Zvonurile, poveştile, dar mai ales dispariţiile, începeau să frământe din ce în ce mai mult populaţia paşnică a acestui oraş patriarhal. Toamna urâtă, ploioasă, prematură, îi ţintuia pe oameni prin case. Străzile păreau adesea pustii. Copiii nu se mai jucau pe străzi, adolescenţii şi tinerii profitau de orice clipă liberă pentru a se aduna la taclale, prin câte o casă, aparent mai ferită de ochii nevăzuţi ai poliţiei politice. Adesea se pomeneau surprinşi de ceva vizitatori în civil, împrăştiaţi pe la casele lor, sau duşi la câte un interogatoriu de rutină. Nici părinţii nu mai suportau izolarea şi se vizitau reciproc, sub orice pretext, pentru a mai comenta câte un zvon, câte o dispariţie, sau, mai rar, câte o veste venită de dincolo de Prut. Oamenii, oricât de speriaţi şi ameninţaţi erau, începură să se destăinuiască în probleme personale, mergând până la descrierea modului de desfăşurare a anchetelor de la Consistoriu. Secretele de nepătruns ale puterii căpătau transparenţă şi datorită imprudenţelor comise de înfăptuitorii noii orânduiri. Băutori proverbiali de vodcă, în general de proastă calitate, pierdeau uneori controlul şi, cuprinşi de sentimente contradictorii, se pomeneau pălăvrăgind în gura mare. Se lăudau cu fapte abominabile, sau cădeau în păcatul lui „mea culpa“, când plângeau cu toată „nevinovăţia“. Aşa s-au aflat multe lucruri neînţelese la prima vedere, aşa s-au aflat intenţii de rău augur, salvând uneori vieţi omeneşti. Povestea „sinuciderii“ preotului Vodă s-a dezvăluit tot la un pahar de vodcă. Unul dintre „vlăjganii“ de la boli nervoase, zdruncinat de efectele alcoolului, a povestit într-o seară, printre mesenii unei cârciumi, adevărul crud. „Măi, Vodă, ăla de la Sfântu Dumitru, nu era el nebun. Nevastă-sa, da! Dansa goală puşcă şi-l striga pe unul… Volodea. Nu, preotul nu era nebun. Noi l-am înnebunit cu duşuri reci şi cu injecţii. Într-o seară a venit şeful şi ne-a spus să-i dăm la culcare o doză mai mare de calmant. După zece minute era gata mort. Atunci l-am spânzurat ca să nu iasă vorbe. E mai bine că a crăpat, că şi aşa nu scăpa. Ăsta era din ăia, politici… Dacă ne mai aduce din ăştia, eu fug de la spital. Dacă nu era preot nu-mi părea rău, dar aşa?! Blestemul să cadă pe director! Eu nu mai pot dormi noaptea…“ Bineînţeles că vestea a ţâşnit pe uşa cârciumii fără să aştepte ora închiderii şi a pătruns prin casele oamenilor, pe la cozi, prin şcoli, prin instituţii. Nu a fost ocolit nici biroul lui Râşcov. Furia acestuia nu a mai cunoscut margini. „Serghei, ia maşina şi oamenii şi asteptaţi-l pe nemernic la ieşirea din cârciumă, undeva fără martori, aranjaţi-l pe loc, ca după o bătaie între beţivi. Dacă-l scăpaţi, răspundeţi cu capul! Ce mai astepţi?!“ „N-ar fi mai bine să-l aducem mai întâi aici? Îi mai turnăm nişte vodcă pe gât, îl aruncăm în stradă şi-l călcăm cu maşina. O bătaie în stradă poate atrage atenţia.“ „Bine, fă cum crezi, numai scapă-mă de el astăzi. Cu doctorul vorbesc eu mâine. Halal oameni de încredere!“ A doua zi, de dimineaţă, când în mijlocul străzii ce ducea spre casa infirmierului fu găsit corpul stâlcit al „beţivului“, nimeni nu s-a mai întrebat cine este făptaşul. Groaza începea să cearnă des, ca şi ploaia, deasupra oraşului. Oamenii care se lăsasera păcăliţi de înţelegerea dintre Savatie şi Râşcov, se adunară, cu mic, cu mare, într-un marş în direcţia mănăstirii. Porţile grele ale mănăstirii erau deschise. Mulţimea năvăli printre pomii fructiferi ai celebrei livezi, îndreptându-se înspre bisericuţa mănăstirii. Părintele Savatie, înconjurat de alţi câţiva călugări, stătea îngenuncheat în faţa altarului şi murmura rugăciuni. Se rugau pentru sufletul părintelui Vodă şi pentru cel al infirmierului, care într-o clipă de beţie, dar şi de remuşcare, spusese adevărul. Termenul de mănăstire era poate puţin pretenţios. În fapt era un fel de domeniu al episcopiei, cu livezi de pomi fructiferi, cu fructe de cea mai bună calitate şi o varietate care acoperea întreg sezonul productiv. Mai erau şi butucii de viţă, struguri de masă şi struguri de vin, soiuri superioare aduse de pe la Cotnari, şi mai nou, de la Şaba. O parcelă importantă era ocupată de legume. Un grajd adăpostea câteva vaci, un altul o pereche de cai, o căruţă şi alte unelte agricole. Cam în mijlocul domeniului se afla o clădire modestă, cu pridvor, clădire ce adăpostea încăperile, aşa–zisele chilii, în care locuiau călugării fără rang, muncitorii. Într-o zonă mai depărtată de malul Dunării se afla o clădire mai răsărită, de un alb imaculat, cu un pridvor împodobit cu ghivece cu flori. Aici se afla biroul stareţului, o cameră special amenajată pentru vizitele episcopului, precum şi camerele în care locuiau călugării cu rang de preoţi. Mănăstirea, care se întindea pe o arie de vreo zece hectare, avea o privelişte superbă. Aşezată în partea de vest a oraşului, dincolo de plaja amenajată, dincolo de cimitirul eroilor şi de vechea cetate, într-o zona liniştită, departe de forfota portuară, mănăstirea domina curgerea nesfârşită a Dunării, cam în dreptul postului românesc de grăniceri de la Plaur. Cocoţată pe malul înalt de 10–15 metri, ascundea, jos, la picioarele râpei, o plajă naturală, locul preferat al adolescenţilor. Acolo se adunau să înoate, sau să înveţe să înoate, acolo se înfiripau primele iubiri, acolo se puneau la cale incursiunile de „pradă“ în incinta mănăstirii. Plăcerea de a „fura“ fructe era unanim împărtăşită, şi de cei mai mici, şi de cei mai mari. Trebuia înşelată vigilenţa celor câţiva călugări–paznici, care colindau livezile, strigând ameninţător aceleaşi cuvinte: te văd, te văd! … sau bătând un fel de toacă. Se întâmpla să pună mâna pe câte unii mai puţin isteţi şi să-i supună pedepsei supreme. Nu dojeni, nu ameninţări! Spălatul clopotului cel mare din clopotniţa bisericii, până la obţinerea unui luciu de bronz necoclit. Primeai găleţi, primeai cârpe, primeai săpun. Dacă nimereau vreo doi-trei, treaba putea fi făcută în patru–cinci ore. Devenise un titlu de glorie să te poţi lăuda, asta pentru a diminua ruşinea eşecului, că ai fost închis în turla bisericii. Pentru a preîntâmpina astfel de incursiuni, care produceau şi pagube prin felul neprofesionist în care erau „culese“ fructele, părintele Savatie trimitea câteodată coşuri cu fructe, în semn de pace, micilor stăpânitori ai plajei, plaja de sub râpă, cum era cunoscută în tot oraşul. Efectul unor astfel de gesturi nu putea fi cel scontat deoarece nimic nu putea înlocui plăcerea aventurii. Da, mănăstirea ocupa un loc aparte în sufletele ismailenilor. Nu puteau fi uitate nici slujbele de Înviere, care stârneau interesul, nu numai al localnicilor, dar şi al celor de prin satele învecinate. Mulţimea invada teritoriul mănăstirii, dar respecta cu sfinţenie aceste locuri care căpătau aureola sfinţeniei. Dar cum lucrurile nu mai erau normale, nici atitudinea oamenilor nu mai putea fi normală. Nu-i mai mâna gândul la rugăciune, nu-i mai chema liniştea mănăstirii, ei veneau să ceară socoteală aceluia  pe care-l ascultaseră, care, în lumina celor întâmplate, se înţelesese cu diavolul. Primii care pătrunseră în bisericuţă, se opriră descumpăniţi de atmosfera de pioşenie ce domnea în faţa altarului. Presiunea celor din spate îi obligă însă să înainteze. În câteva clipe spaţiul deveni neîncăpător, iar vacarmul vocilor dezordonate acoperi încercările stareţului de a linişti spiritele. „L-ai vândut pe Părintele Vodă, ne-ai minţit!“ „Meriţi aceeaşi soartă ca şi Vodă, să fii spânzurat!“ „Să-l tundem şi să-l alungăm din mănăstire.“ „Să-l tundem! Să-l tundem! Să-l tundem!…“ Glasul părintelui Savatie încerca în zadar să se facă auzit. La un moment dat, câteva perechi de mâini încercară să-l imobilizeze. Acest munte de om, cu pletele şi barba de culoarea abanosului, făcu un gest neprevăzut, o piruetă, cu braţele întinse lateral, precum o morişcă, lăsând în jurul său un cerc gol de vreo doi metri. „Oameni buni, ce v-a apucat? Cum puteţi să mă învinuiţi de trădare? Şi eu am fost minţit ca şi voi. Când noi ne confruntam cu Râşcov şi soldaţii lui, soarta părintelui Vodă era deja hotărâtă. Părintele Vodă a avut curajul să dezvăluie adevărul despre ancheta de la Consistoriu ştiind preţul pe care-l va plăti. Înţelegerea cu Râşcov nu-l mai putea salva pe părintele Vodă, înţelegerea am făcut-o ca să evit o şi mai mare nenorocire, nenorocire care s-ar fi abătut asupra Dumneavoastră şi asupra familiilor. Nu uitaţi că atunci ni s-au alăturat elevi şi tineri! A doua zi am fost la Râşcov să discut despre Vodă şi am aflat despre moartea lui. I-am spus că nu cred. În replică, m-a surghiunit, dacă pot să spun aşa, aici, la mănăstire. Nu mai am voie să părăsesc mănăstirea. Asta e tot. Vă las să judecaţi faptele aşa cum s-au petrecut şi să judecaţi şi faptele mele. Dumnezeu să vă lumineze!“ Un murmur de confuzie umplu bisericuţa. Lumea era descumpanită, speriată. De afară se auzi un strigăt. „Vin soldaţii! … Vin soldaţii!…“ O linişte de mormânt se aşternu în biserică. Toate privirile îl ţintuiră întrebător pe stareţ. Acesta îşi făcu culoar de trecere şi ieşi afară. Era cea de a doua întâlnire a aceleiaşi mulţimi, cu acelaşi Râşcov, urmat de vreo douăzeci de puşcaşi. „Văd că nu ne-am înţeles, cetăţene Savatie! Spuneţi-le oamenilor să plece în linişte acasă, ca să evităm luarea unor măsuri drastice. Voi fi necruţător! Cine nu se supune, va fi arestat şi judecat pentru tulburarea ordinii publice şi subminarea orânduirii sovietice. Aveţi zece minute să vă hotărâţi!“ „Domnule colonel, nu mai continuaţi cu ameninţările! Nu este cazul. Aici vă aflaţi pe un teritoriu al păcii, al credinţei, un teritoriu sacru pentru populaţia acestui oraş. Oamenii nu s-au adunat pentru o manifestaţie antistatală, s-au adunat fără a fi instigaţi, s-au adunat să se roage pentru sufletul părintelui Vodă şi al infirmierului de la spitalul de nebuni. Primul a murit ca un martir, nevinovat, pentru vina de a fi slujit biserica. Cel de al doilea a murit ca urmare a remuşcărilor. De aceea nu-i despărţim în rugăciunile noastre, ei sunt acum alături, în faţa lui Dumnezeu. În acest loc sfânt nu are ce căuta ameninţarea armatei sau a poliţiei. Constituţia pe care ne-aţi impus-o, garantează libertatea cultelor. Suntem ortodocşi ca şi marea majoritate a popoarelor Uniunii Sovietice. Aceşti oameni nu se ridică împotriva regimului, ci împotriva greşelilor pe care le comit organele de conducere locală. Nu amestecaţi religia cu politica! Nu aveţi nimic de câştigat. Nu e nevoie să ne ameninţaţi. După o slujbă de pomenire, cu toţii se vor duce pe la casele lor. Şi eu am fost judecat de ei, după ce am fost indus în eroare de Dumneavoastră. Judecata lor este dreaptă şi nu este nevoie de nici un tribunal. Luaţi-vă oamenii şi părăsiţi în linişte acest teritoriu, aşa cum şi eu respect ordinul de a nu mai părăsi mănăstirea. Dumnezeu să vă călăuzească paşii! Amin!“ „Nici un om de al meu nu va părăsi mănăstirea până când nu vor pleca toţi, în linişte, în grupuri de cel mult trei oameni. Din această clipă biserica se închide, orice slujbă se interzice! Mănăstirea va fi preluată de o gospodărie colectivă, aşa că, pregatiţi-vă pentru evacuare şi pentru predare, cu acte în regulă, bineînţeles!“ Rumoare, apoi agitaţia dezordonată a oamenilor îl făcu pe Râşcov să-şi iasă din fire. „Foc de avertisment!“ Câteva rafale de automate ţintiră cerul, făcând lumea să se resfire, să caute adăpost printre pomii livezii din jurul bisericii. „Oameni buni, iubiţii mei credincioşi, vă rog, vă implor să părăsiţi în linişte mănăstirea, să mergeţi direct pe la casele voastre. Dumnezeu va avea grijă de noi şi de biserica noastră.“ Speriaţi de împuşcăturile de avertisment, mai receptivi ca altădată la cuvintele pline de înţelepciune ale stareţului, oamenii se conformară ordinului colonelului şi sfaturilor stareţului şi se îndreptară înspre poarta mănăstirii. În curând nu mai rămase nimeni din mulţimea care venise să-i ceară socoteală stareţului. Câţiva militari se precipitară spre poartă şi o închiseră, blocând-o cu bara de fier cu care era prevăzută. Un alt grup de militari se împrăştie prin livezi, ajunse la grajduri şi reveni înarmat cu tot felul de unelte şi funii. Sub privirile înmărmurite ale stareţului şi ale călugărilor, începu operaţiunea de cucerire a turlei. Cum nu era de mari proporţii „temerara“ expediţie se termină cu succes. Un tânăr soldăţel, iute ca un spiriduş, ieşi din clopotniţă şi se căţără cu dexteritate până la baza crucii. Din funia pe care o cărase după el, făcu un laţ pe care-l săltă pe cruce. Dădu drumul funiei care ajunse până în dreptul unui vitraliu, simplu dar frumos tocmai prin naivitatea scenei pe care o reprezenta. O scară adusă în fugă şi problema fu rezolvată. Funia prelungită cu nişte bucăţi de lanţuri, fu apucată de un grup de militari şi la un semn dat de colonel, începu calvarul. Cu ochii plini de lacrimi, călugării îngenuncheaţi priveau înmărmuriţi scena apocaliptică ce se desfăşura înaintea ochilor. Crucea rezistă un timp, apoi se aplecă uşor spre Dunăre. Soldaţii schimbară direcţia de tracţiune, făcând crucea să se îndrepte, iar apoi să se aplece în direcţia opusă. După câteva manevre repetate, se auzi un pârâit şi crucea se desprinse, se izbi de acoperişul bisericii şi se prăvăli în direcţia grupului de profanatori, despicând capul celui din faţă. Un moment de groază cuprinse trupa şi pe vajnicul colonel. „Duceţi-l în maşină, duceţi-l la spital!“ „Este mort, tovarăşe colonel… mai bine îl ducem la unitate!?“ „Îl lăsaţi la unitate şi vă întoarceţi imediat. Anuntaţi simplu, accident, fără comentarii!“ „Colonele, nu este un accident, este prima pedeapsă trimisă de Dumnezeu! Îl aveţi pe conştiinţă pe acest tânăr nevinovat, un copil împins să facă rău oamenilor al căror blestem s-a implinit!“ Soldaţii priveau încremeniţi cadavrul tovarăşului lor, sângerând alături de crucea pătată de sânge. Călugării se apropiară de cruce, o săltară şi intrară în biserică. Nimeni nu mai asculta protestele şi ameninţările colonelului. O sprijiniră de masa din altar, se înşirară în faţa altarului, în genunchi, cu feţele răvăşite de durere. Stareţul înălţă braţele şi privirea, adresându-se lui Dumnezeu. „Iartă-i Doamne pe cei ce nu ştiu ce fac şi pedepseşte-i pe cei care împrăştie cu ştiinţă răul pe pământ. Iartă-ne neputinţa noastră în faţa diavolului.“ Acest mic ritual de rugăciune, improvizat sub îndemnul celor petrecute, s-a desfăşurat în linişte, fără nici o intervenţie din partea lui Râşcov, care, cu toate încercările de a salva aparenţele, era puternic marcat de incident. Spaima citită în ochii tinerilor soldaţi, îl descumpănise. Când părintele Savatie apăru în pragul uşii bisericii, urmat de ceilalţi călugări, Râşcov nu mai avu puterea de a-i înfrunta privirea. Se întoarse spre Dunăre şi adresându-se nimănui, murmură: „Ca şi apa Dunării, curge şi viaţa noastră de ostaşi. Plutim cu ea odată, fără să ştim când ne va înghiţi un vârtej. Să nu luaţi nimic din biserică, biserica se sigilează. Vom lăsa pază militară!“ Nu ştiu cum o mai arăta astăzi mănăstirea, dar ştiu că prin ’84, când am făcut o plimbare cu vaporul până la Periprava, ca să trec prin faţa Ismailului, biserica mănăstirii arăta părăsită, cu turla lipsită de simbolul credinţei creştine, de sfânta cruce, pângărită într-o perioadă de restrişte, într-o încercare absurdă de ştergere a istoriei trăite şi nu scrise a Basarabiei. E adevărat că nici românii, în perioada 1941–1944, nu se grăbiră să vindece rănile lăsate de acea perioadă nefastă, 1940–1941, lăsând parcă în mod intenţionat, cumva în stil polonez, ruine–amintiri, purtând pe ele inscripţia „nu uitaţi!“ Chiar dacă perioada era marcată de lozinca Continue reading „Daris BASARAB: Povod (3)” →

       De câte ori încerc să răscolesc amintiri din copilărie, reuşesc, involuntar, să desfăşor un spectru larg de trăiri care pornesc de la minunat la infernal. De-a lungul anilor, m-am străduit să relatez din trecut doar clipele de basm ale copilăriei mele, să şterg din noianul de memorii şi amintiri evenimentele întunecate, să rămân în suflet doar cu amintiri plăcute, să anulez orice urmă de duşmănie şi ură. Anii au trecut, şi nu puţini, dar starea de nelinişte care însoţeşte orice încercare de a călători în trecut nu mă slăbeşte. „Înţelepciunea“ populară spune că „poţi ierta, dar nu poţi uita“! Oare aşa să fie?! Atunci, de ce nu reuşesc şi eu să fac din această sintagmă o conduită care să aştearnă liniştea şi pe „uliţa mea“?! Să ierţi! Poate că dacă aş reuşi să uit, aş scăpa de ură – nu poţi urî în lipsa obiectului! Dar uitarea înseamnă amnezie, iar amnezia e o stare de boală şi nu îmi pot dori aşa ceva. Spuneam de clipele de basm ale copilăriei mele. Da, ele au existat încă din frageda-mi prezenţă, într-un loc dăruit de Dumnezeu, dar lovit de istorie! Vechiul sat dunărean Smil, aşezat pe braţul Chilia, între lacurile Ialpug si Catlabug, transformat pe la 1595 de către armatele turceşti în cetatea Ismailului, mai târziu unul din cele mai importante porturi dunărene în drumul măreţului fluviu spre mare, a fost leagănul copilăriei mele. Prin 1929, Ismailul era un orăşel–port, cu cca. 30.000 locuitori. Întregul judeţ număra o populaţie de 224.000 suflete, cu o structură etnică mai mult decât eterogenă – români, ruşi, bulgari, găgăuzi, lipoveni, evrei, germani şi alţii. Fiecare cu specificul său, fiecare cu ocupaţiile sale, trăind în armonie, fără manifestări şovine, fără pretenţii discriminatorii. Românii reprezentau doar 31% din populaţia judeţului, mult mai puţin decât ponderea ce o ocupau în ansamblul Basarabiei, provincie cuprinsă între Prut si Nistru, denumită impropriu aşa de ruşi, prin extindere, de la vechea denumire a ţinuturilor de la Nord de Dunăre, pământ moldovenesc, atât de mult râvnit de domnitorii Basarabi, pentru poziţia lui strategică – Gurile Dunării, ieşirea la mare! Armonia etnică nu a putut fi deteriorată nici de măsurile nepopulare şi nediplomatice luate de autorităţile române după Unirea de la 1918. Aducerea şi promovarea în administraţie a unor funcţionari oportunişti, în special din Vechiul Regat, atitudinile ultranaţionaliste ale veneticilor – afişarea în instituţii, magazine, frizerii, de îndemnuri ca: „Vorbiţi numai româneşte“ – ocolirea localnicilor în numirea acestora în funcţii administrative – creau o stare de nedumerire, incapabilă însă să afecteze liantul armoniei, stabilit de pragmatismul unei convieţuiri paşnice. Căsătoriile mixte erau o dovadă în plus a acestei armonii. Limbile română şi rusă, ca şi altele, circulau în modul cel mai natural, în pofida restricţiilor, în relaţiile private. Evreii şi grecii, chiar şi armenii, se întreceau frăţeşte în organizarea comerţului local sau în lumea micilor meseriaşi. Bulgarii şi găgăuzii erau recunoscuţi ca cei mai vajnici legumicultori, şi, chiar aşa zgârciţi, cum erau consideraţi, erau respectaţi pentru ordinea ce domnea în satele lor. Puţinii nemţi care se aciuaseră prin împrejurimile Ismailului erau simbolul unanim acceptat al cinstei, pe care au cultivat-o în special în judeţul Cetatea Albă, unde alături de elveţieni şi francezi, s-au impus prin organizarea, după colonizările din 1817, a unor sate model. Lipovenii, pribegiţi din cauza convingerilor religioase, s-au aşezat în cele din urmă în bazinul Deltei Dunării, organizând sate sau cartiere, ca în cazul Ismailului, de pescari. Nu mi-a mai fost dat să întâlnesc nicăieri acele minunate pieţe de peşte! Da, în asta se ascundea armonia etnică de care am pomenit şi pe care nu am mai întâlnit-o, bineînţeles, la o altă scară, doar când, student fiind, am cunoscut Banatul. De fapt, copil fiind, nici nu am avut ocazia să cunosc semnificaţia cuvântului „etnic“. Abia pe la 16 ani, când în urma refugiului am poposit în Ardeal, am întâlnit cuvântul şi conotaţia politică pe care o avea, datorită şovinismului populaţiei minoritare şi a reacţiei, la fel de şovine a majoritarilor din această parte a ţării. Da, în anul 1940, Ismailul, Dunarea, Delta, Limanul Nistrului erau „moşia“ pe care mă născusem, pe care o străbăteam în lung şi-n lat cu ai mei, unde am învăţat să iubesc apele şi cerul, unde am învăţat să iubesc viaţa la ţară, unde am învăţat să visez. O familie mixtă. Tata, provenind dîntr-o familie de moldoveni din Piatra Neamţ, unde stră-străbunicul fusese preot, strămutată prin colonizare dincolo de Prut, într-un sat în formare, Sărăria, în apropiere de Cetatea Albă (Akermanul turcizat de armatele lui Baiazid al II-lea prin anul 1484). Era zona oferită de ţarul Rusiei spre colonizare, zona unde s-au aciuat alături de elveţieni, nemţi şi francezi, şi moldovenii de dincolo de Prut, oropsiţi în propria lor ţară. Înlesnirile promise şi în bună parte chiar oferite de Alexandru I străinilor pentru popularea unor zone cu o densitate demografică redusă au atras după sine acel exod al populaţiei din Moldova, mai precis al ţăranilor. Mama, o rusoaică get-beget, cu un nume grăitor – Ţarev – cu părinţii stabiliţi chiar în Ismail. A fost o unire fericită care a pus bazele unei familii mari, şi asta, într-o perioadă plină de tragismul adus de revoluţia bolşevică. Patru copii, doi băieţi şi două fete, dintre care eu eram mezinul asupra căruia se revărsau toate „avantajele“. Şeful serviciului arhive la Episcopia Ismailului şi a Cetăţii Albe, fără a fi preot, tata reuşea să asigure o viaţă decentă familiei. Stăteam într-o casă, proprietate comună cu familia surorii mamei, pe strada Frumoasă, strada pe care se afla şi Liceul Sf. Dumitru. Un apartament de trei camere, cu un coridor lung, care ducea spre curte, trecând pe lângă celălalt apartament, asigura un confort suficient pentru familie şi un loc de neuitat pentru noi copiii. Piaţa abundentă, ieftină, permitea unei familii ca a noastră o viaţă îndestulată – mâncarea din abundenţă şi de cea mai bună calitate nu constituia o problemă. Eu eram copilul liniştit, copilul ascultător, copilul răsfăţat, ceea ce nu m-a împiedicat să ajung pe furiş la Dunăre, la râpa mănăstirii şi să învăţ să înot, pe ascuns. Zilele cele mai fericite erau sâmbetele şi duminicile, ca să nu mai spun de sărbătorile religioase sau naţionale, când, două-trei familii, cu bărci închiriate – lotci, în limbajul local – plecau în căutarea unor locuri frumoase care şi astăzi îmi par de vis, pe malul drept al braţului Chilia, cu importante provizii de mâncare şi băutură, cu corturi improvizate pentru refugiu, pentru siestă, dacă mai rămânea timp pentru aşa ceva. Lipoveni iscusiţi organizau partide de pescuit şi asigurau calitatea preparatelor de peşte – uhaua, rasolul, peştele prăjit sau la grătar. Câtă ştiinţă în alegerea soiurilor de peşte necesare unei uha, ca la carte! Aroma inconfundabilă a mujdeiului de usturoi chema la desfundarea sticlelor cu vin. Şi nu orice vin! Cu toate că Stavrovii aveau o superbă vie, aşezată pe o râpă a Dunării, la vreo zece kilometri est de Ismail, şi ca atare vinul casei, atât ei, cât şi Alexandrovii, prietenii noştri nedespărţiţi, preferau vinurile lui Tulceanov, deţinător al unor vii renumite şi al unor pivniţe cu interminabile galerii, amplasate undeva la ieşirea nordică a oraşului. Înaintea unor sărbători, cei trei capi de familie, maeştri în degustări, luau o birjă şi colindau cele mai cunoscute pivniţe, chiar dacă, de la bun început, ştiau că vor rămâne în final la acelaşi, la inegalabilul Tulceanov. Cum vinurile erau naturale, iar cei trei muşchetari nu consumau tării, îşi permiteau să transforme aceste mici escapade de recunoaştere în adevărate mici chefuri, preludiu la ceea ce urma să se întâmple pe malul Dunării, sau, pe rând, la casa fiecăruia. Petrecerile la domiciliu se organizau de regulă de sărbători ca Paştele, Crăciunul sau Revelionul şi ţineau trei zile şi trei nopţi. Începeau de obicei la Stavrovi, continuau la noi, iar în ziua a treia, cu toţii se mutau la Alexandrovi. Ordinea aceasta nu era întâmplătoare. Un gard înalt, protector, ascundea o curte plină de viţă, flori şi pomi fructiferi, care ascundeau la rândul lor casa joasă, întinsă, precum şi anexele specifice unei gospodării de viticultori. Umbrare naturale îndemnau mesenii să nu piardă timpul şi să onoreze antreurile stropite de vinul casei, un vin alb, cam acrişor, tocmai bun, cum spunea gazda, pentru a provoca foame. Chiar dacă Alexandrov nu agrea acest soi de vinuri, onora cu tot respectul gazda, lăsând nelipsitele-i glume pentru mai târziu, la desert. Odată depăşită faza antreurilor, se trecea cu o grabă măgulitoare pentru patroana casei la spectacolul risipei. Ce nu era pregătit pentru astfel de întâlniri?! Astăzi aşa ceva ar fi calificat drept sfidare. În Basarabia acelor zile era ceva firesc! Se vorbea într-o româno-rusă frăţească, fără reţineri, fără semne de întrebare. În această companie, tatăl meu era în minoritate, dar poziţia lui era sprijinită de „românismul“ celor şase vlăstare, şcolite şi atrase de limba „moldovenească“. Totul era plăcut, totul era normal. În ordinea prestabilită, urmam noi la rând. Ce era plăcut în casa noastră, era căldura din timpul iernilor geroase şi răcoarea ce te îmbia înăuntru vara. Mai era ceva extrem de apreciat. Mama era o gazdă foarte iubită. O gospodină desăvârşită, se întrecea în a aduce ofrande zeului Risipă. Spre bucuria nedisimulată a lui „diadia Saşa“, vinurile aparţineau în exclusivitate lui Tulceanov. Friptura de curcan, garnisită cu gutui la cuptor, ţinuta curcanului, aranjat ca pentru a merge la bal, era specialitatea mult gustată a casei. Torturile, marea slăbiciune a copiilor – mari şi mici – aduceau elogii zgomotoase gazdei, mai ales că, la ora tortului se servea un cabernet pe care şi noi copiii îl apreciam, după plecarea musafirilor, când ne repezeam să golim paharele, lăsate cu imprudenţă doar pe jumătate golite. O sufragerie încăpătoare, cu o masă ovală din stejar natur asigurau o aşezare comodă pentru 12 persoane. În sfârşit urma transferul la Alexandrovi, cu trăsuri comandate anticipat, într-un mic alai. Bineînţeles că de Crăciun, sau de Revelion, trăsurile erau înlocuite cu sănii, de preferinţă troici, cu care se făcea un ocol mare, pentru aerisire. Niciodată nu voi uita acel clinchet monoton al clopoţeilor sau spaima iscată de ideea unei plimbări pe Dunărea îngheţată. Alexandrovii aveau o casă frumoasă, spaţioasă, cu o curte superbă, de fapt o livadă de profesionist, unde merii şi perii de soi dădeau roade de expoziţie, sub îngrijirea competentă a acestui minunat om. Fost ofiţer ţarist, cultivat, mare iubitor de literatură, trăia din amintiri pe care le depăna cu farmec, subjugând atenţia celor din jur. Risipitor din fire, îndrăgostit de viaţa pe care şi-o salvase, în chip miraculos, în timpul revoluţiei, când la Odessa soldaţii organizau adevărate vânători de ofiţeri împuşcându-i în plină stradă spre deliciul bandelor dezlănţuite, sau îi capturau pentru a-i arunca de la etajele superioare ale clădirilor luate în stăpânire, încerca să uite trecutul făurindu-şi o viaţă de mic-burghez. Mesele copioase se terminau cu degustarea celor mai arătoase exemplare de mere sau pere, purtând în strălucirea luminii culorile curcubeului, obţinute prin tot felul de artificii. În admiraţia şi laudele care nu mai conteneau, o provoca în final pe mama la recitări. Autorii predilecţi erau Puşchin şi Lermontov. Copil fiind, rămâneam cu gura căscată, ascultând aceste înfruntări, în care memoria şi talentul de recitatori stârneau ropote de aplauze. Totul se termina cu îngânarea unor cântece vechi care m-au urmărit mult timp prin frumuseţea cuvintelor şi ades, profunda lor tristeţe. Peste toate însă trona „vecernii zvon“ în care vocea de clopoţel a lui „tanti Dusia“ invita la tăcere. La plecare, ca o regulă stabilită în decursul anilor, răsuna de pe discul de gramofon vocea lui Şaliapin. În acest timp, Ismailul era într-un evident proces de românizare, proces însă fără nimic ostil faţă de nota rusească ce domina intelectualitatea. Românii se înmulţeau în acest timp, printr-un aport de populaţie din Muntenia, Oltenia, Moldova şi chiar din Ardeal, iar pragmatismul păturii rusofone nu opunea nici o rezistenţă acestui proces. Aceşti rusofoni, mulţi proveniţi din cei năpăstuiţi de revoluţie, îşi manifestau ataşamentul faţă de Regatul României, care prin orânduire prezenta o garanţie de moment împotriva ameninţării extinderii revoluţiei roşii. Cu timpul, obligaţia de a cunoaşte şi folosi limba română s-a transformat într-o preocupare majoră, în plăcere. Era un gest de recunoştinţă faţă de Regatul României, pentru ospitalitatea şi protecţia oferite, era o dorinţă de a se integra în această nouă patrie. Aceşti „albi“, cum erau denumiţi cu ură de bolşevici, au purces la schimbări de nume, în general prin „românizare“. Au fost primii paşi, care s-au manifestat la o scară mai mare, odată cu refugiul provocat de spargerea frontului germano-român şi reocuparea Basarabiei de către trupele sovietice. Alexandrov a devenit Alexandru, Stavrov a trecut în Stavru, Chirilov în Chirilă. Aşa s-a întâmplat cu mulţi, aşa cum s-a întâmplat cu Vaniuşa Chirilov, românaşul nostru atât de iubit în lumea sportului. Da, armonia etnică, într-o structură babiloniană, a făcut atât de frumoasă viaţa din Basarabia, atât de frumoasă şi de bogată la rândul ei. Mai erau plecările în Deltă, călătoria cu vaporul până la Vâlcov, trecerea Dunării la Periprava, închirierea unor camere la lipoveni şi plecările cu bărcile în inima Deltei, spre cele două Merheiuri, Mare şi Mic, minunate ghioluri naturale, paradis al păsărilor şi al pescarilor. Coloniile de pelicani, numărând sute de exemplare, ofereau zilnic, iubitorilor de „minuni“ ale naturii, dimineaţa pe la orele şapte, spectacolul ospăţului. Ieşind din ascunzătorile oferite de stufăriş, pelicanii se adunau în mijlocul ghiolurilor, într-o masă compactă, semănând de la distanţă cu un aranjament floral lacustru cu nuferi albi. A te apropia pe nesimţite de acest festin era o problemă pe care până şi experimentaţii pescari lipoveni o soluţionau cu greu. Bărcile erau strecurate în zonă în maximum de linişte, prin stufărişul de lizieră al ghiolului. Orice gălăgie punea în alertă colonia şi compromitea încercarea de a observa de aproape pelicanii. Cu multă iscusinţă, într-o astfel de escapadă, cele trei bărci au reuşit să se apropie la 25–30 de metri. Emoţia creştea, mai ales în sufletele copiilor. Enorma floare albă, cu reflexe roşii, se mişca  unduită de briza dimineţii. În fapt mişcarea era rezultatul plonjării ciocurilor în apă, într-un ritm demn de un ritual. Deodată, am strigat cu toţii de spaimă! Barcagiii, la un semn de ei ştiut, au scos chiote prelungite şi au început să tragă vârtos la rame, în direcţia pelicanilor. A fost un spectacol extraordinar! Pelicanii, surprinşi, au început să se înalţe în valuri–valuri, desfăşurându-şi aripile de o anvergură nebănuită. Zgomotul aripilor, sunetele greu de imitat, sau cel puţin de descris, şi spectacolul aerian oferit de aceste minuni ale naturii în drumul lor spre ascunziş au umplut cu amintiri de neşters zilele copilăriei mele. Şi asta nu era totul. Mai erau vacanţele de vară petrecute la bunicii din partea tatii, la Nea Ştefan „Nemţeanu“, cum era poreclit datorită originii sale de prin Piatra Neamţ, fiul colonistului venit din Moldova de dincolo de Prut, la chemarea şi promisiunile ţarului. Au fost ademeniţi de o viaţă mai bună, de câteva privilegii, şi au adus cu ei, lucru la care nu s-au gândit atotputernicii stăpânitori ai Basarabiei, sufletul lor românesc şi, implicit, apartenenţa la o naţie mândră şi vitează, dar vitregită de nedreptăţile istoriei. Aceşti colonişti moldoveni au venit fără teamă, pentru că ştiau că vor trăi tot în Moldova, în vechea şi falnica Moldovă, în minunatul perimetru dintre Prut şi Nistru, populat şi organizat de la primele sale începuturi de făuritorii neamului românesc. Veneau la ei acasă poate şi cu speranţa că odată şi odată dreptatea istoriei va reaşeza lucrurile pe făgaşul lor normal. A fost un om bun acest bunic. Harnic, săritor, iubit în acest sat care se străduia să nu rămână mai prejos de Şaba, Leipzig, Tarutino sau Paris, sate întemeiate de colonişti elveţieni, nemţi şi francezi. A ajuns repede în fruntea obştii, primar, ceea ce avea să-l coste, mai târziu, odată cu ocuparea Basarabiei de către sovietici. A agonisit prin munca familiei – avea nouă copii – destul pământ ca să le asigure fiecăruia câte şase hectare şi să mai aibă şi pentru el şi bunica, cam cincizeci. Vacanţele la ţară, la bunici, erau pentru mine ceva de nedescris. Şi acum, când stau liniştit şi răsfoiesc în memorie, îmi vine greu să descriu acele zile minunate. Un grajd îngrijit, în care nu intrau decât cai cumpăraţi de la coloniştii din Şaba. Trei dintre fraţii tatii îşi încropiseră şi ei gospodării frumoase şi cu toate că erau fiecare la casa lui, munceau împreună cu bunicul. Era mai cu folos. Sosirea „orăşenilor“ în vacanţele de vară era un eveniment tratat cu mare atenţie. Eram nişte răsfăţaţi. Eu eram în elementul meu. Eram mereu în preajma cailor, mă sculam cu noaptea-n cap ca să plec cu harabaua la câmp. Acolo mă agitam, acolo mâncam, acolo adormeam de oboseală. Seara, urcat în vârful harabalei, încărcată vârf cu fânul proaspăt cosit, ţineam hăţurile şi biciuşca, pe care învăţasem s-o fac să şuiere în aer. Alături de mine, nelipsit, se odihnea Azor, un ciobănesc de vreo 5–6 ani, care, simţea, cred, că la Ismail, fratele lui Corb, era cel mai bun prieten al meu. Bunica ne aştepta cu masa pusă, şi ca să-mi fie pe plac, seară de seară făcea colţunaşi cu brânză ce înotau în smântână. O parte din aceste vacanţe le petreceam la sora tatii, stabilită cu familia în micuţa staţiune Tuzla, de unde făceam, de obicei, plimbări până la Burgaz sau chiar până la Budachi, unde întinsele plaje ofereau condiţii excelente pentru băi de ssoare, scăldatul în apa mării şi mai ales pentru joaca copiilor. Acolo ne întâlneam, de regulă, cu alte cunoştinţe venite direct de la Ismail. Totul era minunat! Ce copilarie minunată am putut avea! Care dintre copii ar fi bănuit ce avea să vie?! Poate că părinţii şi bunicii trăiau într-o oarecare nelinişte, cu ochii la Nistru. Spun poate, deoarece asemenea temeri rar scăpau în discuţii care să ajungă la urechile celor mici. Ce se întâmpla în Germania anilor 38–39, nu aducea nori de nelinişte. Din contra, cei care se temeau doar de pericolul de la Răsărit vedeau în Germania un fel de garant, o forţă ce creştea ameninţător la adresa bolşevismului. În această stare de aparentă linişte, sau, mai bine zis, de expectativă, ultimatumul din 1940, cu privire la Basarabia, a avut efectul unei explozii din care basarabenii nu s-au trezit cu adevărat decât atunci când trupele de ocupaţie au apărut fluturând într-o mână puştile, iar în cealaltă – flori!

*

*           *

       Continue reading „Daris BASARAB: Povod (1)” →