Și ceru-n ploi se scurge-n agonie, moare,
Odată azuriu, senin, e tot mai pământiu…
După nori-grei se-ascunde-un palid soare,
Îl părăsesc în stoluri și păsările călătoare,
Și-i tot mai-ntunecat în jur și-așa pustiu,
Că, ce s-aștept, nu știu…

Tunetele se dezlănțuie, cu mânie și răget,
Geme chiar pământul, de limbi de foc atins…
Vântul smulge crengile desfrunzind cu muget,
Deznădejdea te cuprinde-apasatoare-n cuget,
Simțind cum uraganu-n gheară lui te-a prins,
Suflându-te, te-a stins…

Se scurge vara, brutal, natura pare-nvinsă,
Luând convoiul de frunze moarte, în alai,
Dar și din noapte, visele, inima-mi desprinsă…
Aștept până la anu-n agonia mea cuprinsă,
S-aducă zâmbet iar și flori pe-ntregul plai,
Cu soare strălucind, bălai…

M-ai găsit cam… fără vlagă,
Cam… cu gânduri-ntunecate…
Cu nimic mai… în desagă
Şi cu mâini încătuşate !

Obosită, făr-odihnă,
Tot oftând plin’ de năduf,
Trupu-mi fără pic de tihnă,
Sufletul în zbor, ca puf,

Din cel suflat din păpădie,
Gonit în lume, având o rugă…
Să-l lase vântul cum adie,
S-aştepte pe o buturugă,

Că doar, veni-vor şi-alte veri,
Pe cele-mi resemnate,
Le voi preface-n primăveri,
Pe toatele-adunate

Şi le voi spune bun venit,
Pe zilele-mi cernite,
Pe sufletul ca prigonit,
De gândurile-mi priponite !

Chiar, toamne de-or veni, să-mi vie…
Le-oi trece toate peste ierni,
Ca Primăveri mereu să-mi fie
Pe anii, cât mai lungi… eterni !

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

11 august, 2018

Tu, ce-aveai de toate-n casă și-ți știai de socoteală,
Așteptând copii la masă, îți puneai de plămădeală…
Mulțumind ce Domnu-ți lasă, munceai fără oboseală,
Făceai crucea evlavioasă, mulțumind de-agoniseală
Și din viața sărăcăcioasă, far’ să stai mult la tocmeală,
Ajutai și pe-alți să iasă, cât puteai, din cătrăneală,
Fără bai și osteneală…

Și-azi, n-ai casă, nici ogradă, nici măcar vreo încăpere,
Dup-atâți ani de corvoadă, n-ai vreun loc pentru ședere…
Te-au zvârlit ca zdreanța-n stradă, cauți tu locuri stinghere,
Sau de-i cald, de-i frig, zăpadă, lumea ta e doar tăcere…
Nu mai vin copii s’te vadă, că sunt scumpi azi la vedere,
N-au ei timp să mai purceadă, când acum tu n-ai putere
Și nimic nu au a-ți cere…

Nu le doare lor măseaua, nici pe-acelor lumi creștine,
De te văd, ei trag perdeaua, că-i jenant și li-e rușine…
Nu mai știu de mahalaua, prea își au priviri străine,
Sunt boieri și tu beleaua, nu mai vor a ști de tine…
Fără cuib, ca rânduneaua, îți cerșești colțul de pâine,
Doar de-or auzi cazmaua, că murit-ai ca un câine,
Poate… or veni-ntr-un mâine…

Maică, ești pe lume singură, nu mai pari ca altădată,
N-ai ce pune-n lingură, de ce-ți fu de preț, trădată…
Faci broboada ștergură, fruntea s-o ștergi, asudată
Și te pierzi în negură, în val de gânduri cufundată…
Timpul nu te-asigură, că viața s-o schimba vreodată…
Colo-n sus, pe măgură, găsi-vei-n veci, ce niciodată,
Liniștea, nu ți-a fost dată…

Moto: „o mamă hrănește zece copii, zece copii nu hrănesc o mamă”…

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

9 august, 2018

Să-i fur mării din talaz,
Ca-n ochii tăi să îl adun,
Din roșu-amurgului, pe-obraz,
Vreo două picături să pun !

Din lanurile cu coptul grâu,
Galbenul să-ți pun în plete
Și câtă apă curgă-n rău,
Ani să-ți dau pe îndelete !

Din cerul nopții plin de stele,
Din visurile-mi fermecate,
Voi face-un paradis din ele,
Să-ți fie-n clipe-ntunecate !

Zefir să-ți mângâie pe pleoape,
Ca rozele petale de-orhidee,
Veni-voi ca să-ți fiu aproape,
Cu freamătul de frunze pe-alee !

Alături vom trăi fără regrete,
De-anii trec, mai mult ne vom iubi
Și când vom fi portrete pe perete,
Din cadre, dulce ne-om zâmbi !

În primăvară, plin era de rapiță și maci…
Zumzet de albine, freamăt de fluturi…
Verde le era frunzișul la copaci,
La umbra lor șezând, voiai să taci,
Magia să n-o rupi și să n-o scuturi,
Iar astăzi, doar încinse luturi…

Sub soarele aprig, tot verdele se-usucă,
Asudați, copacii își leapădă veșmânt…
Pe strună cântă greierii, jalnic a ducă,
Umbra verii fuge, se-ascunde ca nălucă,
Lăsând, ca testament, un jurământ,
Pe-al câmpului mormânt,

Că, va veni la anul, cu răcoroase ploi,
Cu vânt ușor, să freamăte prin iarbă…
Cu fluturi și albine să zumzăie în roi,
Cu macii să-nbujoreze câmpul de trifoi,
Nelăsând valul de căldură să ne fiarbă,
Sub a soarelui privire oarbă…

Mi-e dor, de aerul curat,
De mirosul algelor marine,
De gustul valului sărat,
De răsărit şi de înserat,
Mi-e dor… de mine şi de tine…

De cerul înstelat şi lună,
De cum se oglindeşte-n ape…
S-alerg, vreau, ca nebună,
Să prind stele-n cunună,
Când vin să se adape…

Mi-e dor şi de furtună,
Cu cer topit în nuanţe,
Când norii grei s-adună,
Când fulgeră şi tună,
Peste corăbiile „Speranţe”…

Mi-e dor, de clipele supreme,
De dragoste ardente…
De vocea-ţi să mă cheme,
Când plânsu-n stern îmi geme,
Prea plin de sentimente…

Mie dor, de pasul imprimat,
Pe afânatul auriu nisip…
De castelul dărâmat,
Luat de valul înspumat,
Ce ne stropea pe chip…

Mi-e dor, când sufletul îmi cântă,
Lăsând gândurile să zburde,
Spre lumi de vis se avăntă,
Cu doruri se-nveşmântă,
Împrăştiind temeri absurde…

Mi-e dor… de murmur de iubire,
De timpu-ascuns sub stele…
De dulcea-mi amintire,
Pierdută în neştire,
În goana visurilor mele !
Mi-e dor…

Unde mă duc ? Aici, acolo, în lumea-ntreagă…
Pe paşii altora sau pe cărări neumblate…
Îmi pun ceva de-ale gurii în desagă
Şi mă-ndrept spre locuri de lumini scăldate.

Vreau s-ajung în ţara lui Soare-Răsare,
Acolo unde-s câmpuri verzi cu minunate flori…
Unde, nu-i începutul sau sfârşitul pe cărare
Şi unde curcubeiele ne scaldă în culori…

Dar şi-acolo, în ţara lui Soare-Apune,
Unde roşul aprins se topeşte în albastru…
Acolo, unde cele adunate le poţi spune
Zânei bune, ce sălăşluieşte pe un astru !

De asta-ţi spun, lungă-i calea şi-ntortocheată …
Am atâtea de văzut şi-altele de cunoscut…
Că, de m-oi întoarce pe genunchiul tău vreodată,
Mângâie-mi fruntea lin, s-adorm cât mai plăcut !

Deodată, simt ghiara Morții-n spate, amenințând ca ghionoaie,
Se năpustește mușcând pământul, cu fălci tăioase, sângerânde…
Izbucnesc spre ceruri limbile-i de foc, cu dinți de-oțel și pălălaie,
Scuipând aprinși cărbunii, rânjindu-se la gemetele în hărmălaie,
Ronțăind totul în cale, ca un balaur cu șapte capete, flămânde
Lăsând în urmă-i trupuri, ca rugurile, arzânde…

Secătuiesc lacrimile-n ochii goi, agoniind-ntr-o ultimă suflare…
Ca lavă șiroindă, înghite vietăți, suflete și trupurile omenești…
Mirosul Morții bântuie prin jur, schelete fumegânde pe cărare,
Cu descărnate mâini spre cer, umil cerșind stropul de-ndurare,
Întrebând, cu guri căscate-n ultim răcnet, spre zeitățile cerești,
„Doamne, pe mine, de ce mă pedepsești” ?

Ajunge focu-n poarta bolții, bătând turbat, balaurul mugește,
Împrăștiind tăciuni și scrum, miros de cedru și de carne arsă…
Peste munți și dealuri, prin câmpuri, văi, aleargă și scrâșnește,
Stropind din nări cu vâlvătăi, până și stânca o crapă și topește,
Cu mânie năpustindu-se, prin păduri și peste case se revarsă
Lăsând în urmă-i o umbr-a vieții, ștearsă…

Pe mantia noaptii-ntr-un târziu, lucesc în sumedenii lampioane,
Focul rumegă, scobindu-se-ntre dinți, cu fumegândele crenguțe…
În liniștea mortuară, pe ici colea, vaiete auzi prin arsele amvoane,
Vreun dangăt răgușit de clopot, târșâitul de fantasme în prigoane,
Pe cer și pe pământul ars, clipesc pe-alocuri puzderii de steluțe,
Sufletelor rătăcitoare, aprinse căndeluțe…

—————————–––––-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

26 iulie, 2018

Am tot așteptat, cu toții, vreo mână de-ajutor,
Un Mesia, să ne scoată la lumină, din genune…
Dar nu ne-a venit, nici Zeul din ceruri, călător,
N-a bătut vreun înger poarta, pe la noi rătăcitor
Și-așa, pierdut-am calea, învățând a ne supune,
Uitând de-nvățăturile străbune…

Ne-am lăsat în voia soartei, să treacă de la noi…
Am tot iertat pe păcătoși, pe noi ne-am amăgit…
N-am pus pieptu-nainte, am dat ca racul înapoi,
Ne-am alăturat și altora făcând un lung convoi,
În loc să ne-ndreptăm de mijloc, noi… am fugit,
În lumi străine-am pribegit,

Crezând, că acolo-s câinii cu colaci în coadă…
Și-așa, lăsarăm și copiii și părinții și străbunii…
Având ciolane, cu mai multă măduvă să roadă,
Am pus umerii, nu acasă, ci l-alții, la corvoadă,
Lăsând în vetre părintești, încă aprinși cărbunii…
În urmă rămânând ruine și tăciunii…

Și, ce-avem acum, ajunși cu ani la fund de sac ?
La părinți, copii buni n-am fost și la copii, părinte…
Ce să fac, de poate am ceva ochios să-mbrac,
Sau, mai bun pusesem, de-ale gurii, în stomac ?
Acum, țărâna altei lumi avea-vom pe morminte,
Și, pe cruci…străinele cuvinte…

—————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

24 iulie, 2018

Din valuri apărut-ai, cu zâmbetul senin,
O lume-ntreagă dispăruse, pe aripi de zefir…
Îmi sorb azi asfinţitul, cu gustul de pelin
Te strig să-mi vii, adâncă-i tăcerea în nadir !

Dar şoaptele mi-s izgonite, de vânturi înapoi,
Rătăcitoare, aiurea, prin neguri de uitare…
Nu ne-auzim, doar valu-şi aminteşte despre noi,
Ne-a zăcut demult ecoul, răstignit pe-altare…

Ne-acoperă nisipul, etern se cerne pe-amândoi,
Limanul ni-i pustiu acum şi ţărmurile-s goale…
Paşii mă dor, atâtor veri, doare tăcerea-ntre noi
Doare şi ţipătul pescăruşilor, ce dau târcoale !

Castele din nisip zidirăm, cu-atingerile blânde,
Ruinele ne zac în suflete, de-atâtea veri cernite…
Printr-ele, de-om scormoni, cu mâinile flămânde,
Dezamăgire vom găsi, suspin şi gândurile mâhnite…

Tristul cântec de vioară,
Smuls, purtat e-n depărtare.
Numai țipătul de cioară,
Îl acoperă-n uitare.

Cade bezna peste dealuri
Și mă prinde rătăcind.
Iese luna, cade-n valuri,
Se scufundă strălucind.

Alergând cobor pe stânci,
Seri la rând să te aștept.
Fac curaj, răbdări adânci,
Să te strâng cu drag la piept.

Cât îmi e marea de mare,
Ochii îmi privesc prelung,
Încercând să văd în zare,
Întunericul străpung.

Dar nici urmă de catarg!
Mută-s eu și marea-i mută!
Geaba stau, privesc în larg,
Spre iubirea mea pierdută.

Adesea alergam, prin crânguri dese şi păduri,
Prin lanuri aurii, de floarea-soarelui şi grâu…
Necunoscutul nu mă-nfricoşa si nici norii suri,
Nu-mi păsa de-n bălţi, se-nglodau ai mei conduri,
Din izvor apa sorbeam şi mă scăldam în pârâu !

Ţineam în mână, strâns, a inocenţei mele cheie,
Porţi să deschid cu ea, de-ar fi fost ca să iubesc…
Şi când venise vremea şi când simţii scânteie,
În inima-mi copilăroasă şi trupu-mi de femeie,
Am mulţumit Celui de Sus, de dar dumnezeiesc !

Am învăţat ce-i viaţa, cum senzaţii noi să simţi,
Cum a iubire să tresalţi şi cum te năpădesc fiori…
Cum curg lacrimi de drag, prin suspine, rugăminţi,
Dorinţele cum sa le-neci, în şoaptele de dor fierbinţi,
Sub clar de lună spuse, din noapte până-n zori !

Şi… mult mai frumos a fost, ca-n basmele cu zâne,
Trăind viaţa adevărat, nu numai-n file de poveste…
La pieptul tau puternic, lăsat-am buzele să-ngâne,
Că mereu-ţi voi fi stăpână şi tu pe veci, stăpâne,
Pe pământ, cât o sa fim şi-acolo… în spaţiile celeste…

—————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

16 iulie, 2018