile înșiruite pe masă constatând astfel că explicațiile primite au fost extrem de sărace față de bogăția de arome, una mai parfumată decât alta, precum și de gustul minunat al peștilor aflați, în fiecare dintre cutii. Astfel că, permițându-le numai gazdelor să ne mai spună câte ceva, ne-am străduit ca să nu înfulecăm așa cum am fi dorit datorită foamei pe care o resimțisem din plin ceva mai devreme când, Dadi ne-a ridicat de la masa restaurantului unde, vrăjiți de mirosul grătarului, speram că ne vom delecta cu ceva mititei. Ce mai, una peste alta și spre meritata satisfacție a lui Dadi am recunoscut sincer că nu mai mâncasem niciodată asemenea pești gustoși satisfăcând astfel și mândria bine meritată a măicuței lui care, ținându-și mâinile împreunate la piept aștepta împietrită aprecierile noastre.

            Ce mai, seara s-a dovedit a fi minunată din toate punctele de vedere mai ales, după ce Dadi, înfoindu-se de mândrie asemenea unui curcan ce stăpânea ograda gospodarului, ne-a condus și în  cămara ale cărei rafturi erau tixite cu cutii și borcane de toate mărimile pline cu peștii pescuiți de el în Mureș și bineînțeles, gătiți artistic de măicuța lui care, și ea plecase smerită pleoapele de plăcerea laudelor bine meritate.

            Pînă la urmă, seara s-a încheiat cum nu se putea mai bine iar eu și Marin am devenit musafirii lui Dadi care ne-a oferit o cameră spațioasă aflată la etaj și unde să ne putem odihni pentru drumul destul de lung pe care urma să-l parcurgem a doua zi, mai concret, la insistențele lui Dadi, a trebuit ca să-l invităm și noi în Deltă așa că, prin București doar treceam pentru a ne dota cu ce aveam și noi nevoie iar punctul terminus al călătoriei era Tulcea unde eram deja așteptați de Vaniușa cu lotca lui.

            A doua zi n-am mai putut onora masa cu care ne aștepta mama lui Dadi și spre regretul ei dar și al nostru, i-am sărutat mâinile fermecate și am pornit iute la drum. Pe drum am mai oprit numai pentru a sorbi câte o cafea la o benzinărie iar întâmplător, am descoperit în portbagaj câteva cutii destul de mari așa că l-am întrebat pe Marin ce cară în ele iar acesta, mi-a șoptit discret ferindu-se de Dadi:

            – Habar n-am ce are Dadi în ele că nu mi-a spus când le-a adus ca să i le bag la portbagaj.

            – Aoleo ! Or fi cutii cu conserve de pește ? – am întrebat eu în glumă dar și cu o notă de seriozitate în glas fapt ceea ce l-a pus pe gânduri și pe Marin moment în care a intervenit Dadi care ne-a explicat serios:

            – Păi, am acolo tot felul de momeli pentru că, nu cred că vom avea timp ca să umblăm după ele pe acolo și nici timp s-o facem deoarece, nu ajung în sfârșit și eu în Deltă ca să îmi pierd timpul căutând râme – iar ca să ne satisfacă curiozitatea a ridicat capacul celei mai mari dintre cutii și atât eu cât și Marin am rămas cu gurile căscate de ce am aflat deoarece, înăuntru se afla o cutie ceva mai voluminoasă plină cu râme groase care viermuiau calme încolăcindu-se între ele, o altă cutie cu șoricei morți, alta cu niște gândaci destul de mari care și ei viermuiau calmi iar celorlalte două sau trei cutii nu ne-a mai interesat conținutul astfel că, Marin a închis capacul portbagajului și am intrat în mașină.

            – Hai să pornim și noi că mai avem destul de mers – a mormăit Marin și aplecându-se discret spre mine mi-a făcut cu ochiul strâmbându-se de silă șoptindu-mi:

            – Dacă mai ridica vreun capac precis că-i arătam și eu peștele pe care l-am mâncat aseară la măicuța lui pentru că, îmi ajunsese deja la beregată și mai aveam puțin până să nu i-l arăt și lui.

            Drumul a fost plăcut și fără evenimente neplăcute așa că, pe la ora prânzului am intrat în Tulcea unde am lăsat mașina în parcarea din fața Hotelului Delta și unde, ne-am pomenit cu Vaniușa lângă noi:

            – Bine ați venit ! – ne-a întâmpinat el bine dispus – Adineauri am amarat și eu lotca lângă pasager contând că vom pleca și noi mai înaintea lor.

            – Păi, te-ai gândit bine – l-a lăudat Marin -, ce naiba, nu suntem noi sătui de atâta oraș cât ne oferă Bucureștiul ? – după care ne-am apucat ca să ne descărcăm lucrurile și să le aducem la lotcă unde Vaniușa le așeza gospodărește, apoi ne-a întrebat:

            – Mai avem ceva de luat ?

            – Doar pe noi – i-am răspuns eu fericit la culme că nu mai puteam de dorul Deltei unde de-abia așteptam ca să ajung iar în așteptarea acelui moment, îmi umpleam plămânii cu mirosul atât de iubit al Dunării.

            Deci, fiind gata de plecare, Vaniușa a pornit motorul și încet, încet ne-am instalat pe cursul Dunării îndreptându-ne spre scumpa noastră Deltă.

            – Mi-ai spus la telefon că rămâneți în Deltă doar vreo trei zile –  i-a spus el lui Marin – așa că, m-am gândit ca să vă faceți tabăra pe Litcov – unde ați mai fost – unde puteți da la pește și vâna ceva rațe sau gâște iar eu vin să vă iau peste trei zile. Aveți tot ce vă trebuie ?

            – Da Vaniușa – l-a liniștit Marin -, avem de toate mai puțin umbrelă. Dar nu cred că se va schimba vremea cât stăm noi acolo.

            – Nici eu nu cred – i-a dat Vaniușa dreptate -, prognoza de azi dimineață este pe vreme bună așa că, o să aveți vreme frumoasă, dar spune-mi ce pește vreți să duceți acasă ? Că am să mă opresc la Mila 23 și le cer să-mi pună deoparte ceva pește ca să nu vă întoarceți cu mâna goală.

            – I-auzi, brâul !! – a sărit Dadi de pe locul lui clătinând lotca binișor – Adică, cum ?! Ce, am venit în deltă ca să cumpăr pește ? Ori aici e alimentara ?! Noi ce naiba suntem, pescari ori zgârie brânză ?! – și pufnind supărat s-a trântit la loc pe banchetă clătinând iar lotca – Mâncăm ce prindem și vânăm – a continuat el încruntat după care a arătat în direcția mea – Dacă noi n-o să prindem nimic, mâncăm ce împușcă el – și m-a indicat pe mine – că și Marin e mare campion la tras cu pușca ! – și-a încheiat Dadi cuvântarea pufnind încruntat.

            – Mă rog, … mă rog – l-a ponderat Vaniușa făcându-mi discret cu ochiul – Mă voi bucura ca să reușiți și să vă descurcați așa cum doriți însă, n-am spus-o cu răutate deoarece eu cunosc bine delta și știu că, uneori este cam cusurgioaică și când ea nu are chef, nici de țânțari nu ai parte, dar mite de pește iar de vânat nu mai vorbesc.

            – Lasă, că trei zile dacă nu vom mânca, nu vom crăpa noi de foame, … nu-i așa ? – și Dadi s-a răsucit spre noi așa că i-am încuviințat iute afirmația după care s-a instalat liniștea în barcă pe fondul uruitului calm al motorului.

            Pe drum, ne-am mai salutat cu alți lipoveni cunoscuți de-ai lui Vaniușa apoi, am trecut de Milă și am virat la dreapta pe intrarea spre canalul spre Litcov. Văzând iar locurile atât de bine cunoscute mi-a tresăltat sufletul de bucurie dându-mi senzația că și aerul a căpătat un alt miros mai familiar.

            Conform planului comunicat de Vaniușa, acesta a oprit lotca în dreptul singurului pom de pe malul Canalului Litcov iar urmele provelor lotcilor care au poposit acolo erau adânc întipărite în pământul uscat așa că, Vaniușa a cârmit și el lotca înfigându-i prova într-una din adânciturile astfel imprimate în mal.

            In sfârșit, eram în Deltă ! Nu mai puteam de bucurie așa că, urmăriți de zâmbetul plăcut al lui Vaniușa ne-am apucat iute ca să ne descărcăm lucrurile din lotcă și imediat ce am terminat acesta s-a ridicat în picioare și ne-a salutat militărește cu palma la borul pălărioarei terciuite de purtat:

            – Eu plec și vă urez vacanță frumoasă iar peste trei zile, așa cum am stabilit, mă prezint aici ca să vă duc înapoi la Tulcea. Deci, precis nu mai aveți nevoie de ceva ?

            – Nu Vaniușa – i-a răspuns Marin zâmbindu-i prietenește -, mergi liniștit că avem tot ce ne trebuie.

            – Atunci e bine – i-a răspuns Vaniușa după care, s-a aplecat și a tras de sub bancheta din mijloc un sul mare de folie de plastic transparentă și ni l-a aruncat pe mal la picioare – Dacă nu vă va trebui, mi-l dați înapoi când mă voi întoarce ca să vă iau. Bine ? – și cu această urare pe buze a pornit motorul și s-a întors în viteză pe canal pornind spre Tulcea după ce, potrivit obiceiului, a mai fluturat încă odată mâna în semn de rămas bun.

            După ce a dispărut și doar i se mai auzea din ce în ce mai încet zumzetul motorului, ne-am apucat ca să organizăm tabăra și primul lucru foarte util pe care l-am descoperit a fost sulul foliei de plastic pe care l-am desfășurat și i-am apreciat mărimea adică, altfel spus, la nevoie, fiind desfășurat, ne acoperea pe toți așa că încet, încet ne-am apucat ca să ne depozităm toate lucrurile noastre pe un capăt al foliei prilej cu care am descoperit cu mare bucurie câteva dintre cutiile cu pește în ulei din care ne tratase cu o seară înainte mama lui Dadi:

            – Hm – a mormăit Marin gânditor în timp ce înmuia un colț de pâine în uleiul cu gust și miros de pește , – noi am plecat de la Brad de parcă aici ne aștepta cineva cu masa întinsă !

            Deoarece iarba încă mai era umedă de rouă, am întins bine folia iar eu am apucat celălalt capăt și am pliat-o în două:

            – Ce naiba faci acolo? – m-a întrebat Marin – lasă folia așa, întinsă, că poate avem nevoie ca să ne așezăm pe ea.

            – Păi, … precis ne vom așeza pe ea deoarece, acolo sus, se pare că se va pune de o mică ploicică – le-am comunicat eu vestea cea nouă – Vedeți și voi norișorul acela simpatic ? Ei bine, se cam  îndreaptă spre noi mânat de vânt. V-ați prins ?

            Surprinși, au privit și ei în direcția indicată de mine apoi, fără grabă, am pliat folia în două iar astfel, dacă ne-ar fi plouat, ne-am fi putut adăposti de ploaie în jumătatea ei iar în cealaltă jumătate am fi putut adăposti lucrurile noastre așa că, după ce ne-am gospodărit, cu ochii spre cer m-am apropiat de stuf de unde am recuperat mai multe așchii de lemn și bețe ceva mai groase pe care le-am depozitat în jumătatea noastră de folie.

            – Ce naiba faci cu lemnele alea ? – m-a luat Marin la zor – Sper că n-ai de gând ca să ne strici aerul cu fumul tău ?

            – Fii liniștit, că nu ți-l stric însă, mai e puțin și se lasă întunericul iar în afară de fum nu avem nimic cu care să le urăm țânțarilor bun venit, nu crezi și tu asta ?

            Marin nu mi-a răspuns și bosumflat și-a aprins o țigară făcându-mi cu ochiul și bombănind:

            – Eu voi avea fumul meu iar voi, n-aveți decât să vă apucați de fumat.

            Nici nu a terminat bine replica pentru că, Dadi s-a și apropiat de noi cu o sticlă plină cu o băutură roșiatică pe care mi-a întins-o bine dispus:

            – Poate să plouă cu spume pentru că, ginarsul ăsta făcut de mine gonește și ploaia – iar pentru a ne convinge de adevărul spuselor lui, am dat iute sticla din mână în mână și i-am degustat conținutul dându-i dreptate.

            – Hm – a bombănit iar Marin zâmbindu-ne șmecherește -, bine că m-am înșelat când am văzut sticla printre bagaje deoarece am fost sigur că a luat cu el și ceva comestibil în afară de râme și gândaci !

            Intre timp, am scos și eu arma de vânătoare din toc și am pus-o undeva ferit împreună cu câteva cartușe iar revenind spre ei tot priveam spre cer:

            – Lasă norul ăla în pace și nu-l mai tot zgândări atâta – m-a certat Dadi -, chiar ți-e așa de dor de o ploaie ?

            – Nu Dadi, îmi pun arma la-ndemână că cine știe, poate trece pe deasupra vreo rață ori vreo gâscă și va mirosi a friptură prin jur. Ar fi rău ?

            – Ei, … n-ar fi rău deloc – a mormăit el bine dispus la auzul fripturii..

            Intre timp seara s-a apropiat cu pași repezi iar norul suspect a trecut pe deasupra noastră scuturându-și ploaia prin alte părți și în schimb ne-a lăsat în grija întunericului așa că, în așteptarea dimineții ne-am ghemuit așa cum am putut umplând jumătatea de folie sub care ne-am ascuns de cei câțiva stropi căzuți din coada norului apoi, încet, încet, după o zi destul de lungă, am ațipit ascultând semnalul celor câțiva stropi pe care norul i-a scăpat și deasupra noastră după care s-a tot dus mânat de la spate de vânt în timp ce noi am picotit un timp după care am adormit buștean lăsând în urmă o zi plină.

            Eu nu reușeam să adorm așa că, un timp am mai numărat cei câțiva stropi aruncați spre noi de norișorul ce zburdalnic după care, încercând ca să adorm, m-am pomenit cu o picătură zdravănă de apă căzută pe obraz așa că, am tresărit enervat bănuind că folia ar fi perforată pe undeva pe unde s-a strecurat picătura de apă așa că, am pipăit bagajele până mi-am descoperit rucsacul meu din care am scos lanterna și astfel am cercetat folia de deasupra mea iar astfel, am descoperit că folia de deasupra noastră care ne acoperea se umpluse cu picături de apă rezultată din respirația noastră și care astfel s-a condensat transformându-se în picături cam mari și care, pe măsură ce se măreau, cădeau pe noi umezindu-ne hainele.

            Ca urmare, iritat de întâmplare, m-am târât afară de sub folie iar în drum, am simțit sub palmă răceala sticlei cu vinars care rămăsese pe jos în iarbă și pe care astfel, am salvat-o rapid iar apoi  am ieșit la aerul curat de afară unde am mai băut o înghițitură din licoare în așteptarea somnului iar deodată, mi-a atras atenția o bălăceală care se auzea de undeva de lângă mal așa că, am Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: DULCELE SOMN AL DELTEI” →

           Când fetița mea a ajuns acasă eu mă aflam în ruptura pe fundul căreia aproape că se adunaseră toate tufele cu fructe de pădure așa că, după ce duceam vitele la păscut pe poiana dintre sat și Pădurea Bârzei, le lăsam în grija fetelor iar noi băieții ne aventuram la ”vizuini” după cum poreclisem noi locul cu pricina deoarece, în afara abundenței de fructe de toate felurile, mai peste tot descopeream o mulțime de viziuni, de vulpi, de bursuci și de toate cele, ba am mai dat chiar și de câte un grăsun care, după ce s-a îmbuibat cu zmeură, cu fragi și afine, a mai poposit întins la soare ca să-și facă siesta și am dat noi de el așa că, ne-am speriat cu toții unii de alții și în timp ce noi am zbughit-o înapoi la vaci, el o tulea cine mai știe pe unde.

            De fapt, cam ăsta era și motivul real pentru care, fetele ne delegau pe noi să le aducem și lor ceva fructe iar noi, profitam de teama lor de fiare și de mărăcini și le lăsam ore întregi ca să păzească și vitele noastre.

            In ziua aceea, fiind proaspăt sosit de la București, când am ajuns printre ele m-au recunoscut imediat iar cele câteva mai coapte, chiar s-au și îmbujorat plecându-și pleoapele așa cum cerea obiceiul. Drept urmare, după ce am mai schimbat câteva vorbe le-am spus că voi mai reveni ca să stăm la taclale ca pe timpuri însă musai trebuia ca să ajung la Colți – între Sibicii – după cum i se spunea locului și de la care mă obligasem față de diriginta fetiței mele că-i voi face rost de ceva chihlimbar, ea fiind profesor de geografie iar fetița mea îi promisese că eu îi voi face rost de chihlimbar ca să-l arate copiilor.

            Ca urmare, după ce ne-am bucurat de revedere, am tăiat-o pe unde știam eu că ajung mult mai repede iar una dintre fetele cu care păscusem ani la rând vitele, mi-a strigat grijulie din urmă în timp ce, restul copiilor chicoteau:

            – Vezi pe unde mergi ca să nu dai de Ciungul !

            – Cine-i ăla, … e cumva ursul acela fără o labă ?

            – Nu râde și fii atent că e cam răutăcios ba, se dă și la oameni iar am auzit că, pe vreo doi inși de prin Bozioru i-a cam jumulit ori chiar mai rău.

            – Eh, … n-o fi el chiar așa de rău, că nu i-am făcut nimic  – i-am replicat eu zâmbind apoi, aducându-mi aminte de spusele lui nea Ion Diaconu care, în iarna trecută mi-a spus că, ursul acela fără o labă este cam stricător și cam atacă vitele, ba și oamenii așa că, mi-am continuat drumul ceva mai atent iar pentru orice eventualitate mi-am fixat și arma pe spinare și făcându-i cu ochiul șmecherește: N-o fi bietul urs chiar așa de rău ! – am mormăit eu mai mult pentru a mă încuraja.

            – Mai bine ascultă-mă și ai grijă – i-am auzit din spate vocea fetei ceva mai îngrijorată – Chiar nu pricepi că nu-i de joacă ? Treaba ta !

            Pe măsură ce urcam, panta era lină însă pădurea mă încorseta din ambele părți și mă îmbălsăma cu aerul ei parfumat care nu odată, pe când eram puști, după plecarea părinților mei la București, de multe ori îmi luam rucsacul cu trusa de dormit și pornind aiurea, mă pierdeam prin coclaurile răcoroase ale pădurii până în apropierea vreunui izvoraș cu unda cristalină lângă care mă întindeam savurând tihna pe un așternut din mușchi cald și uscat de peste zi. Astfel mi-am savurat cele mai minunate momente din viața mea, clipe de basm pe care nu le voi uita niciodată.

            Cum nu aveam de gând ca să înnoptez pe acolo și mai ales, cum țineam ca să fiu punctual la întâlnirea cu învățătoarea care îmi promisese câteva pietricele de chihlimbar, am întins pasul și la un moment dat mi-au atras atenția trosnetul unui băț rupt undeva prin adâncul întunecat al pădurii din dreapta mea, ca și cum un băț s-ar fi rupt sub greutatea cuiva care l-ar fi călcat pe el indiferent ori altfel spus, din nebăgare de seamă.

            Pentru orice eventualitate, mi-am mutat arma pe antebraț însă după ce în prealabil am încărcat cartușele potrivite pe ambele țevi și mi-am continuat drumul ceva mai atent. Oricum, deveniseră vizibile primele case aflate la marginea satului și bine înțeles, fumul sobelor pe care precis fierbeau ceaunele pentru mămăligă schimbând astfel instantaneu mirosul îmbătător al pădurii cu cel al tihnei binecuvântate după o zi de muncă.

            Pășind pe drum, primii care mi-au ieșit în cale au fost un grup de școlari care se hârjoneau gălăgioși ieșind astfel chiar pe poarta școlii unde trebuia să ajung pentru a mă întâlni cu profesoara de geografie care mi-a și ieșit în cale zâmbindu-mi amabilă:

            – Bine ați venit ! Dar mă uimiți ce punctual sunteți ! Înseamnă că  ați mai fost pe aici pe la noi ?

            – Sigur că da. Cu ceva ani în urmă am mai fost la niște vânători și în trecere v-am vizitat și școala, ba chiar și cele câteva exponate minunate cu bucățele din chihlimbar printre care, n-am uitat, una din ele care conținea o gâză încorporată într-o soluție care imita rășina de brad.

            Vai de mine, mă uimiți ! Chiar așa este ! O să revedeți imediat acea bucată de chihlimbar deoarece este cea mai prețioasă și mai interesantă dintre tot ce avem noi aici, că nu-i vreun mare muzeu, așa cum probabil că v-ați închipuit, ci … doar câteva pietricele adunate de copii din râulețul pe care l-ați traversat și care, le aduce la suprafață. În mină, precis că sunt mai multe însă nu ni se permite ca să scormonim pe acolo ca să nu avem probleme pentru că, unii mai zburdalnici au cam rămas pe acolo iar cei câțiva care au mai fost găsiți acum se află în cimitirul din spatele bisericii.

            Auzind acest detaliu, mai ales spus de o femeie, m-a traversat iute un fior și n-am mai avut mult până să renunț chiar și la cele câteva pietricele de chihlimbar promise fetiței mele. Dar cum doamna profesoară avea chef de vorbă și dorea ca să mă prezinte clasei, n-am putut ca să o refuz și i-am făcut pe plac însă, odată intrat în clasă imediat s-a instalat o tăcere mormântală și am constatat că, toate privirile băieților care formau majoritatea elevilor erau ațintite spre arma mea din spate așa că m-am prefăcut că nu mi-am dat seama și m-am instalat picior peste picior lângă catedră ținând însă arma pe genunchi dar astfel, să poată fi și mai bine cercetată de cei curioși.

            Oricum, vizita la școală m-a impresionat puternic trecând peste detaliul potrivit căruia, în fapt, unica școală era în realitate o simplă căsuță de țară cu două camere, tabla era de fapt o scândură bine geluită la rindea iar catedra era reprezentată de o masă simplă și chiar nu mi-a prins prea bine stinghereala pe care am simțit-o din partea profesoarei care am simțit că, nu știa ce să-mi mai spună și ce să mai facă pentru a mai salva din onoarea sătucului pierdut printre munții și dealurile atât de nărăvașe.

            Când am plecat, mi-am răscolit buzunarele în speranța că aș putea să descopăr ceva, un briceag, un pix, o bomboană, orice, însă ca un făcut, singurul lucru găsit a fost doar batista însă în sinea mea mi-am promis ca să-i mai vizitez însă pregătit așa cum se cuvine.

            Urmărit de acest gând, din câțiva pași am traversat iarăși pârâiașul realizând că, profesoara, la fel de emoționată ca și mine a uitat ca să-mi da cele câteva pietricele de chihlimbar promise după care, am pășit în întunecimea pădurii străpunsă numai ici și colo de săgețile razelor de soare strecurate cu chiu-cu vai efort printre crengile amestecate ale copacilor.

             Copleșit de emoția pe care am simțit-o în rândul copiilor, la un moment dat am avut o presimțire că nu mai sunt singur. Cât am putut de discret și fără să mă opresc mi-am controlat spatele și lateralele, dar pustietatea pădurii m-a convins că senzația mea a fost numai o stare trecătoare așa că, mi-am continuat drumul întinzând pasul deoarece nu aveam de gând ca să-l continui pe întuneric mai ales că, urma o zonă deschisă larg care mi-ar fi oferit prilejul ca să-mi controlez spatele și vecinătățile cu ușurință așa că, la momentul apreciat de mine ca fiind cel potrivit, când lărgimea zonei îmi asigura posibilitatea unui control cât mai riguros de jur împrejurul meu,       m-am oprit brusc și mi-am răsucit privirea cât mai scormonitoare în toate părțile însă fără să descopăr nimic.

            Era clar, mi-am dat sama imediat, că eram obsedat de acel Ciung de care m-a atenționat tânăra aflată la pășune cu vaca și inevitabil, coborând de această dată ceva mai agale spre casă și mai ales, trecând prin apropierea locului cu mult desiș în care mi-am amintit cum l-am descoperit pe acel pui de urs care avea un picior înțepenit într-o cursă oribilă, cu niște colți înfiorători din oțel înfipți într-unul din picioare – iar încă mai simțeam și acuma durerea pe care precis că el o trăia – revenindu-mi astfel în memorie șocul mizerabil astfel trăit de mine din plin pe fondul gemetelor înfiorătoare ale bietului ursuleț iar când m-am apropiat cu scopul ca să-l eliberez, din tufele dese a izbucnit ursoaica la a cărei apariție ursulețul a scos un urlet înfiorător care m-a speriat de moarte așa că, n-am mai avut cum să mă aplec asupra lui pentru a-l elibera și am rupt-o la fugă iar la un moment dat, înfiorat de tot ce mi-a fost dat să văd, am constatat că, prin legea nescrisă a junglei, ursoaica se apucase ca să-i roadă piciorul pentru ca astfel să-și elibereze puiul iar acesta răbda durerea fără ca să scoată vreun semn de durere.

Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Ciungul” →

         De câțiva ani eram deja vânător cu acte, aveam iubita mea armă de vânătoare cu două țevi lungi ”cât o zi de post” după cum mă ironizau camarazii mai vechi însă, mica lor răutate chiar nu mă deranja absolut deloc fiindcă știam cât de mult îmi admirau pușculița, așa cum era ea gătită din naștere cu țevile alea lungi ale ei care făceau adevărate minuni datorită grupajului reușit al alicelor.

         După ce m-am învățat cu pușculița mea, întâmplarea a făcut ca să mă aflu pe undeva ceva mai sus de zona Băleanca, acolo unde era fierbere mare printre oameni, unii fiind vânători iar alții străduindu-se ca, în puținul timp rămas până la sosirea lui Maurer, musai trebuiau să recruteze suficienți gonaci pentru vânătoarea de a doua zi la mistreți iar dacă nu, potrivit unei soluții similare mai vechi, golurile din trupa gonacilor erau completate de îndată cu vânători localnici care, având sau nu chef de plimbare prin pădure, o făceau fără să crâcnească.

         A doua zi, ca un adevărat boier cum se considera, premierul Maurer a sosit cu o întreagă caravană de mașini de toate felurile iar, după ce și-a săltat pălăria vânătorească salutându-ne astfel roată pe toți ne-a întors spatele și fiind însoțit de cei doi maiștri de vânătoare ai lui, au luat imediat calea pădurii fiind urmați de departe de liota noastră care însă a fost urgent stopată de cei câțiva milițieni aduși de pe la posturile comunelor din jur:

         – Ce-i bă, ori aveți mâncărici pe la tălpi ? – ne-a stopat unul dintre șefii de post străduindu-se ca să se încrunte spre noi – Rămâneți pe loc și să nu dea dracul ca să văd pe vreunul mai încolo că, … jar va mânca !! M-ați înțeles ?! – după care, a aruncat pe jos chiștocul țigării scuipându-l cu precizie printre frunze și s-a pierdut și el rapid printre copaci.

         Ca urmare, supravegheați încontinuu de cei câțiva milițieni rămași care se așezaseră pe buturugi ori direct pe frunzele de pe jos, ne-am cuibărit și noi care pe unde și-a descoperit un loc potrivit după care, având urechile ciulite în așteptarea împușcăturilor ne-am pus pe așteptat.

         Nu după prea mult timp au izbucnit deodată fluierăturile, strigătele și chiar urletele celor racolați pentru asigurarea goanei iar un fior de emoție ne-a străbătut urgent și nouă trupurile în așteptarea împușcăturilor care n-au întârziat să reorganizeze tihna pădurii :

         – I-auziți bă, a început paranghelia ! – a izbucnit într-un hohot de râs unul mai în vârstă pe care-l știam că-i vânător și care astfel, cunoștea bine zona de vânătoare – După cum se cam bate pe loc în zona bolovanilor înțeleg că i-au încolțit la masă – a mormăit vânătorul rânjind satisfăcut apoi, s-a adresat unui alt localnic făcându-i cu ochiul satisfăcut – Bine că n-am cărat degeaba sacii cu dovleci și cartofi ..

         – Eh, noi le-am cărat și desertul ..

         – Adică, ce vrei să spui ?

         – Păi, nu le-am adus pepeni ?

         – Ori te-ai țăcănit ? Chiar le-ați dus pepenii ăia cărați de la Buzău?

         – Eh, … nu chiar pe toți, … o parte, mai bine spus, doar cojile care ne-au mai rămas că toată noaptea asta am făcut.

         – Adică, ați ronțăit pepenii aduși pentru nădirea mistreților ?

         – Normat ! Păi, ce-oi fi vrut să le cumpărăm și frișcă ?

         Iar ca la un semnal, o răpăială de împușcături care le-a acoperit vocile a dat semnalul începerii vânătorii. După vacarmul primelor împușcături au mai urmat altele disparate iar aproape imediat s-a instalat o liniște apăsătoare perturbată din când în când de câte vreun fluierat ori vreun strigăt iar brusc, din adâncul pădurii au țâșnit câțiva mistreți înfuriați care grohăiau amenințător printre noi după care au dispărut în galop prin pădurea din spatele nostru:

         – Ce naiba a fost asta, mă ?! – a întrebat la întâmplare localnicul alb la față de sperietură.

         – Hm, … păi ce să fie altceva decât porci împușcați ! – i-a replicat prompt vânătorul rânjind amuzat. Păi tu n-ai văzut că erau morți, ăștia or fi fost ăia împușcați care acum au fugit la mașini ca să se instaleze și să nu stea în picioare până la palatele boierilor care au tras în ei.

         In timp ce i-a pufnit râsul pe amândoi, din direcția de unde s-au auzit focurile au apărut doi vânători localnici și unul necunoscut, sosit cu premierul iar vânătorul localnic i-a întrebat prompt:

         – Ce făcură-ți ? Împușcară-ți ceva ?

         – Hm ! …- mormăi îmbufnat unul dintre ei – Când am ajuns dimineață acolo erau strânși la masă pe puțin cincizeci ori chiar șaizeci de mistreți care mâncau de zor claie peste grămadă iar când au început ca să tragă care cum i-a venit mai bine, s-au împrăștiat ca iepurii prin pădure iar jos, n-au rămas decât vrei doi-trei și ăia doar răniți.

         In liniștea grea care s-a lăsat, vânătorul a slobozit un scuipat zdravăn în spre cei doi vânători apoi a pornit la vale pe poteca pe care urcaserăm noi iar eu aflându-mă tăcut în spatele Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: O vânătoare de mistreți ceva mai specială” →

       De mai bine de un an eram deja vânător cu acte și tare îmi era drag atunci când ieșeam pe poarta din spate a viei și traversam pășunea unde fusesem și eu de atâtea ori cu vaca la păscut alături de copii satului. De această dată, având trecută după umăr cureaua noii mele arme  de vânătoare în timp ce, palma dreaptă o țineam înfiptă amenințător după centura plină ochi cu cartușe de vânătoare în timp ce, cu un aer foarte preocupat, treceam prin preajma copiilor cu un aer important și aparent nepăsător dar gânditor la problemele mele și astfel, îndreptându-mă spre Pădurea Bârzei, mai precis spre locul numit ”La vizuini” și aceasta deoarece, pe marginile foarte abrupte ale unei văi destul de lungi astfel săpată timp de mulți ani de pâraiele formate din apa ploilor venită de sus din munte și scursă astfel vijelios la vale formând văioaga amintită pe ale cărei laturi abrupte, cu timpul, și-au săpat vizuinile mai ales, bursucii dar și vulpile. In fapt, deoarece în seara precedentă o năzdrăvană de vulpe dăduse iarăși iama prin puii bunicii mele iar aceasta m-a cam luat la rost pentru că, deși aveam arma cu mine și deci, dumneaei avea un vânător în casă, nu i-a fost de nici un folos ca  s-o apăr de vulpe.

         Drept urmare, la vremea potrivită am luat calea pădurii cu speranța că voi reuși ca să dau peste nemernica ce-mi întristase bunica. Astfel, aveam traseul meu bine cunoscut deoarece, pe poteca respectivă dădusem mai mereu de urmele vulpilor așa că, aș fi fost teribil de fericit dacă reușeam să aduc acasă o blană de vulpe.

       Oricum, mă simțeam mult mai bine hălăduind pe dealuri și prin pădure decât să lenevesc în casă moțăind pe vreo canapea așa că, am traversat porumbul nostru tăind-o astfel exact spre locul bine cunoscut de mine care mă conducea la ”vizuini” unde aveam șansa ca să împușc vreo cumătră.

        Odată ajuns într-o perfectă liniște la marginea râpei mi s-a oferit imediat imagina superbă a văioagei pe fundul căreia, ascuns de paravanul a tot felul de buruieni pe sub care susura vioi firicelul apei astfel format de la recentele ploi de vară așa că, după ce am cercetat în fugă intrările în vizuinile cele mai apropiate am preferat-o pe aceea la intrarea căreia era vizibil nisipul proaspăt scos din vizuină și astfel, așternut pe pământul  în care erau imprimate amprentele lăbuțelor unui  bursuc detaliu care m-a asigurat că vizuina dispune de locatar.

         Câteva clipe am ezitat dacă să rămân în preajmă ori să merg mai departe mai ales că, aveam la mine o panglică cu pucioasă pe care intenționam ca s-o aprind și să o înghesui în vizuină pentru a-l invita afară pe locatar, însă reamintindu-mi de știuleții porumbului nostru ronțăit de bursuci dar foarte probabil și de câinii vagabonzi al satului care, de foame, stricau porumbul la concurență cu bursucii. Așa că, pe când stăteam bine pitit într-o scorbură și îmi analizam cu atenție opțiunile pentru a mă hotărî dacă să rămân acolo ori să mai caut vreo urmă de vulpe la vreo altă vizuină, pur și simplu m-am pomenit cu semne de vânzoleală undeva ceva mai sus de vizuină la rădăcina unui arbust și unde, a apărut un ghemotoc de blană care se zbuciuma și percepeam din ce în ce mai clar un mârâit clar și întărâtat din ce în ce mai amenințător.

         Cu mare atenție m-am săltat puțin ca să descopăr ce se petrecea și am rămas uimit constatând că, în mod precis, locul cu pricina era de fapt o altă ieșire a vizuinii unde voiam ca să pândesc iar în mod categoric, vulpea intrase prin cealaltă gaură deși eu nu i-am descoperit urmele iar acum, se lupta cu bursucul ia cealaltă ieșire, adică la cea de rezervă. În cele câteva clipe cât am rămas nemișcat nefiind hotărât dacă să folosesc ori nu arma fiind astfel tentat ca să împușc deodată o vulpe și un bursuc, până la urmă m-am abținut și am lăsat țevile armei în jos în timp ce, ghemotocul de blană al celor doi luptători a alunecat la vale pe panta abruptă dar luptându-se în continuare iar la un moment dat s-au poticnit de rădăcina unui arbust aflat la circa patru-cinci metri de mine așa că am ridicat încet arma însă datorită ineditului situației am ezitat din nou ca să trag moment în care, vulpea care între timp îl apucase zdravăn de gât pe bursuc, mârâind întărâtată, a început ca să-l smucească într-o parte și în alta apoi, deoarece bursucul nu a mai reacționat, vulpea s-a oprit cercetându-l cu atenție dar și  zona din jurul ei după care, l-a înhățat iarăși de gât și târându-l cu destulă ușurință s-a îndepărtat începând ca să urce panta râpei și pierzându-se prin tufele dese din jur.

Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Între noi, vânătorii !” →

         De fiecare dată când reușeam să mai ajung prin locurile pe unde am copilărit adică, prin Comuna Bălănești din Județul Buzău, imediat după ce descărcam bagajele, invariabil, eram atras ca de un magnet de primul drum care, pentru mine, însemna poteca din fundul curții împreună cu care, traversam livada, apoi via, după care se afla plantația cu pruni iar de aici, pătrundeam în pășunea numită ”Poduri” care ținea până la liziera Pădurii Bârza de unde începea Raiul nostru, al copiilor, adică refugiul care ne oferea de toate mai concret, fructe de pădure, ciuperci, locuri de joacă, de hoinăreală și altfel spus, orice aveam chef  să facem.

        Ultima oară când am reușit să mai ajung pe acolo însoțit de soția și de fetița mea, încă de la poartă mi   s-a strâns inima la vederea celor două corpuri de casă încăpătoare în care, spre deosebire esențială de perioadele precedente când trăiau bunicii, mătuși și unchi din partea tatălui meu, de această dată când nu  mai existau majoritatea celor dragi care ne întâmpinau cu mare dragoste de fiecare dată fiind vizibil emoționați de bucuria revederii în timp ce, acum,  am fost întâmpinați doar de o verișoară destul de acră și astfel, plictisită de singurătatea locului fiind vizibil nerăbdătoare să se întoarcă la Buzău unde locuia și avea treburile ei.

        După descărcarea bagajelor, aproape din reflex, am pornit spre poteca pe unde mergeam în livadă, apoi spre pășune și în cele din urmă, să ajung la pădure.

        – Nu-ți iei arma cu tine ? – mi-a strigat din urmă verișora mea.

        – Nu. Merg numai așa, într-o plimbare, să văd ce  s-a mai schimbat acolo pe unde cândva pășteam vaca.

        Primul lucru care m-a întristat a fost livada de pruni unde lipsa completă a fructelor era o consecință firească a grindinei care a golit pomii așa că, din cei 70 de pomi am reușit ca să culeg doar vreo două prune.

        Cu sufletul gol de amărăciune am pătruns în răcoarea pădurii încercând ca să-mi mai atenuez supărarea și din reflex, am pornit pe poteca mea preferată care mă conducea mai întâi la zona botezată ”La viziuni!” astfel botezată deoarece, în acel loc destul de abrupt și nu prea accesibil, iar astfel cam singuratec, se aflau numeroase viziuni de bursuci, de vulpi și alte viețuitoare ale pădurii iar noi copii, eram fascinați de urmele imprimate în pământul afânat de la intrările în vizuini ca semn al celor care locuiau în ele.

        După ce mi-am răsfoit alene amintirile legate de fiecare locușor în parte, fără a avea un scop anume urmărit, m-am pomenit parcurgând în liniște o altă potecă destul de ascunsă de frunzișul des și care, așa cum știam, m-a condus până la vechiul observator construit lângă o vie părăsită de mult, locul fiind numit ”Via lui Berbec” și astfel, aflată chiar pe marginea rupturii abrupte a malului care se mărginea cu Fâcâiana, o altă pășune mult mai întinsă.

        Apariția obsrvatorului mi-a stârnit iar nenumărate amintiri nu numai pentru că nu mă mai așteptam ca să-l mai găsesc acolo în picioare, dar pentru mine a reprezentat un prețios loc de observare în care mă cocoțam cu buzunarele doldora de fragi, zmeură, porumbe, cătină și ce alte fructe de-ale pădurii mai descopeream pe acolo iar apoi, mă tolăneam pe podeaua din vârf de unde supravegheam până hăt departe toate locurile bine cunoscute iar din când în când, destul de des surprindeam și diverse viețuitoare care treceau liniștite pe sub pe sub observator.

        Mi-m amintit cum, într-una din zile pe când de-abia îmi cumpărasem arma de vânătoare, bunica mea care era extrem de supărată de vulpi și ulii care îi cam dădeau iama prin puii cloștilor, mă ruga mereu ca să mai împușc din ele iar eu, bine înțeles că-i promiteam însă nu prea mă lăsa inima să trag în vulpi deoarece, nu numai că-mi plăceau ca viețuitoare dar gândeam că asta este menirea lor deoarece, Dumnezeu le-a lăsat ca să se hrănească numai cu păsări iar buruieni nu mâncau însă acesta era doar secretul meu și nu i l-aș fi dezvăluit bunicii care, precis m-ar fi pedepsit chiar dacă eram sufletul ei.

          Imi amintesc cum, într-una din zile, urcând spre observator am observat în pământul afânat o urmă proaspătă de vulpe care precis coborâse în spre sat la furat așa că, mi-am improvizat un ascunziș prin apropiere știind că, potrivit obiceiului, ea va reveni în pădure tot pe acolo. Așa că, fiind o după amiază tihnită de toamnă, m-am așezat comod după o tufă de măceș așteptând cursul evenimentelor ori venirea  serii, când porneam spre casă.

        La un moment dat, la poalele dealului unde mă aflam, am văzut o vulpiță care se cam îndrepta spre locul în care mă aflam eu așa că, m-am gândit iute că ar putea fi chiar autoarea urmelor context în care,    m-am instalat și mai comod după care am strecurat încetișor două cartușe în armă gândind că-i voi face o bucurie bunicii mele.

        Intre timp, mai înainte să-mi potrivesc arma, din spatele vulpiței s-au apropiat doi câini care au ieșit din cultura de porumb pe lângă care mergeau iar astfel, la apariția lor, vulpița s-a oprit brusc cercetându-se toți trei cu atenție așa că, deoarece distanța până la vulpe era prea mare ca să folosesc arma am rămas nemișcat urmărind cu atenție desfășurarea evenimentului. Eram sigur că cei doi câini o vor mozoli și chiar o vor putea răni sau mai rău așa că, eram cu ochii pe cei trei protagoniști când deodată, tot pe aceeași potecă a apărut un al treilea câine care de data asta era un dulău în toată regula care i-a cercetat indiferent din mers pe ceilalți doi căini după care s-a apropiat ferm  de vulpița care îl privea și ea stană de piatră iar odată ajuns lângă ea, a mirosit-o Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Randes vous zoo” →

    Acea ieșire la vânătoarea de deschidere la iepuri a fost una dintre cele mai urâte, mizerabile și găunoase zile de vânătoare la care mi-a fost dat să particip în atâta amar de vreme și cu cât mă gândesc mai mult, tot nu reușesc să separ ghinionul de noroc așa că, până la urmă, nu am încotro și le las așa amestecate pe amândouă.

     Plecarea de la București a fost cam întârziată deoarece, în cele din urmă am cedat cicălelilor soțiilor noastre ca să-i luăm cu noi pe doi nătângi de nepoți care țineau morțiș să participe și ei la o vânătoare deoarece până atunci nu li se mai ivise o asemenea ocazie așa că, i-am n-am avut încotro și i-am depozitat pe bancheta din spate a Trabantului 601 pe care, încă de când l-a cumpărat Marin îl botezase când Treby, când Coana Mare în funcție de eficiența motorului iar eu, în calitate de copilot, până dincolo de Roșiori, i-am tot dăscălit pe cei doi asistenți cu privire la ce vor putea și mai ales, ce nu vor avea dreptul ca să facă pentru nu-i stânjeni pe vânători.

      Conform așteptărilor, întunericul ne-a prins din urmă așa că, mai ales că se și întunecase, fără ca să mai stăm mult pe gânduri ne-am oprit la marginea unei păduri și după ce am dezbrăcat iute de pe banchete blănurile de oaie, ne-am înfășurat în ele și cuibăriți unul în altul ne-am străduit ca să adormim însă cum fumul țigărilor aprinse pentru a ne mai încălzi nu prididea să ne satisfacă cerințele, ca nu cumva să pierim asfixiați am fost obligați  să întredeschidem două dintre geamuri iar astfel am constatat că, după fulgii de zăpadă care se jucau prin jurul nostru am înțeles că afară astfel se zvonea că va cam veni iarna așa că, ne-am zgribulit și mai mult unii într-alții dar fără nici un folos deoarece gerul își vedea de treburile lui.

     Ne-am chinuit așa destul de mult timp însă, constatând că frigul cam depășise și grosimea blănurilor de oaie strecurându-se dincolo de ele, în cele din urmă, la unison am hotărât ca să facem stânga împrejur și să ne întoarcem pe la cuibușoarele noastre dezghețându-ne instantaneu numai la gândul așternuturilor calde care precis că ne așteptau.

     Drept urmare, cu același cvorum am hotărât cu unanimitate de voturi ca să revenim iute pe la casele noastre astfel că, Marin al meu după ce ne-a asigurat că ne va duce înapoi ca fulgerul deoarece el știe niște scurtături astfel că, a și pornit motorașul lui Treby care, lăsând în urma lui un nor gros de fum a țâșnit miraculos de iute convingându-ne astfel că și el cam tremura de frig. Singurii din spre care nu se mai auzea nici cel mai mic semn erau asistenții care, gemeau ușurel fiind îmbrățișați la propriu și astfel, înveliți cu blănurile de pe bancheta lor pentru a învinge astfel gerul care se lăsa din ce în ce mai câinos asupra noastră.

     Șoseaua era complet goală însă Marin ne-a informat că deja simțea alunecușul poleiului pe sub cauciucurile roților care, la cea mai mică mișcare a volanului se răsfățau cu Treby făcând tot felul de giumbușlucuri.

     – Lasă-l ușurel Marine – i-am șoptit eu clănțănind încetișor din dinți datorită frigului care, încet dar sigur mă cuprindea ușurel din toate părțile – Mergi mai încet că exact de vreun carambol n-avem nevoie!

     Nici n-am apucat ca să termin bine când, deodată, prin ceața din ce în ce mai groasă care se tot lăsa peste noi asemeni unui lințoliu prevestitor de rele, brusc am zărit în fața mașinii lumina unui felinar care se tot bâțâia iar când m-am sucit imediat spre Marin am descoperit că el deja picotea conform obiceiului său dar și datorită gerului:

     – Marine, … ce naiba faci, Marine –     i-am răcnit eu la ureche speriindu-l dar trezindu-l astfel din somn iar concomitent m-am aplecat apucând strâns de volan pentru a-i menține direcția înainte deoarece, din bezna de afară, s-a desprins bariera de care era atârnat felinarul pentru semnalizarea trecerii de cale ferată pe care se și zăreau din stânga a noastră cele două lumini ale locomotivei marfarului care se apropia în viteză și ale cărui vagoane au și început ca să defileze prin fața parbrizului lui Treby în timp ce Marin, bine speriat și  de urletul meu și de uruitul vagoanelor trenului care se perindau în viteză pe la câțiva pași de noi în timp ce, lumina felinarului atârnat de barieră se apropia cu răutate de parbrizul nostru așa că, de data asta a fost rândul lui ca să urle:

     – Aplecați-vă că ne facem decapotabili !

     Mișcarea noastră a fost instantanee aplecându-ne fulgerător fără ca să aud vreun strigăt ori vreo exclamație iar imediat după trecerea ultimelor vagoane ale trenului, pe când Treby se oprise la câteva palme de calea ferată, am întredeschis încet ochii și în primul moment m-a surprins lumina din mașină iar de-abia apoi curentul rece al aerului împins de trecerea în viteză a trenului ale cărui sirene sunau de zor disperate, semn că și mecanicul văzuse mașina însă n-a mai avut altceva ce să facă.

     – Sunteți întregi ? – a bîiguit Marin înghiontindu-i pe cei doi din spate iar apoi s-a răsucit spre mine – Tu, ești zdravăn ?

     – Hm, … – am bombănit eu încă nepricepând exact prin ce trecusem – Păi, bine că  măcar de acum avem și lumină în mașină – i-am bombănit eu un fel de răspuns mișcând felinarul agățat de bariera care traversa mașina trecând pe deasupra acesteia deoarece aruncase cât acolo plafoniera iar în locul ei acum era felinarul aprins.

     – Ce-ați pățit, măi amărâților ?! – am auzit un glas bărbătesc și lângă noi a apărut un cantonier care se lumina și el cu o lanternă și mai flutura aiurea un steguleț galben:

     – Sunteți întregi ?

     – Păi, … cam așa se pare i-a răspuns Marin coborând din mașina devenită decapotabilă iar ca să desăvârșească treaba începută de barieră a început să tragă cu furie de stâlpii plafonierei Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Aplecați-vă că ne facem decapotabili !” →

         Eram în plin sezon de vânătoare la mistreți iar afară, era o iarnă de basm, nu altceva. Zăpada căzută încetișor se așezase uniform cam de două palme iar astfel terenul și copacii erau îmbrăcați în alb imaculat. Vântul nu sufla decât adia ușurel iar gerul ne întrista cu lipsa lui lăsând în loc doar o adiere ceva mai răcoroasă așa că, acesta a fost o adevărată invitația la vânătoare, așa după cum am interpretat-o noi. Astfel, când am ajuns la asociație, majoritatea echipelor plecaseră deja spre terenurile cele mai apropiate de București iar directorul, foarte bine dispus, când m-a văzut pe mine și pe nea Cristea Dragu a clătinat din cap cu oarecare compasiune:

         – Nu mai am ce să vă fac ! Păi, la ora asta se vine ? Așa de greu ați reușit să vă desprindeți de căldura caloriferului ? – și a tot continuat astfel plin până sus cu regretul pe care-l simțea pentru noi așa că, l-am lăsat ca să ne plângă soarta până i se terminau lacrimile apoi ne-am așezat calmi pe două scaune de la aceeași masă cercetându-i calmi mimica. In cele din urmă, a răsfoit niște hârtii aflate în mapa de dosar deschisă în fața lui, după care i s-a făcut în sfârșit s-a îndurat și de noi:

         –  Constat că singurul teren unde n-am dat autorizație este cel de la Capidava și asta deoarece, pe de o parte că traversarea Dunării cu lotca nu este deloc sigură pe vremea asta iar pe de altă parte, mai mult ca sigur că, toți porcii s-au refugiat ori spre Călărași ori prin alte desișuri din zona Hârșovei așa că, nimeni n-a agreat ideea unui drum cam lung până acolo dar și cam discutabil dacă se strâmbă vremea.

         L-am ascultat amândoi în liniște apreciindu-i înțelepciunea prin înclinări tăcute ale capului apoi, nea Cristea i-a solicitat pe un ton calm:

         – Tot ce ne-ai spus este perfect dar autorizația pentru Capidava ai scris-o?

         Foarte surprins, directorul ne-a măsurat un timp numai din priviri pe amândoi după care, la fel de tăcut a cules o autorizație din mapa de dosar și a împins-o pe masă spre nea Cristea care astfel, a pescuit-o calm, a aruncat o privire atentă asupra textului ei apoi mi s-a adresat foarte serios însă făcându-mi foarte discret un semn cu ochiul în  timp ce a împăturit-o calm și a introdus-o în buzunar:

         – Deci, putem pleca, nu ?

         – Normal ! – i-am răspuns ridicându-mă de pe scaun și totodată, pregătindu-mă de plecare.

         – Stați măi, oameni buni ! – s-a ridicat și directorul de pe scaun – unde naiba plecați așa hodoronc-tronc ? De ce nu vă duceți cu ceilalți la oricare din pădurile din jurul Bucureștiului ? … Pe vremea asta vă duceți tocmai la mama dracului ?

         – Mda, … – i-a răspuns nea Cristea foarte serios -, chiar vrem să o vizităm pentru că, până acum n-am avut plăcerea să o cunosc personal pe mă-sa la care o să ajungem cu mâna goală – după are i-a strâns mâna și urmat de mine am ieșit amândoi din birou iar nea Cristea m-a împins ușor de la spate – Hai, bagă gaz, că acum se întunecă și n-am deloc chef ca să vânez mistreți la far !

         La acea dată, aveam un Fiat – tip multipla, pe care mi-l adusese un bun prieten din Italia. Fiind fabricat în serie foarte scurtă la Milano exclusiv pentru turism și care, nu se vindea nici măcar italienilor așa că, de câte ori mă întâlneam prin România cu turiști italieni, recunoscând Fiețelul lor, îmi făceau semne bucuroase și mă urmăreau mirați. Era minunată iar astfel, am botezat-o imediat BUBULINA. Consuma maximum 5 litri de benzină numai de 90 la suta de kilometri, avea 6 locuri înscrise pe talon iar băncile din spate se culcau transformând iar astfel, datorită spatelui scaunelor ce era acoperit cu tablă, Bubulina se  transforma imediat într-o camionetă. Ce mai, tura-vura, era uluitoare !

         Deși destul de lung, totuși, datorită zăpezii așternute drumul ni  s-a părut a fi extrem de plăcut și chiar reconfortant așa că, ajungând în dreptul ruinelor Capidavei am avut imensa surpriză ca să-l descoperim pe paznicul de vis-a-vis care, fiind alertat telefonic de directorul Nizam a și traversat Dunărea ca să înlăture zăpada de pe locul plat unde urma să lăsăm mașina și totodată, să ne aștepte acolo.

         Ne aștepți de mult ? – l-am întrebat eu strângându-i mâna bucuros de revedere.

         – Nu prea, am venit ceva mai devreme ca să adun câțiva tineri care să ne facă bătaia și să ne ajute dacă vom reuși să punem vreunul jos.

         – Ai vreo  presimțire ? – i-a făcut nea Cristea cu ochiul după care, a scos din buzunar niște bani împăturiți pe care i-a întins paznicului – Uite aici datoria de data trecută față de băieții ăștia pe care-i folosești la goane, pentru atunci și pentru astăzi.

         Inițial, paznicul, vădit surprins de gestul lui nea Cristea, a schițat gestul de a-i refuza oferta însă, nea Cristea l-a apucat ferm de articulația mâinii și s-a încruntat la el:

         – Băi, io sunt colonel de miliție așa că, dacă mă contrezi așa ținându-mă cu banii întinși, la plecare de aici te luăm cu noi și nici dracu nu te va mai putea scoate din mâinile noastre ! Pricepi ?!

         Foarte impresionat și înroșit la față de rușine, paznicul a primit în cele din urmă banii și s-a apropiat de grupul celor patru tineri care,  după ce au șușotit câteva clipe și-au împărțit banii iar unul dintre ei a și zbughit-o spre casele din sat:

         – Unde naiba a șters-o puștiul ăla ? El nu mai vine cu noi ? L-a chestionat nea Cristea pe paznic iar acesta i-a răspuns ușor  stingherit:

– Nu vă faceți probleme pentru că revine imediat. Mai mult ca sigur că le-a, dus bani bunicilor deoarece el n-are părinți care au murit înecați în Dunăre iar cei doi bătrâni, deși nu sunt bunicii lui l-au luat de suflet ca să-l crească iar puștiul, le duce ceva bani ca să mai cumpere d-ale gurii.

Foarte impresionați de cele auzite, ne-am urcat în lotca legată de fierul ascuțit înfipt anume în mal și pe care astfel îl văzusem data trecută iar peste câteva clipe a apărut și puștiul care a revenit gâfâind de alergătură:

– Phii, .. mi-a fost teamă că plecați fără mine – s-a bucurat el fiind bine primit de ceilalți tineri apoi, lotca s-a pus în mișcare.

Ajunși pe malul celălalt am fost din nou întâmpinați de soția paznicului care tocmai ducea spre casă un braț de crengi uscate:

– Bine ați venit ! – ne-a întâmpinat ea voioasă – Cu ce să vă aștept la masă ? Dar vedeți să nu întârziați pentru că mai adineauri a spus la meteo că, pe la prânz se schimbă vremea, cu vânt și ninsoare.

– Eh, … a intervenit nea Cristea, nici de vânt și nici de ninsoare nu ne e nouă teamă mai ales iarna, însă mare frică mi-a fost că ne vei face vreo urare de succes și astfel, eu mă hotărâsem deja ca să nu mai plec de la voi iar la vânătoare să meargă doar ei fără mine.

– Vai  de mine ! – s-a lamentat biata femeie savurând gluma – Cum puteam io să vă spun o așa blestemăție că doar îs nevastă de vânător iar ăsta al meu, m-ar cocoșa nu altceva dacă ar auzi din gura mea ieșind o asemenea prostie ! Ptiu !

Drept urmare, deoarece bătăiașii erau cu noi la un loc, nu a mai fost nevoie ca să mai intrăm în casă pentru a-i aștepta așa că, am luat direct drumul pădurii urmându-l pe paznic ai cărui ochi patrulau în față pentru descoperirea oricăror urme care în zăpadă se zăreau de altfel cu mare ușurință,  mai ceva decât pe pământul umed.

Și n-am mers prea mult deoarece am și dat de câteva urme proaspete lăsate chiar pe poteca pe care mergeam noi bănuind astfel că, sub stratul de zăpadă se află chiar poteca mistreților. Și nu ne-am înșelat deoarece, deși era acoperită cu zăpadă, ei îi știau foarte bine așezarea iar astfel, o preferau. Prin alte locuri și nu puține, pe asemenea poteci, chiar eu am descoperit de mai multe ori lațuri întinse special pentru a-i prinde pe mistreți așa că, le-am demontat iar de câteva ori chiar am stat ascuns un timp în așteptarea braconierului dar nu am reușit să-l prind însă, lațurile i le-am demontat.

Treaba a mers strună. La prima goană au fost împușcați doi mistreți, unul de paznic iar celălalt de nea Cristea care, insistând să intre în goana următoare printre gonaci, a reușit să împuște și o splendoare de vulpoi despre care paznicul, foarte mulțumit, ne-a spus că, l-ar cunoaște foarte bine deoarece, l-a văzut de mai multe ori cum îi cam dă iama printre puicuțele din ogradă dar n-a putut ca să-i facă felul deoarece era tare șmecher după care, auzindu-l de când se cunoaște el cu vulpoiul cel hoț, spre marea bucurie a paznicului, nea Cristea i-a pus vulpoiul în brațe pentru a-l jupui iar apoi, urmând ca să  i-l dăruiască soției sale sub formă de căciulă.

La a doua goană, tot nea Cristea a pus jos un alt mistreț dotat cu niște colți frumușei și care, dintr-un motiv știut numai de el, i-a ieșit brusc în cale tocmai pe când se îndrepta spre locul lui de stand. In rest, în bătaie au mai ieșit două ciurde de capre și câțiva căpriori dintre care unul cu un trofeu superb pe care i l-am zărit și eu foarte clar deoarece a trecut la mai puțin de zece metri de locul în care mă aflam.

Între timp, a început din nou să ningă ba chiar s-a cam întețit iar ninsoarea fiind ușor spulberată de palele unui vânt care parcă ne cam  anunța că s-ar mai întări așa că, am hotărât să mai facem o bătaie iar apoi, în funcție de cum va evolua vremea să procedăm în consecință.

Zis și făcut. Pentru a o lua mai înaintea zăpezii, am întins pașii iar astfel am ajuns în locul dorit de paznic iar acesta ne-a indicat la repezeală locurile unde ar fi bine să ne așezăm precum și de unde se va apropia goana spre noi în timp ce, el a tăiat-o undeva în stânga dispărând într-un des mare de mărăciniș despre care ne-a aruncat din mers că, ar fi unul din locurile predilecte ale mistreților, locul de unde   câinii nu se încumetă deloc să-i stârnească.

M-au uitat în jur pentru a dibui locul din partea dreaptă în care speram că s-a instalat nea Cristea însă, nemulțumit că nu l-am descoperit, m-am instalat cu vederea orientată mai mult spre stânga iar pentru orice eventualitate, aveam câmp liber de tras pe toată suprafața liberă din fața mea.

 Nici nu m-am așezat bine pe o buturugă rămasă de pe urma tăierii unui pom  că, de undeva din partea stângă, ceva mai departe de mine, s-a auzit un foc de armă așa că, am deblocat iute  carabina și   m-am așezat comod pentru tragere orientându-mă spre stânga mea ori în față iar astfel, am ciulit bine urechile cercetând totodată perimetrul din jur care era bine garnisit și astfel, foarte des cu plante de toate felurile. La scurt timp de la focul de armă recepționat mai devreme,   s-a făcut auzit încă unul venit cam tot din direcția de unde s-a auzit și precedenta împușcătură așa că, instinctiv, m-am încordat în speranța că mi se va oferi și mie ocazia ca să împușc ceva și astfel, sperând că, vânatul va traversa terenul liber din fața mea.

Exact în același moment în care făceam repetiție în gând cum aș proceda, de undeva din spatele meu s-a făcut auzit trosnetul unei crengi care s-a frânt sub călcătura unui om sau animal mai mare așa că, pe când îmi schimbam locul corectându-mi astfel poziția spre direcția din care s-a auzit trosnetul, tocmai pe unde mă aflasem eu s-a năpustit din stufărișul amestecat cu ierburi înalte un zdrahon de mistreț care, zărindu-mă, n-a mai reușit ca să-și schimbe direcția și astfel, scoțând un fel de guițat ori grohăit cum n-am mai auzit la un mistreț sau porc și astfel a accelerat aproape zburând la nici un metru pe lângă mine și după direcția în care se îndrepta am înțeles că intenționa să taie exact pe mijlocul golului din fața mea așa că, fără să mai stau pe gânduri, în miimea de secundă în care deodată mi-a oferit platul i-am trimis glonțul tocmai în urechea stângă pe care mi-o oferise vederii iar instantaneu, a îngenuncheat pe picioarele din față, grohăind nervos și scurmând pământul cu râtul de furie după care, s-a răsturnat pe o parte grohăind din ce în ce mai încet și scuturându-și picioarele cu ultimele puteri.

– A căzut ? – iar întrebarea paznicului m-a trezit din fascinația cu care urmăream superbul exemplar.

– Da, … însă m-a surprins pentru că, eu am auzit focul de armă pe care l-ai tras venind de unde din fața mea iar pe dumnealui, l-am auzit doar de la câțiva metri de mine când a frânt sub copită o cracă uscată iar în secunda următoare a năvălit afară din desul ăsta ca o torpilă și de-abia am mai avut timpul ca să iau linia de ochire pentru că, a și tuns-o în golul acela de parcă încerca s-o taie spre Dunăre.

– Mda, … mi-a dat dreptate paznicul apreciindu-i talia. Frumos exemplar ! Am mai ciupit și eu unul ceva mai tinerel pe care-l vor aduce copii. Ni s-a mai întâmplat ca uneori, simțindu-se încercuiți, să o taie spre Dunăre iar imaginea lor în apă este de-a dreptul uluitoare deoarece, înoată mai ceva ca oamenii și culmea, dacă este că, întreaga  ciurdă, am avut de câteva ori ocazia să-i văd aliniați așa cum fug și pe uscat.

– Adică, își păstrează ordinea după rang? – l-am întrebat eu amuzat.

– Exact ! În față sunt ăi bătrâni, apoi femelele cu puii lor, iar godacii la urmă.

Intre timp, luați cu vorba nici n-am observat când se întărâtase atât ninsoarea dar și vântul așa că, după ce a cercetat cu atenție cerul paznicul s-a arătat cam îngrijorat așa că, a înclinat de câteva ori din cap apoi mi-a spus:

Cel mai bine ar fi ca să revenim acasă nu numai pentru că avem deja cinci piese care ne vor lua ceva timp ca să-i deschidem iar până terminăm treaba și luați ceva în gură ca să nu plecați până la București cu burta goală. E clar că, vremea s-ar putea strâmba cum nici nu vă închipuiți însă eu o cunosc destul de bine și de aceea nu stau liniștit  așa că, haideți mai bine spre casă.

Între timp, s-a apropiat și nea Cristea însoțit de gonaci care agățaseră cei patru porci împușcați înfigându-le sub maxilar câte o agățătoare din lemn ascuțită de care trăgeau și totul mergea strună.

– Aoleo, … dar ce-i cu ăsta ? – s-a auzit glasul surprins al celui mai vârstnic dintre ei – Ăsta, de unde a mai apărut ?

– L-a adus vântu, … i-a tăiat-o paznicul – Hai, legați-l și p-acela și fuguța acasă ca să nu vă apuce cumva iarna pa-aici !

Drept urmare, până ce copii agățau porcii ca să-i tragă spre casă, la rândul nostru, noi l-am înțepat sub maxilar cu o agățătoare făcută la repezeală de paznic și odată ajunși acasă, a fixat mistrețul între două stinghii și s-a apucat iute ca să-l eviscereze în timp ce, eu și nea Cristea îl urmăream cu atenție.

– Păi, … unde naiba îi băgăm pe toți că nici rucsace nu avem ? – l-am întrebat eu glumind cu tristețe. Măcar să fi avut scândurile alea pe care le fixez pe mașină și între care ar fi putut sta dar altfel, pentru ăia patru care-s mai mici, culc bancheta din spate și îi așezăm acolo ca în camionetă dar cu malacul ăsta e ceva mai dificil … – mi-a exprimat eu îndoiala.

– Dar, ce spuneați de scândurile alea ? – m-a întrebat deodată paznicul – Ce scânduri sunt alea ?

– Păi, … scânduri ca toate scândurile dar ceva mai groase pe care le fixez pe acoperișul mașinii de marginile portbagajului.

– Și ? … Care-i șmecheria ? – m-a luat paznicul la întrebări fiind tare curios.

– Nici o șmecherie. Fiind lungi de câte zece metri fiecare, le leg câte un steguleț în față și în spate iar astfel circul fără probleme, iar când mă aflu la vânătoare și dau de vreun canal de irigație, așez scândurile peste canal la lățimea mașinii și trec dincolo iar  apoi, îmi iau scândurile și-mi văd de drum.

Paznicul m-a ascultat cu o atenție din ce în ce mai încordată apoi, s-a întors și a rupt-o la fugă spre o clădire din fundul curții de unde a revenit cărând după el o scândură grosuță însă ceva mai mică de zece metri:

– Ei, … ce părere aveți ? – m-a luat el la întrebări așezând scândura pe jos și deschizând în lungul ei un metru pliant de tâmplărie – Uitați, are patru metri lungime iar grosimea …

– Stop ! – l-am oprit eu imediat – Gata, te-am înțeles ce vrei să spui însă, pe scândurile tale eu chiar n-am de gând ca să traversez canale de irigație așa că, grosimea lor mi-e indiferentă. Te-ai prins?

– Mda, … până aici v-am înțeles perfect, dar chiar că nu înțeleg la ce v-ar ajuta acuma scândurile mele.

– Hm, … e simplu ca bună ziua, prietene, deoarece, dacă le fixez bine de portbagajul mașinii mele aflată peste gârlă, malacul acesta mare va sta între ele ca în loja Operei Naționale !

Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Bubulina,…dragostea mea!” →