Cezarina ADAMESCU: Interferențe actuale româno-indiene în poezia lui George Anca

GEORGE ANCA, PARTEA NIMĂNUI, poeme indite, SEMĂNĂTORUL, Editura Online, mai 2010

Personalitatea lui George Anca nu mai are, de câteva decenii bune, nevoie de nici o recomandare. El este prezent în Dicţionarele de cultură ale lumii, ca poet, traducător, doctor în filologie, eminescolog, eseist, om cu o copleşitoare erudiţie care duce faima României şi a valorilor ei în lume.Ca şi Mircea Eliade, George Anca este specializat în indianistică şi a construit de-a lungul vremii o operă vastă, „de combinaţii pline de virtuozitate între originismul universal şi modernismul arhaizant” aşa cum îl prezintă Editura SEMĂNĂTORUL. Este preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene şi al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”; vicepreşedinte al Societăţii de Etnologie din România; membru al Romanian Group for Pugwash.

George Anca este autorul unor „studii, eseuri, prezentări la nenumărate conferinţe din ţară şi din străinătate (India, SUA, Franţa, Anglia, Italia, Portugalia, Rusia, Germania, China, Corea, Malta, Trinidad Tobago, Tailanda, Israel, Argentina). George Anca este menţionat în dicţionare de referinţă (Who’s Who in Romania, Who’s Who in the World, World of Learning, The Encyclopaedia of Distinguished Leadership etc.) şi în bibliografii locale şi internaţionale precum şi pe pagini web” – aflăm din aceeaşi sursă.

„Am fost un pic din toţi/ cei ce m-au adus la/ reanimare” – afirmă George Anca în poemul „Partea nimănui” – dovadă a prezenţei ubicue a creatorului în viaţa fiecărui personaj ori făcând parte din integritatea lumii, ca voce distinctă care anunţă veştile în cetate. Că oamenii nu pleacă urechea, e limpede, cine a luat aminte la avertismentele Înaintemergătorului care vestea sosirea Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că, se împlinise vremea când Mesia trebuia să coboare să ne îndumnezeiască? Pe câţi i-a găsit cu candelele aprinse? Câţi şi-au cumpărat ulei şi au stat de veghe ca să nu fie surprinşi fără lumină la venirea Mirelui? Şi câţi au putut pătrunde în sala de oaspeţi la Nunta Mielului?
Poemele inedite ale lui George Anca din recentul volum, socotite de însuşi autor, „partea nimănui” – din întregul – al tuturor, „fiecare cu frumuseţea lui” – par „tablouri abstracte în original” într-un decor unde sunt treji şi veghează „doar chiparoşii / pădure dintr-un foc // negru zdrenţuind / buclele aerului” (Cămila).

Motivul chiparosului mediteraneean apare frecvent ca simbol al frumuseţii, parfumului dar şi al oboselii, chipului fanat şi vânzolit de nelinişti, aflat „pe ultim urcuş” (coborâş) din „fundul pământului” acolo unde azvârlim lucrurile şi ne abandonăm în: „singurătatea acestor / priviri către Provenţa / cu ochii lui Van Gogh / chiparos de păduri”.

Mânia, angoasa, exasperarea existenţială, acel „mal-de-vivre” de care suferă sufletele care nu-şi găsesc locul nicăieri, dezesperarea „deprimă împrejurimi”, învăluind „cerul şi pământul / cu nebunie cu tot”.

Din timp în timp, autorul strecoară subliminal panseuri, punctând discursul liric: „doar ştii bunicule / că lumea e a celor cu bani” (Cămila) şi nu numai atât, presară adevăruri cotidiene, dovadă că este atins şi îi pasă: „nimeni nu lucrează / pentru ţară / spitalul decorat / cu picturile pacienţilor” (Cămila). Ori: „nu s-o mai putea propti / vorba pe cuvânt / nici pe jurământ” (Partea gării); „cum te naşti începi să mori”, ori frânturi de rugăciuni: „dă Doamne frumuseţii/din moarte arta vieţii”.

Autorul îşi mărturiseşte empatia cu poetul anemonelor Vincent, destinul şi un pat de spital îi leagă spiritual: „pictor avatar campestru / fluviul feţelor lui Crist / chiparosul stejar / clocotul grâului // clopoţit de maci” folosind metafore picturale de o negrăită prospeţime şi culoare: „tu ori săditorul tău // plus pictorul avatar / semănând grâului / spitalul Ceahlăului / nu l-om picta // din uscate culori / mai o şănţuire / a sărutului înflorit / nunţile norilor // pe grâna chiparosului / încotro s-o apucăm / de-am fi macii / mocăniţa neagră // sunt chiar în fereastra / spitalului / perdele însorite / trezia spulber // viziunii / în munţi obscurizaţi / în chiparos înjunghiind / aripa îngerească // spre hohotul bolgiilor / respirăm aerul nebunului / anul tabloului / urmat de prefissi notizen// când mi-ar mai / trebui timp / de somn după drum” (Cămila).

Munţii, miriştea, zarea, lanul, grăunţele, „lumina măghiran” , dar şi frumosul natural ori cel artistic zămislit de minţi şi mâini creatoare sunt categoriile şi elementele de care se foloseşte autorul în discursul său.

Cuvinte sonore şi insonore, muzicale şi mai puţin melodioase („ocultare”; „zgrăbunţă”; „magog”), constituie cărămizile edificiului poetic pe care George Anca îl clădeşte pentru noi, atent, nu neapărat la materialele de construcţie, cât la scopul final al monumentului spiritual. Uneori este greu de urmărit ideea, prin labirintul etimologic atât de divers al poetului: „stau renilor de saniu / a luneca terţine / străluci năluci de staniu / pe locul fără cine // sandala pe mandala / de-a morii alandala / mai calce capitala // Salerno pe închise / Provenţa la Remy se / în aer porolise” (Mă aflu în uraniu) – deşi poemul începe foarte frumos: „mă aflu în uraniu / deposedat de sine / ori scaldul fără craniu / la mai închise mine”.

Fie că eufonia nu întotdeauna este perfectă, fie că autorul posedă un spirit ludic şi îi place să se joace inventând şi reinventând cuvinte sub imperiul rimei, suntem scoşi uneori în afara spaţiului liric, în favoarea universului abstract, cu excedent de neologisme ori de cuvinte al căror înţeles se lasă cu greu descifrat, dar nu lipsit de o oarecare eleganţă stilistică şi de relevanţă „mă ţin: mă ţin de Pârscov Avignon /medievalelor speranţe / din merele spre bastion / la paradisuri coate stanţe // de nici myssorian amvon / Khalil n-ar rotunji libanţe / mi-oi avatar daimonion / picta van goghienei Franţe // lăsăm pe Rhone cocardă / cu norii să ne ardă / secerătură bardă // am fi îndoitura / pe pască ura gura / demonilor asura”. Mărturisesc că a fost destul de greu să mă ţin, gâfâind, alergând cu sufletul la gură, după ideea propriu-zisă, care se lasă prinsă anevoie.

Limbajul dada ar fi o palidă amintire-n oglindă, pentru că în acele experimente construite pe jocul dibace al silabelor, al vocalelor în alternanţă cu consoanele, cu asonanţele şi cu rimele repetitive, se creea o anumită muzicalitate şi un ritm susţinut al versurilor, cu bătaie pe anumite sunete-cheie.

Autorul are strofe cu monorimă: „scăpate expectaţii: scăpate expectaţii / cu doctorul scăpaţii / prieten de libaţii / liberţi agonizaţii // uitaţi-vă afară / zvârliţi-vă pe scară / din cerişte scărară / pe jarişte de vară” – pentru ca terţinele finale să aducă un suflu nou şi să formeze ideea de sonet iniţial: „o oră îmi mai dară / carenţei din patern / comandă sonetară // moi ţarine pe stern / de-a grâul să răsară / părintelui etern” (Scăpate expectaţii).

Aceleaşi sonuri de un lirism distorsionat şi în „Premersă călăuză”:
„premersă călăuză / aripile pe duză / ori îngera lehuză / premeargă-ne ecluză // parcată parcă morii / secaţi şi sicomorii / secante mendatorii / în loc de iluzorii // şi un Khalil Gibran / Van Gogh american / român myssorian // aleargă-se algie / pictată profeţie / perspectivată ţie”.

Jocuri lingvistice frecvente cu invenţii cel puţin ciudate: „trăim pe ace negre / culcându-ne pe zegre / trezindu-ne în pegre” (Persoana); dar şi verbe precum: a se maradona, a soneta, de-a grâul; a dodia; a perspectiva; adverbe pe măsura acestor verbe: igrasiate, premersă, o şănţuire, munţi obscurizaţi; comandă sonetară, aromire montană; secerătură bardă, etc., substantive precum: saniu, libanţe, somnambulanţe, duză; natră, ş.a.

Metafore cum sunt: „trezia spulber”; „hohotul bolgiilor”; „străluci năluci de staniu”; „sandala de mandala/ de-a morii alandala”; „în aer porolise”; „mi-oi avatar daimonion”; „myssorian amvon”; „cerişte scărară” (frumos!) „premeargă-ne ecluză”; „secante mendatorii”; „aleargă-se algie” „infanticidului intifada” ; (eventual abracadabra!); „mântuind smântei cârstei”;„durerându-ne Graal”ş.a. – toate acestea implică un bagaj lingvistic încărcat de preţiozităţi.

Iată că întâlnim şi o poezie monorimă: „zbate-te: zbate-te mă zbat / galben şi palat / moalelui ouat / de la scăpătat // nu m-ai sonetat / că m-ai săgetat / nu m-ai săgetat / că m-ai dodiat // trece-mă terţină / râului de vină / păcii salamină //chiparosul altul / numelui cu psaltul / tăietorul daltu-l”.

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Interferențe actuale româno-indiene în poezia lui George Anca” →

Cezarina ADAMESCU: O răsplată pe măsura înfăptuirilor vieții – arta de a menține aprinsă lumina

Virginia Vini Popescu

„Imagini din holograma gândurilor”

Editura Dandes-Press

Drobeta Turnu-Severin, 2019

O carte deosebit de complexă, un corolar al creațiilor literare semnate Virginia Vini Popescu, într-un bilanț provizoriu, necesar, retrospectiv, despre lucrurile și ființele importante din viața autoarei, menite să dea mărturie despre personalitatea sa copleșitoare, înclinată spre descoperirea și cultivarea frumosului sub toate aspectele sale. Și într-adevăr, cartea cuprinde, de la interviuri, în care o cunoaștem mai bine, la prezentări și recenzii de cărți, la evenimente cultural-artistice presărate cu multă, multă poezie. Ea este dedicată venerabilei sale mame, Eugenia Alexandrescu, cu lacrima recunoștinței, a iubirii și a venerației față de ființa care i-a dat viață. Ei i-a închinat autoarea primul poem omagial: „MAMĂ, UNIVERS DE DOR…”: „Mamă, univers de dor,/ Rădăcina mea cea tare, Mă străpunge un fior/ Când spun mamă şi mă doare.// Galaxia mi se-nchide,/ Dacă tu mă laşi cu dor,/ Nu ceda morţii perfide,/ Fiindcă mamele nu mor.// Fă, tu, Doamne, o minune,/ Ca toţi fiii şi nepoţii/ Lângă ea să se adune/ Şi s-o ia din gheara morţii!// Pentru faptele ei bune,/ Să faci, Doamne, din vis floare,/ Să rămână-n astă lume,/ O mamă nemuritoare!”

Și care poet sensibil, nu i-a dedicat, măcar un poem mamei sale, nemurind-o în acest chip minunat? Mama e menită să trăiască veșnic prin cuvintele lor mișcătoare, ba, să-i sensibilizeze și pe alții cu acest subiect delicat. Mergând pe firul gândurilor autoarei, apărute instant, ca într-o hologramă, intrăm direct, în Capitolul I, intitulat: „Gânduri mărturisite”, mai precis, „În dialog cu inima…” – un strălucit interviu realizat de Gheorghe A. Stroia, din colecția „Interviuri cu scriitori români contemporani”. Și aici pătrundem neauziți, în intimitatea scriitoarei, o dată cu realizatorul interviului. Universul real și cel al gândurilor, ne primește în chip prietenesc, de parcă am face parte din familia numeroasă a creatorilor de sublim din totdeauna. Se știe că în prezent, datorită dezvoltării fără precedent a mijloacelor de comunicare, aproape nimic nu rămâne tainic, decât dacă dorește autorul. În rest, toate datele identitare sunt puse la dispoziție, ca într-un uriaș dicționar al lumii, cu adăugare de imagini, cuprinzând întreaga suflare scriitoricească și poeticească trecută, prezentă și viitoare. Înscriși aici, ca în Cartea Vieții alcătuită de Scriitorul și Istoricul Suprem – Dumnezeu, suntem și noi, cei care pregustăm cu reală plăcere, fărâme de gânduri, vitralii din templul fiecărui om, cu tot ce are el mai prețios: meleag natal, strămoși, părinți, familie, limbă, tradiții, domenii predilecte, pasiuni și realizări ale vieții, care-i marchează personalitatea și care au căpătat, așa cum specifică Gheorghe A. Stroia, „conotații sacre”.

Astfel aflăm că, din localitatea Scurtu-Mare, Județul Teleorman, s-a ridicat viitoarea scriitoare și dascăl de excepție, Virginia Vini Popescu, o persoană emblematică pentru aceste locuri, a cărei notorietate nu mai poate fi pusă la îndoială, nu numai prin părțile locului, dar în întreaga țară, ba și, grație realizărilor profesionale, depășind granițele țării.

Ca o convenție absolut necesară, în acest interviu, condiția esențială este sinceritatea și discuția se desfășoară sub auspiciile unei superbe colegialități și colaborări literare. Autoarea a primit din partea familiei o educație cu principii sănătoase și valori morale, în spirit creștin, având exemplul părinților și al altor membri ai familiei, mediu sănătos în care ea s-a dezvoltat armonios din toate punctele de vedere. În acest mediu ocrotitor, a primit multă dragoste, putând astfel înțelege, rosturile vieții. Și tot în acest mediu a învățat ce este spiritul de sacrificiu pentru familie, pentru descoperirile științifice și, îndeosebi, pentru copii, dar și alte virtuți morale pe care le-a cultivat toată viața.

În confesiunea sa, autoarea strecoară și unele texte sugestive prin care-și ilustrează afirmațiile, întărind convingerea cititorului că avem de-a face cu o persoană foarte sinceră, dedicată adevărului. Ideea e că scrisul trebuie să exprime personalitatea autorului și să-i dezvăluie în mare măsură, sufletul. Cu îndreptățită melancolie, Virginia Vini Popescu citează poemul: „Mângâiere”, din volumul „Între porți de Univers”, în care spune totul: „Mă cheamă florile din curte,/ M-aşteaptă mama să revin,/ Mă regăsesc în doruri multe,/ Şi orice dor e un suspin.// Miros de iarbă nou tăiată,/ Visez în nopţi de feerie,/ Şi mă trezesc nemângâiată,/ Cu gândul la copilărie.// Rămâne visul meu sublim,/ Să am părinţi şi mângâiere,/ Să am la cine să revin,/ Şi ce să mângâi cu plăcere”. În anii de școală a marcat-o personalitatea învățătoarei sale, al cărei portret l-a evocat în eseul: „După o jumătate de veac”, publicat în volumul de proză scurtă „Faţete de cristal”. Și iată cum și-a formulat Crezul personal, legat de această ființă remarcabilă care i-a fost un viu exemplu: „Trecerea vremii, rosturile vieţii şi fărăderosturile ei au făcut să uit uneori multe, poate de existenţa mea, dar niciodată n-am uitat de credinţă, de cinste, de caracter, de demnitate, de carte, de pământ, de oameni şi omenie, de toate valorile pe care le-am primit de la «doamna» şi părinţii mei şi pentru care mi-am jurat să le păstrez frumoase şi pure spre dăruire. În numele celor pe care i-am iubit mă urmăreşte permanent o grijă a negreşirii faptelor mele, pentru răsplata liniştii lor în infinit. Ştiu că din raiul oamenilor buni, cu ochii îngăduitori şi blânzi, mă urmăreşte «doamna». Eu nu vreau să-i umezesc ochii, am vrut, doar, să-mi spun cuvântul întru nemurirea ei!”

Poeta dezvăluie mai apoi, la întrebarea jurnalistului, cum a apărut în viața sa, „scânteia scrisului”. Despre dorința imperioasă a scrisului, ca și despre înclinațiile și preferințele sale, Virginia-Vini Popescu afirmă: „Scriu de plăcere şi numai atunci când simt că am ceva de spus. Motivaţia este internă. O idee, o situaţie impresionantă, o amintire, un sentiment profund faţă de cineva/ ceva, o experienţă de viaţă, o înţelepciune, dorinţa de a lăsa în urmă un gând, toate acestea pot fi în egală măsură motive de creaţie pentru mine. În problema literaturii pentru copii, nu uit niciodată aspectul educativ al scrierilor. Ca fiică de veteran, care a trăit într-o atmosferă de simţire patriotică autentică, am o mare înclinaţie spre poezia patriotică. Cunoscând istoria unor evenimente, versurile mi se leagă şi le trăiesc profund. Simt această poezie, mai mult decât altele, îmi vine de la sine, o scriu repede, cu drag, pe nerăsuflate… Acest lucru nu a trecut neobservat de cei care mi-au citit cărţile. Dar, din ce spun criticii care mi-au parcurs scrierile, noutăţile aduse de mine ţin de problemele universului, din tainele căruia prezint câte ceva în versuri, ca o consecinţă a faptului că sunt de formaţiune profesor de fizică”.

Despre nevoia de lectură actuală, autoarea se exprimă astfel: „Nevoia de lectură a existat şi nu va muri niciodată, dar are variaţiile ei în timp, în funcţie de mulţi factori. În etapa actuală, cred că, avalanşa de surse şi mijloace electronice de informare, duce cartea tipărită pe un loc care nu mai este al premiului I ci al menţiunii. Aceasta nu înseamnă că nu se citeşte. Cred că ambele părţi trebuie să micşoreze spaţiile: bibliotecile să se informatizeze, autorii să devină interesaţi de abordarea temelor de actualitate şi de realizarea lor prin mijloacele artistice care să le dea valoare deosebită şi tineretul să fie stimulat prin educaţia din şcoli spre lectură şi cunoaştere, în general”.

Din punct de vedere profesional, autoarea este membră a Societăţii Române de Fizică şi a Societăţii Europene de Fizică și în această calitate este pusă în temă cu noutăţile ştiinţifice, cu publicaţiile fizicienilor, participând în această calitate cu lucrări ştiinţifice la diferite activităţi naţionale şi internaţionale, conferinţe, simpozioane, colocvii, în urma cărora au apărut volume cu lucrările prezentate, etc.

Dialogul cu scriitorul, poetul și publicistul Gheorghe A. Stroia a fost unul viu, dinamic, sincer și de mare impact, întrucât a răspuns la multe întrebări privind aspecte mai puțin cunoscute din viața acestei autoare prodigioase. Interviul este cuprins în volumul: „În dialog cu inima… Virginia Vini Popescu- Interviuri cu scriitori români contemporani”, vol 4, Editura Armonii Culturale, 2018, alcătuit de Gheorghe A. Stroia. E salutar că a fost inclus și în acest volum memorialistic semnat Virginia Vini Popescu. Cartea de față cuprinde și reportaje de la unele manifestări culturale cu lansări de cărți sau întâlniri cu scriitori cunoscuți din țară ori români stabiliți peste hotare. Un astfel de eseu-reportaj este intitulat: „Ziua relansării în larg”, care relatează despre o manifestare desfășurată în perioada 16-18 noiembrie 2016, în cadrul Zilelor Bibliotecii Județene „Marin Preda” din Alexandria, și anume lansarea cărții de poezie „Între porți de Univers”, autoare Virginia Vini Popescu. Prezența în număr apreciabil a cititorilor la această sărbătoare a cărții este „unitatea de măsură a trăirilor deosebite pe care le-am încercat”, a spus autoarea. Dar și a interesului de care încă se bucură cartea pe suport de hârtie. Autoarea menționează și personalitățile care au ajutat-o la editarea acestei cărți, scriitorul român din Australia – George Roca, scriitoarea româno-americană Elena Buică, editoarea Rodica Elena Lupu, scriitoarea Cezarina Adamescu – prefațatoarea acestui frumos volum. Frumoase gânduri despre arta de a scrie și mai ales, despre necesitatea așternerii gândurilor, ultimul fiind un fel de panseu: „Scriu pentru că-i iubesc pe cei care se străduiesc să aprindă lumina!”

„Supraviețuitorii tranșeelor” este un eseu inedit despre moștenirea patriotică pe care i-a lăsat-o autoarei, tatăl ei, veteran de război. Eseul începe abrupt, cu următoarea frază care-și declină apartenența: „-Sunt fiică de veteran!” Poeta mărturisește în acest sens: „Cu ochii umezi şi inima zbătându-se de emoție am retrăit, de sute de ori, alături de familie, scene ale celui de-Al Doilea Război Mondial, prezentate cu un talent deosebit şi cu detaliile care au rămas întipărite pe veci în mintea şi inima tatălui meu, Anton Alexandrescu, soldat al armatei române, participant la ceea ce a fost şi a rămas, până la ultima-i clipă, evenimentul terifiant, marcându-i întreaga existență. Plecarea la cele veşnice mi-a rănit sufletul şi mi l-a sărăcit. Am rămas fără amintirile pe care numai el avea puterea şi răbdarea să mi le țină vii. Poate că le tălmăceşte şi acum cu leatul şi cu frații sosiți la cer înaintea sa, grăbiți de schijele cu care s-au întors la vatră. A luat cu el pentru vecie, printre altele, şi povara luptelor din tranşee”.

Tot aici, autoarea face referință la un scriitor teleormănean care a avut înțelepciunea și puterea de a aduna amintirile supraviețuitorilor războiului, în mai multe cărți. Numele lui este Gheorghe Olteanu. „Amintiri din tranșee” constituie prilejul pentru a-i menționa pe autori: Gheorghe Olteanu și Gheorghe Pietreanu, care s-au întâlnit cu alți veterani de război şi și-au depănat amintirile. O întoarcere emoționantă în timp, la amintirile din copilărie și povestirile tatei din războiul sus-amintit. Autoarea le dedică autorilor cărții, dar și veteranilor cunoscuți și necunoscuți, poezia:”S-a întors c-o stea, ranița ta!”

Următorul text este tot despre opera scriitorului Gheorghe Olteanu,”Ambasadorii Alexandriei”, și o lansare de carte care a avut loc cu prilejul Zilelor Alexandriei. Sunt cuprinse în carte o sută de personalități din toate domeniile, care s-au afirmat prin lucrările și activitățile lor, chiar și generațiile tinere, care au un capitol special, intitulat:”Generația digitală”. De menționat că Virginia Vini Popescu și-a ilustrat cartea aceasta cu o serie de coperți ale cărților prezentate, iar la sfârșit, a adăugat un capitol de iconografie, așa cum se obișnuiește, cu imagini și instantanee de la manifestările despre care face vorbire în texte. Următoarea intervenție este o surpriză. Este vorba de eseul: „Chemarea sufletului – sonetul” – cu referire la volumul de sonete al Emiliei Stroe Țena, volum intitulat „Destin românesc”. Virginia Vini Popescu încearcă o pătrundere în substanța acestor sonete meditative despre marile teme ale poeziei noastre patriotice: Patria, Istoria, vetrele străbune, credința, iubirea, sufletul și plaiul, care nu pot fi separate.

În spiritul marilor apropieri între suflete, Virginia Vini Popescu își continuă hologramele gândurilor cu un portret al scriitoarei româno-canadiene Elena Buică. Din Toronto la Alexandria, doar ce treci oceanul și parcurgi câteva țări, scriitoarea Elena Buică face anual naveta estivală, pentru a-și lansa cărțile în Teleormanul ei natal, la Țigănești, locul pe care îl iubește atât încât nu poate sta mai mult de un an, fără a-l vedea, de obicei de Ziua Limbii Române. Și cum spiritele gemene se întâlnesc oricum și empatizează, în pofida miilor de kilometri care le despart, în pofida oceanului-zid, care nu are putere în fața Cuvântului scris, cele două scriitoare se văd, cu vederea interioară, se aud cu auzul perfect, se întâlnesc în timp real și-și fac daruri de cuvinte cu mijloacele tehnicii moderne, astfel încât, Departele devine Aproape și chiar dispare în fața ardorii și intensității Cuvântului, pe care-l slujesc cu credință, fiecare. Este povestea prieteniei a două scriitoare românce, Virginia Vini Popescu și Elena Buică, amândouă teleormănence, amândouă îndrăgostite de cultură, pe care o promovează pe toate căile, devotate locurilor unde au văzut lumina, cu deschidere largă spre cei care cultivă literatura, fie autori, fie cititori.

Se știe că scrisul are această fantastică putere de a micşora distanţa dintre gând şi cuvânt. Cuvântul leagă, întărește, unește, (uneori și desparte!), vivifică, induce o stare de bine, cheamă, înalță, edifică. Dar poate și nărui, în același timp, dacă nu e folosit cu socotință. Despre scris, Elena Buică afirmă: „Scrisul solicită autorului un efort mare de gândire şi o sensibilitătate deosebită, presupune o lungă şi dramatică încleştare cu cuvântul menit să ducă la înfăţişarea obiectivă a resorturilor sufleteşti şi a faptelor ce constituie obiectul transformării artistice. E o muncă sisifică în încercarea de a uni semnificaţia cuvântului cu taina existenţială, de a da naştere unor trăiri limpezi în mersul demiurgic al firii umane”. Dar și al transfigurării artistice a creatorului.

La rândul său, Virginia Vini Popescu spune despre prietena ei de peste ocean: „Doamna Elena Buică, om cu o alcătuire interioară specială, are aplecarea îndemnului spre bine, spre frumos, are vocaţia prieteniei, se apropie cu înţelegere de oameni şi când crede că a găsit un filon al creaţiei, îi îndeamnă să scrie susţinându-i cu generozitate. Aşa s-a clădit „Tărâmul mirific al întâlnirii” noastre şi pe el s-a născut legătura de litere, prin care „ne vedem, ne auzim, ne simţim” aproape zilnic, mulţumită internetului”. Și adaugă:”…a devenit o tradiţie prezenţa domniei sale, în preajma marii sărbători a limbii române, când are loc „întoarcerea spre obârşii”.

„Între arginți și iertare – Speranța” – se numește prezentarea poetului și cărții lui, Gheorghe A. Stroia, „Restul la 30 de arginți”, un regal poeticesc al unui împătimit iubitor de cultură și de oameni, în aceeași măsură. Un titlu emblematic, cu referire la trădarea lui Iuda. Poetul își radiografiază sufletul, de atâtea ori încercat, și ne invită în raiul său lăuntric, ca să-i ducem mai departe mesajul său zguduitor, strigătul mut dindărătul cuvântului, ca să ne facă să înțelegem mai bine natura omenească, în raport cu natura dumnezeiască. Orice încercare venită de la Dumnezeu trebuie depășită prin rugăciune. Virginia Vini Popescu ilustrează cu un citat edificator, acest strigăt, din rugăciunea poetului: „Tu, Doamne, gând al candelei curat,/ precum tot undelemnul de fecioare,/ Tu ești Lumina, Calea, Viaţa,/ Tu ești Puterea ce în veci nu moare.// Tu, Doamne, Facătorule a Toate,/ plin de Luceferi şi de stelele cuminţi,/ Tu dăruieşte-mi dalba mea fărâmă,/ din raiul Tău cu heruvimi şi sfinţi”. Gheorghe A. Stroia călătorește melancolic prin țara copilăriei sale,”La margine de pădure”, proiectându-și amintirile pe ecranul întoarcerii. El pune deasupra deasuprelor, Iubirea sub toate chipurile ei, dar mai ales, iubirea de Dumnezeu care pe toate le-a rânduit pentru om, foarte bine. Cartea este o destăinuire curată, simplă, așa cum numai în fața confesorului o poți face.

Următorul eseu este dedicat unei personalități marcante a științei, profesorul Gheorghe Boja, și se intitulează:”Noblețea gândului format de matematică”. Autoarea subliniază, o dată în plus, rolul matematicii în viața omului, cu următoarele cuvinte:”Această ştiinţă are un rol important în cunoaştere, în formarea gândirii logice, în ordonarea priorităţilor, în construirea unei imagini reale asupra problemelor vieţii precum şi în distingerea şi aprecierea calităţii”. Și în cadrul generos al acestei științe, figura profesorului Gheorghe Boja strălucește precum lumina candelei. El este cel care: „îndemnat de neliniştea aşezării valorilor teleormănene la locul cuvenit, a pornit pe drumul cunoaşterii şi recunoaşterii lor, aşezându-le în cărți muncite cu migală, documentate, în monografii şi dicţionare. Astfel că, printre cărţile publicate în ultima perioadă se numără şi dicționarele: „Oameni de şcoală publicişti născuţi în Judeţul Teleorman- Dicționar biobibliografic“ şi „Publicişti suhăieni- Dicționar biobibliografic”. Instrumente de referință utile, oricărui om care dorește să aprofundeze știința matematicii și s-o ducă pe cotele înalte ale preciziei spiritului uman. Despre acesta, Virginia Vini Popescu mai precizează: „A publicat peste 30 de cărţi. Unele sunt despre învăţământ şi viitorul lui, văzut din postura de profesor de matematică şi de inspector şcolar, altele sunt culegeri de probleme cu soluţii metodice, adevărate ghiduri utile elevilor de gimnaziu şi profesorilor de matematică, altele sunt sfaturi şi destăinuiri pentru urmaşi. Toate sunt cu sufletul la vedere, pentru că, aşa cum recunoaşte, a trăit „O viaţă în şcoală”.

Un veritabil „Dialog tomnatic” „Între dor și împlinire” referitor la cartea de versuri a Elenei Maria Duță, cu titlul inspirat, „Dialog tomnatic”. Cuvintele ei,”strânse în cămara sufletului” – înveșmântate în straie metaforice, așa cum specifică Virginia Vini Popescu, au ca temă principală Dorul sub toate aspectele sale, „Dorul din dor”, „Dor primăvăratic”, „Dor iernatic”, „Dor înghețat”, „Dor dezghețat”, „De dorul tău”, „Logodna dorurilor”, care oglindesc stările poetei, dezvăluind un suflet sensibil, înclinat spre melancolie, meditație, contemplare. Poeta ia confidenți ai acestor stări, pârâul, adierea vântului, stropii de ploaie, răsăritul și apusul soarelui, întreaga natură, care sunt uimite de puterea de transfigurare în vers a sentimentelor. Poeta se oprește la definiția neasemuită a acelei dimensiuni care poartă numele de „Acasă”: „Acasă, înseamnă munții ce încă-s neclintiți,/ Cu multe văi, în care susură pârâuri cristaline,/ Înseamnă lupta, doinele și hora celor adormiți,/ Lăsate toate ca avere sfântă, neamului ce vine.” (Acasă). Ea face și o mărturisire neașteptată: „Mărturisesc!/ Sunt zile în care sufletul mi-l învelesc/ într-o pânză invizibilă țesută de îngeri!”(Mărturisire).

O carte interesantă, sensibilă, confesivă, nostalgică, dacă ar fi să ne luăm (și ne luăm!) după aprecierile Virginiei Vini Popescu, despre colega de scris și pătimire prin cuvânt, Elena Maria Duță, de vreme ce i-a găsit, pe bună dreptate, un loc însemnat în cartea sa, alături de mari personalități ale culturii românești. Dar, iată că nu numai autorii sunt vrednici de gânduri în holograme, ci și publicațiile internaționale, așa cum este „Observatorul” din Toronto-Canada, căruia Virginia Vini Popescu îi închină Gânduri la sfârșit de an – 2018.

Virginia Vini Popescu face un bilanț provizoriu la finele acestui an, enumerându-și bucuriile și împlinirile pe plan profesional, social și cultural. Dar și: „Colaborarea cu multe reviste culturale, edituri, scriitori, prieteni, participarea la evenimente culturale deosebite, sunt alte repere ale anului 2018. Recunoaşterile lor prin diverse articole, dicţionare, primirea în Liga Scriitorilor Români, au reprezentat o apropiere în plus. Observatorul de Toronto şi colectivul său de conducere ocupă un loc aparte în sufletul meu prin faptul că nu m-au uitat, mi-au trimis periodic imagini şi veşti privind evenimentele importante desfăşurate în spirit românesc în îndepărtata Canadă şi au publicat secvenţe din opera mea literară precum şi critici referitoare la ea”.

Cartea unui alt fiu al Teleormanului, colonel Viorel Ciobanu: „Sunt fiu al Teleormanului Alexăndrean”, este subiectul următorului eseu așezat frumos în cartea cu hologramele gândului. Autoarea îl prezintă, încă din primele fraze, cu multă căldură, astfel:”De un patriotism demn de cele mai strălucitoare stele și un interes deosebit pentru cultura locală și națională, colonelul Viorel Ciobanu, mândru de locul în care s-a format și a profesat vreme de patru decenii, este un intelectual deplin, care și-a făcut judeţul mândru, cunoscut și recunoscut prin activitatea sa. Militar de carieră şi licențiat în științe matematice, colonelul Viorel Ciobanu și-a organizat mintea, și-a desăvârșit gândirea și logica, în clasele primare la Școala Generală nr.1 Turnu-Măgurele și Școala Generală nr. 2 din Alexandria, și-a conturat apoi personalitatea la Liceul Militar «Dimitrie Cantemir» din Breaza și Școala de Artilerie de la Sibiu şi a pornit ulterior pe drumul cunoaşterii avansate prin munca de cercetare științifică”. Și mai adaugă: „Domeniile la care face referire sunt deosebit de multe, opera sa fiind o adevărată incursiune în lumea fascinantă a culturii”. Continue reading „Cezarina ADAMESCU: O răsplată pe măsura înfăptuirilor vieții – arta de a menține aprinsă lumina” →

Cezarina ADAMESCU: Fascinat de jocul iubirii. Povestea unui om ce a iubit odată în viață

Viorel Birtu-Pîrăianu, Aripi de nisip, Editura PIM, Iași, 2018.

Poet reputat, autor al unui număr de peste 25 de volume și coautor în peste 30 de antologii de poezie, cu numeroase apariții în reviste și publicații literare, Viorel Birtu-Pîrăianu ne oferă, de data aceasta un remarcabil volum de poezie, intitulat metaforic ”Aripi de nisip” în care îi recunoaștem portretul fizic și cel spiritual, ”dincolo de oglindă”.

El însuși se prezintă dinaintea ochilor noștri astfel:”sfâșii amurgul cu un surâs, cu o floare / sunt aici un pendul fără de odihnă / căutând nenăscutele ere” (Pendulul).

Cartea aceasta este: ”Povestea unui om ce a iubit odată viața” (Aripi de nisip).

Volumul este alcătuit dintr-o sumă de autoportrete cât mai reale, deși metaforizate și personificate, astfel încât să justifice calitatea de poet. Structural melancolic, poetul cultivă poezia tristeții care-l apropie de Bacovia:”m-am agățat de durere / răstignindu-mă / eram prea obosit, Doamne, / să plâng, să aștept / sunt trist, îngrozitor de trist / de ce susții că sunt acel nebun? / am venit într-o zi să îngrop omenirea / când am ajuns, / ea plecase demult, aiurea / am pus atunci o cruce / pentru viața furată, trecută / în urmă / nimeni nu a plâns / nu avea cu ce / lacrima se uscase în suflet”(Printre dureri). Chiar și titlul volumului sugerează o zădărnicie: aceea de a zbura, când aripile atârnă și împiedică înălțarea sa, proiectându-l în situația lui Icar sau a lui Sisif. Constatarea de destul de dureroasă:”ce înșelător e timpul și ce rece-i luna / ce a venit în zori rupând în franjuri crude taina” (Jocul iubirii). Nu numai timpul se dovedește înșelător, ci și iubirea care e considerată un joc, ”un joc pe țărmul nemuririi”. Iar poetul nu e decât ”un muritor ce a iubit odată, într-o noapte, o zeiță”(Jocul iubirii).

Glasul poetului e marcat de o tristețe fără leac:

”mi-e glasul iar însingurat / tăcerea asta mă omoară / picură dureri peste dureri / urcă și coboară / se pierd adânc în ochii mei / ce negru e afară amurgul / se stinge sub pleoapele nopții / clepsidra s-a scurs, este goală / se așează corbi negri peste culmea bolnavă / doar într-un ungher părăsit / un suflet plăpând se înfiripă în lumină / mi-e somnul timp peste ape / sfărâmat între clipe uitate” (Sub lacrima ta). Și totuși, la orizont, e de ajuns doar un cuvânt, pentru ca norii să dispară și o rază timidă să se strecoare în suflet:”eu caut doar un fir de orizont / la marginea timpului neumblat / visez să aprind iarăși pământul / cu un cuvânt și o floare / ca o lumină ce sfredelește necuprinsul” (Sub lacrima ta). Este mirajul iubirii care se insinuează în suflete, fără să ceară voie. Pentru aceasta, e nevoie de multe ingrediente, printre care: clipe zălude, umbra unui timp ucis, ramuri rupte de chitară, lacrimi de ceară, frunze galbene, chiar și nemărginirea, apoi o ”clipă de lumină/ în taina sfântă a unei mărturii”. Și în această căutare, poetul trăiește o experiență unică:”ceream o clipă de lumină / în taina sfântă a unei mărturii / trupul îmi era liră lină în nota unei melodii / ce îngâna în zori tăceri / lugubre și târzii / rupeam cu gândul lanțul în care se zbătea un suflet / ce s-a împărtășit întâia dată / pășind pe calea mântuirii / un om plecat din morții încă vii / mai presăram cenușă din urna lumii / dansam nebun în clipa sângerândă / se scuturau în vale crinii / țipau pe drumuri vechi ciulinii / dansam pe coală goală cu o pană arsă / poetul unei lumi pustii / era târziu și era noapte” (Taina). În drumul spre deslușirea tainei, poetul străbate cărări vitrege, depășește obstacole, până la deschiderea din zori, spre o nouă zi: ”tot căutând un drum, o cale / un sens sau un răspuns la prima întrebare / ardea în suflet lumânarea / mă cățăram spre depărtări / pășind prin mărăcini și spini / bătea un clopot stins în noapte / în orizontul cel plecat demult / tăcerea Ta plângea în inima tăcută / ciopleam nebun potirul cu miros de rozmarin / mă deschideam în zori spre o nouă zi” (Taina).

Poetul recunoaște că l-a ajutat în alcătuirea poeziilor, natura lui visătoare: ”Visam pe crestele de rouă” (Taina).

Și o scurtă autoprezentare:”mă îmbrac în haine de pământ / să ascult tăcerea cuvintelor ce mor / aici, târziu, la țărm uitat de mare / sunt cântec în amurg” (Pasărea).

Tot în această poezie, despre cuvânt, de care este atât de legat, autorul spune: ”cuvântul este tril divin, e tainică chemare / iar cântul ei e dus spre alte zări de păsări călătoare” (Pasărea). Și altădată spune: ”mă topeam și ardeam a ultim cuvânt” (Într-o zi, de va fi).

O foarte frumoasă poezie despre relația autorului cu Divinitatea, se numește ”Bulgăre de lumină”: ”pe țărm un pescăruș/ singur cu marea / păşesc către el / sunt drumețul cu chipul de ceară / rănit între spini / cu fiecare pas / trecut, rămas / mă apropii de cer / mă rog, mă închin, / lucesc între spini / stropi cruzi de lumină / ochii senini / a cui este vina / joc de umbre pe cer / pe umeri mantie cu crini / obosit mă așez între ani / mă închin în taina primei lumini / curgeam prin viață tăcut / în urmă fecioare / născute din mare / pășeau spre soare apune / printre valuri și spume / apune și timpul rămas / astăzi iubesc și beau orizontul cu sete / la final se naște un prunc / aici, lângă mare / surâde candid devenirii / în ochii lui cruzi răsar bulgări de lumină”.

Cu toate că Viorel Birtu-Pîrăianu cultivă poezia modernă, renunțând la folosirea majusculelor inițiale și la unele semne de punctuație, el nu se poate lipsi de ritm și de oarecare muzicalitate, o cantabilitate a versurilor, care curg liniștit și molcom, fără meandre, sincope ori pierderi de ritm. Ideile, de asemenea, sunt clare și ferme și acest lucru aduce un plus de valoare scriiturii. Așadar, miez și substanță, veșmânt artistic concretizat într-o serie de figuri de stil, mânuite cu stăpânire și în același timp, cu virtuozitate.

Poezia aceastui autor se înscrie în marea categorie a creațiilor moderne și post moderne, cu inflexiuni clasice. De altfel, aceste lucruri reies cu claritate în multe poezii:”între mine și timp/ a rămas un suflet în rugă / lumina s-a retras între ochiuri de apă / cerul s-a ascuns în priviri / și raza s-a închis peste pleoape / sunt pescăruș unit cu marea / și zborul meu este chemarea / taine și visări în urma umbrelor / în care trec și mă petrec / să mă unesc cu zarea / m-am născut dintr-un mugur / sunt coajă a vieții trecătoare / mă ard pereții lumiisunt foc de aripi albe / peste ape / mai țes o pânză-n noaptea în care a țipat cocorul/ și întreb…” (Pânze în noapte).

Fiecare poezie înseamnă o stare specială a autorului și chiar această stare este transmisă și cititorului, altminteri nu s-ar putea creea acea empatie necesară între iubitorii de frumos.

Construcții originale: ”mă fug”; ”trăiesc a te iubi”; ”mă caut, știu că mă am”, ș.a.

Poetul folosește ca mijloace artistice metafora, personificarea, epitetul, dar și alte figuri de stil. Exemple de personificări:”pe pleoapa udă a nopții”;”dansam nebun în palma vieții”;”mă cațăr pe ziduri să sprijin lumina”;”hainele rupte ale gândului”;”trupul dorului”;”pe umeri tăi se odihnea un înger”;”obosit, mă ridic în coatele timpului”;”în poala universului”;”țipătul dureros al timpului”;”plângea timpul sub copite de fier”;”țipau crengi despuiate de frunze”; ”soarele a căzut și a plâns / ploaia a tăcut printre munți / doar cuvântul a rămas răstignit într-un gând” (Prin pulberi de gânduri);”plânge ziua, țipă noaptea”. Se observă alternanța dintre plânset și țipăt, ca o accentuare a durerii. Dar și starea poetului e destul de curioasă:”m-am adăpostit / într-o picătură de apă”. Și în această ipostază, ce face poetul? ”Eu rătăceam căutând zadarnic un eu” (Prin pulberi de gânduri). Și:”eu căutam bezmetic turnul luminii / acolo dormea timpul / în tăcerea incoloră a lumii / pășeam printre râpele joase / mă înțepam în spini / lăsând la fiecare colț o rugăciune” (Prin pulberi de gânduri).

Curentul modernist îi este atât de propriu poetului, el reușind o poezie inedită, interesantă, meditativă, plină de miez, o poezie plină de seve care urcă, precum clorofila în frunza cea mai înaltă a arborelui veșnic. Despre sine, poetul e conștient că este:”azi sunt prezentul uitat în trecut / prezentul absent în trecutul acut” (Dacă tu, dacă eu).

Nu lipsesc întrebările filozofice:”Ce este viața fără noi?”; ”Dacă tu nu ești, eu cine mai sunt?” și afirmații cu caracter constatativ: ”Ce tristă este viața asta trecătoare”; ș.a.

Și tot cu un caracter filozofic:”geme piatra aruncată în deșert”, probabil, piatra filozofală. Mereu revine întrebarea: ”Cine sunt eu?”, și răspunsul, în funcție de stările poetului, de cele mai multe ori, stări arzătoare: ”sunt lavă, sunt vulcan solitar”. Și:

”lumea e o tristă umbră”.

Din ipostaza de vulcan. Poetul îl roagă pe Dumnezeu să-l transforme în fluviu: ”fă-mă, Doamne, un fluviu să spăl păcatele lumii”. Romantic și sentimental, poetul folosește și un vocabular al romantismului: ”pe aripi de petale”; ”covoare de stele”; ”pe aripile iubirii” (loc comun), etc.

Dar, cea mai frumoasă imagine se află cuprinsă în aceste patru versuri:”mă așez la picioarele crucii / să spăl cu lacrimi cămașa / mă ridic din genuni spre lumina trăirii / răsărind în zori printre flori”(La picioarele sufletului).

Și o ipostază destul de cunoscută: ”mi-e sufletul un rug aprins / ard, ard în ploaia de gânduri”(Sărutul).

Adieri din ”Cântarea Cântărilor” se regăsesc în poezia ”Sărutul”, când poetul, rătăcind, întreabă trecătorii unde îi este iubita, căreia, de data aceasta îi spune mândra mea:”sunt un trubadur uituc / pe unde să mă duc la mândra mea / am uitat pe unde să apuc / hei, îmi spune cineva unde e / cea mai mândră dintre flori?”

”Scriam pe zidurile cetății cu cioburi de suflet” –spune poetul și-l credem, întrucât, cu sufletul se pot scrijela cele mai frumoase cuvinte. Cele mai multe poezii au ca subiect plecarea, absența, despărțirea, golul rămas, tristețea, așteptarea, pe zidul căreia se pot însăila poveștile:”ai plecat femeie să cânți în corul de îngeri / drumurile sunt astăzi pustii / nu e lună pe cer, nu e soare / cuvântul plânge pe drumuri târzii / e întuneric în mine, în jur, / de unde vin și unde curg înspumate ape / mai trec în zbor răzleț / șir lung de gânduri amputate / cuvintele au dispărut pe rând / cui să cânt balade într-o noapte / frumoasa mea cu ochi fierbinți / tu ai plecat în cor de șoapte / locuiesc cu mine, cu timpul și durerea / cad umbre adânci și mă plâng / mă așteaptă nesfârșitul / eu am rămas aici să cânt la lăută sfârșitul / o barcă alunecă agonic pe ape / în dansul înserării peste pleoape / cresc imagini himeric pe cer / ce să cer, ce să sper / aș pleca, dar cum să zbor / cu aripile arse / mi-e sufletul zbucium etern / și durerea mi-e soartă / legat de țărm / nu plâng, nu gem și nu blestem / sunt doar o umbră sau o rană / prin care mă încheg în apă” (Umbra). Și pe aceeași temă:

”Țipătul gândului: / încăperea s-a năpustit peste mine / strivindu-mi sufletul de pereți / erau uscați și atât de reci / când m-am trezit am țipat / eram acasă / tu…/ în altă casă / absența ta mă ardea adânc / pășeam tăcut prin încăperile goale / în sunetul mut al / sufletului deșirat pe tocul gândului / căutând viitorul în timpul trecut și petrecut / sorbeam secundele în bătaia surdă a inimii / așteptând clipa / obosit, m-am așezat pe prispa sufletului / și am plâns / îmi era dor de tine”.

Imagini remarcabile:”geamuri sparte de gânduri”;”crucea de crini”;”răsfățul tardiv al depărtărilor”;”ochii mei istoviți căutau maluri cu nuferi”;”am spălat cerul și am privit în ochii lui, plângea”.

În încercarea lui de autodefinire, Viorel Birtu-Pîrăianu se vede, când un copac din drum, când fructul oprit al acestuia, și alte închipuiri, destul de inspirate:”sunt pom ce plânge pe drum / sunt fructul oprit aruncat pe pământ / sunt tristețea și disperarea adunate într-un pumn / sunt pumnul ridicat către cer / sunt cerul căzut pe pământ / sunt pământul adunat într-un gând / mă întreb, mai sunt / sau poate sunt acel ce nu mai sunt / azi plâng pe țărm / dar țărmul azi mai este țărm / mă înțeapă spinii, mă rog / sunt suflet biciuit de ploaie / sunt orbul ce caută privirea / sunt privirea ce plânge pe țărm / sunt țărmul cu ochii în lacrimi / sunt lacrima ce se stinge în mine” (Ultimul poem).

Altădată, poetul se vede ”un nebun stelar” și dă naștere unui șuvoi de metafore uluitoare:”eram un nebun stelar la o masă / căutând o bătaie / de înger în întunericul lumii / cu sternul rupt frământând zilele / o respirație în câmpia de vorbe / o limită, nu știu unde să o așez / o casă într-un carusel al vieții și al morții / un surâs în inima lui Dumnezeu / o ancoră pentru cei ce vor veni, / oprind firesc în palma Lui / deschide Doamne lumina să strivesc / durerea și lacrima sub ultimii pași / dă-mi ochi să privesc necuprinsul / dă-mi mângâierea, alungă chinul / trupul meu fă-l arc peste timp / să pășească pe el cei ce caută, orbi, lumina / sunt grăuntele Tău zidit în nămol / voi încolți într-o zi, într-o vară târzie / la seceriș mă veți coace în cuptorul de ceară / să aveți pită pe drumul Golgotei” (Surâsul).

Reper fundamental în viața creștinului, crucea e prezentă în diferite imagini: o cruce de crini, ”răsărea dintre spini, o cruce de crini”; ”cuiele plângeau pe o cruce”;”crucea dorului”; ”o cruce răstignită într-un gând”; ”zorile m-au găsit rezemat de o cruce”.

Și alte elemente spirituale împodobesc versurile: biserici de suflet, biserici de cuvinte, altar, candelă, lumânare, etc.

Rime și cantabilitate în genul incantațiilor populare din doine și balade, cu inflexiuni specifice descântecelor:”cărarea dorului în lacrima norului”. Și: ”la răsăritul zărilor, în lacrima norilor / străbatem timpuri, gânduri, ape” (Surâsul îngerilor). Despre frământările unui suflet zbuciumat de un dor fără sațiu e vorba într-o preafrumoasă poezie, prilej de meditație și dovadă a măiestriei artistice la care poetul a ajuns: ”Între ape: era atât de întuneric în mine / încât mă împiedicam de gânduri / mi-am lăsat sufletul în vatră / plecând să dorm între ape / m-am trezit în zori, printre flori / roua se scurgea din inimă în iarbă / țineam în mâini flacăra / o așezam în zori din poartă în poartă / să lumineze calea celor ce vin / se tânguiau constelații între gene / eram neliniște, lacrimă și sânge / lunecam printre gânduri, / tăcerea aceea și azi mă apasă / căutam bezmetic începutul / în lumea asta surdă și oarbă / apele au uitat apoi să mai curgă / timpul tăcu în bezna din jur / umbre se frângeau printre șoapte, în noapte / mă învălui în despletiri de ape / în stropii cruzi de rouă / iar vântul printre stele privirea și-o coboară / pășesc prin veacuri înghețate, veșnicia să o mângâi / cu buze flămânde / mă întorc din somn să / rătăcesc mai departe pe ape / ruga mea a rămas o umbră târzie / încotro curg răzlețe păsări călătoare / sădesc hotar între nimic și ireal / pășind tot mai departe de prăfuitul ideal / lumina unui început sfârșit înainte de început / având mereu în tâmple vaiet surd / în ochi se aprindeau ruguri de sori / ochii însetați de lumină căutau o rază de soare / și am plecat, aiurea, hai-hui / mă apropiasem prea mult de porțile timpului / și am ars tăciune în vânt, a ultimă îmbrățișare / în zori nufărul a înflorit între ape”.

Asociații neașteptate, imagini mirifice, sintagme inedite, aduc un farmec deosebit scriiturii și-l adâncesc pe autor în taina poeziei adevărate. Exemple:”în suflet se prelinge infinitul”; ”ard zările topite în palmă” (Fluture în noapte); ” mi-am făcut cuib din rănile lumii” (Fluture în noapte); ”eu căutam murmurul ploii / zidind rădăcini în lutul planetar / să ating în zori necuprinsul” (Fluture în noapte), ”păşea un înger pe colţuri de durere” (Cântă o vioară),”ating timpul în noaptea albă dintre lacrimi” ș.a.

Sunt multe sintagme fericite în poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu și ele ies la iveală, la fiecare pas.

Poezia lui este total pozitivă, nu există încrâncenare, negativism, obidă, răutate. Doar voaluri de melancolie. Dimpotrivă, induce stări de bine, de pace și liniște sufletească. Ea înalță sufletul, nu-l prăbușește în abisuri insondabile. Autorul și L-a ales ca interlocutor pe Dumnezeu și poartă cu El un dialog, fie sub forma rugăciunilor către El, fie a întrebărilor sau a tăcerilor în care se complac.

Sintagme comune: fereastra sufletului, lacrima sufletului, aripi de soare, glasul pământului, pacea izvoarelor, aleile toamnelor, palmele iubirii, ”te-ascunzi în taina unui vis”, lacrima nopții, pulberi de stele, țăndări de gânduri, țărmul sufletului.

Repetiția, un alt procedeu stilistic folosit de autor, pentru a da un plus de expresivitate versului și a întări ideea, e prezentă în multe poezii. Uneori, ea vine fonic, ca un ecou:”norii albi s-au scurs în mare/ pescăruși se pierd în zare / a întrebare, a visare, a uitare / goi de gânduri, goi de lume, goi de toate / pășim amândoi la întâmplare / rătăciți în noi, căutăm un noi” (Ultimul pescăruș).

De multe ori, finalurile sunt neașteptate, bruște: ”mă cațăr pe firul de iarbă / mă aștepți iarăși în prag / mi-e dor de cel drag / dar pasul e gol, se afundă în nămol / vroiam să mă nasc, dar unde să fac acel pas / acum zac în firul de iarbă țesut între noi / poarta e deschisă dar pragul e gol/ sunt pasul uitat într-un veac / plâng astăzi, mă plâng / eu am plecat cel dintâi / adresa mea o găsiți, mâine, la căpătâi” (Ultima adresă).

E destul de curios cum, un poet citadin, are pentru iubită, apelativul ”mândra”, folosit în diverse ipostaze, iar altădată, o apelează cu sintagma: ”aleasa mea”.

O eventuală definiție poetică a femeii: ”Femeia, lacrimă de înger”.

Autorul e conștient de darul ce i s-a dat și caută să-l onoreze și chiar să-l înmulțească:”sprijin de ceruri cuvintele mele / aprind felinare în suflet cu versuri de lumină / căutând în gol nesfârșirea / respir adevărul și strig / lasă-mă, / Doamne, să aștept învierea / în ochiul de apă din pleoape / să fiu o rădăcină a clipei ce vine” (Se aprind felinare).

Într-una din poezii, autorul încearcă definiții poetice inedite: ”sărutul – mângâierea sufletului / sufletul – taina nestinsă a gândului / gândul – lacrima universului”(Anotimpurile iubirii). Este o definiție în care termenii decurg unul din celălalt, într-un crescendo, de la particular la universal.

Poeziile acestui autor nu sunt simple exerciții de rafinament artistic, ci sunt gândurile profunde ale unui virtuoz al cuvântului care, cu fiecare carte înalță trepte spre edificiul spiritual, spre infinitul iubirii, într-o exemplaritate care îl onorează și-l califică drept un poet de spiță modernă, demn de orice dicționar de literatură.

Și o foarte reușită definiție poetică a femeii: ”femeie, sărutul vieții pe pământ” (Sărutul vieții). Alte definiții: ”dar ce este femeie azi sfârșitul / decât lumina noului început” (Pași în noapte).

Mister, adâncire în taină, meditație, pace înaltă, speranță, amintire, dor-dorință de desăvârșire, tăceri astrale, adieri de suflet spre lumină, ”surâsul clipelor eterne”, un cor de îngeri care ”se așezau pe coama serii”, toate acestea alcătuind Poezia. ”Mi-e cântul liturghie” – spune poetul. Dar ce îmbătător amestec!

”mi-e cântul liturghie / din cenușa milenară ridic gânduri / tu treci purtând marama iubirii în suflet / mi-e trupul o jertfă și cerul e timpul rămas / se aprind aurore pe cer / eu zăbovesc lângă vatră să aprind focul / ne-mpărtășim în biserici de suflet / purtând pe frunte / coroane din frunze și spini / uneori o lacrimă se așează pe pleoape / în tinda unui suflet rătăcit într-o noapte / mi-e cerul vecie și clipa mi-e soartă / străin ce bate în noapte într-o poartă” (Frunze și spini).

Un termen care apare frecvent, obsesiv, este târziul. E atât de frecvent încât se confundă cu versurile unor refrene cunoscut, cu ecou de romanță:”era târziu și era toamnă”; ”era târziu și era noapte”; ”era târziu și era frig”, ”era târziu și era iarnă”, etc.

Lumina are un rol primordial în poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu: există turnul luminii, fântâni de lumină, parfumul luminii, iubita este”lumina din zori”; chiar și pe Dumnezeu îl roagă poetul să se apropie și să-i dea lumina, iar într-un vers spune:”eu scriu cu lumânări de suflet pe ziduri de ceară”.

O poezie existențială, o poezie a căutărilor de sine și de sens, o poezie de care autorul se sprijină, ca să nu-și mai simtă grele, aripile de nisip.

——————————-

CEZARINA ADAMESCU

18 Gerar, 2019

Cezarina ADAMESCU: Vasilica Grigoraş vâslind pe înălțimile celeste

Vasilica Grigoraş, O corabie la timp potrivit,
Editura PIM, Iaşi, 2018

Un titlu foarte sugestiv pentru situaţiile neprevăzute ale vieţii. Cine nu a avut nevoie de corabia salvatoare măcar într-un moment cheie al vieţii? O corabie în care să intre toată suflarea gândurilor şi sentimentelor noastre. Fie şi corabia morgană care se zăreşte în depărtare, dar ai nădejde că o să vină să te ducă la mal. Şi aici, recurgem la poezia lui Marin Sorescu, în care Dumnezeu îl întreabă pe om, ce-ar lua cu el dacă s-ar pune problema să facă naveta între pământ şi cer, pentru a ţine nişte cursuri, fiindu-i permise doar trei lucruri. În faţa acestor dileme, omul se gândeşte adeseori, la lucruri materiale. Şi care ar fi lucrurile esenţiale pe care le-am lua cu noi pe corabia salvatoare? Să medităm. Sunt multe lucruri deşarte pe care le râvnim şi altele, preţioase, de care ne lipsim, din proprie iniţiativă. Şi acestea sunt, de fapt, cele trebuincioase.
Iată, Vasilica Grigoraş ar lua cu sine cuvintele, pe care le consideră primordiale. Într-o permanentă căutare de sine, autoarea are drept bagaj sentimental, o sarică plină ochi de metafore, de imagini superbe, înveşmântate în straie de sărbătoare, pentru a le înfăţişa ochilor noştri, avizi de frumos. Pentru autoare, Poezia este corabia care o va duce la ţărmul dorit, în arhipelagul visării. Cu o condiţie: să ştie să o conducă. Să fie ea însăşi vântul care împinge pânzele în direcţia dorită. Poezia îi ţine loc de aer, de hrană şi sete, dar este şi Crezul creştin pe care-l mărturiseşte cu destulă smerenie. Un crez devenit artistic de care poeta nu se dezice în nici o împrejurare.
Din punct de vedere motivaţional, Vasilica Grigoraş îşi mărturiseşte alegerea fundamentală. O sumă de motive demonstrează fără drept de apel că Poezia este pentru ea totul: leac împotriva trecerii timpului, a singurătăţii, a plictiselii, a tuturor tulburărilor emoţionale. Scrisul înseamnă pentru ea libertate de spirit, zbor spre înălţimi, liniştea clipei, şi acordurile acelei încântătoare Ode a Bucuriei de a trăi. Conştientă că scrisul se naşte ”dintr-un nou răsărit / al credinţei în El / şi în mine” (De ce scriu?)
Autoarea încheagă mici scenarii în care Poezia coboară în locul deja pregătit, după o lungă aşteptare, ca pentru a primi oaspeţii: ”încă nepregătit să intru / sub giulgiul nopţii / îmbrăţişez aripa / crepusculului de seară / care mă inundă tainic / îmbrăcându-mi chipul / din ce în ce mai plin / de ceaţa dezlănţuită / în urma zborului / anilor fugari // la masa negocierii / vin în întâmpinarea / nevoii acute de înţelepciune / unde nimic nu se schimbă / şi totuşi nimic nu e la fel / cu pumnii plini de mătănii / şi rugăciunile / stropi de lumină // mă lepăd de învelişul / înţelesului de-altădată / punându-mi nădejdea / în cele ce vor veni / dând glas înfiorării / verdelui molatic al tufarilor / cu scântei de licurici / şi veselie de prunci” (Nevoia de înţelepciune).
Din sanctuarele poeziei – se aude freamătul vântului – ecou al tăcerii pline de magice clipe, de pe tărâmul mult visatelor utopii.
Dar nu numai prin ţinuturile mirifice ne poartă poeta, ci, cu o privire atentă, ne aduce în realitate, acolo unde, cu toţii vedem, auzim şi simţim geamătul pământului, stors de speranţe: ”Dar vocea disperată a Românului / strigă din baierele inimii / că trăim într-o nebuloasă / la o deconcertantă răspântie, / în care ne-am pierdut obârşia, rostul şi sensul. / Nu ne mai regăsim / nici ca oameni şi nici ca naţie / cu adânci rădăcini în istoria milenară”
(Văduvi de ţară). Cu profundă luciditate, autoarea evocă momentele dramatice ale poporului şi motivele care au condus la asemenea stări dezastruoase:”Nu putem mânca liniştiţi / din pâinea pământului! / Nu putem tămădui tristeţea arborilor decapitaţi / ale căror memorii e vuiet continuu. / Nu putem săruta mâna străină / şi îmbrăţişa la infinit cozile de topor, / ci nădăjduim că mâine cu toţii vom vindeca / dragostea ciumată de-atâta răutate” (Văduvi de ţară). Însă poeta, ca un vizionar adevărat, priveşte spre viitorul promiţător: ”Mâine ne vom întoarce buzunarele de la piept / şi vom răsturna amărăciunea şi mizeria, / mâine vom seca apa râului dintre fraţi, / martor la suferinţele şi clătinările noastre, / mâine ne vom atinge cu mâini tremurânde / de emoţia regăsirii, miracol divin. / Mâine ne vom privi ochi în ochi / şi vom simţi mâna Maicii Domnului / sădindu-ne pe vecie floarea-soarelui / în grădina inimilor”.
Există şi soluţii pentru a ajunge la acel ”mâine” al mântuirii neamului nostru:”Pentru a fi un mâine, / astăzi, acum, să-ntindem năframa dorinţei / brodată cu gând bun, cuvânt curat / şi faptă vânjoasă / curcubeu peste hotarele de-altădată / ce despart pământul trup din trupul nostru / înghiţit de haine voinţe străine / şi să desferecăm porţile potecilor / de reîntoarcere a fiilor rătăcitori”. Pentru aceasta, nu e nevoie decât:”Să ne unim întru credinţă / şi să aprindem luceafărul / nemuririi ţării şi neamului! / Să săpăm urii mormânt / în cetatea îmbrăţişărilor / iar crâmpeiele din vatra dulce a ţării / şi odoarele sfinte ale norodului / să-şi schimbe sălaşul din postura de adoptaţi / în aceea de fii legitimi ai unei noi ere. / Să dăm glas buciumului strămoşesc / să se-audă aici şi în toată lumea / strigătul nostru mai viguros ca niciodată, / vestind venirea apelor îngenuncheate la matcă. / Izvorul dragostei şi-al frăţiei / să curgă limpede şi lin peste existenţa noastră / prea mult înlăcrimată. / Să ne bucurăm de fructul / reîntregirii patriei şi poporului, / scump trofeu al jertfei şi umilinţei / şi să bată la unison clopotele inimilor / spre slavă şi mulţumire lui Dumnezeu” (Văduvi de ţară).
Aceasta este o poezie emblematică, ea demonstrează, încă o dată, rolul poetului ca tribun al cetăţii.
Pe de altă parte, autoarea transpune liric, mici tablouri picturale, zugrăvind pasteluri idilice încântătoare :”Soarele scăpătat / alunecă dincolo de coama dealului. / Luna îşi face mândră apariţia / şi scaldă cu / razele-i delicate / chipurile celor / care-o privesc cu admiraţie. / Întregul cer / spuzit cu stele / îmbujorându-se juvenil / străluceşte limpede / şi încetişor albastrul / cuprinde înălţimile” (Tablou estival). Contemplând priveliştea, sufletul se transfigurează, în timp ce tabloul se însufleţeşte, creând o stare de linişte şi binecuvântare, născătoare de pronii poetice, care te face martor la tainele Universului : ”tablou estival însufleţit / din care înfiorată / discret mă retrag / pentru o clipă poetică / cu heruvimi şi serafimi / în care mi-aştern / gândurile curcubeu, / apariţie instantanee / de cuvinte topite-n văzduh / şi preschimbate în trăiri divine” (Tablou estival).
În altă poezie, în mijlocul unei privelişti blânde, luminoase, cu soare mângâietor şi raze îmbrăţişătoare, în sufletul poetei se aprinde flacăra unui poem. Şi atunci, prin jocul iscusit al închipuirii, poeta se crede Pasărea Phoenix: ”În viscolul de foc / al luminii albastre / mă văd pasărea Phoenix / şi încep să sporovăiesc / cu ramurile copacilor / ce se mlădie uşor / în ritmul trilurilor, / cu mireasma florilor / pitită ştrengăreşte / până şi-n ultimile / cotloane ale verii / împodobită / în culorile fluturilor / care-mi ating / creştetul inimii / răscolindu-mi / întreaga fiinţă” (Nu există timp). Toate aceste imagini îi creează certitudinea veşniciei, a atingerii infinitului.
În poezia Vasilicăi Grigoraş există ca elemente de construcţie poetică: aripi, pulberi de spumă, lacrimi pierdute, multă lumină, liniştea, bucuria, visul adevărat, plânsul schimbat în bucurie, duioşia nădejdii, sufletul de pluş, zâmbete după lacrimi, ”stampe vechi / cu aura câmpului”, o sfântă icoană, tainice trăiri, ”joc năvalnic / numit viaţă”, un luminiş, fărâme de lumină, bucurie de a exista. Cu acestea şi încă altele, autoarea clădeşte edificiul trainic care să-i fie adăpost pentru rugă.
Epitetizare şi metaforizare, comparaţii, din belşug, dau versurilor o aură de strălucire calmă. Transfigurarea artistică presupune uitarea de sine, autoarea devine o nouă persoană, simţurile se acutizează, trăirile se adâncesc: ”cu gesturi necontrolate / îmi ridic privirea glacială / pentru a mă căuta // după multe aşteptări / m-am regăsit dar cu certitudine / sunt altcineva // în casa inimii / înceţoşată / de bruma amintirilor / ultimul ceasornic / bate ora / pentru un nou parcurs // de pe chipul / zilelor şi nopţilor / dispar smerite / lamentările înrădăcinate / de prea multă vreme / povăţuite / de fâlfâitul gingaş / al îngerului nopţii / purtătorul voinţei / de a face unele retuşuri / în felul meu de a fi // pe aripi de fluturi albaştri / gustând din / dulcele polen al verii / învăţ din nou / alfabetul iubirii / şi proiectez pilonii / unei împliniri adevărate / prin voia Domnului” (Îngerul nopţii). De multe ori, şi acesta poate fi specificul poeziei Vasilicăi Grigoraş, epitetele se înlănţuie, formând o coroană care înnobilează versul. Din una în cealaltă, ele sunt o inflorescenţă parfumată care se cere admirată şi preţuită în aceeaşi măsură. Ex.”Să îmbrăcăm / pala de foc a iubirii / în frânturi de răsfăţ / clipe de-ncântare / la ivirea primilor muguri / în braţele fragede / ale inimii / pe platoul zorilor / sub mlădierea / vibrantului senin / al cerului care se topeşte / printre pleoape suave / în surâsul ochilor / atingându-ne discret / cu mişcări lente / ca într-un vals de Brahms” (Vino, iubite!)
De altfel, poeta preferă exprimarea simplă, uşor accesibilă, păstrată în retorte de aur în laboratorul său de creaţie care este plin de lumina iubirii de frumos şi de oameni: ”stăm furişaţi / în laboratorul îndestulat / al sfintei simplităţi/ certă dorinţă / proaspăt răsărită / şi ne-mbăiem în chip minunat / în şuvoiul verde / al sevei binecuvântate / din lumea vie // în cuvânt luminat / ochii ni se întâlnesc / într-o înţelegere subtilă / a ceea ce urmează / întru însorirea sufletului” (Laboratorul dragostei).
Întreg Universul ia parte la sentimentele celor doi: luna devine portocalie doar pentru ei, ziua înmiresmată de primăvară debordează de entuziasm şi mai cu seamă, cine iubeşte descoperă ”amprenta lui Dumnezeu”(Laboratorul dragostei). În această situaţie, îndrăgostiţii pot desluşi ”murmurul viitorului / sub al cărui cer inexorabil / timpul se opreşte în loc / şi printr-o fisură misterioasă / se furişează strop cu strop / o dragoste sublimă” (Laboratorul dragostei).
O declaraţie de credinţă, de dragoste şi de smerenie faţă de Dumnezeu se află în poezia: ”Întâia-mi dragoste”: ”Semănător de pace / îţi reverşi bunătatea / în colţul inimii însetate / de numele Tău cel sfânt. // Izvor nesecat / lin curgător / de lumină lăuntrică / pe cărarea şerpuită / cale sublimă / de atins / până nu este / prea târziu / spre depărtarea / nesfârşită / neîndoielnică / de necuprins / de neatins / de neînţeles / spre înaltul cerului / până-n creştetul sfinţeniei. // Feştilă aprinsă / din curat fir de borangic / îmi oblojeşti rănile / suişului anevoios / pe scara iertării / dăruindu-mi / bucuria pruncilor / şi înţelepciunea bătrânilor / în sensul cel mai adânc / negrăită îndurare / semn al iubirii. // Întâia-mi dragoste / eşti Tu, Doamne! / Te rog, pune pecetea Ta / pe inima mea / şi cu voia Ta, / mântuieşte-mă!” De altfel, credinţa e considerată de poetă, ca o corabie care îi oferă a doua şansă la viaţă: ”la urma urmei / îmi sugerează cu clemenţă / o viaţă cusută / de o a doua şansă / în corabia credinţei”(A doua şansă).
Sintagme comune: o strună de vioară, o lacrimă de compasiune, un soare auriu, aroma petalelor, primăvara iubirii, pe aripi de cuvânt, nisipul clepsidrei, calea speranţei, petale de soare, oglinda adevărului, ungherele inimii, pe aripi de vis, aleea visului împlinit, lumină binefăcătoare, şuvoi de lacrimi pe obraz, o eternitate a clipei, ş.a.
Poeta a adunat în desaga anilor, o sumă de ”întrebări / rafale de vânt venite tăvălug / din văzduhul fiinţei / fire încâlcite de roata morii / prin albia râului vieţii”(Sub semnul întrebării). Şi în acest caz, ”fără efuziuni zgomotoase / printr-o banală sugestie / transmitere telepatică / coabitez cu eternul timp al întrebărilor / şi mă minunez o clipă / de simplitatea răspunsurilor” (Sub semnul întrebării).
Unele versuri au caracter aforistic, poeta aplicând la propria viaţă, experienţe trăite:”zadarnic aş năzui să trăiesc / în temple şi palate / când totu-i un castel de nisip” (Zădărnicie şi miracol). Şi: ”am înţeles treptat / că zădărnicia-i întuneric / ce bântuie doar acolo / unde noi nu vrem, nu ştim, nu putem / să aprindem lumina / înlăuntrul nostru / bucurându-ne / de un adevărat miracol” (Zădărnicie şi miracol).
O edificatoare rugăciune, foarte frumoasă, se numeşte”Grăunte de praf”: ”noapte adâncă de toamnă / câmpul şi sufletul goale / doar luna plină / sunt un grăunte de praf / pasăre-n palma colinelor / în sinceră rugă // Doamne, / mi-e foame/ Te rog, hrăneşte-mă! / mi-e sete, / Te rog, adapă-mă! / mi-e frig, / Te rog, acoperă-mă! / mi-e frică, / Te rog, apără-mă! / mă doare, / Te rog, lecuieşte-mă! / mi-e dor de Tine, / Te rog, / iubeşte-mă, Doamne! // (…..) // chiar dacă eu, nevrednica, / n-am făcut pentru Tine / nimic din toate acestea”.
Un veritabil autoportret se regăseşte în poezia: ”Pictând cu alb pe alb”:”scufundată / într-un vis aievea / mă las purtată / de-o mică furtună // patinez pe apele împietrite / ale unui îngheţ timpuriu / pozez unui portretist / meticulos / dar cu capul în nori / apoi înaintez uşor / şi păşesc prin albul aşezat / din care zvâcneşte / cuvântul fierbinte / de fraze născător // apăs clapele / pianului interior / chipul mi se-nseninează / prind vigoare / deschid / jurnalul inimii / pictez cu alb pe alb / şi mă regăsesc / în floarea de ierbar / dialogând cu / propriul orologiu // mă-mbrac uşor / cu vechile petale / mă scăld în mireasma / adâncului trăirilor / mă îmbăt / cu varietatea culorilor / şi mă simt / binecuvântată / de îmbrăţişarea / curcubeului / din anii de-altădată”.
În afara rugăciunii şi a cererii de iertare, dialogul cu Dumnezeu se concretizează şi într-o serie de întrebări, pe care autoarea i le adresează, cu dorinţa expresă de a primi un răspuns, un semn. E o poezie în care, prin aceste interogaţii, poeta recunoaşte că noi, oamenii, prin natura noastră, greşim înaintea lui Dumnezeu:”De ce, Doamne, cât trăim / stăpâni ne dorim / peste toţi să fim / şi să-i umilim? // De ce, oare, Doamne, / nu putem să ne oprim / atunci când greşim? / Mereu ne certăm / fără să iertăm / din suflet curat / şi adevărat. // De ce, Doamne, nu putem / să ne controlăm / şi perseverăm / în ură şi mânie / lene şi mândrie? / În loc să iubim / noi ne irosim, / talant cheltuim / în drăcesc mod / că e mai comod. // Până când, Doamne / nu vom pricepe / cu noi ce se petrece, / şi că viaţa ne e dată / o singură dată, / să fim fericiţi / cu toţii uniţi, / să ne mângâiem, / răni să vindecăm? // Dă-ne, Doamne suflet / în al nostru umblet / pentru a ne reculege / şi-n taină a alege / să ne sprijinim / pe-adevăr divin / ca singură scară / spre înălţare, / spre-albă curăţire / pentru mântuire. // Fără Tine-n noi / în veci vom fi goi, / dar ne vom ruga, / fie, Doamne, voia Ta”(De ce?)
Cuvinte mai puţin cunoscute: zaimful, iridescente, înzilită, trezvia, meteahnă, zulufat, păiang, jurubiţe, ş.a.
Nu o dată, autoarea foloseşte o sintagmă inedită, bazată pe oximoron: ”vocea tăcerii / glas divin” – care nici nu mai trebuie explicată, fiindcă e definiţia perfectă a tăcerii.
Atentă la ceea ce se întâmplă cu sine şi cu cei din jur, poeta continuă să lucreze, să îmbunătăţească ceea ce e de îmbunătăţit. Şi dacă, la început, îşi vede umbra alunecând timidă pe lângă zid, continuând căutarea: ”pestriţă la suflet / stau lângă zidul mănăstirii / ne-ndrăznind să intru // firavă ca o lumânare / ce se topeşte / în vâlvătaia focului / îmi ridic privirea din pământ / şi scormonesc orizontul / până la izvor” (Brâu de mătase). Şi de unde, descoperea: ”doar zădărnicie / în jur / şi în mine”, ajunsă într-un sens giratoriu, vede că: ”se deschide-o nouă cale / şi-n ploaia de noiembrie / las apa şuvoi / să şlefuiască / piatra din mine”. Transformarea e salutară şi: ”fără să mă grăbesc / mă încing / cu un brâu de mătase / şi simt / cum se înfiripă în mine / un germene de nădejde // deschid uşa altarului meu / fac primul pas cu dreptul / mă dezbrac / de omul vechi / şi văd din nou răsăritul” (Brâu de mătase).
Natura visătoare a poetei îşi spune cuvântul, mai ales în poezia: ”Eroina unui basm”, titlu care spune totul:”din când în când / rămân cu mine însămi / pe veranda visului // mă imaginez / eroina unui basm / întind mâna spre Crai Nou / şi împreună / urcăm în Carul Mare / ne plimbăm cu artă / prin ploaia fecundă / şi prudentă / îmbrăcând / fiorul parcursului pur // răsfoiesc / pagini din cartea vieţii / consemnări confidenţiale / despre armonii trecătoare / şi vuiete dense / nădejdi împlinite / şi dulci amăgiri / raţiuni cuminţi / ori judecăţi neroade / iubiri nevinovate / şi pasiuni pline / de argumente goale // cu peniţa subţire / scriu dieta sufletului / oglinda adevărului / o stare ciudată / cald culcuş / scrânciobul visării / pace senină / în toamna adâncă”.
În dulcele stil baladesc se desfăşoară poezia ”O clipă-i viaţa”, cu inserţii filozofico-aforistice.
Şi tot de dragul eufoniei, autoarea a scris poezia, al cărui cuvânt de ordine, repetitiv, este dorul. Nici de aici nu lipsesc asonanţele, specifice genului popular: ”dor de dor / şi dor de zbor /
dor de umblet / şi de zâmbet / de lumină / şi grădină / dor de cânt / şi de cuvânt / dor de stih / dor de văzduh / de-nceput / şi de sărut / dor de tine / dor de mine / dor de noi / amândoi // dragostile dor / de dor / însă / nu mor”(Stropi de dor).
În sintonie cu aserţiunea dostoievskiană ”Frumuseţea va salva lumea”, poeta Vasilica Grigoraş consideră că doar gândul bun, manifestările pozitive, virtuţile creştine: Credinţa, Speranţa, Iubirea, dar şi virtutea răbdării, a carităţii, pot salva lumea şi, ca atare, ea caută să le practice în chip natural, ca modus vivendi: ”În licărul candelei / cu răbdarea / anilor fugari, / cu vorbe dulci / abia şoptite / şi mângâieri line / de vioară, / treptat / acolo unde era / zgomot, întuneric, / sufocare / se simţea / diluarea gândurilor reci / în care noaptea nu-i adâncă, / nici ziua doar lumină, / iar soneria interioară / anunţă murmurul senin / al înfloririi cireşilor / ridicând astfel cortina / spre adevăratul / izvor al iubirii”(Doar licărul candelei).
Sintagme remarcabile: orizont de curcubeu, pe tivul anotimpului, în capela unei noi zile, înflăcărate umbre, ”pe trupul diafan / al iernii grizonate”.
Poeta e conştientă că: ”a venit timpul / să mă iau în serios / să-L respect şi să-L iubesc / pe Dumnezeul din mine” (Paradoxuri).
Nu lipsesc însă, poeziile cu dedicaţie, aşa cum sunt: pentru poeta şi jurnalista Valentina Teclici (Noua Zeelandă), poetei Ana Urma din Vaslui, cineastului, scriitorului şi jurnalistului Ben Todică (Australia), în semn de preţuire şi prietenie. Acestea au o valoare sentimentală.
Şoapte, visări, murmure de uimire, sclipiri, parfumul salcâmilor, ”timp de muguri, boboci, corole”; ”moleşeala dulce a dragostei”, ”doriri / de iubiri năvalnice”, completează tabloul romantic al unei poete sensibile, al cărei chip se reflectă în oglinda sinelui, aşa cum este, de fapt, aureolată de neliniştea speranţei şi de nurii dragostei. Dar şi: promisiuni deşarte, clipe şubrede, banalităţi subtile. Toate acestea, printre ”dorinţe uitate / în cufărul ros de carii / din podul inimii” (Suflet pelerin).
Personificarea este un procedeu stilistic frecvent, astfel lucrurile şi fenomenele capătă însuşiri antropomorfice: ”zâmbetul imperceptibil / al pădurilor şi câmpiilor; ”luna are obrajii albi şi scofâlciţi”,”sunetele naturii / hoinăreau aievea / printre viguroase ramuri / îmbrăcate de sărbătoare”,”nepăsarea de nepătruns, / blândă şi vibrantă / a florilor, copacilor, / râurilor, stâncilor, / cântecului păsărilor”;”ecoul paşilor timpului.
Prin ceea ce scrie, autoarea transmite bunăstarea sufletească şi speranţa care împrăştie întunericul, redând încrederea în viaţă, ceea ce nu e deloc puţin, dimpotrivă. Poezia ei este total pozitivă şi stenică, în acord cu sufletul însetat de Lumină :”Spre revărsatul zorilor / bine ancorată în fiinţa mea / fac loc poeziei / în stare latentă / care-mi dezvăluie că / forţa şi armonia vieţii / stau doar în / înţelegerea misterioasă / a iubirii” (Înţelegere misterioasă).
Din orice situaţie s-ar afla, printre suspine şi rugi, poeta se înalţă biruitoare, pe deplin stăpână peste cuvântul care îi este supus necondiţionat, într-o profundă simbioză:”Stăpânită de lacrimi, / îşi pipăie blând / cicatricile nevindecate, / printre suspine / pune surdina / gândurilor / şi descoperă farul înalt / din sinele său / din care ţâşneşte / şi se revarsă lumina” (Agonie de noiembrie).
Prin poezie, autoarea ”descoperea fără tăgadă / înţelesul candid / al bucuriei lăuntrice” (Verdele pierdut în contemplare).
Prin cuvintele sale, poeta a ajuns la acea esenţă a trăirii creştine pe care fiecare om ar trebui să o cunoască: ”Ce voieşti să spun / ca să mai adun / sfinte învăţăminte / şi să iau aminte / că fără iubire / nu e mântuire, / fără de tăcere / nu e înviere?” (Cum voieşti).
Limbajul rugăciunii, adresarea reverenţioasă către Dumnezeu, în cuvinte simple, vădesc o totală supunere faţă de voinţa Lui, versurile încheindu-se cu formula jaculatorie: ”Facă-se Voia Ta!”. E cea mai bună mărturisire de credinţă a unui suflet curat, înclinat spre Bine şi Adevăr.

———————————

CEZARINA ADAMESCU
9 Gerar 2019

Cezarina ADAMESCU: Poet – între cuvinte nerostite

VIOREL BIRTU PÎRĂIANU,

Tic-tac, tic-tac…,

Editura Singur,

Târgoviște, 2017

Titlul acestui volum, ”Tic-tac, tic-tac…” relevă legătura dintre măsura incomensurabilă a timpului și tăcerea poetului, cu fiecare bătaie a ornicului interior. De ce simte poetul inutilitatea cuvântului și nevoința de a tăcea, pe măsura trecerii timpului. Demersul liric i se pare uneori, zadarnic? Și totuși, el e arcul peste lumi, peste zări, e tot ce rămâne din ființa terestră, urma vizibilă care îl proiectează în veșnicie. Așadar, tac, cu fiecare secundă…Un ritm impus de bunăvoie. Din care se iese arar și doar atunci când are ceva imperios de comunicat omenirii.

Există unii creatori care, chiar și atunci când tac, spun ceva. Tăcerile lor grăitoare sunt, cu atât mai semnificative, cu cât trăirile lor sunt mai acerbe. Sunt tăceri roditoare, fecunde, bogate în gânduri, în amintiri, în visuri și în cuvinte vechi, nefolosite încă. Cuvintele nerostite își cer, însă, drepturile legitime. Nașterea de cuvinte e ca o facere de Lumină, țâșnită din adâncul ființei, la tăierea clipei în două bucăți gemene. Trebuie să așezi o piatră măcar, la altarul timpului rostogolit fără întoarcere. Nici amintirile nu au destulă memorie, în zborul lor fără de spațiu. Se cuvine răbdare și veghe. Poate că ar trebui – alt aluat pentru aripi, să învelești îngerii, noaptea, în parcelea de cer unde își au sălașul.

Autorul acestui volum, cu titlu implacabil, dorește să ne amintească faptul că întunericul nu durează o veșnicie, oricum se destramă și, la capătul lui, se ițește Lumina.

Trei repere fundamentale caută poetul în ochii iubitei: ”adevărul, lumina și viața”. În loc de acestea, poetul se perindă uneori, prin ”Amurgul pustiu”, constatând trist că: ”totul e tăcere, lacrimi și durere”. Însă, datorită iubirii, depășește această stare de pustietate sufletească.

S-ar zice că Viorel Birtu Pîrăianu este un poet care pune mare preț pe suflet, căruia îi atribuie însușiri antropomorfice. În poezia lui întâlnim: arca sufletului, tălpile sufletului, lacrima sufletului, aripile sufletului, pajiștea sufletului, văpaia din suflet, pleoapele sufletului, faleza sufletului, ”pe pereții scorojiți ai sufletului”; ”sânii tăi uitați pe perna sufletului”; etc.

Personificarea este o modalitate de expresie des folosită. Adeseori ea se transformă-n metaforă. Astfel, vântul sărută, amurgul plânge, plânge ploaia (poate cea mai verosimilă), pașii unui gând, pe lacrima gândului, pe buzele iubirii, brațul timpului, surâsul zărilor, palma râului, țipătul luminii, buzele gândului.

La Viorel Birtu Pîrăianu, arderea cea mai intensă este iubirea. Buzele ard, inima arde, obrajii ard, trupul, la fel, mângâierile sunt aprinse. Însă voluptatea, patima, nu întinează, ca la unii îndrăgostiți, ci purifică. Și întrebările ard, și tăcerea. Este manifestarea cea mai intensă a sentimentului: ”în arșița sentimentului / atingeri fine, line / cu întrebări / ce ard, ce dor / cu buzele gândului / în țipătul pământului / iubește-mă femeie, în noapte, / iubește-mă cu patimă, cu foc, / să ardem, să ardem, / cu focul divin al iubirii / respir iubire, / în tine, cu tine / tu, lacrimă și dor / dor nebun, călător / pe cărările sufletului / pășesc în mângâieri aprinse / de nimeni cuprinse, / de nimeni stinse / picură stropii de rouă / de ziuă nouă / pe buze uscate / te învelesc în lacrima sufletului”(În arșița iubirii). Iubirea se consumă așadar, ”în arderi nebune, sublime, pe pământ / suspină patima / țipă dorul / în acorduri pure, fine / fiorul se alintă / între fierbinți sărutări / adânci, în trup, în spirit și în gând”(Chemări).

Este interesant de remarcat, că aceste arderi, ”în focul divin al iubirii”, transformă persoanele, le face mai curate, mai pure. Este vorba aici și de focul sacru, cel fără de cenușă, focul purificator.

Despre iubirea ideală, se poate spune că poetul încă nu a întâlnit-o, de vreme ce spune: ”poate ești aceea/ pe care o aștept în ani”, în timp ce ”pânze de tăcere / se întind pe drum”.(Amurgul pustiu).

Tonul este adeseori elegiac, buzele rămân rătăcite ”pe țărmuri de dor”, amurgul se scurge, iar surâsul iubitei devine și el ”dor curgător”(În arșița iubirii), în timp ce sufletul rămâne ”sub pașii sărutului”. Poetului nu-i rămâne așadar, decât să scrie pe nisip, ceea ce și face:”scriu pe nisipul fierbinte/ cu o scoică / cioplită de gânduri / cu ochii deschiși către ape / povestea noastră de amor / pășind cu tine în eternitate / sorbind din apa pură a iubirii”(În arșița iubirii).

Ceața este un element aproape omniprezent în poeziile lui Viorel Birtu Pîrăianu. De altfel, intervin în acest decor ambiguu, și elemente fantomatice, care țin mai curând de metafizic: ”plec la o întâlnire / ce nu va avea loc / în față o ușă / ce nu există, / e doar o părere, nu…” (Un gând trecut). Și altăoară cheamă ”ecoul rătăcit în ceață”; ori,”las în urmă / murmurul ceții”.

Și tot ceața îi apare poetului ca un ”abis necuprins”, generator de vise, de fantasme, de miraj, drept pentru care se întreabă:”să plec sau să rămân, în vis?”(Un gând trecut). Poetul spune, la un moment dat: ”Sunt atât de obosit de viață / de mersul orb, prin ceață”(Aștept).

Iubirea, deși aparent voluptoasă, este idealizată adeseori, proiecție a unui vis ori a unui dor care nu se știe dacă se va împlini: ”captivă în iubire / înmugurești în fiecare clipă / suavă te deschizi în zori / sub sărutul gândului / în matca sufletului / aștept să desfac în noapte / șoapta unui trup / să pătrund în taina nemuririi / cu tine femeie / strop de iubire”(Șoapta unui trup).

Marea calitate a poeziei lui Viorel Birtu Pîrăianu este muzicalitatea, ritmul interior, deși se înscrie în linia modernă, liberă de canoanele teoriei versificației. Cantabilitatea, rima întâmplătoare, bogăția mijloacelor de expresie, paleta de sensuri oferite, o fac plăcută și căutată. Poetul reușește în mod exemplar să creeze o armonie benefică a cuvintelor. Dar, cu câtă modestie afirmă poetul, în pofida atâtor avuții spirituale pe care le posedă: ”caut să fiu / doar un om între oameni”(O lacrimă într-un suspin). Și cu o luciditate specifică oamenilor care știu ce vor, autorul afirmă:”eu azi mai sunt / acel ce nu mai sunt”(Epistolă).

Sintagme arhicunoscute, trecute prin filtrul sensibilității poetului, devin oaze proprii de încântare și desfătare sufletească, înnobilate de prezența hieratică a iubitei: Ex. În ”iarba verde de acasă”, unde jocul dragostei devine sublim: ”ne iubim în pat de flori / împodobit cu zări / culese din tainice depărtări / ce frumos ardeam amândoi / în fiorul iubirii dintâi / atât de puri, atât de goi/ doi nebuni amândoi / vorbeam, trăiam, visam, pluteam, / pe aripile dorului / ți-am sărutat lacrima / încet-încet / ai tresărit înfiorată, întâia dată”. Dar, dragostea devine unică, prin faptul că este imortalizată în memoria clipei:”clipa tăcea / ascunsesem limbile ceasului / în buzunarele rupte ale lumii / timpul uitând să mai treacă / eu am rămas să aștept femeia / pe peronul unui timp/ uitat în tăcerea cuvântului” (În iarba verde de acasă).

Iubirea este aureolată de sublimul purității imaginii: ”sărutând abisul unui gând”;”dulce chemare / în pașii dorului”; ”am sărutat prima oară glezna unui vis”;”tremurai feciorelnic în noapte”;”dimineața te-ai învelit cu alge / pășind pe țărmul solar”; ”aroma ultimului suspin”;”pe buze purtam crini”; ”lăsasem pe țărm / cioburi de stele / culese din Calea Lactee”, etc. (Cronica unei iubiri).

În căutarea frumosului imortalizat în cuvânt, acest poet al cumsecădeniei asumate, e însetat de Lumina pură a Începutului.

Cu toate acestea, autorul traversează și stări dramatice, populate de ”cuvinte incoerente”; de ”întunericul lumii”; ”un copac uscat”; de ”tragicul țărm”;”gânduri amputate”;”lumina tremură de frig”;”de griji, nevoi, întrebări”,”piatra albită de sânge” și peste toate, ”pe cer o privighetoare / cânta la un pian imaginar”, care ar putea fi ieșirea din labirintul tristeții. Deși, privighetoarea, nu are nevoie de un pian imaginar, cântecul ei neasemuit, acoperind orizontul.

La Viorel Birtu Pîrăianu – tăcerea doare și ”arde durerea ultimului cuvânt” – de intensitatea trăirii. Între privirea orizontală și cea verticală e cale de o cruce: ”privesc la cer / mă uit la viață” (Printre gânduri amputate). Și în timp ce viața picură, se scurge ”implacabil în gol / gol, ruină, nămol”, poetul, numărând zilele în gând, spune: ”visez o floare”, chiar dacă ”floarea a înghețat în zare / lumina a trecut”. Deși e conștient că: ”merg pe picioare amputate / rostesc cuvinte frânte / adun cuvinte din cioburi de gânduri / Și tac printre rânduri”(Printre gânduri amputate). Adeseori, tăcerea este echivalentă cu tristețea: ”mă ascund în tăcere și plâng” (Poarta).

Autorul face aici, legătura dintre Cuvântul prim, al doilea sistem de semnalizare și smerenia omului față de măreția copleșitoare a Universului, a creației universale. Eul liric își caută loc în acest Univers îndepărtat, iar atunci când nu-l găsește, se cercetează pe sine. În fața lui, a Universului, nu poți decât să taci. O tăcere germinativă, însă, deși poetul se simte stingher și copleșit, în micimea lui. ”privirea străpungea tăcerea timpului / în lacrima crudă a gândurilor / sfâșiate dintr-un suflet rătăcit pe pământ / nu reușesc să evadez dintre gânduri / un pas la limita durerii / cuvintele spală despărțirile / nu cer nimic / sunt vis sau nălucire / aici doar clopotul mai dă de știre / ding-dang-dang / bate-bate în neștire / e clipa să plec sau nu / în iarnă am rămas cu moartea / de vorbă pe o stradă / murdară de sânge / lovit de semenii mei / poate este ziua aceea / și dacă nu este / am pășit către sfârșit / deși sfârșitul / era de mult sfârșit / nu am văzut/ eram ocupat / cu începutul sfârșitului / într-o lume hâdă și moartă”(Începutul). Însă poetul preferă ”aroma pură a iubirii”. Și totodată:”mă-mpiedic de lacrima unui gând”(Parfum de orhidee), gândul fiind primordial. Într-o poezie, autorul se exprimă astfel despre gânduri: ”cu mâna murdară de gânduri”(Tu dormi).

Preocupat de transmiterea ideii, autorul a decis să renunțe la forma clasică a poeziei și chiar la rigoarea semnelor de punctuație care nu ar aduce nimic în plus mesajului său. Folosirea minusculelor la început de frază sau vers este, în acest caz, îndreptățită.

Se remarcă, în toată această căutare a idealului, preferința pentru puritate, ”în roua pură a dimineții”; ”aroma pură a iubirii”; ”în răsăritul pur de soare”.

Din imperiul floral, poetul a ales nufărul alb, floarea nobilă – orhideea, dar și maci roșii, simbolul dragostei aprinse, parfumul suav de iasomie, lotusul, ș.a.

El a ridicat iubirea la înălțimea altarului, prin aceasta, eternizând-o. Și totuși, profesiunea poetului își spune cuvântul prin folosirea unor termeni medicali: valva mitrală, cordul, ”mă dor oasele sufletului”.

Apelativele pentru iubită sunt: draga mea, mândra mea, femeie, ș.a.

Adeseori, poetul induce un fel de ambiguitate pentru a spori misterul poetic:”sunt un absent prezent”;”parcă dorm, parcă visez”;”să stau, să pier / în universul efemer”; etc.

În contrapondere cu gândul și cuvântul, apare des, tăcerea, care ia diferite aspecte, adeseori cuplată cu singurătatea și cu dorul: ”tăcere și multă singurătate”;”tăcerea dorului nestins”;”tăcerea a îmbrăcat totul/ în haine de gală”;”ascult clipocitul tăcerii”; ”ascult tăcerea pământului”; nu reușesc să evadez dintre gânduri”.

Despre sine, poetul spune că e:”cocor rătăcit într-o lume” (Aștept). Și despre intențiile sale creative: ”voiam să cioplesc universul/ cu un vers”(Vorbe). Și: ”De mă vei întreba vreodată ce sunt / îți voi răspunde simplu / sunt un copac / pe țărmul unui gând / lovit de oameni, timpuri / curg și curg / sunt singur pe o stâncă / trec clipe, trec ani / în zori / eu înverzesc mereu / doar pentru voi” (Copacul). Iar altădată, spune: ”eram prea viu / aici, între voi”(Vorbe). Recunoscându-se un romantic autentic, poetul spune: ”sunt trubadurul rătăcit / pe țărmul unui vis” (Sărutul în noapte). Și într-o altă ipostază, ludică, poetul afirmă: ”dansez, dansez / cu cerul, cu luna / sunt trubadur sprințar / ce plutește iar și iar / fără gând, fără habar / prin lume, printre fete, printre toate / mă rotesc în joc nebun/ pingelele sunt rupte / cine stă să le asculte / muzica cântă, cântă / fecioara pășește în pași de visare / în dans etern / prin timpuri de zadă / ce dans cu foc / petreceri de-a pururi să fie / dimineața,/ mă lovesc zorile în față / în brațe nu-i nimeni / nu-i înger de fată / pe pernă a rămas / o lacrimă”(O lacrimă de fată). În alt loc, autorul spune despre sine că e: ”trubadurul zărilor / menestrelul zorilor”(Cine-i).

Aici, poetul se lasă condus de ludic, de muzicalitate, de ritm, ca în poezia clasică. Dar totul se dovedește a fi numai un vis.

Autorul nu se dă înapoi de la voluptatea unei clipe eterne de iubire: ”arzi într-un sărut / mereu neînceput / dezmierd fiorul unui dor / cu pana unui gând / sau un sărut / ascuns, furat, mușcat, cerut, / aș vrea / câte aș vrea / să te cuprind, să strâng / în noaptea cu căderi de stele / un vis mereu neînceput, / de terminat / cine mai știe / eu am rămas / pierdut în reverie”(Clipa de iubire).

Un tablou idilic, aidoma unui pastel, emoționează prin frumusețea imaginii create din elemente simple, naturale:”lângă fântâni / pâlpâie licuricii și țipă păunii / un cuib / rășină, miros crud de brad, / brusc, țâșnește o minune / printre lăstuni / o căprioară / cu ochii cruzi / cocorii strigă în zare, a chemare / pe o stradă, doi măgăruși apatici / pe chei, sirenele mă cheamă / în larg / acolo, dincolo de zare / în port, pescarii / coșuri pline / raci, țipari și o broască țestoasă / prea curioasă / în vale / o moară, toarce agale / la întâmplare / la asfințit / în jocul amurgului / ziua s-a sfârșit / umbre pe cer / mângâie genele / nu am plecat / să fug printre stele / am rămas / adormit între ape / pe țărm / o femeie / o inimă singură / așteaptă”(Pași).

În general, titlurile sunt sintetice, alcătuite dintr-un cuvânt sau două, el rezumând o stare, de fapt, lumea văzută cu ochi de poet. O afirmație neașteptată ”cuvântul meu / are vârsta sufletului, a singurătății”(Un om printre stele). E vorba, desigur, nu de vârstele biologice, ci de vârstele spiritului. Dar cuvântul poate împrumuta și alt veșmânt, cel mai puțin luminos:”în absența ta / cuvântul s-a îmbrăcat în întuneric / căutând viața / la sânul gol al cunoașterii”(Pe câmpiile dorului).

Un întreg bagaj de elemente magice completează tabloul suprarealist: tărâmuri de vrajă, corăbii de vânt, sirene cu voci duioase. Din peisaj nu lipsește trubadurul cu chitara, care-și execută repertoriu ce cuprinde: ”chemare, iubire, uitare” – peste valul ”ce se sparge de timpuri”(Cuvânt peste ape).

Femeia, în viziunea poetică a autorului este ”fărâmă pură de suflet / izvor de albă lumină”(Pe câmpiile dorului). Altădată, femeia este ”floare de lotus închis”.

În toate ipostazele propuse, apare lumina care ia diferite aspecte: lumina a îmbătrânit, crinii hohotesc ”loviți de țipătul luminii”. O altă ipostază a luminii: ”lumina a coborât / pe pământ / să își răcorească / trupul fierbinte”(În neliniștea timpului). Și: ”Vocea ta emană lumină”, spune poetul.

Realismul, luciditatea trec uneori, dincolo de mirajul închipuirii și poetul se trezește pierdut în marasmul vieții, în ”circul cotidian” constatând că ”e vremea marelui nimic” (Vremuri vechi, vremuri noi).

Și totuși, având cuvântul drept pavăză și acoperiș, poetul capătă îndreptățire să spună:”mă plec gârbovit peste ani / printre plopi și castani / la margine de drum / pe unde trec / ieri, azi, acum/ unde sunt nu știu / de ieri, de mult / ascult tăcerea pământului / uneori mă ascund în tăcere să plâng / aștept în neliniștea timpului / un semn / cu mâinile rănite de întrebări / în noapte / mă voi cățăra / în geana gândului / să urc către cer / acolo voi găsi adevărul / de viața asta / nu-mi mai pasă / mă dezbrac de dureri, tristeți / privesc pe unda timpului ce trece / în poartă / o tânără femeie / poartă în pântec / sensul nostru pe pământ / aprinde făclia luminii / să lumineze calea / la poarta întunericului / peste timp, peste ape”(Poarta).

Dovadă că și-a înțeles rostul în astă lume, poetul spune: ”scriu și scriu / cu pana gândului și sângele trupului / pe scoarța sufletului”(Scrisoarea).

Așteptarea, visarea, dorul, plăsmuirea, tăcerea, lacrima de pe obraz, dezamăgirea și chiar trădarea, sunt ingrediente care compun iubirea. Din toate, poetul alege femeia, cu care poate să recompună lumea de la început:”eu vreau femeia/ doar atât/ nu vreau statui sau falnice zeițe / nici zâne, nici crăiese / te vreau pe tine / nu tăceri / eu știu / și bine știu / iubirea noastră este sfântă”(Lacrima iubirii).

Sunt clipe când strigarea poetului devine patetică, rod al unei exasperări existențiale căreia nu-i găsește ieșire:”plutesc pe râul Lethe / uitarea o caut / cerul mi-e pernă / și marea veșmânt / în mână port o lampă / lumina sufletului / să-mi poarte dorul departe / să uit de lume, de toate / să-mi beau bătrânețea / din ulcioare de lut / să beau, să beau / din noapte în zori / sub lacrima zorilor și păcatele nopților / să sparg ulciorul / de pereții uscați / lăsați-mă să beau nebunia din mine / ploaia a tăcut / am înțeles că sunt acel / care nu mai sunt / se contopiră toate / azi am plecat cu luntrea / condusă de Charon / trupul să-l poarte pe Styx / în larg dragi pescăruși / privesc ultimul drum”(Drumul).

Unele poeme sunt incantații murmurânde, în care sugestia, repetiția iscusită, uneori inversată pentru a obține efectul scontat, eufonia, crează cadrul unei povești de iubire. Astfel, poeziile devin mici secvențe decupate și apoi puse cap la cap, ca-n jocul puzzle, pentru a realcătui un episod romantic.

Un portret admirabil al femeii se află în poezia ”Inelul”: ”femeie / diamant din celulele iubirii / giuvaier de tainice gânduri / ascunse, de nimeni atinse, pătrunse / gura poem / iar ochii / stele în noapte / trupul tău, miezul durerii”. Pentru poet, dragostea are ca finalitate, purcederea împreună la altarul iubirii, pentru a-și așeza, unul altuia, inelul de dor. Într-un joc al contrastelor care duce cu gândul la Lucian Blaga (”Așa-s de negri, ochii tăi, Lumina mea”), Viorel Birtu Pîrăianu spune: ”tu, albă stea / în negura nopții”(Inelul).

Folosind în special fondul comun de cuvinte, într-o economie a mijloacelor de expresie, poetul reușește să obțină efecte neașteptate și mai ales, să transmită emoția, ceea ce este esențial în poezie. Aici se cuvine să amintim, acele jocuri ritmice, bazate pe repetiție:”de azi, de ieri, de unde vrei, / să ceri, să iei / sunt parte dintr-o parte / găsită ieri în altă parte / de cine / de cine vine / la masă, la cină / și uneori la mine / dacă mai vine / marea un râu/ pierdut într-o apă / pete albe pe cer / sunt nori efemeri / de azi, de nicăieri / sau pescăruși în zbor / spre țărm / de drag, de dor / timpul curge mereu înainte / eu merg mereu înapoi / la capăt a ajuns timpul / eu m-am rătăcit / în celălalt timp / aștept, aștept un timp, în răstimp”(Timp rătăcit).

În adorația lui nedisimulată, poetul vede femeia, de multe ori, în chip de înger,”fecioară / vis alb și pur / pe tărâmuri de vis”; ”gingașă floare” (sintagmă comună); ”mirifică fecioară”; ”femeie, înger dintr-un vis” (Visul).

De dragul sonorității, eufoniei, în rima întâplătoare pe care o practică în vers alb, poetul acceptă și sintagme comune: nisipuri ce ard, pașii sufletului, zbuciumul gândului, suspinul timpului, țărmuri de vis, cenușa timpului, tărâmuri de vis, flăcările sufletului, dor călător, cuvinte de amor, lacrima iubirii, lacrimă în noapte, lacrima tăcerii, fierbinți sărutări, vis aprins, steaua iubirii, țipătul gândului, pasul timpului, sărutul zărilor, șoaptele iubirii, ușa sufletului, licăr de șoapte, potecile-s pustii, clipe eterne, buzele arse de dor, fluturii iubirii, zbor etern și pur, ș.a.

Volumul se încheie în chip optimist cu o speranță că, înaintând pe drumul drept, pas cu pas, ne îndreptăm spre fericire: ”am acoperit trupul cu frunze / să vindec rănile din suflet / trec dincolo de uitare / din frunze cresc muguri / dimineața pășesc prin roua primăverii / vara așez pe frunte / coroana de flori a luminii / toamna rătăcesc prin vălul timpului / iarna trăiesc din plăsmuiri / mângâi depărtările / timpul înflorește mirific / sub șoaptele iubirii / o imagine proiectată / într-o mie de clipe / a strâns cuvântul în palme / sărut universul / pășind ușor spre fericire”(Un pas spre fericire). Întreaga lirică a acestui prodigios poet se învârte în jurul iubirii, care ia diferite chipuri, iubire de cuplu, iubire curată, iubire de sorginte divină ș.a. Cântând și omagiind iubirea, poetul nu face altceva decît să înalțe imnuri vieții, în tot ce are aceasta mai sublim. Și dacă, poetul a ales, cu fiecare măsură a timpului să tacă, așa cum reiese din titlu, poezia lui vorbește, aclamă, cheamă, îmbrățișează, unește sufletele și induce o stare de bine, care nu poate veni decât de la Dumnezeu.

–––––––––

CEZARINA ADAMESCU

4 Răpciune 2018

Cezarina ADAMESCU: Pași spre necunoscut – Întâlniri fantastice în romanul lui Cristian Petru Bălan ,,Oaspeții din Elizeu”

Oaspeții din Elizeu

Roman

Editura Eminescu

București, 2004

Ca tot ce scrie Cristian Petru Bălan, și acest roman este neobișnuit, atât prin subiectul propus cât și ca modalitate de abordare. Domeniul parapsihologiei a fost atât de mult cercetat de oameni de știință și de scriitori încât, s-ar putea crede că nu mai oferă nimic nou. Dar, dincolo de toate datele în sine, vor exista întotdeauna noi experimente și descoperiri care vor valida ori invalida, informațiile existente. Pe de altă parte, experiențele paranormale, practicile spiritiste, exercită întotdeauna o atracție deosebită pentru om și vor exista mereu adepți pentru acele tulburătoare comuniuni cu lumea de dincolo. Povești de viață și de moarte, de aici și de dincolo, reunite între copertele unei cărți de excepție. Un adevărat ghid informativ despre mari personalități ale omenirii, fie pozitive, fie negative, care au rămas în conștiința posterității prin faptele lor. Experiențe yoghine, experiențe extracorporale, experiențe telepatice, tot ce ține de tainele creierului uman, spiritism și interpretarea fenomenelor spiritiste, levitație, povești despre fantome care se materializează, dar și experimentele marilor savanți, Tesla, Edison, Hașdeu, Einstein și Marconi despre lumea de dincolo, despre Experimentul Philadelphia, despre vocile morților, înregistrate de Konstantin Raudive și despre straniile manifestări psihokinetice ale Ninei Kulaghina și multe alte subiecte curioase, incandescente, rodul muncii de cercetare asiduă a mii de savanți, dar și rodul fanteziei lor, sunt menite să stârnească interesul pentru astfel de subiecte. Un subiect aparte este și cel al teoriei metempsihozei, atât de mult tratat de-a lungul veacurilor.

Discuția din debutul romanului, între un personaj real, un bătrân inginer ploieștean și autorul cărții, constituie baza tratării acestor subiecte de larg interes pentru publicul cititor, dar și pentru omul comun, pentru a-l mai scoate puțin din rutina zilnică. Acestea se pot încadra în categoria lucrurilor extraordinare, de excepție. Autorul subliniază faptul că aceste fenomene, sunt rodul interveției forțelor demonice, care acționează în lume, acolo unde găsesc un „teren slab”, adică o slabă credință și o mare îndoială. Ședințele de spiritism nu sunt decât contactul cu demonii care împrumută vocea și caractersticile celor solicitați să iasă din morminte și să vină la „întâlnirea” cu cei vii, de obicei în crucea nopții, pe întuneric, în locuri obscure.

Nu e de mirare că Biserica creștină interzice cu desăvârșire aceste practici oculte, chemarea spiritelor morților. Relatarea acestei discuții a autorului cu prietenul său, inginerul, este localizată, în Ploiești, autorul menționează și strada și numărul și inserționează și unele date din istoria literaturii române, de pildă, casa în care a locuit Ion Luca Caragiale, în casa lui Ilie Lumânăraru, la numărul 16. Astfel decurge relatarea autorului, îmbogățită cu multe date și informații despre anumite personalități. Interlocuitorul lui, inginerul, este un bătrânel ciudat, singuratic, izolat de toți, cunoscut de locuitorii orașului, pe carel băntuie adeseori, vorbind singur. Iar casa lui, era cunoscută de ploieșteni ca „fiind bântuită”. Iar el purta diferite porecle: Moș Tăgârță, Nea Petrică Vrăjitorul, Nea Caisă, babacul cel sonat ș.a. Oricum, nu prezenta prea multă încredere. Însăși alegerea unui personaj principal în persoana bătrânului vrăjitor, singuratic și nebun, nedemn de încredere, este, pentru autorul romanului „Oaspeții din Elizeu”, o mare provocare.

Autorul nu a considerat necesar să înfrumusețeze întrucâtva existența, conferindu-o vreo aură, ci a prezentat lucrurile exact așa cum le-a trăit. De fapt, era un om cult, inteligent, având capacitatea de a se concentra urgent pe subiecte diferite. Pe numele său Iacobescu Petre, terminase printre primii Institutul Politehnic din Berlin, locuise două decenii în Germania și știa să vorbească germana, italiana și franceza. Bătrânul îi istorisește prietenului său, episoade din viața lui, cum a luat lecții de yoga de la un mare yoghin indian și a ajuns prin exerciții complexe, să-și detașeze spiritul de corp, să poată „ieși în spațiu” călătorind out of body cu deplasări simultane în orice parte a globului și chiar a cosmosului. S-a perfecționat în spiritism, în așanumita yoga creștină. Ochiului vigilent al autorului, identificat cu al scriitorului Codrin Elizeanu, nu-i scapă nici un amănunt din interiorul casei acestui ciudată personaj. El descrie cu minuțiozitate încăperile, vopsite pe dinăuntru în negru, fără nici o fereastră, în care domnea un haos de neimaginat. Singurele surse de lumină erau câteva becuri slabe, legate de sârme, care împrăștiau o lumină precară. Singura cameră locuibilă era camera albastră, unde se efectuau experimentele magice.

Lui Cristian Petru Bălan nu-i lipsește spiritul ludic și un oarecare umor bine dozat, când descrie casa inginerului, în care domneau pisici negre, aproape sălbăticite care i-au zburlit părul de pe cap, cu miorlăitul și mârâitul lor amenințător, că le-a fost violată liniștea. Își apărau teritoriul. Măsuța rotundă, cu picior din cea de a patra cameră, era destinată unui singur scop, acela de a face pe ea, ședințele de spiritism. Argumentând că în Biblie există referințe la practicarea spiritismului, bătrânul Petre Iacobescu aduce două traduceri diferite ale Bibliei în limba română și citește din 1 Regi și din Cartea I-a a lui Samuel, ambele Capitolul 28, versetele 1-25, în care Saul recurge la ajutorul unei vrăjitoare pentru a vorbi cu spiritul lui Samuel. Se subliniază în acest fel, faptul că Biblia admitea în anumite cazuri, de excepție, aflarea viitorului, mai ales pentru îndrumarea poporului. Poveștile acestui plăcut interlocutor sunt cu totul neobișnuite, cu referințe la Sfânta Carte, dar și la anumite cărți de literatură universală. Însă cu osebire, despre spiritualitate. Spiritismul, afirmă bătrânul, practicat corect de către oameni credincioși – a fost însușit de mii de creștini, chiar de la începuturile creștinismului. Părerea lui era că, „este o știință divină care ne poate fi de mare ajutor, oferindu-ne sfaturi, explicații, salvare”. De aici începe experimentul bătrânului, cu dorința expresă „de a fi primul român care să ia contact cu unele dintre cele mai mari somități ale omenirii și să-i aduc aici, în „studioul” meu, unde te asigur că vor veni cu mare plăcere să ne ofere detalii mai mult sau mai puțin cunoscute, din viața lor particulară, cerându-le să-și povestească fiecare „Memoriile de dincolo de mormânt”, cum își intitulase Chateaubriand una din celebrele sale cărți”.

Aceasta ar fi chintesența cărții de față. Curiozitatea fiind trezită, scriitorul devine martorul și asistentul bătrânului Petre Iacobescu la experiențele sale paranormale. Încercarea merge mai departe, bătrânul cerându-i chiar, dacă va accepta, să-i intervieveze el însuși pe acești „musafiri” chemați din adâncuri, direct sau prin mediumul prezent. Și astfel de interviuri insolite aveau să dezvăluie amănunte stranii despre persoanele chemate la ședințele de spiritism. După stabilirea unor reguli minime pentru interviuri, autorului i se pare, și chiar îi mărturisește bătrânului că „Tot ce-mi spui dumneata mi se pare așa…o frumoasă nebunie și o imposibilitate nobilă!” Înaltele spirite ale celor mai mari personalități universale, ar fi, în opinia scriitorului Cristian Petru Bălan, „Oaspeții din Elizeu”. Rob al performanțelor tehnice actuale, autorul îl întreabă dacă le va putea fotografia, filma sau măcar înregistra sonor, pentru că se știe că spiritele nu se lasă „prinse” pe vreun suport material, fie el peliculă, bandă, etc. Elizeul, în limba greacă semnifică locul virtuoșilor, echivalent cu raiul.

Experimentele încep chiar atunci, cu semne vizibile și audibile, pe măsură, rostogolitul sferei pe măsuța rotundă, apariția unui motan negru și pâlpâirea luminii, ceea ce-l făcu pe autor să tresară puternic. Începea marea aventură a „prieteniei” cu cei din lumea de dincolo. Premisele erau deja puse. La data și ora fizată are loc întâlnirea și prima ședință, iar naratorul are plăcuta surpriză de a o cunoaște pe Damaris Iacobescu, nepoata inginerului și cel mai vestit medium care putea materializa orice spirit. Tânăra, de o frumusețe stranie, are o putere fascinatorie și Codrin Elizescu, se simte copleșit. Ceea ce avea să urmeze este de domeniul paranormalului. Și de prisos de precizat că această întâlnire, ca și altele care vor urma, trebuia păstrată ca pe o mare taină, chiar din categoria marilor secrete confidențiale. Preliminariile fiind terminate, cei trei încep ritualul. Somn hipnotic, răcirea corpului mediumului, ezoterism, invocarea către Dumnezeu pentru a-i permite spiritului să vină la întâlnirea cu pământenii. Printre bețișoare de santal, fumigene și candelă…somn cataleptic, mesajele de scriere automată, toate ingredientele unei întâlniri paranormale. Un arsenal întreg. Experiențe psihice, capacități extrasenzoriale, transe cataleptice, cuceriri paraștiințifice destul de periculoase. În plus, materializarea spiritelor în formă tridimensională sau bidimensională. Este invocat spiritul poetului Mihai Eminescu. O carte cu portretul poetului este așezată pe măsuță.

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Pași spre necunoscut – Întâlniri fantastice în romanul lui Cristian Petru Bălan ,,Oaspeții din Elizeu”” →

Cezarina ADAMESCU: Reflecții lirice

DAN OBOGEANU GHEORGHE, Confesiuni între oglinzile sufletului, Editura Ștef, Iași, 2018

– prefață –

Poezia de dragoste a reprezentat din totdeauna domeniul predilect și al poeților, dar și al cititorilor de versuri, având un impact direct în suflete, mai cu seamă atunci când autorul își așează inima cu delicatețe, în palmele noastre. Ne regăsim în ea, ne căutăm în ea, rezonăm la întâlnirea cu ea.
Dan Obogeanu Gheorghe a simțit acest lucru încă de la primul volum și continuă să creadă în puterea și binefacerile iubirii transfigurată artistic. Ca dovadă, el și-a intitulat primul capitol al cărții ”Poezii de dragoste”.
Reflecția propriului chip în oglinda unui ochi, fie el și de apă, este firicelul de adevăr la care jinduim, fiecare, chiar dacă ne e teamă că el ne-ar putea pune pe gânduri și ne-ar putea descoperi unele lucruri pe care nu suntem pregătiți să le aflăm. Cum suntem noi în ochii celorlalți? Dar în ochii lui Dumnezeu? E de ajuns această scrutare a imaginii ca să ne putem formula o părere? Jocuri de lumini și de umbre, flash-uri îndrăznețe, căuși de apă neîncepută din zăpada memoriei. Ființa dintre oglinzi îți surâde. Ea nu minte, nu se pierde, nu dispare, căci e oglinda memoriei, cea care-ți asaltează simțurile fără odihnă.
Sunt întrebări firești, pe care și le poate pune fiecare. Scormonind ”între două universuri vidate / În care Împăratul Faraday / N-a găsit o cale” (Între oglinzi).
Tema oglinzii este destul de răspândintă în poezia de ieri și de azi, dar, de fiecare dată, capătă noi valențe interpretative. Ființa dintre oglinzi poate fi îngerul tău veghetor, ori dușmanul care te pândește. Și cum să nu te simți dezgolit, când privirile celorlalți te asaltează? ”Privești în stânga ta / Și vezi părerea celorlalți. / Privești în Dreapta Ta / Și te vezi / Cum nu credeai! / Ești Tu” (Între oglinzi).
Mâna grea a destinului poate sfărâma cu un pumn oglinzile necruțătoare.
Realism, magie, glas nostalgic, ton elegiac, multă imaginație și o eufonie plăcută, toate acestea intră în componența poeziilor acestui romantic contemporan.
Într-una din poezii, autorul a încercat să definească Fericirea: ”Fericirea-i piatra scumpă, perla fundului de mare / Scotocită de pescarii răsăritului de soare, / Prea măruntă și prea scumpă, giuvaier desăvârșit, / Colier din trup de scoică, mult dorit și arvunit” – iar concluzia este una cât se poate de optimistă: ”N-ai s-o porți la gât în salbă, ci pe inima rănită, / Fericirea ta e una, lumea ta-i nefericită, / Când trăiești în tihnă viața, ai doar perle de iubire…/ Sufletul curat și sincer este marea Fericire!”(Fericirea).
Aceeași temă este reluată și în alte poezii, în care Fericirea apare ca ”un strop de Dumnezeu” (Fericirea…)
Poezia în stil popular are un melos deosebit, de o incantație aparte: ”Între suflete albastre / Caii mărilor cu pânze / Se aleargă printre frunze / Pe un cer cu alabastre! / Într-o seară ce nu-i seară / Între stele ce nu-s stele, / Am răpit dintre nuiele / Floarea câmpului de ceară!”(Contraste).
Poezie parfumată cu orhidee, cu mușcate, ”flori de foc și tămâioară”; (florile de tămâioară apar de ai multe ori), caprifoiul, flori de alabastre, florile de măr, dar și ”flori de ispită”; și ”un mugure de nalbă”.
Dar din acest imperiu floral, poetul alege ”metafore de flori” și ”floarea de spirit”, pe care ni le dăruie cu mărinimie.
Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Reflecții lirice” →

Cezarina ADAMESCU: Pelerin pe tărâmul cuvintelor – Virginia Vini Popescu

Popescu V Virginia

„Faţete de cristal”

Editura, Dandes Press

Drobeta Turnu-Severin, 2018

Cine deschide această carte, pătrunde în acele „Lumi filtrate de gând”, pe tărâmul cuvintelor potrivite, aşternute cu intenţia de a fixa în timp şi a prezenta cât mai fidel, o personalitate deosebită axată pe studiul asiduu, pe cercetarea tainelor omeneşti ale cunoaşterii, pe revărsarea unor sentimente şi întâmplări care şi-au pus amprenta pe existenţa sa. Şi nu în zadar, fiindcă Virginia Vini Popescu este profesoară, om de ştiinţă, scriitoare, cu un palmares remarcabil, cel puţin în aceste importante domenii ale existenţei. E bine de ştiut, de fiecare dată, când un om ales, se remarcă prin anumite lucrări, creaţii, printr-o vocaţie certă de dascăl, dar mai ales, printr-o suită de cercetări ştiinţifice în domeniul fizicii, atingând performanţe recunoscute în mai multe direcţii.

O serie de mărturii ale unor personalităţi, întregesc profilul profesional şi moral al acestei distinse doamne. Un parcurs profesional de excepţie, în domeniile largi ale Fizicii, în care este doctor, Chimiei, Biofizicii, Biochimiei şi Managementului Calităţii, dublat de o pasiune arzătoare pentru cultură, în special pentru literatură, sunt chezăşie a vieţii rodnice a acestei prodigioase autoare. La toate acestea se adaugă şi aprecierile privind integritatea morală, date de cei în drept, inclusiv de la ministrul învăţământului.

Pentru întreaga activitate profesională desfăşurată în învăţământul de toate gradele, Virginia Vini Popescu a primit ordine, distincţii, medalii, diplome, gradaţii. Dar, pe lângă aceste semne ale recunoaşterii aproape unanime, a primit şi recunoştinţa şi simpatia celor care i-au fost elevi, studenţi, colegi de catedră, ceea ce nu e puţin lucru într-o viaţă. Încununarea acestei activităţi de excepţie a fost primirea Ordinului „Meritul pentru Învăţământ în Grad de Cavaler”, care i-a fost conferit de Preşedintele României în anul 2004.

În domeniul literaturii s-a evidenţiat prin creaţiile sale poetice, remarcate de unii critici literari din ţară şi de peste graniţe. Autoarea a creat poezii, eseuri, proză, în antologii şi reviste care apar în ţară şi peste hotare. Dar şi volume proprii. Temele de predilecţie se regăsesc în lumea savanţilor, cercetătorilor, inovatorilor, pe care o cunoaşte atât de bine, trăind o viaţă întreagă în preajma lor. Istoriei, strămoşilor, lumii ţărăneşti din judeţul de baştină le închină poeme autoarea, dar în aceeaşi măsură, naturii, iubirii, tinereţii. Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Pelerin pe tărâmul cuvintelor – Virginia Vini Popescu” →

Cezarina ADAMESCU: Un scriitor realist și cartea lui memorialistică

CREANGĂ Ovidiu

CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI

(Prefaţa Paul Goma)

368 pagini

Editura Vicovia

Bacău, 2009

Cu discernământ şi responsabilitate, autorul, născut în urmă cu 90 de ani, în satul Vărzăreşti, plasa Nisporeni, judeţul Lăpuşna, în apropiere de Chişinău, ne dezvăluie, în cartea de faţă importante amănunte din culisele securităţii. Unele informaţii, prea puţin ştiute de omul de rând, mai cu seamă după cotitura din decembrie 1989 au ajuns de notorietate. Dar Ovidiu Creangă este posesorul unor informaţii inedite, aflate şi trăite pe propria piele, în venerabila sa viaţă de aproape un secol. Nu e de mirare, aşadar, că s-a gândit să le pună pe hârtie şi să le ofere cititorilor, la 20 de ani după revoluţie, cu gustul amar că aproape nimic nu s-a schimbat în configuraţia politică a ţării, decât formal, vechile structuri fiind încă la putere, peste care s-au calchiat structuri noi, coercitive, asupritoare, cu mult mai îngrozitoare şi mai apăsătoare pentru omul simplu, decât în perioada anterioară.

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Un scriitor realist și cartea lui memorialistică” →

Cezarina Adamescu: Radu Botiș – ,,…Ca tămâia înaintea Ta”, Editura Ariadna, Baia Mare

radu-botis., Dacă n-ar fi fost preot, autorul cărţii de faţă ar fi fost sacerdot în cuvânt, oficiind la altarele celeste, fără tihnă, liturghii de sunete. Dragostea pentru Dumnezeu nu cunoaşte răgaz, pentru că şi El ne iubeşte cu asupră de măsură, fără odihnă şi fără limite.

Şi altfel cum i-ar putea mulţumi cineva, pentru Sângele tot, scurs din dragoste nemărginită?

Radu Botiş a ales acest fel de a-şi revărsa gratitudinea, smerenia condiţiei de creatură în faţa Creatorului a toate. Şi astfel, nu conteneşte a-I aduce prinos din cuvintele smulse parcă din inimă. Să nu căutăm, cârcotaşi, pete în soare, că nu sunt. Cu orice fel de dioptrii ne-am uita. Poezia sacră trebuie însă citită cu dioptrii sufleteşti, foarte rare.

Lumina înghite orice urmă de pată, rămâne un alb-infinit, un alb de ivoriu, un alb absolut scufundat în alb absolut, strălucitor şi cald, care te învăluie blând în mantaua de raze. Te vindecă de orice prihană, de orice pricină. Îţi alină durerea. Te întemeiază pe trei mari virtuţi: Credinţa, Nădejdea, Iubirea. Şi astfel, curat ca-n ziua Botezului, aştepţi mir-ungerea.

Continue reading „Cezarina Adamescu: Radu Botiș – ,,…Ca tămâia înaintea Ta”, Editura Ariadna, Baia Mare” →