Cristian Petru BĂLAN

Secretul împlinirilor

Editura STEF, Iași, 2021

Puţini sunt autorii care se hotărăsc să destăinuie celorlalţi, secretul împlinirilor, al succeselor care i-au purtat de-a lungul anilor, din victorie în victorie. Poate dintr-o superstiţie, poate din alte considerente, majoritatea păstrează taina creaţiei lor şi ceea ce i-a determinat să persevereze, pentru a-şi desăvârşi creaţiile şi a le răspândi în lume. Unul din aceşti autori prodigioşi, este Cristian Petru Bălan, semnatar a numeroase lucrări de versuri, proză, eseistică, pictor şi sculptor român de mare impact în cele două ţări, România, ţara în care s-a născut şi America, ţara de adopţie.

Volumul de faţă se circumscrie în aria poeziei clasice de care este ataşat autorul şi este cel mai recent din şirul generos de cărţi pe care le-a înnobilat cu propria semnătură. Chiar din primele versuri, autorul afirmă că l-au susţinut în demersul său liric, „luminile iubirii”, fără de care nu şi-ar fi putut desăvârşi opera. Călăuzit de aceste lumini care i-au adus raiul în suflet, poetul s-a lăsat copleşit de ademenirile muzelor şi artelor frumoase care l-au purtat pe tărâmul închipuirii şi al fanteziei, în raiul visat de creatori, pentru care se pregătesc asiduu întreaga viaţă. El vorbeşte despre suflete ferice, amoruri negre, cununi de-eternitate, ploi de nestemate care cad din înălţimi divine, îndrăgostiţii sunt scafandri-n fericiri, al căror prezent e un „imperiu de-mpliniri”, dar peste toate guvernează „puterile iubirii”. Amurgul e plin de „mistere sfinte”, „Eternitatea vorbeşte fără grai”.

În acelaşi timp, poetul simte că zadarnice sunt toate în absenţa iubitei: „Nimic n-are valoare când simți singurătatea,/ Nimic nu-i fericire când n-ai cui s-o împarți!/ De-aceea fiecare să-și aibă jumătatea -/ E-o lege-a existenței și-i crimă s-o combați!” (Încoronări). Şi pe bună dreptate, pentru că iubita este, comoara, „cea mai râvnită fiinţă”, „candidă melopeie”: „În drumul meteoric ce îl parcurg în viață,/ Tu-mi ești busola ființei, căci drept mă-orientezi” (Încoronări). Atribute destinate iubitei, îl apropie pe autor de Eminescu, într-o suită metaforică demnă de marii poeţi ai neamului: „Din sferele iubirii mi-nspiri sfinte extaze/ Ademenind lumina și îngerii din zbor/ Care smulg din amurguri coroana lor de raze,/ Să-ți încunune fruntea, să li te-asemeni lor” (Încoronări).

Cântând iubirea, adeseori, tonul este elegiac, un ton de romanţă veche, cu parfum de crizantemă. E tonul acelor menestrei care cântau serenade iubitelor sub balcon, la chitară, mandolină sau liră. De altfel, nu numai tonul, ci şi atmosfera şi cuvintele sunt specifice elegiei, cu note arhaice, uitate de vreme, ori îngropate în „troiene de nostalgii”: „răpitori nenufari”, „Gura ta-i un tezaur de-adânci fericiri”; ş.a. De altfel, toate versurile dau senzaţia că sunt scrise, plutind, zburând pe înălţimi ameţitoare, într-atât îl fascinează bucuria dragostei împlinite. Eufonia adaugă un plus la starea de bine plină de avânturi juvenile, pe care o provoacă iubirea, generatoare de poezie: „Orice poem îți scriu e-o caldă-mbrățișare/ Precum sub aripi ferme un vultur puiu-și strânge./ În mrejele-adorării, tu-mi ești celesta floare/ Sub raza lunii pline ce-n ochi ți se răsfrânge.// Noi doi am fost aleșii unui noroc divin/ Care-și împarte vraja cu-ofrande mari, bogate/ Cadou viselor noastre grefate pe-un destin/ Venind din sfere-nalte și binecuvântate.// Cu-mbătătoare clipe de-ascunse frământări,/ Te răsădesc în mine să-mi umpli universul…/ Mi-ești simbol nemuririi și simbol de-nălțări,/ Splendoare-ntre splendori; din tine-mi țes eu versul!// Tu, mândră ipostază a vieții iute-n zbor,/ Când stăm alături, timpul ne dă eternitate./ E-o lege a iubirii cu rol covârșitor/ Ce raza morții crunte să o curbeze poate.// Minunile trăirii nu-s simple plăsmuiri,/ Căci le-am gustat esența și-acum văd tot mai bine/ Și-apari mai sus de astre, de orice-nchipuiri;/ Ești chiar Virtutea însăși – și-ajuns-am greu la tine!…// Tu meriți ca să-mi fii Regină pe-a mea viață/ Și-ți dăruiesc tot tronul pe care stă iubirea,/ Să ții în mâini un sceptru zâmbindu-mi cu dulceață,/ Când eu-ți pictez portretul numit „Desăvârșirea”!”(Orice poem îţi scriu…)

Versurile de dragoste ale acestui autor îţi deschid o dimensiune celestă, plină de miraje, iluzii şi dulci promisiuni: „Mi-s ochii inimii magnetizați de tine/ Și tot ce văd percep în dulci culori./ Chiar dacă ești la depărtări de mine,/ Te strâng mereu la piept cu-adânci fiori.// Te-nvălui toată-n razele iubirii/ Și cerurile ființei îți deschid -/ Din ele-mi cerni esența fericirii/ Prin ploi de aur sfânt și translucid.// Atunci când lângă mine vii aproape,/ Pâlcuri de flori se-ntorc și te privesc,/ Izvoarele-și măresc șoapta din ape,/ Iar trilurile-n codri se-ntețesc…// Atunci văzduhul își absoarbe norii/ Schimbându-se într-un senin dispers./ Și-acum pricep de ce mă ard fiorii:/ Căci cerul vrea să-ți scriu pe el un vers!”(Aluzii celeste). Totodată, aceste versuri dezvăluie calmul, nobleţea, candorile din suflet atât ale poetului, cât şi ale iubitei pentru că altfel, n-ar intra în aceste jocuri ale iubirii. Nu o dată apar cuvinte pozitive precum: speranţe, răsărit, văpăi, dulcile fericiri, „glorii și zori făr’ de apus!”, flăcări de dorinţi, să fii ferice, şarul humii, etc.

Versuri memorabile: „Atât ești de măreață, că umbra ta-i lumină…”; „Flăcărișul din poieni fremătă de-așa noblețe”; „…ajunse-a scrie-ades în limbi de flori de crâng”, ş.a.

Licenţe poetice: „cu-a îngerilor coruri”; „cu-a lor ramuri fericite”;”cu armonii ce ne-a-ncântat”.

Sintagme rare: „Timpu-nverigat”; „sifosele vieţii”.

Şi o încercare de definire a poeziei: „Poezie, feerie – șir de slove-n nebunie,/ Simfonie fără note, dar cu taine creatoare,/ Fără instrumente, muzici, cer și ele armonie,/ Iar atunci când prinde aripi, peste tot ar vrea să zboare…// Sfinte râuri de iubire își revarsă-n strofe zboruri/ Clipocind în val de rime care izvorăsc din stele,/ Ne îneacă-n frumusețe și murim de dulci fioruri/ Prăbușiți în noi de farmec și de fericiri rebele” (Sfinte râuri de iubire).

Meritul incontestabil al autorului Cristian Petru Bălan este acela că ştie să creeze atmosferă şi cunoaşte locul omului în Univers. Tablourile cosmice create de poet sunt cu adevărat remarcabile, el foloseşte metafora, hiperbola, personificarea şi alte mijloace artistice de expresie care te poartă în lumea nevăzută, locuită de fiinţe celeste: “Din înălțimi de gânduri scăldate în mister,/ Din undele-abisale dintr-un văzduh domol,/ Ți-adun mări de cuvinte, senzații ce nu pier,/ Să-ți torc prădalnici versuri din raze de simbol,// Ca să te-nchid în ele ca-ntr-un palat de nori/ De unde-n roi de vise în suflet să-mi domnești/ Și beat de-așa minune, să-ți fac un tron de flori/ Din rouă preacurată din slăvile cerești” (Din înălţimi de gânduri). Şi într-adevăr, acestea nu sunt altceva decât: „poeme de sfinte duioșii”.

Aidoma personajului mitic Pygmalion, din piesa lui George Bernard Show, artistul Cristian Petru Bălan care modelează marmura, se îndrăgosteşte de lucrarea mâinilor şi fanteziei sale, o Galatea modernă, pe care o reînvie cu forţa creaţiei sale şi se îndrăgosteşte de ea. Tabloul este înduioşător şi aparţine romanticilor care s-au întrecut în descrierea femeii iubite. Toate acestea în poezia: „Frumoasa mea din stâncă”. Dar, învierea statuii se dovedeşte a fi un vis iar în zori, când toate se dezleagă, artistul îşi vede bucata de marmură neterminată, care-l aşteaptă să o şlefuiască în chip desăvârşit, aşa cum o văzuse în vis.

În viziunea poetului, iubirea însăşi este un cosmos, dar şi un templu şi o cetate: „Iubirea e un cosmos cu galaxii umane/ Purtând în ea adâncuri de arderi infinite,/ Cu niște largi vibrații și absorbiri spontane/ Care-s esența vieții cu legi nedeslușite…// Iubirea e un templu cu trepte de lumină/ Ai cărui stâlpi de aur susțin simboluri sfinte/ Adăpostind speranțe ce doruri mari alină/ Atunci când juri iubire cu drepte jurăminte.// Iubirea-i o cetate de vise-înaripate,/ E-un loc al fericirii care dă veșnic roadă./ În ea-s comori ascunse și binecuvântate,/ Dar, fiind prea sus, doar unii ajung la ea s-o vadă.// Tărâm de blânde mituri și de dorinți aprinse,/ Iubirea omenească te-nalță pân’ la soare,/ Cu vrăjile-i fertile transformă vieți învinse,/ Încât ologii-aleargă, iar unii-ajung să zboare” (Iubirea e un cosmos).

Pentru Cristian Petru Bălan, slujitor credincios al artelor, cuvântul este prioritar, el are infinite nuanţe şi dezlegări. Aplecându-se asupra lui cu iubire, acestea i se dezvăluie în plenitudinea lor, astfel că le poate modela precum o lucrare de artă, cioplită, şlefuită şi animată pentru ochii celor care o privesc. Dar şi cuvintele îl ajută atunci când el le-o cere, învăluindu-l în atmosfera de taină a poeziei. Cuvinte precum: empireu, etern, evanescent, „mici galaxii prin ierbi”, aripi înstelate, un tărâm de paradisuri, cosmos algoritmic, întăresc această impresie. Şi tot cuvântul i-a servit drept scară spre cer: „M-ai împlinit umplându-mi spumoasa tinerețe/ Cu bucurii și-altare de nobile-nălțări/ Ce-s monumente-n suflet și-n trup necăruntețe,/ Putând stârni taifunuri ori triste scufundări.// Din glorioase fluxuri de voluptăți divine,/ Din zămisliri suave de vise îngerești,/ Mi-ai revărsat în sânge tot ce-i mai scump în mine/ Și-s mândru că-s stăpânul comorii care-mi ești” (Scară spre cer).

Dar poate, cea mai frumoasă poezie de dragoste este: „Zbor”: Cu dulci candori de înger și vorbe diafane,/ Cobor eternitatea din ceruri când apari -/ Și-atunci n-am nici ambiții, nici gânduri suverane,/ Perechea mea pierdută te simt, căci asta pari!// Se-ncheie rătăcirea și căutarea lungă,/ Pe nimeni nu mai caut… Mi-ești universul tot!/ Visam izvorul vieții care tristeți alungă/ Și-acum, cu tine-n cosmos, chiar să plutesc eu pot!”.

Intuitiv şi în aceeaşi măsură imaginativ, Cristian Petru Bălan se înscrie în aria lirică a marilor romantici care-şi cântă iubirea suind-o pe cele mai înalte creste, acolo unde doar îngerii ajung, bătând din imensele şi albele lor aripi. Este interesantă dinamica credinţei acestui poet: mai întâi îi cere lui Dumnezeu credinţa în divinitate, apoi iubirea cea lumească: „Iar eu la nimeni, la nimeni, niciodată,/ N-am jinduit nimic – splendori sau altceva…./ Dar azi lui Dumnezeu cer, drept răsplată,/ Întâi iubirea Lui, apoi iubirea ta!” (Cereri divine).

În viziunea poetului, Credinţa şi Iubirea sunt cele două aripi care ne poartă spre cer: „Până-ntr-o zi când, sigur, simțeam că-s două goluri/ Și-s mari! Erau CREDINȚA și celălalt – IUBIREA…/ De fapt, sunt două aripi ce ne înalță zborul,/ Iar de-mi lipsesc din suflet, săracă mi-e trăirea!// Fără Credință, viața-i zigzag prin labirinturi,/ Cu mari intrări splendide, dar toate se înfundă,/ Căci ea e Farul vieții ce-n inimi dă alinturi./ Cei care o sfidează în bezne se afundă !// Iubirea-i o fiică a Credinței – și-i divină./ Ea e la fel de sfântă dacă-i adevărată!/ Ea-i marea fericire, de-i pură și deplină,/ Căci dragostea-i chiar viața – și-i binecuvântată!// Iubirea e regină pe cosmica natură:/ Ne-a zămislit fiorii din noi în mii de fețe,/ Ne-a îmbrăcat în taine cu-o mândră țesătură,/ Încât atunci când arde – dă vieții frumusețe…”(Golurile din suflet).

Lupta dintre concret şi abstract, dintre realitate şi închipuire este o temă majoră în poezie, preocupându-l şi pe autorul de faţă: „E bine câteodată-n abstract a ne retrage,/ Să părăsim Terestrul schimbându-l cu Celest./ Legi noi descoperi-vom, căci sufletul le-atrage,/ Chiar dacă-ades, în creier, abstractu-i indigest.// Materia ne zdrobește cu-arome-amețitoare;/ Ea se impune, peste, uni, drept colateral,/ Cerând ca materialul să stea-n echilibrare/ Cu tot ce se numește domeniu spiritual.// Iar omenirea-ntreagă, de-a lungul de milenii,/ Sfidând această lege, mereu a tot pierdut/ Și va mai pierde încă, până ce-nalte genii/ O vor schimba pe drumul ce trebuie străbătut.// Abia atunci Pământul va fi un Cuib de Pace,/ Redevenind planeta ce-a fost un Paradis./ Atunci va fi modelul care oricui îi place:/ PLANETA FERICIRII – pe veci Supremul Vis!” (Supremul Vis).

Un sublim „Imn al iubirii” l-ar face pe orice om să tresară, dacă ar afla de el. Iubirea e definită în fel şi chip şi e preaînălţată, aşa cum ne-a învăţat Isus Cristos, la rang de primă virtute: „Măreață, -apari din ceruri, din Lună, Soare, stele,/ Din Paradis, din codri ori din adânc de mare!/ Plutești pe-aripi de vulturi cu zbor de rândunele/ Și vii când ca Regină, când ca o cerșetoare…// Stăpâna vieții noastre, tu ești nemărginirea/ Urzind tristeți, speranțe și fericiri înalte/ Ori voluptăți fierbinți, dar ne-ai fost și jertfirea/ Ce face mii de inimi cu flăcări să tresalte.// Fidelă, cât de pură, tot ceri o răsplătire,/ Căci reciprocitatea e legea ta supremă/ Și-astfel dumnezeirea ne umple-ntreaga fire/ Sfințindu-ne prin tine cu sfânta ei emblemă.// Mărire ție, Înger de contopiri divine,/ Izvor de vieți, Iubire, misterios tezaur!/ Chiar Creatorul nostru s-a folosit de tine,/ Tu fiind liantul lumii, mai scump ca orice aur.// Te proslăvim, minune, sămânță-a nemuririi,/ Spulberătoarea urii și univers de pace,/ Scară spre-azur cu aripi, grandoare-a dăruirii,/ Te vom cânta de-a pururi cu imnuri ce-ți vor place!” (Imn iubirii).

A doua mare secvenţă lirică se numeşte: „Trubadur pe scena ţării”. Un patriotism de rară spiţă românească reiese din poeziile din acest grupaj, cu atât mai mult cu cât, autorul, după aproape 40 de ani de la plecarea din ţară, o pomeneşte în fiecare clipă a existenţei sale şi nu se poate dezlipi de amintirea ei: „Muzeu de munți e Țara, cu-averi mari la vitrine,/ Cu codrii care cântă prin voci înaripate,/ Cu scene de istorii uimind pe orișicine,/ Cu așternut de aur chiar sub ruini uitate.// Cu-mpărătești podoabe a-ncoronat-o cerul -/ Și-ntreaga Românie e-o Operă de Artă/ A Forțelor Divine ce și-au plantat misterul/ Pe tot întinsul Țării… Ea cu mândrie-l poartă!// Tu, Patrie preasfântă, străvechi ținut de glorii,/ Știm c-ai putut să-nduri, prin veacuri, mii necazuri,/ Mii de dureri în valuri, că nici acum fiorii/ Nu ți-au trecut – și iată: vin altele-n talazuri!…// De-aceea azi, o Doamne, noi pumnii de țărână,/ Noi puși de Tine aicea, unde Ți-a fost poftirea,/ Îndură-Te de noi și Țara cea Română,/ Îndură-Te, Părinte, și DĂ-NE MÂNTUIREA!…” (O rugăciune pentru România).

Autorul subliniază rolul poetului în apărarea ţării, implicat activ în primele rânduri: „Tu, Țara mea, te miri că nu-mi sfâșii dușmanii/ Pungașii de duzină, cei ce la colț pândesc ? -/ Nimeni n-a văzut vulturi vânând sus șobolanii/ Sau jos, să prindă șoareci ori muște ce roiesc…// Poetul și poporul pot fi temuți condori/ Cu gheare ce nu iartă, cu ciocuri de oțel -/ Când vor, ucid lupi, hiene și șerpi vătămători./ De sus, vin ca un trăsnet și jos fac un măcel!// Poeții dau alarma când Tu strigi și ne chemi./ Deci noi, vulturii Tăi, cu lupi vrem a ne bate!/ Dar ce se-ntâmplă, Mamă, că taci de-un car de vremi?/ Vaai! Ai căluș în gură și mâinile legate !!…” (Alarmă!) De altfel, el spune la un moment dat: „Slăvit-am Libertatea și Adevărul sfânt!”(Cartea de identitate).

Şi o încercare de autodefinire: „Minunea tinereții mi-a tot fugit din vine,/ Dar azi înțelepciunea mi-e mai de preț ca ea,/ Căci Universul vast îl simt intrat în mine,/ Încât întreaga lume e-o mică umbră-a mea!”(Cartea de identitate). Dar în acelaşi timp, poetul recunoaşte că tot ce a primit, este de la Dumnezeu: „În caz că-i doar părerea ce mi-a dictat-o știința,/ Vă spun că-nțelepciunea mi-a dat-o Dumnezeu,/ Pe care unii-L neagă, dar le repet sentința:/ „MAI SIGUR EL EXISTĂ DECÂT CĂ EXIST EU!…” (Cartea de identitate).

Trebuie subliniat că la acest autor cadenţa este perfectă, eufonia fără cusur iar normele prozodiei sunt păstrate cu sfinţenie. Cristian Petru Popescu este un practicant onorabil al poeziei clasice. Iar dacă adăugăm şi străduinţa de a creea rime rare, expresii inedite avem oglinda unui poet de marcă, foarte greu de egalat. El are generozitatea de a oferi şi unele îndemnuri, confraţilor poeţi dar şi cititorilor: „Deci poți să fii ferice și râvnei să-i dai viață,/ Chiar dacă-i beznă oarbă și-n jurul tău e fum./ Din aburii de-otravă, din flăcări, fum și ceață,/ A ta inteligență forțeaz-o pe-un bun drum!” (Cascade de nelinişti).

Într-o sublimă încercare de autodefinire şi aflare a apartenenţei sale, poetul scrie: „E mare-nțelepciune a ști să fii mai bun/ În timpuri de restriște când toți se învrăjbesc./ Eu vin din vise-nalte în hăuri de surghiun,/ Prin ploi de mari iluzii și n-am drept s-amuțesc!// Flămând de adevăruri ce traversează zări,/ Viu, gândul meu absoarbe din cosmos galaxii/ Cu-atotcunoașteri vaste ce le-ntrupez în stări/ Ce descifrează taine ascunse de vecii.// Tot sufletul mi-e-n zbateri stârnite de nevoi,/ Căci tot ce-i bun se schimbă în aburi otrăviți/ Și neguri de tempeste turbate vin spre noi;/ Nu-ntreb de vreo scăpare, că toți sunt amuțiți.// Din când în când, pe ceruri apar mici subțiimi/ Și-s pure ca iubirea. Unii le văd în zori,/ Alții-n amurg, scăpate din rele-ntunecimi…/ „Sunt raze de speranțe”, spun mulți adeseori.// Toți vrem eliberarea din plâns și-nfricoșări/ Sau chiar un loc în care poți respira iubire,/ Având devizi: „Credință! Blândeți! Îmbrățișări !…”/ E-un viitor posibil, dar mai întâi: UNIRE!” (Semnificaţii).

O altă secvenţă importantă se intitulează „Poeţii” în care autorul se referă la categoria respectivă per ansamblu, dar şi particular. Cu atât mai mult cu cât fenomenul poetic s-a extins peste măsură: „S-au înmulțit poeții și nu-s de noi departe./ Toți „bat la poarta vieții” visând eternități;/ Ei sufăr când pe dreapta și când pe stânga,’n parte,/ Sau sufăr mii de ofuri pe orișicare părți…// Nici n-ar putea să tacă de câte au în minte./ Tone de cărți s-ar umple cu ce-a scris fiecare;/ Toți vor să știm de ei, să-i luăm pe veci aminte -/ Și fiecare vrea să fie cel mai mare!// Nu-i rău că se întrec ca într-un meci cu strofe,/ Fiindcă noi, cititorii, putem să-i comparăm./ Unii scriu drept, chiar bine, dar alții – catastrofe!/ Și-n plus, le bagă-n cărți, iar noi… le cumpărăm./ Un cât de cât, și asta-i acolo-un beneficiu/ Ce-i dă, în plus, și-un nume plăpândului poet,/ Dar nu-i de râs, că unii-și repară deserviciul,/ Și după-un șir de chixuri, devin un demn Poet!// Nu-i simplă meserie s-alambichezi cuvinte,/ Să operezi cu rime, măsuri, ca-n farmacii,/ Și din cântarul minții să spui ce mai ‘nainte/ Niciunul, niciodată, n-a scris așa magii.// Însă problema-i alta: că toți se cred dibacii,/ Toți vor ceva să-ți spună – și nu contează ce!/ Din cauza pădurii, nu se mai văd copacii…/ Când să-i citești de-a valma să dai de CEL CE E ?!” (S-au înmulţit poeţii). Din toţi aceştia, autorul speră ca într-o zi, să răsară, ca dintr-un bob de ghindă, un falnic stejar, care să se înalţe semeţ sub soare. Şi nu se putea ca în acest context, Cristian Petru Bălan să nu-l pomenească pe Mihai Eminescu. Cu acest prilej, autorul face o trecere în revistă a marilor genii poezice, de-a lungul veacurilor, începând cu Homer, Shakespeare, Goethe, Shiller, Beethoven, Hugo, Verlaine, Baudelaire, Voltaire sau Mallarme, care l-au inspirat pe geniul român. Dar, cu acest prilej, Cristian Petru Bălan se adresează şi epigonilor geniului eminescian: „Fără să vreți, voi Epigoni, o forță-n plus i-ați dat./ De-aceea unde-apare el, țâșnesc din stânci izvoare;/ Pe unde pasul i-a trecut, totul s-a-nnobilat -/ Și-astfel Luceafăru-a schimbat opera lui în Soare!” (Eminescu şi-ai lui epigoni străini).

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: ÎNCORONAREA POETULUI ÎNTR-UN TĂRÂM DE PARADISURI” →

Cristian Petru Bălan

Nemărginiri

Editura Stef

Iași, 2018

 

În acest nou volum, distinsul scriitor Cristian Petru Bălan abordează cu măiestrie specia sonetului, în structura lui ideală, propunând diferite scheme, dar păstrând  formula sonetului clasic, de 2 catrene și 2 terțete, însumând 14 versuri, 4-4-3-3, cultivând muzicalitatea, ritmul iambic, măsura de 14-13-13-14 picioare, iar rima în alcătuirea strofei fiind 1-4 și 2-3. Este foarte plăcut la citire, la recitare, frumusețea acestei formulări atingând perfecțiunea cerută de marii sonetiști ai literaturii universale.

Volumul de față este structurat în mai multe capitole consistente, primul fiind dedicat Iubirii. Autorul folosește întreaga paletă tematică, de la sonetul de dragoste, la cel filozofic, cosmogonic, meditativ, în toate îmbrățișând natura  cu iubire și recunoștință. Relația cu Dumnezeu se reflectă în anumite poezii cu evlavia de rigoare. Simțământul adânc al iubirii de țară, de neam, de istorie, de limbă se reflectă în multe sonete. Ca și în alte poezii, pe teme felurite, neîncadrate în vreo tematică anume.

Astfel, din volumul „Eros-Sonete”, autorul a selectat un mănunchi reprezentativ de poeme. Cartea începe, firesc, cu un sonet de iubire. Fără iubire, zadarnic ar exista universul, lumea și-ar pierde înțelesul. Dimpotrivă, existența iubitei îi dă poetului un sens existențial, îl inspiră, smulge versul din curcubeu; prezența iubitei este un mister, și el îi oferă un adăpost în inima lui. Mai mult decât atât, se consideră un Pygmalion care-și sculptează muza în piatră și apoi, cu propria suflare, o însuflețește. Cea mai frumoasă dovadă că poetul este creator de viață, de lume, de oameni, de situații, de povești și legende.

Și revelația asupra prezenței iubitei continuă și în sonetul următor unde o zugrăvește cu multă căldură, ca un adevărat îndrăgostit. Cum și este, pentru că altfel nu ar putea picta în cuvinte, un portret atât de frumos. Ea este cea care aprinde lumina în inimile celor ce o privesc. Mai mult, sub tălpile sale cresc flori neasemuite, râuri de crini și glicine, ori biblicele flori de mirt, mai domesticile zorele, vulcanii din sângele clocotind, se revarsă la sărutul ei înfocat, și îl poartă spre noi galaxii. Poetul folosește o gamă largă de mijloace de expresie, metafore splendide, expresii aforistice, comparații, epitete, personificări, hiperbole, ș.a. Ex. „Cât timp speranța lumii e axă-n univers”; „Căci umbra ta mi-e soare/ Și-n ochii mei am flame topind fără revers” (Aprinzi lumină-n inimi…). De altfel, pământescul cu cerescul  se îmbină armonios în poezia acestui autor: „Cortegii de speranțe luptând pentru victorii/  Cu suflet ars de stele și-n patimi încercat,/  Te-am căutat prin zodii și-n vis te-am căutat,/  Dar tu mi-erai pe-aproape, prin aspre teritorii,/  De unde, cu norocul, din basme te-am aflat…/ Eu năzuiam la vârsta de foc și de ivorii/  Să-ți dăruiesc încrederi cu aripi mari de glorii,/  Să uiți ce-a fost în urmă, să fie tot uitat.// Azi m-am decis să-ți dărui câmpia înflorită/  Și iezi de căprioară la sân să-ți cuibărească,/  Pe când privighetoarea, de-amurguri amețită,// Aici, în crâng, la mine, să mi te-ademenească,/  Voind s-ascult cu sete, cum inima-ți palpită/  Și chiar mai mult: amurgul pe veci să ne unească!” (Cortegii de speranțe…)

Ca în entropia luminii, inimile lor trec dintr-un trup în celălalt, și totul devine un cântec sfânt și-un vers inspirat. Nu e lesne să simți în piept inima altei persoane cum bate, până se confundă cu a poetului, devenind una singură. Înlocuirea însă, are loc numai într-o mare iubire.    În lirica domniei sale, autorul folosește mult elementele cosmice: univers, haos, transcendent, „o cometă-n treacăt, cu coada în hiat”, galaxii, „ploi de stele-albastre”; „un luceafăr numit de noi Destin”; azurul, o axă-n univers, muzică stelară, ireale unde, zarea, dar și fenomene atmosferice: ploaia, curcubeul, norii, aurore, „tornadele din inimi”; „grădini de curcubeie”. Precum și elemente telurice: „duhul Terrei”;  vulcanii, lutul, grote-adânci, dar și arbori și flori: narcisa, călțunașii de mai, nuferii, „altare largi de ruguri de flori de tei”; trestiile, salcia plecată, plopii, greierii din iarbă, gențianele, macii serii, „sub scoarțele de paltini”; „stalactite-n peșteri cu țurțurii sticloși”;”liliecii cu flăcări violete”și altele.

De altfel, predilecția pentru Univers, pentru cosmos, este evidentă și în poezia: „Neliniștea din cosmos…”: „Neliniștea din cosmos sticlind adânc în stele,/  Prin orgi eoliene coboară pe pământ/  Dintr-o cometă-n zare, cu coadă de zorele/  Ca harpele din peșteri ce-ntorc lumina-n cânt”.        Iubirea este sădită, în accepțiunea poetului, în „muguri, în flori și-n rădăcină” (Sădind iubirea-n muguri…). Poetul e conștient că: „Toți am gustat otrava iubirii dulci vreodată/  Durerea ei amară e fagur de albine”(Toți am gustat otrava…) De asemenea, se folosește de terminologia biblică, populată de arhangheli, demoni, paradise, cor de îngeri. Dar poetul se folosește și de elemente supranaturale: zâne, ondine, zeiță-alinătoare, „o zână adormită” și Făt Frumos, călare pe un cal alb.

Pentru poet, „Liniștea rodește și se transformă-n cânt” (Ascultă cum din cosmos…); și cum: „tot ce e tăcere devine viu cuvânt” (Ascultă cum din cosmos…) Dorul, în poezia lui Cristian Petru Bălan”E dor din dorul cosmic, destinul tuturor” (Lumina lunii toarnă…) Poetul știe să măsoare „nemărginirea clipei”„de dincolo de soare”, ființa lui reverberează „prin trestii de lumină”(Sădind iubirea-n muguri…) Metafore inedite: „clepsidrele de dor”;”aerul de miere”;”Prin fânul plin de rouă, de lună miruit”; „fluvii largi de fluturi”; „Să-ți luminez făptura cu duh de porumbel”; „Reverberând teluric celestul giuvaier”; „lactee neînjugate-n timp”; „concedii de tăceri”ș.a.

Tablouri reușite de pastel în tonuri romantice și elegiace, se regăsesc în multe poezii, dar mai cu seamă în „Vin lebede pe ape…”, care capătă accente de lied: „Vin lebede pe ape – corăbii de zăpadă,/  De vânt domol aduse să-ți lumineze ochii/  Siajul frânt din ape îndoaie-n unde plopii/  Când nuferii și trestii și doru-n ea se scaldă.// Din salcia plecată se scurg în picuri stropii;/  În suflet ți se zbate o pasăre nomadă,/  Iar greierii din ierburi îți cântă o baladă/  Ce crește-n macii serii șoptind să mi te-apropii.// Te-or întreba arinii – și lasă-i să te-ntrebe -/  De ce nu-mi vii în brațe precum veneai mereu?/  Ei te vor înțelege ce nu-nțelege-o plebe,// Iar tu, prin mine, ploaia o faci în curcubeu./  Și-n raiul tău de vise dă ordin să se-njghebe/  Împărăția noastră: Tu singură și Eu!”

Există multe inserții filozofice privind imposibilitatea întoarcerii timpului, secretul trăirii paralele, sălășluirea în două lumi, ș.a. „Mai fumegă-un tăciune de amintiri fidele/  Acestea mor și-nvie mai mult din vina lor./  Nu mă-ndemna să scormon scânteile din ele// Căci nu se-ntoarce timpul ce-n veci e curgător,/  Ci-nvață-mă secretul trăirii paralele,/  Să pot și eu ca tine, prin două lumi să zbor” (Te-am întâlnit în raza luminilor…)

Lumile create de autor din cuvinte și metafore au ceva magic în ele, o vrajă care te prinde și te ține strâns în brațele ei de aer parfumat cu mirodenii. E o lume mirifică în care, dacă ajungi, nu te mai poți despărți de himerele ei. Nu-ți rămâne decât să te minunezi. La un moment dat, poetul simte că: „E iarăși primăvară cu aerul de miere,/  Întreaga galaxie coboară peste mine;/  Izvoarele nasc doine și unde cristaline/  Iar gândul mi se-mbracă-n dorințe și himere” (E iarăși primăvară…)

Mai mult decât atât: primăvara ia chipul iubitei, cu veșmânt de zări aurite și așa, răsfrântă în flori, îi ține poetului, loc de soare. Dar, ca orice himeră, ființa ei dispare…Apoi iarăși, e de ajuns ca iubita să apară pentru ca poetul să simtă că: „natura din jurul meu zâmbește” (Mi te-ai aprins în sânge…) În relația cu timpul, poetul e conștient că nu are putere asupra lui, nu poate nici să-l grăbească, nici să-l încetinească: „Iar timpul prinde aripi, secunda se grăbește;/  De-aceea el ne-nalță și sus cu noi plutește,/ Nicicum n-avem puterea ca să-l oprim din zbor”(Mi te-ai aprins în sânge…) Altădată, timpul se prezintă ca „atoate răbdător”. Că iubirea e schimbătoare, efemeră, poetul o știe: „Și ce-am găsit? Că dorul alt dor în el dospește;/  O ghindă-n altă ghindă încet se înfiripă;/  Iubirea nouă peste o alta veche crește” (Mi te-ai aprins în sânge). Altădată spune: „Și credem că iubirea e-un soare orbitor”(Descătușat de timpul…) În același spirit, poetul declară: „Că dragostea e legea supremă-n univers!”(Un stol de rândunele…)

Poezia lui Cristian Petru Bălan este densă, încărcată de nuanțe subtile, elevată, fermecătoare. În plus, e plină de muzicalitate, eufonia ei este fără cusur. Femeia, în poezia autorului, are un loc special, comparată cu Venera și Madona, fiice ale Evei, și poetul spune despre femeia iubită: „În tine totdeauna văd doar icoana sfântă:/  Tu ești din altă lume, – venită din lumină -/  Retina mi-o rănește făptura ce mă-ncântă…// Când tu pășești prin ierburi, toți fluturii suspină,/  Iar păsările toate, când tu apari, îți cântă…/ Nu ești cumva vreo zână, venind din cer, divină?” (Monede reci, de aur…) Cât privește Speranța, poetul spune: „Speranțele din inimi se nasc din disperare/  Precum și bucuria – liman înălțător” (Cascade-adânci de doruri…). Și: „Taraba cu speranțe e plină totdeauna;/  Bolnavi de veșnicie noi o golim pe rând/  Iar când le luăm pe toate, vin altele curând:/  Iluziile-s gratis și ne atrag întruna” (Taraba cu speranțe…); „Speranța mă-nstelează cu aura-i fierbinte” (Speranța mă-nstelează…)

Dovada iubirii o dă poetul în poezia „Vino aici, minune…”: „Vino aici, minune candidă și frumoasă,/  Te chem în tinda noastră cu iederi și cu flori/  Pe scările iubirii, te-nalț mai sus de nori/  Când stoluri mari de grauri peste livezi se lasă.// Momentele de farmec mi-ngheață-n ochi clipirea/  Și-atunci tot universul și timpul stau în loc/  Pe unde calci, cresc roze, cresc crini și busuioc,/  De azi arunc în aer tristețea și-amorțirea”. În aceste sonete, prozodia este perfectă, e dovada măiestriei și iscusinței artistice a poetului. Fericirea, de asemenea, „e-un imn nemuritor”(Vino aici, minune…) Un eventual Crez poetic ar suna așa: „Am libertatea-n sânge, de ea nu m-am dezis;/  Încerc orice idee s-o schimb în faptă vie./  Nu-mi pasă de legi stranii venind din Galaxie,/  Deși aș vrea ca Terra să fie-un paradis…”(Mă simt scăpat de lene…)

Un superb omagiu adus femeii iubite, se regăsește în poezia „Din flori răsari în lume…”: „Din flori răsari în lume, din crini și din cucute,/  Din sâmburi de migdale și trandafiri țepoși,/  Din frezii parfumate și cedrii grațioși/  Ce-mbie mugurașii-ntre ei să se sărute.// Tu ruptă-ai fost din mine, că-mi simt în coaste golul/  Și potolești plăcerea privirii omenești;/  Zeiță-ți spun în taină deși femeie ești,/  Născută să-mi fii stema, mândria și simbolul”.

Contopirea cu natura, cu farmecul concertului păsăresc, are loc în sonete-pastel, cum e „În crâng, privighetoarea…”: „În crâng, privighetoarea și cinteza și presuri,/  Din când în când și cucii, pe amândoi ne strigă…/ Pădurea grea de triluri tresare-ntr-o ferigă/  Respiră iar o seară de basme și eresuri.// Singurătatea tristă pe noi nu ne intrigă/  Și-nlăcrimăm amurgul cu blânde înțelesuri./  Murmură-n flori izvorul ce curge către șesuri,/  Iar noi vibrăm romantic legați într-o verigă.// La răsăritul lunii îngenunchem spre stele,/  Din care ochii noștri sorb mii și mii de raze;/  Eu tac. Tu plângi duioasă privind cu drag spre ele// Și-atunci plânge și luna cu lacrimi de topaze…/ O, cerule, ai milă, păzește-ne de rele,/  Să nu murim prin crânguri de-atâtea dulci extaze.”

Un tablou feeric, de poveste există în poezia: „Sunt umbra ta, iubito…”: „Pe-un loc cu flori, pe dealuri, sub cuib de păsărele,/  Pierduți sub cer cu stele, pe mușchi cu licurici,/  Unde-un ciopor de greieri, simțind vrerile mele,//Halucinează ritmuri cu scripcile lor mici…/ Și astfel, noaptea zboară și pier sfintele stele,/  Iar noi pierim sub ramuri, prin tufe de arnici”.

Și în celelalte capitole, autorul strecoară elemente ale erosului, pentru că Iubirea e în firea lucrurilor și este înălțată la rangul de prima virtute în Sfânta Evanghelie, alături de Credință și Speranță. Al doilea capitol este rezervat poeziilor patriotice, de înaltă și profundă simțire și reprezintă simțământul cel mai sublim pe care omul îl poate manifesta în mod sincer și dezinteresat. De data aceasta poetul a părăsit pentru moment, forma clasică a sonetului și se manifestă în vers liber, cu oarecare ritm interior. Apoi autorul reia versificația în stil clasic.

O observație inedită, legată de frumusețea României: „Sfântul soare se oprește pe cer când ajunge în dreptul tău”. Numele patriei este ornat de români cu diamante. Izvoarele patriei sunt „sfinte ca agheasma”. Până și crengile de tei se pleacă „repetat și cu pioșenie gingașă” (Românie superbă). România este „ideal al speranțelor noastre eterne” și autorul îi trimite „o ploaie sfântă de binecuvântări străvechi,/ trimise cândva din Rai către tine, prin Îngerul tău protector” (Românie superbă).

O serie de epitete i se potrivesc numelui țării: Românie superbă, Românie scumpă, România Mare, Măreață Românie, Patrie de glorii, Patrie străbună, Românie mamă, scumpă și bogată, și multe altele. De fapt, atributele ar fi insuficiente, de fiecare dată.

Poate că imnurile și chemările patriotice par un pic patetice, poate că a trecut vremea lozincilor și aceste poezii au căpătat un aer vetust, dar trebuie să ținem cont că autorul trăiește de câteva zeci de ani în Diaspora și acolo, simțămintele de dragoste de țară sunt mai pregnante, cei asemenea lui simțind un dor mistuitor față de tot ce e românesc și de aici și versurile înflăcărate și manifestările pe care le organizează de Ziua României, de Ziua Limbii Române și în toate sărbătorile religioase ale poporului nostru. Ex. „Fiii tăi prestigiul vor spre cer să-ți salte,/  Tot ce-i măreție din splendoarea-ți sfântă,/  Steagul tău ni-i farul pus pe culmi înalte,/  Steag scăldat în lacrimi tot mai sus se-avântă.// Patrie de glorii, Patrie străbună,/  Românie mamă, scumpă și bogată,/  Unitatea noastră îți va fi cunună,/  Și vei fi mai mândră cum n-ai fost vreodată!” (Românie scumpă). În anul Marii Uniri, nu puteau lipsi din volum și poezii dedicate Centenarului Unirii: „Voi, frați Români, cu glorii mărețe din trecut,/  Desfășurați drapelul din Tisa peste Prut/  Să vadă Europa și-ntreaga omenire/ Cum strălucim de-un secol prin falnica Unire!” (România Mare. Poem despre Unirea Mare).

Autorul îi trece în revistă pe marii corifei ai Unirii, pe bravii bărbați care, prin luptă, dar și diplomație, au izbândit să facă în așa fel ca țara să fie recunoscută ca Una. Însă Țara așteaptă desăvârșirea Unirii și cu părțile care i-au fost luate abuziv, pentru că: „Oricât de bun e anul, cu sărbători pe listă/  Când Basarabia-i lipsă, aniversarea-i tristă./  Da-i foarte-aproape clipa când ea, de bună seamă,/  Va reveni la sânul iubit al Țării Mamă./  De-aceea sărbătoarea va fi cu mult mai mare,/  În ziua când serba-vom pe veci, UNIREA MARE!”(România Mare. Poem despre Unirea Mare). Și chiar un Jurământ rostit răspicat, al celor care iubesc Țara, se află în poemul intitulat chiar așa, „Jurământ”: „De-aceea, TOȚI ROMÂNII, JURĂM CU-NFLĂCĂRARE/  JURĂM!…PE HĂRȚI SĂ PUNEM IAR ROMÂNIA MARE!”

„Imnul Unirii României cu Basarabia” – este și el edificator, în versuri arzătoare și penetrante, care fac inimile românilor de pe ambele părți ale Prutului, să vibreze la unison. „Divina Tragedie” – este un poem scenic aparte, care trece în revistă lupta seculară a poporului român, condus de bravi conducători, pentru unitate de neam și de limbă, „pentru a crea o națiune română închegată, plină de demnitate și o Românie puternică, liberă și respectată de toate celelalte națiuni”. Schema poemului scenic este simplă: Văzând nelegiuirile care se întâmplă în țară, Dumnezeu l-a chemat pe Sfântul Andrei „primul lui chemat”, și i-a spus să-i adune pe toți întemeietorii de țară la Poarta Raiului și să-i întrebe ce părere au. Și începe de la Burebista, Decebal, cu preoții lor, Deceneu și Zamolxis. Printre cei chemați la Sfat erau, Gelu, Basarab I și Basarab II, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Neagoe Basarab, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Dragoș Vodă, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Ioan Vodă cel Viteaz, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Ioan de Hunedoara, Carol I, Ferdinand I, Ion Antonescu și Regele Mihai I. Cu toții și-au spus părerea în legătură cu evoluția istoriei României. Și glasul acestor conducători drepți și cinstiți a cerut la unison, pentru cei care au prădat țara și au dus poporul la ruină, să fie nimiciți ori izgoniți de pe „plaiul mioritic”, ei și tot neamul lor. Cuvântul fiecărui conducător vibrează de patriotism. Din aceste cuvântări în fața națiunii române, reies toate încercările prin care trece poporul român, din pricina unor conducători nevrednici. „Cuvântul lui Mihai Viteazul” – este necruțător: „Norod al meu din toate oblastiile române/  Pe care prima oară eu le-am unit o vreme!/  Mă-nfiorez la lacrimi când hoardele stăpâne/  Crunt vă dezbină-n două și-ntreaga țară geme…// Ei vă vorbesc de cinste și fură cu toptanul,/  Fac legi să-și protejeze și funcții și averea,/  Se scaldă-n miliarde și își împart ciolanul./  Cum de nu știți că-n brațe doar voi aveți puterea?” Prin răspunsul Sfântului Apostol Andrei, protectorul României, întrezărim o întreagă teologie: teologia Legii celei Noi, aceea a întoarcerii și a celuilalt obraz, celui ce ne-a lovit. El nu dorește răzbunare, ură, sabie, ci numai iubire, „Prin pace veți învinge” – le spune acestora Sfântul Apostol. Deși plângerile acestora sunt justificate, el îi sfătuiește: „Soluția nu-i răscoala; există altă cale:/  Acesta e CREDINȚA, prin Rugăciuni Profunde…” Sfântul le spune că e de ajuns doar un minut de rugăciune colectivă, când oamenii ar sta smeriți în genunchi și s-ar produce minuni: „ar înverzi Sahara!” E un moment profund emoționant din acest poem scenic, când toți oamenii mari ai istoriei neamului, se așează în genunchi, cu capul plecat, rostind într-un glas: „Binecuvântă, Doamne, de-a pururi, România!”

Stăpânind perfect limbajul poetic, autorul își îngăduie să folosească și cuvinte rare ori regionalisme: flăcărișul, chelăitură, fiișorii, oblastiile, sempiterne, surghină, catapulturi, culanța, hertzi,  mesmerizează, pirogiile, sahare de nădejdi, luminile oferite ultimului nadir, gangă pură, îngânul, învoalte, fleșcăraie, pulsări, fractalii etc. Altădată, poetul vede România, ca o fată frumoasă, îmbrăcată în ia tradițională, ca o zeiță terestră, „respirând jale prin plămânii codrilor de aramă/  și ai pădurilor de argint/  mângâiate de brize montane albastre” (Bună dimineața, tristă Românie!)

Un dialog închipuit între Soare și Țară, relevă toate nefericirile unui neam debusolat, ai cărui fii sunt nevoiți s-o părăsească, mergând pe alte meleaguri ca să câștige o bucățică de pâine: „Știu asta, fiindcă eu privesc ziua întreagă/  cum pe harta pământului tău sfâșiat de străini,/  curg rîuri negre de oameni înșirați/  râuri vii și lungi, ca râurile tale,/  bărbați, bătrâni slăbiți și copii așteptându-și felia de pâine/  muncită de ei:/  sunt șiruri de români sărăciți și îngrijorați/  de împuținarea hranei de pe masă,/  sunt oameni cinstiți ce muncesc o dată pentru ei/  și de zece ori pentru străinii îmbogățiți din sudoarea fiilor tăi”(Bună dimineața, tristă Românie!) Un adevărat rechizitoriu făcut de Soarele care vede totul din Înalt.

A crede că românilor din Diaspora nu le pasă de soarta României, de ceea ce au lăsat acasă, este o eroare. Ei se informează, sunt la curent cu starea actuală a națiunii, cu soarta românilor, se implică activ, revin în țară periodic, își ajută semenii și își exercită drepturile de români. Iar când sunt puși să vorbească, nu dau înapoi și-și spun plini de curaj părerea. De aici și indignarea lor pentru tot ceea ce se întâmplă aici. În final, Soarele îi dă și câteva sfaturi: să se ajute singură, să nu-și piardă speranța, să lupte până la capăt cu sine însăși. El o numește „regină a spațiilor mioritice”, și „Românie martiră!” Este un poem scenic foarte frumos care merită să fie dramatizat și interpretat. Un moment inedit îl constituie „Blestemele țării”, „Blestemele Patriei Mame…Amare!” din poezia „Tabla cu blesteme”.

Cristian Petru Bălan reprezintă astăzi, o voce puternică, penetrantă, în poezia de expresie patriotică și chiar revoluționară. Cu luciditate, el analizează temeinic situația reală a țării, este justițiar și dă verdicte. Glasul lui taie, spintecă, spulberă, sparge piatra. Așa ar trebui să fie toți cântăreții de țară. Să știe să ia atitudine. Un asemenea tribun, cu voce de stentor, ar putea schimba lucrurile, ar clătina munții și ar răsturna domniile nevrednice. Pentru poet, România-i un Templu, iar Dunărea „eternă arhivă de istoriii” (Statornicie).

O altă ipostază a României este aceea de „zână adormită” – într-o frumoasă poezie, unde-l așteaptă pe Făt Frumos călare pe un cal alb, „Cu el în șa să zboare și-n veci s-o fericească”(O zână adormită, numită România). Următorul grupaj liric este dedicat câtorva personalități, cărora autorul le face câte un portret inspirat. Și bineînțeles că începe cu Mihai Eminescu, apariție strălucitoare pe orbita Literaturii Române, „printre câteva flăcări curate, fierbinți,/  ale geniului etniei noastre/  printre poeți ce-au scris „o limbă ca un fagure de miere”. Deși a fost o apariție meteorică, strălucind doar 39 de ani pe firmamentul Limbii Române, el a rămas de atunci „deasupra tuturor/  ca un „fulger lung, încremenit”/  luminând cerul furtunos al existenței valahe” (Eminescu). O sumă de metafore strălucite, pe măsura genialității Poetului, constituie dovada peremptorie a dragostei față de poezia lui. „Univers al Poeziei eterne și vii” autorul își declină sentimentele prin versuri memorabile: „Prin Tine respirăm și visăm!/  Prin Tine plutim și trăim noi aici,/  Toți românii!” De notat că se folosește pronumele de reverență, scris cu majusculă. Noi, urmașii săi, ne numim: „Nobilii Fii de Luceafăr/  De pe Piciorul de plai mioritic”, iar el rămâne pentru români: „Părinte al nostru întru Nemurire” (Eminescu). Frumos omagiu.

Un răspuns deosebit de virulent dă autorul „Detractorilor lui Eminescu”, pe care-i numește „jivine literare,/  Pigmei, mutanți genetici și avortoni schismatici”, pentru că au îndrăznit să ponegrească „Columna de aur sacrosantă/  Care-a topit întrînsa rostirea românească”. Un al doilea mare român omagiat în vers este George Enescu. El este „pruncul predestinat de muze/  Să ne transforme doru-n fermecător descântec”, ajungând „Rege veșnic al cântecelor noastre” (Enescu). Un alt corifeu al muzicii românești, Ciprian Porumbescu, este evocat în poezia care se numește chiar așa.

Un loc special în galeria oamenilor de geniu ai României, îl ocupă, de peste un veac și jumătate, Nicolae Grigorescu, „cel mai mare pictor din mulți câți am avut”. Poetul folosește în aceste poezii, stilul clasic, versificând poveștile vieții lor și ale operelor nemuritoare pe care le-au lăsat. Cel care, mai întâi a învățat să picteze icoane, vânzându-le în târguri pentru a-și întreține mama și frații. Astfel ne-a lăsat nemuritoarele picturi în biserici și mănăstiri precum: Agapia, Zamfira, Băicoi, Căldărușani, dar și portrete de țărănci și care cu boi. Ceea ce este important în aceste evocări lirice ale marilor personalități românești, este o lecție de istoria culturii și a artei, din care orice tânăr poate învăța lucruri care, poate, nu sunt predate la școală. Ele ar putea fi cuprinse într-un ghid de cultură generală, fiind și plăcute în același timp.

Colindând lumea, după bursa din Franța, Nicolae Grigorescu a devenit un pictor vestit care a dus faima țării și a satului românesc peste hotare. Drept pentru care, autorul acestei cărți conchide: „Când zicem Grigorescu, zicem al artei zeu”. Dar chintesența picturii lui nemuritoare, este aceasta: „Penel muiat în suflet și-n doinele străbune,/  El ne-a pictat credința din cuget strămoșesc/  Pictura lui e cântec, penelele-i sunt strune,/  Joc de culori e totul, cu suflet românesc”(Nicolae Grigorescu).

Despre Constantin Brâncuși aflăm o poveste care circulă în cimitirul Montparnasse, unde, din interiorul mormântului brâncușian, se aud ciocănituri de daltă, cu ritm de semnale morse și un glas înfundat. Că mâinile măiestre ale sculptorului apar și dispar primprejur, supraviețuind trupului vlăguit de efortul modelării în piatră a capodoperelor. Mâinile lui transparente se văd uneori, când se îngână ziua cu noaptea, cioplind neobosite, lucrări de artă. Și autorul închină o odă mâinilor „cu aură de candele aprinse în taină”.

Din cultura universală, autorul l-a ales pe William Shakespeare, spunând despre el că: „Tot ce-a creat e-un cosmos, miraj de neatins!” Leonardo da Vinci, „Leu al Artei”, cel a toate-învingătorul, „Împărat peste creații, căutând Desăvârșirea/  Te-ai născut să faci de toate și pe toți să ne convingi/  Că prin numai două brațe poți cuprinde omenirea”. Michelangelo, cel care a sculptat „în carnea Marmurei virgine” în căutarea Formei, „spre-a doua naștere a pietrei”, este și el omagiat într-un portret admirabil. Statuile lui vorbesc și, prin ele, grăiește tot Universul. Nici Wolfgang Amadeus Mozart nu e lăsat deoparte. Autorul îi realizează un portret minunat și-l așează să domnească pe un piedestal imperial, „Căci el ne-nalță-n ceruri cu-aripi de melodii”. Fascinat de muzica-i divină, poetul se întreabă în finalul poeziei: „Când se va naște iarăși un geniu ca un Zeus,/  Care să-l egaleze pe Mozart Amadeus?” Titanul de la Bonn, Ludwig van Beethoven, cel înălțat la cer pe scara muzicii universale: „Ele, spre Nemurire, te-au pus să vii la poarta/  Unde să bați cu note de aur retopit,/  Iar Oda Bucuriei și-a Sorții te-au pornit/  S-ajungi pe-un tron de îngeri, cu-a ta regină – Arta!” Și o interesantă istorioară despre laboratorul de creație al titanului, pe când se afla într-un pustiu de inspirație, în fața colii de scris, tocmai când era mai disperat, a lăsat să picure pe pagină câteva lacrimi care s-au transformat în cele mai frumoase note muzicale, Simfonia Destinului. Iară misterul artei: durerea, sacrificiul, truda cu sudoare și lacrimi, pentru a da la iveală capodopere.

Poetul are și un „Prolog pentru Immanuel Kant”, cu „oceanul filozofic al gândurilor” sale. Și aici, ca și în alte situații, poetul preia terminologia folosită de cei omagiați. Cristian Petru Bălan îl numește pe marele gânditor: „veșnic ocean de-nțelepciune/  Și te-a-nălțat în sfere vecin cu Dumnezeu”. Ce altă onoare i se mai poate da lui Kant? În viziunea poetului, Vlad Țepeș este „un mit/  Reîntrupat din flăcări, din fulgere bizare/  Și nu era posibil ceva ca să-l omoare;/  Cu el venea și-o oaste, nicicum de biruit” (Vlad Țepeș).

O poezie foarte emoționantă, recentă, este scrisă la moartea Regelui Mihai, în poezia: „Străvechiul tron îndoliat”: „S-a-ndoliat drapelul peste al țării plai/  Și clopotele bat cu dangăt plin de jale,/  Căci s-a mutat la ceruri Regele Mihai,/   Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – poet la marginea nemărginirii” →